Sunteți pe pagina 1din 8

MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII,

TINERETULUI ŞI SPORTULUI

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT - SATU MARE

PROIECT DE ABSOLVIRE
CANDIDAT: MICLE DIANA-IOANA

Calificarea: Asistent Medical de Farmacie


Tema proiectului: ,,Medicaţia antidiareică''
Profesor coordonator: Naghi Georgeta

Satu Mare
2015
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE

Am ales lucrarea de diplomă cu tema ,,Medicaţia Antidiareică'' în dorinţa de a aprofunda cunoştiinţele


pe parcursul efectuării stagiilor de practică.
Diareea constă în eliminarea de materii fecale cu consistenţă scăzută, cu resturi alimentare nedigerate,
ca urmare a grăbirii tranzitului intestinal.
Doresc ca prin cunoştinţele aprofundate şi realizarea acestei lucrări să ştiu să educ persoanele care vor
apela la mine.
Pentru documentare am consultat o bibliografie mai amplă:
+Corneliu Borundel Medicină Internă pentru Cadre Medii;
+Cezar Th. NICULESCU, Bogdan VOICULESCU, Cristian Niţă, Radu CÎRMACIU, Carmen
SĂLĂVĂSTRU, Cătălina CIORNEI, ANATOMIA FIZIOLOGIA OMULUI, Editura CORINT
BUCUREŞTI 2005;
+ Prof, Dr, Aurelia Nicoleta Cristea, Membră a Academiei de Ştiinţe Medicale, Membră a
Academiei Naţionale de Farmacie din Franţa, Catedra de Farmacologie şi Farmacie Clinică, Facultatea
de Farmacie, Universitatea de Medicină şi Farmacie ,,Carol Davila'' Bucureşti, Farmacie Clinică vol I,
Farmacia Clinică în Farmacia de Comunitate, Editura Medicală Bucureşti 2009;
+ Dumitru Dobrescu, Farmaco Terapie vol II, Editura MEDICALĂ;
CAPITOLUL 2
ANATOMIA TUBULUI DIGESTIV

Tubul digestiv sau tractul digestiv este o componentă a aparatului digestiv şi reprezintă
un conduct lung de 10-12m, care comunică cu mediul exterior la cele două extremităţi ale sale.
El începe de la faţă, prin cavitatea bucală, străbate gâtul, toracele, abdomenul, bazinul şi se
termină prin anus.
Tubul digestiv are mai multe segmente: Cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul,
intestinul subţire, intestinul gros, anusul.

GURA: Este porţiunea iniţială a tubului digestiv, alcătuită din organe şi diferite ţesuturi.
Superior este limitată de bolta paltină, inferior de planşeul bucal, lateral de obraji, anterior de
buze şi posterior se continuă cu faringele. Cavitatea bucală este căptuşită cu muscoasa bucală.
Funcţiile pe care le îndeplineşte gura sunt: Funcţia de mesticaţie pentru
formarea bolului alimentar, începutul digestiei glucidelor sub acţiunea pitalinei salivare, funcţia
de fonaţie, funcţia receptoare, funcţia de aparare şi funcţia fizionomică.
FARINGELE: Este un organ care aparţine atât aparatului digestiv, cât şi aparatului
respirator. El se află situat în partea superioară a cavităţii bucale şi se continuă cu esofagul.
Căptuşit cu o mucoasă, este bogat în ţesutul limfoid. În faringe se găsesc amigdalele palatine,
amigdala faringiană pe peretele posterior şi amigdala linguală la rădăcina limbii, legate între
ele prin numeroase vase limfatice şi formând inelul limfatic Waldeyer.
ESOFAGUL: Este un organ musculo-membranos, tubular, care face legătura între
faringe şi stomac. El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicală (C7) în dreptul cartilajul cricoid,
şi se termina în dreptul vertebrei a11-a toracale la cardia; este lung de de 25-32 cm şi are un
calibru care variază între 10 şi 22 cm.
STOMACUL: Este un organ cavitar musculo-glandular, este segmentul tubului
digestiv situat între esofag şi intestinul subţire. Forma lui este asemănătoare cu a unei pere, cu
vârful uşor îndoit şi îndreptat în sus.
Forma lui este variabilă în funcţie de: conţinut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea
pretelui abdominal, poziţia individului şi volumul organelor vecine. Din punct de vedere
fiziologic, stomacul primeşte alimentele şi, datorită funcţiei sale motorii, le frământă, le
amestecă cu sucul gastric şi apoi le evacuează în duoden.
INTESTINUL SUBŢIRE: Începe la pilor şi se termină la nivelul valvulei ileo-cecale.
El are trei segmente: duoden, jejun şi ileon.. Duodenul are forma unei potcoave. I se descriu
patru porţiuni:
+Prima porţiune, bulbul duodenal, urmează imediat după pilor şi este uşor mobilă;
+ Porţiunea a doua, deşcendentă, este situată în dreptul coloanei vertebrale şi în ea se varsă
secreţia biliară şi cea pancreatică;
+Porţiunea a treia, este orizontală;
+Porţiunea a patra, este aşcendentă şi se continuă cu jejunul, formând unghiul duodeno-jejunal.
INTESTINUL GROS: Este segmentul terminal al tubului digestiv; El începe de la valva
ileo -cecală şi se termină cu anusul. Se destinde de intestinul subţire prin volumul lui mult mai
mare şi prin cele trei benzi musculare longitudinale. Intestinul gros este împărţit în următoarele
segmente: cecu, colonul aşcendent, colonul tranvers, colonul deşcendent, colonul sigmoid şi
rectul.
Cecul este situat în fosa iliacă dreaptă;
Colonul aşcendent este situat în flancul drept şi continuă cecul, urcând vertical la faţa inferioară
a ficatului prin unghiul hepatic(unghiul drept), se continuă cu colonul tranvers.
Colonul tranvers se întinde de la unghiul hepatic până la unghiul splenic(unghiul stâng).
Colonul deşcendent este situat în flancul stâng şi se întinde de la unghiul splenic la nivelul
crestei iliace, unde se contiuă prin colonul sigmoid.
Colonul sigmoid în continuarea precedentului, situat în fosa iliacă stângă şi în pelvis are forma
unui ,,S'' şi se întinde până la unghiul recto-sigmoidian.
Rectul este porţiunea terminală: se întinde de la unghiul recto-sigmoidian până la anus şi este
situat în pelvis. Rectul comunică cu exteriorul prin canalul anal, care, continuă ampula rectală.
Secreţia intestinului gros se rezumă la mucus.
SEMIOLOGIA INTESTINULUI

Vârsta şi sexul sunt primele elemente care trebuie avute în vedere. Ocupaţia şi modul de
viaţă pot influenţa patologia intestinală: sedentarismul, schimbarea modului de viaţă, profesiile
cu tensiune nervoasă. Simptomele funcţionale sunt reprezentate de dureri, tulburări ale
tranzitului. Cu modificări ale scaunului şi tulburări în emisia gazelor. Durerile intestinale sunt
frecvente, însă nu obligatorii. De multe ori durerile au caracterul unor crampe sau sfâşieri şi
sunt numite colici intestinale. Apar de obicei spontan şi spre deosebire de durerile peritoneale,
nu se exarcebează la presiune. Sunt însoţite de fenomene care indică originea lor: diaree,
constipaţie, meteorism, gheorăituri. Caracterul scaunelor trebuie analizat cu mare atenţie:
număr, frecvenţă, orar, volum, constitenţă, miros.

CAPITOLUL 3
DIAREEA

3.1 Noţiuni fundamentale


Diareea este un sindrom manifestat printr-un tranzit intestinal accelerat, eliminându-se într-
o zi mai multe scaune moi sau lichide, fiind manifestarea clinică a dezechilibrului fiziopatologic
între cantitatea de apă şi electroliţi secretată digestiv şi cantitatea absorbită. Când numărul
scaunelor este foarte mare apar tulburări importante prin pierderea de apă şi de electroliţi.
Consecinţa majoră a diareei este deshidratarea, care poate fi gravă şi chiar letală în special
la copii şi vârstnici.
Diareea este un simptom frecvent, mai ales la copii şi în special la nou născuţi, sugari şi
copii mici, sugarul şi copilul mic până la 2 ani având în medie 3 episoade diareice/an.
Diareea poate fi provocată de foarte mulţi factori(infecţioşi sau neinfecţioşi) şi poate fi
întâlnită în anumite boli intestinale motiv pentru care cauzele diareei trebuie diagnosticate
corect şi tratate corespunzător.
Cauzele diareei sunt numeroase putând fi alimentare, funcţionale, infecţioase, parazitare,
inflamatorii, endocrine, organice.
Astfel între factorii cauzali ai diareei se pot enumera:
• Factori alimentari: supraalimentaţie, distensia gastrică, alimente greu digerabile, alimente
bogate în celuloză, fructe şi legume crude;
• Factori funcţionali: aclorhidria, hiperclorhidria, sindromul Zollinger-Ellison, insuficienţa
pancreatică, malabsorbţia, deficitul de lactază, colonul iritabil.
• Virusuri: ECHO, Coxsackie, Adenoviroze, enteroviroze.
• Bacterii: Stafilococul, Streptococul, Enterococul, E.coli, Enterobacter, Clostridium
perfringens, Shigelele, Salmonelele, Campylobacter jejuni, Yersinia enterocolitica, Clostridium
dificile, vibrionul Holeric.
• Fungi: Candidoza, Actinomicoza.
• Paraziţi: Amibiaza, Geardioza, Trichineloza, Strongiloidoza.
• Factori inflamatori: Boala Crohn, rectocolita ulcero-hemoragică.
• Factori endocrini: Hipertiroidism, hipoparatiroidism, boala Addison.

• Factori organici: Tumorile carcinoide, cancerul gastric, polipoza rectocolică, fistulele


gastro-jejunocolice, rezecţii intestinale întinse.
• Factori medicamentoşi: purgative, prokinetice, antibiotice cu spectru larg, etc.
Debutul, condiţiile de apariţie sau caracteristicile scaunelor sunt particularităţi ale diareei,
care pot fi indicatoare pentru diagnosticul etiopatogenic.
Astfel un debut brutal indică o diaree infecţioasă, iar un debut progresiv indică o diaree
organică. O diaree aparută în timpul unei călătorii este de tipul diareei călătorului, o diaree
apărută după ce pacientul a consumat alimente suspecte indică o toxiinfecţie alimentară, iar o
diaree apărută pe fondul unui stres psihic puternic indică o diaree de motilitate. În funcţie de
numărul scaunelor, un număr mare de scaune indică o diaree infecţioasă, pe când un număr
redus de scaune indică o diaree organică. În funcţie de volumul scaunului, un volum abundent
indică o steatoree, iar un volum redus indică o diaree organică. În funcţie de aspect,
omogenitatea indică o diaree ostmotică, existenţa scibalelor indică o diaree de motilitate, iar
existenţa sângelui sau a puroiului, în scaun, indică o dizenterie. După culoare, culoarea galbenă
indică o steatoree, culoarea maron-deschis indică fermentaţie, pe când maron-închis indică
putrefacţie. Culoarea verzui indică afecţiuni biliare, iar culoarea negru indică existenţa melenei.
În funcţie de perioada din timpul zilei când este efectuat scaunul, un scaun matinal indică o
diaree funcţională, iar un scaun postprandial indică o diaree ostmotică.
Semnele şi simptomele asociate diareei pot fi abdominale şi extraabdominale şi reprezintă
informaţii esenţiale în stabilirea diagnosticului etiopatogenic.
La nivel abdominal, prezenţa de colici abdominale indică o diaree episodică, durerile în fosa
iliacă dreaptă indică boala Crohn, durerile epigastrice indică sindromul Zollinger-Ellison,
durerile în fosa iliacă stângă indică un colon iritabil, balonările alimentare indică intoleranţe
alimentare, agitaţia abdominală indică o diaree de motilitate, zgomote hidroaerice indică o
diaree ostmotică, greţurile şi vărsăturile indică o toxiinfecţie alimentară, tenesmele indică
dizenterie, iar falsele nevoi indică cancer rectal.
La nivel extraabdominal, febra, starea generală alterată şi colapul indică o toxiinfecţie
alimentară, deshidratarea indică o diaree prelungită, iar o stare de ,,Flush'' indică o tumoră
carcinoidă.
Complicaţiile diareei sunt deshidratarea sau tulburările antrenate de deshidrtatre în funcţie
de severitatea acesteia.
Deshidratarea este principala complicaţie pe care o provoacă diareea, prin pierderile de apă
şi electroliţi. Deshidratarea poate fi grabită în cazul asocierii diareei cu vomă şi febră.
Tulburările antrenate de deshidratare sunt în funcţie de gradul deshidratări. Deshidratarea
severă, de peste 15%, poate provoca tulburări majore, până la convulsii, comă şi moarte.

În funcţie de gradul de dehidratare sunt prezente diferite sene clinice. Astfel când gradul de
deshidratare este de sub 5% sunt absente semnele clinice deosebite. Când gradul de deshidratare
este între 5-10% sunt prezente febra, setea, ochii înfundaţi în orbite, fontanela deprimată, globii
oculari hipotonici. Când gradul de deshidratare este de 10-15% sunt prezente febra mare,
oliguria, hipovolemia, tahicardia, mucoasele uscate, tegumentele marmurate, pliul cutanat flasc
cu aspect de ,,cârpă udă''. Când gradul de deshidratare este de peste 15% sunt prezente
extremităţile reci şi cianotice, tahicardia, polipnee, anoria, ochii ficşi, pupilele dilatate,
convulsii, colapsul, coma.
La consultaţie trebuie acordată atenţie specială semnelor clinice generale de deshidratare, în
vederea stabilirii gradului de deshidratare. În sitauaţii în care semnele clinice indică o stare
gravă a bolnavului respectiv, un grad de deshidratare de peste 5-10%, prima urgenţă devine
tratamentul pentru oprirea pierdrilor de apă şi electroliţi şi paralel, pentru reechilibrarea hidro-
elecrolitică, ci nu diagnosticul etiopatogenic care necesită investigaţii paraclinice şi timp în care
starea bolnavului netratat poate deveni foarte gravă, în special la copii şi la vârstnici.
3.2 Formele diareei