UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ BUCUREŞTI

LUCRARE DE LICENŢĂ
Practicile monopoliste şi abuzul de poziţie dominantă în relaţiile concurenţiale

Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Roxana Daniela Păun

Absolventă:
Ciobotaru Daniela Georgiana

Bucureşti, 2015

1
 Cuprins:
Nr.crt. Pag.
1 INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. CONCURENŢA. DEFINIŢIE. EVOLUŢIA ÎN TIMP A
TRADIŢIILOR ŞI DOCTRINELOR CONCURENŢIALE EUROPENE SI
2 INTERNAŢIONALE. EVOLUŢIA CADRULUI LEGISLATIV 5
ROMÂNESC ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI. FORMELE
CONCURENŢEI. TRĂSĂTURI. PRINCIPII
3 I.1. Concurenţa. Definiţie 5
I.2. Evoluţia în timp a tradiţiilor şi doctrinelor concurenţiale europene şi
4 6
internaţionale
5 I.3. Evoluţia cadrului legislativ românesc în domeniul concurenţei 10
6 I.4. Formele concurenţei 13
7 I.5. Trăsături 30
8 I.6. Principii 30
CAPITOLUL II. LEGISLAŢIE ŞI POLITICI COMUNITARE ŞI
NAŢIONALE ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI. INSTITUŢIILE
9 32
STATULUI RESPONSABILE CU MODUL DE APLICARE A
LEGISLAŢIEI PRIVIND CONCURENŢA
10 II.1. Legislaţie şi politică comunitară în domeniul concurenţei 32
11 II.2. Legislaţie şi politică naţională în domeniul concurenţei 44
II.3. Instituţiile statului responsabile cu modul de aplicare a legislaţiei privind
12 49
concurenţa
CAPITOLUL III. PRACTICI ANTICONCURENŢIALE. PRACTICI
MONOPOLISTE ŞI ABUZ DE POZIŢIE DOMINANTĂ. DEFINIŢIE.
13 50
CARACTERISTICI. LEGISLAŢIA PRIVIND PRACTICILE
ANTICONCURENŢIALE
III.1. Practici anticoncurenţiale. Practici monopoliste şi abuz de poziţie
14 50
dominantă. Definiţie. Caracteristici
15 III.2. Legislaţia privind practicile anticoncurenţiale 67
Studiu de caz. Amendarea CN Loteria Română SA de către Consiliul
16 Concurenţei pentru introducerea unei clauze de neconcurenţă în Contractul de 70
Credit-Furnizor
CAPITOLUL IV. TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE ÎN SFERA MEDIULUI
17 72
CONCURENŢIAL COMUNITAR ŞI NAŢIONAL
18 CONCLUZII 78
19 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 82

INTRODUCERE

2
 Trăim într-o lume modernă în care tehnologia şi dezvoltarea economică au luat un avânt
vertiginos în ultimul secol, stimulând din ce în ce mai mult consumerismul, angrenând şi lansând
adevărate provocări în viaţa socială, prin toate formele sale de manifestare. Atât consumatorii
(persoane fizice), cât şi agenţii economici resimt această mişcare şi transformare continuă, proces
care se reflectă şi la nivelul instituţiilor şi autorităţilor abilitate, responsabile cu elaborarea şi
aplicarea legislaţiei în domeniu, care, la rândul lor, întâmpină dificultăţi în menţinerea
controlului şi în adaptarea rapidă la caracteristicile pieţei .

Acest fenomen al consumerismului s-a amplificat în timp, fiind alimentat şi încurajat de

tot mai mulţi agenţi economici care, în goana de a acumula un profit cât mai mare şi de a-şi
atrage, în acest scop, cât mai mulţi clienţi, au dat naştere, de-a lungul timpului, unui număr
impresionant şi extrem de diversificat de tendinţe şi comportamente, cum ar fi anumite înţelegeri
sau practici concertate, abuzul de poziţie dominantă al unor agenţi economici puternici, care
încalcă, mai mult sau mai puţin, normele concurenţiale. Tot în acest context, trebuie să avem în
vedere şi implicarea statului care, prin acordarea de subvenţii (ajutoare de stat), facilitează
uneori crearea de poziţii avantajoase în detrimentul celorlalţi concurenţi de pe piaţă. Vom vedea
pe parcursul acestei lucrări ce sunt şi cum se manifestă aceste acţiuni şi evenimente care
distorsionează concurenţa.

Prin urmare, în contextul social, politic şi econonomic actual, concurenţa joacă un rol
esenţial, iar factorii care o influenţează şi modelează, atât în sens negativ, cât şi pozitiv, de
asemenea, au un rol aparte, prin modul în care se manifestă, evoluează şi se modifică în cadrul
societăţii noastre contemporane.

Am ales această temă tocmai pentru că este un subiect extrem de actual şi concret al vieţii
noastre economice şi sociale, care ne afectează atât direct, cât şi indirect, prin diversitatea
problemelor şi provocărilor pe care le ridică şi le antrenează.

Totodată, alegerea este justificată şi de dorinţa de a înţelege mai bine importanţa acestui
subiect în contextul unei Românii care, după mai bine de 25 de ani de la liberalizarea pieţei,
tinde spre o maturizare economică, cerută şi de calitatea de stat membru al Uniunii Europene. În
cadrul acestei tematici este interesant de analizat modul în care se manifestă concurenţa în
mecanismul economic actual dar şi, în ce fel, deciziile majore, care se iau la nivelul IMM-urilor,
al companiilor naţionale şi multinaţionale, influenţează echilibrul economic şi mediul
concurenţial.

3
 Prin tematica abordată, prezentul studiu pune accent pe rolul concurenţei şi al politicilor
din domeniul concurenţei şi doreşte să atragă atenţia, în mod succint, asupra practicilor
monopoliste şi asupra abuzului de poziţie dominantă în relaţiile concurenţiale, fenomene care se
manifestă şi pe piaţa din România.

Istoria legislaţiei din domeniul concurenţei este o poveste fascinantă, pornind de la

apariţia şi consolidarea pe parcurs a unui cadru reglementar şi instituţional până la actuala formă
a politicilor din domeniul concurenţei, ca rezultat sinergic al convergenţei dintre dinamica
internă a politicii şi existenţa unor factori exogeni diverşi, de natură politică, economică,
instituţională şi, nu în ultimul rând, socială.

Astăzi, este recunoscut, la nivel mondial, rolul esenţial pe care îl joacă politica în
domeniul concurenţei, în asigurarea unei economii libere care să poată permite pieţelor să se
dezvolte spre o concurenţă sănătoasă şi corectă. Rolul politicii concurenţei este evidenţiat şi prin
instrumentele sale, care au ca scop reducerea tuturor formelor de distorsionare a pieţei de către
agenţii economici de stat sau privaţi.

Un pas major în istoria recentă a ţării noastre a fost intrarea României în Uniunea
Europeană, ceea ce presupune o armonizare continuă a legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar/
european, respectiv legislaţia europeană. În domeniul concurenţei, vom vedea pe parcursul
lucrării, care au fost etapele legislative pe care România le-a parcurs, în ultimii 25 ani, pentru
consolidarea şi armonizarea legislaţiei naţionale în domeniul concurenţei, în scopul integrării
europene.

În concluzie, vom încerca să vedem, în cadrul acestei lucrări, inclusiv prin prezentarea
unui studiu de caz, care sunt aspectele legale naţionale şi comunitare şi formele concurenţei,
acţiunile care duc la distorsionarea acesteia, obiectivele prezente la nivel de politică în domeniul
concurenţei, dar şi tendinţele actuale în acest domeniu.

CAPITOLUL I. CONCURENŢA. DEFINIŢIE. EVOLUŢIA ÎN TIMP A

TRADIŢIILOR ŞI DOCTRINELOR CONCURENŢIALE EUROPENE ŞI

4
INTERNAŢIONALE. EVOLUŢIA CADRULUI LEGISLATIV ROMÂNESC ÎN
DOMENIUL CONCURENŢEI. FORMELE CONCURENŢEI. TRĂSĂTURI. PRINCIPII.

I.1. Concurenţa. Definiţie

Pentru a avea o viziune cât mai clară asupra fenomenului de concurenţă trebuie să
analizăm, mai întâi, etimologia acestui cuvânt.

Termenul de „concurenţă” provine din latinescul „concurrere” care înseamnă „a

concura”, „a rivaliza”.

Din punct de vedere economic, putem defini concurenţa ca fiind „lupta pentru întâietate
în comerţ”, concurenţa sau rivalitatea ia naştere atunci când doi sau mai mulţi producători sau
prestatori de servicii oferă clienţilor acelaşi produs sau serviciu.

Tot din punct de vedere economic, prin concurenţă se poate subînţelege o confruntare
între producătorii privaţi pentru asigurarea unor condiţii cât mai avantajoase de producere şi
vânzare a mărfurilor în scopul obţinerii unui profit cât mai mare posibil.

Din punct de vedere legal, art. 135, alineatul (1) din Constituţia României ne oferă o
viziune generală asupra cadrului legal în care trebuie să se dezvolte economia noastră de piaţă:
„Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă”1.

O definiţie cuprinzătoare a concurenţei se prezintă în felul următor “Un complex de

reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale,
existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru câştigarea,
extinderea, păstrarea clientelei”2.

I.2. Evoluţia în timp a tradiţiilor şi doctrinelor concurenţiale europene şi

internaţionale

1
Art. 135 din Constituţia României
2
Căpăţână, O., Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţă onestă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992,
pag. 16

5
 Dacă la origine, în antichitate, cuvântul „concurrare” era folosit în legătură cu întrecerile
şi competiţiile sportive, unde doi sau mai mulţi concurenţi sau rivali, în raport de egalitate unii cu
alţii, se întreceau pentru întâietate, o dată cu apariţia firmei, entitate fundamentală indispensabilă
pentru dezvoltarea mediului concurenţial, cu întreaga sa istorie evolutivă, termenul de
concurenţă a păstrat ideea de competivitate, chiar dacă a căpătat noi valenţe şi sensuri, ajungând
în zilele noastre să devină un factor esenţial şi decisiv în dezvoltarea şi evoluţia economiei de
piaţă.

Totuşi, activitatea firmelor a dat naştere şi a dezvoltat, direct şi indirect, diferiţi factori
interni şi externi esenţiali pentru existenţa unei economii de piaţă, şi anume: preţ, calitate,
afacere, costuri, materii prime, politici financiare, doctrine, regulamente, norme, medii de afaceri
etc. Concurenţa conferă valoare şi echilibru în raporturile dintre aceste firme şi consumatorii săi,
dar şi în relaţia acestora cu statul, reprezentat de organele şi autorităţile sale reglementatoare,
care au rolul de a controla dacă firmele aplică normele şi regulamentele bine definite într-un
cadru legal adecvat şi adaptat în permanenţă nevoilor economiei de piaţă şi care acordă o grijă
din ce în ce mai mare nevoilor şi intereselor consumatorilor pentru ca acestea să nu fie afectate.

Noi ne vom opri la relaţiile dintre aceste entităţi economice şi autorităţile reglementatoare
în domeniu şi la rolul pe care îl joacă fiecare în domeniul concurenţial, analizând cadrul juridic şi
influenţele acestuia în spaţiul economiei de piaţă.

Prezenţa concurenţei şi formele sale, caracterizate de o varietate de situaţii şi influenţe

care se reflectă, mai mult sau mai puţin, în viaţa economică modernă sunt determinate de
următorii factori:

a. numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ai ofertei;

b. gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţele consumatorilor;

c. gradul de transparenţă al pieţei – alegerea liberă a participanţilor la informaţie;

d. măsura în care societatea este capabilă să stimuleze iniţiativa, creativitatea şi spiritul de

competitivitate;

e. gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;

f. nivelul de dezvoltare economică, culturală şi morală a membrilor societăţii.

6
 Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită atât o influenţă pozitivă, cât şi una
negativă asupra dezvoltării economice.

Astfel, prezenţa concurenţei în societate oferă următoarele avantaje:

- stimulează progresul general ducând la apariţia inovaţiilor, care, o dată implementate,

favorizează creşterea eficienţei economice, economia resurselor şi satisfacerea mai bună a
nevoilor;

- diferenţiază agenţii economici favorizându-i pe cei mai creativi şi abili întreprinzători,

eleminându-i pe cei mai slabi care frânează dezvoltarea activităţii economice;

- duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, precum şi la reducerea costului de

producţie şi a preţului pentru bunul respectiv;

- permite consumatorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină.

În cazul când concurenţa pe piaţă nu este reglementată, atunci ea duce la următoarele

efecte negative:

- risipa de resurse economice;

- reducerea calităţii bunurilor;

- defavorizează consumatorul;

- apariţia conflictelor în societate;

- distrugerea bunurilor materiale importante (explozia, incendierea unei clădiri);

- divizarea societăţii în oameni bogaţi şi săraci;

- apariţia unor externalităţi negative asupra mediului.

Pentru a urmări firul istoric al acestui fenomen al concurenţei, trebuie să ştim că primele
reglementări legale în domeniul concurenţei au luat naştere în SUA, prin legea US Sherman Act,
din 1890.

Aceste măsuri au fost adoptate în urma apariţiei îngrijorărilor din ce în ce mai frecvente,
manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu privire la creşterea numărului de înţelegeri din

7
domeniul petrolului, căilor ferate şi al băncilor, care ameninţau balanţa, oarecum echilibrată, a
sistemului economic şi politic. Şi în Europa secolului al XX-lea, reglementările în domeniul
concurenţei aveau ca scop asigurarea unui echilibru între beneficiile economice generate de
colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implică. După cel de-
al II-lea război mondial, forţele aliate au impus în Germania, în Japonia, dar şi în SUA, o
legislaţie anti-monopol, ca măsură restrictivă, pentru a controla puterea companiilor cu potenţial
financiar şi industrial uriaş şi care au sprijinit aceste ţări.

Prevederi similare, tot în acest scop, au fost introduse şi în Tratatul CECO de la Paris
(1954) care a inclus şi reglementări privind controlul concentrărilor, spre deosebire de Tratatul
CEE.

Reguli similare au fost introduse şi în Tratatul CEE (1957), dar din raţiuni diferite. În
acest caz, normele privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile, tarifare şi
netarifare, existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest
tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Tradiţia concurenţială a dezvoltat o doctrină care abordează problema concurenţei prin

prisma unei viziuni dinamice, clasice, pe de-o parte, şi a doua printr-o viziune dinamică,
neoclasică3.

Echilibrul concurenţial s-a format, la început, în sectorul industrial. Astfel, doctrina

concurenţială se împarte în două direcţii opuse:

- Prima interpretare clasică a concurenţei este reprezentată de noul stat industrial

care cuprinde trei şcoli de nonconformişti:

o şcoala capitalismului monopolist care cuprindea anumite doctrine care puneau un

accent special pe dezvoltarea monopolurilor;

o şcoala managerială, care a dat naştere unui aşa-zis curent, şi anume,

“managerialismul”, care viza o activitate mai subversivă din partea firmelor decât cea dinainte:
comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat de deciziile interne şi determinat strict de
mediul extern. Unii managerialişti erau de părere că intervenţia statutului asupra concurenţei nu
era tocmai necesară ca protecţie împotriva manifestării interesulul personal, atâta timp cât
3
Păun, Roxana Daniela, Dreptul Concurenţei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013, pp.
96-97

8
disponibilitatea managerului modern era considerată ca fiind suficientă pentru a stinge orice
conflict între puterea privată şi interesul public;

o şcoala planificării, care punea un accent deosebit pe structura internă a firmei, pe

planificare şi piaţă. Un impact deosebit în dezvoltarea acestei şcoli l-au avut studiile lui A.
Marshall, şi au reprezentat o adevărată provocare pentru doctrinele standard, subliniând
importanţa concurenţei ca element central în dezvoltarea segmentului industrial al Americii, la
sfârşitul secolului al XX-a. Scopul principal a constat în faptul că decizia luată de firmă este de a
înlocui piaţa anonimă cu o “mână văzută” a managementului producţiei şi desfacerii bunurilor
sale. În acest context, concluzia este că hotărâtoare pentru dezvoltarea societăţii industriale
moderne a fost structura din interiorul firmelor, şi nu cele impuse de un anumit mediu
concurenţial

şi

- Institutionaliştii care, practic, resping radical tradiţia şi vin cu o abordare mai

eterogenă de idei şi concepte. Concepţia lor a strâns mulţi adepţi, şi anume, instituţionaliştii
americani, behavioriştii, şcoala germană, istorici ai economiei şi multe opinii nonacademice
afirmate de diverşi economişti şi analişti ai economiei.

Primul aspect al criticii instituţionaliste este o înclinaţie antiutilitaristă, o negare a

suficienţei interesului personal, ca justificare la comportamentul economic: “Omul ca fiinţă
socială este un copil al civilizaţiei şi un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale,
relaţiile cu bunurile materiale şi relaţia cu alte fiinţe umane nu au fost întotdeauna aceleaşi.
Geografia l-a influenţat, în timp ce progresul educaţiei l-a transformat complet”.

În forma sa pură, teoria clasică nu elimină influenţa factorilor sociali asupra preferinţelor,
dar consideră că aceştia pot prezenta stabilitate în timp; implică faptul că influenţa factorilor
respectivi poate fi centralizată în termenii unui efect unidirecţional asupra preferinţelor şi
înzestrării iniţiale a indivizilor cuprinsă în modelul general de echilibru.

Al doilea element al criticii doctrinei clasice, izvorât din înclinaţia antiutilitaristă a

instituţionalismului, îl reprezintă instituţiile legale, financiare şi de altă natură. Existenţa
instituţiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor corespunzătoare nu determină cu anticipaţie efectele
asupra felului cum este condusă o afacere. Ca urmare, doctrina economică clasică a pus bazele

9
unei analize a mulţimilor de instituţii şi structuri legale, evaluându-le după efectele lor asupra
procesului de liber schimb al bunurilor.

Comportarea individului care se aprovizionează de pe piaţă este foarte simplă: alege. Nu-
l afectează existenţa structurilor instituţionale ale statului sau convenţiile sociale; asemenea
structuri au apărut ca o necesitate de a sprijini tocmai satisfacerea preferinţelor şi nevoilor.
Conform acestei variante, instituţiile statului sunt privite ca nişte canale prin care individul poate
să-şi exprime preferinţele, dar, totodată, aceste instituţii, nu sunt fundamentale în formarea
rezultatului final.

Majoritatea istoricilor gândirii economice, combătând doctrina clasică, au susţinut faptul

că influenţa continuă şi controlul permanent al unor familii asupra firmelor au împiedicat
dezvoltarea acestora şi comportamentul raţional. Printre acei istorici şi analişti economici a
existat şi o “teorie subterană”, neexprimată, asupra comportamentului economic şi al
concurenţei, considerând firească afirmaţia: “recenta consolidare şi raţionalizare a industriei a
sporit concurenţa”, o afirmaţie care ar impulsiona mulţi economişti.

Balanţa părerilor istoricilor gândirii economice şi ale analiştilor economici înclină spre
doctrine clasice în detrimentul celei instituţionale. De multe ori, neînţelegerile dintre susţinătorii
celor două doctrine, au condus la concluzia eronată că susţinătorii doctrinei clasice au greşit. În
ciuda contribuţiei importante a susţinătorilor doctrinei instituţionaliste privind analiza economiei,
în general, şi a concurenţei, în special, succesul acestei şcoli se află, acum, pe o poziţie inferioară
celei dorite.4

I.3. Evoluţia cadrului legislativ românesc în domeniul concurenţial

Legislaţia română în domeniul concurenţial a cunoscut de-a lungul istoriei sale patru
etape:

a). Primele prevederi legale privind actele de concurenţă neloială au apărut în Codul
Civil, art. 998 şi următoarele. Astfel, acesta susţinea că „la noi se ajunge a se apăra fondul de
comerţ de o concurenţă neloială prin aplicarea principiului că nimănui nu-i este îngăduit a
produce o pagubă în dauna altei persoane” (art. 998 C.C.).5

4
A se vedea Mihai Emilia, Concurenţa economică: libertate şi constrângere juridică, Bucureşti, 2004;
Moşneanu T., Purcarea T. în Concurenţa. Ghidul afacerilor performante, Bucureşti, 1999; Daniela Ancuţa,
Microeconomic: teorie şi aplicaţii. Pieţe în concurenţe perfectă şi imperfectă, Bucureşti, 2001 etc
5
Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, editat de Al. Th. Doicescu, Bucureşti, 2013, p. 168

10
 Astfel, la acel moment, exista nemulţumirea că sistemul legislativ, cu preponderenţă,
tratamentul juridic care intervine în mod normal în cazul faptelor ilicite civile, nu putea să
acopere, la nivel de aplicabilitate, cazurile particulare legate de actele de concurenţă neloială,
fenomen care avea, mai degrabă, un caracter economic pronunţat.

b). Aceste neajunsuri privind lipsa unor prevederi specifice în domeniul concurenţial, au
dus la apariţia, în cea de-a doua etapă, a primelor reglementări specifice în materie. Cele mai
vechi reglementări, deşi aveau o sferă de aplicare foarte restrânsă, au fost stipulate în legea din
17 martie 1884 privind comerţul ambulant, care ocrotea pe consumatori împotriva concurenţei
prilejuite prin lichidări abuzive de mărfuri aparţinând acestor agenţi economici. În perioada
interbelică, a intrat în vigoare Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932. Această lege avea un
caracter cazuistic, fiind şi incompletă, pentru că nu reglementa decât faptele de concurenţă
neloială. În data de 10 mai 1937, a fost adoptat Decretul pentru reglementarea şi controlul
cartelurilor, completat prin Legea din 26 octombrie 1939. Acest decret instituia măsuri
preventive, destinate să împiedice încheierea de acorduri monopoliste. Ministerul Industriei era
organul competent specializat, însărcinat să urmărească şi să controleze, în prealabil, încheierea
unor astfel de înţelegeri.

c). După cel de-al II-lea război mondial, în perioada comunismului, actele normative mai
sus amintite au fost abrogate, după cum urmează:

- Legea din 18.05.1932, prin Decretul nr. 691/1973 din 14.01.1974;

- Decretul-lege din 10.05.1937, prin Decretul nr. 66 din 18.03.1950.

Având în vedere contextul socio-politic de la acea vreme, ulterior, aceste măsuri de

abrogare vor sprijini, de fapt, instalarea unei economii caracterizată prin sistemul monopolului de
stat, incompatibilă cu libertatea pieţei şi a unui mediu concurenţial sănătos şi funcţional.
Fenomenul concurenţial a fost, astfel, profund afectat, deoarece concurenţa este strâns legată de
libertatea de a alege, iar efectele negative asupra producţiei şi serviciilor s-au făcut simţite, în
timp, din ce în ce mai pregnant. Calitatea şi cantitatea producţiei şi a produselor destinate pieţei
au scăzut din ce în ce mai mult.

d). După căderea comunismului în România, respectiv după 22.12.1989, a început să se

dezvolte şi să se adopte o gamă largă de acte normative care au ca scop principal, o dată cu

11
progresele economiei de piaţă, menţinerea şi îmbunătăţirea acesteia şi a mediului concurenţial
economic şi stoparea acţiunilor şi practicilor anticoncurenţiale de pe piaţă.

Dispoziţiile constituţionale referitoare la economie şi funcţiile publice ocupă un loc

primordial în cadrul legislativ naţional. Astfel, art. 135 din Constituţia României prevede că
„economia României este o economie de piaţă, iar statul trebuie să asigure libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale…”, iar în art. 136 se prevede că „statul ocroteşte proprietatea care
este publică sau privată”. Tot în art. 136 paragraful 6 se stabileşte că „proprietatea privată este în
condiţiile legii inviolabilă”. Art. 44 stabileşte că „dreptul de proprietate precum şi creanţele
asupra statutului sunt garantate” şi că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular”. La dispoziţiile constituţionale am putea adăuga reglementările cuprinse în
convenţiile internaţionale pe care România le-a ratificat, şi în tratatele constitutive ale Uniunii
Europene.

Printre reglementările legale naţionale în sfera concurenţei pot fi menţionate: Legea nr.
15/1990 (cu modificările şi completările ulterioare) privind reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, modificată şi republicată, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, Legea nr. 21/1996 (republicată) privind regimul concurenţei.

Dispoziţiile cuprinse în legi speciale se completează cu reglementările de drept comun

prevăzute în Codul comercial, Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de
procedură penală.

Aderarea României la Uniunea Europeană a presupus şi adoptarea, de către ţara noastră, a

dreptului comunitar/ european, respectiv legislaţia comunitară, inclusiv normele de drept
concurenţial şi politica în domeniul concurenţei.

Fără a intra foarte mult în detalii, în capitolul care urmează, vom trasa anumite aspecte ce
subliniază importanţa cunoaşterii dreptului comunitar/ european, dar şi a celui naţional, modul de
aplicare a acestuia şi instituţiile responsabile cu interpretarea şi supravegherea aplicării legislaţiei
comunitare în domeniul concurenţei.

I.4. Formele concurenţei

Concurenţa îmbracă următoarele forme:

12
 1. Concurenţa perfectă

Teoria economică ne propune un model de concurenţă perfectă, reprezentat de acea formă

ipotetică şi ideală la care toţi jucătorii de pe piaţă ar trebui să se raporteze, adică o piaţă în care
niciun producător sau consumator nu poate influenţa preţurile. O astfel de evoluţie nu poate avea
decât rezultate eficiente, dacă ar fi să ţinem seama de definiţia standard a economiei, şi anume,
„Pareto-eficientă”. Prin urmare, o concurenţă perfectă nu există decât în teorie, nu avem exemple
de o piaţă reală perfect competitivă.

Concurenţa perfectă trebuie să îndeplinească şase parametri, şi anume:

 Atomicitate - pe o piaţă oarecare, există un număr mare de mici producători şi

consumatori, fiecare fiind însă atât de neînsemnat, încât acţiunile unuia nu au impact asupra
cantităţilor produse sau preţurilor de vânzare ale celorlalţi, firmele considerând preţul dat.

 Omogenitate - produsele şi serviciile sunt substitute perfecte.

 Informaţii perfecte şi informaţii complete – firmele şi consumatorii cunosc

preţurile fixate de toate firmele.

 Acces egal la tehnologie - toate firmele au acces la tehnologiile de producţie.

 Mobilitate – resursele, incluzând informaţia, sunt mobile, firmele producătoare

putând părăsi pieţele în care înregistrează pierderi, orientându-se spre cele profitabile.

 Intrare liberă - orice firmă poate intra sau ieşi de pe piaţă după bunul plac.

Acest model este, în cele mai multe cazuri o aproximaţie distantă a pieţelor reale, cu o
posibilă excepţie a anumitor pieţe largi. În general, putem spune că există foarte puţine pieţe
perfect concurenţiale, dacă am aplica oricare dintre condiţiile de mai sus pieţelor reale. De
exemplu, firmele nu vor avea niciodată informaţii complete unele despre celelalte şi vor exista
întotdeauna anumite costuri de tranzacţie.

Într-o piaţă perfect concurenţială va exista o eficienţă alocativă şi o eficienţă productivă.

Eficienţa productivă apare atunci când firma produce în punctul cel mai de jos de pe
curba costurilor medii totale, aceasta însemnând că bunurile nu se pot produce în niciun fel mai
ieftin.

13
 Eficienţa alocativă apare atunci când preţul este egal cu costurile marginale, iar bunul
este pus la dispoziţia consumatorului, la cel mai mic preţ posibil. Acest lucru este posibil numai
atunci când există concurenţă perfectă.

Spre deosebire de monopol sau oligopol, unei firme îi este imposibil să obţină un profit
anormal în condiţiile concurenţei perfecte, pe termen lung, mai precis, o firmă nu poate câştiga
mai mulţi bani decât este necesar pentru a-şi acoperi pierderile. Dacă o firmă înregistrează
profituri anormale pe termen scurt, aceasta se va comporta „ca un trăgaci“ pentru ca alte firme să
nu intre pe piaţă. Ei se vor întrece cu prima firmă, reducând preţul pieţei până când toate firmele
vor obţine profituri normale.

Un exemplu de concurenţă perfectă ar putea fi în agricultură, un sector unde vin un

număr mare de ofertanţi, cererea este relativ inelastică, iar produsele aproape perfect
substituibile, dar acesta nu este decât o aproximare a modelului de concurenţă perfectă. Acest
lucru se poate întâmpla în anumite locuri şi în anumite perioade istorice, dar nu este real în cazul
economiilor moderne. De exemplu, pe piaţa globală a agriculturii, agricultorii europeni sau
americani primesc subvenţii, dar aceştia îşi exportă produsele la preţuri de dumping, preţuri sub
costurile de producţie. Prin urmare, orice formă de intervenţie guvernamentală, cum ar fi
subvenţiile, pot deforma piaţa, ceea ce duce la dispariţia concurenţei perfecte.

Aşadar, concurenţa perfectă nu este altceva decât o teorie absolută, deoarece nu există
exemple de piaţă perfect competitivă.

2. Concurenţa imperfectă

Concurenţa imperfectă apare atunci când condiţiile pentru existenţa unei concurenţe
perfecte nu sunt îndeplinite.

Forme de concurenţă imperfectă:

 Monopol, situaţie în care există un singur vânzător al unui bun economic.

 Oligopol, situaţie în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.

 Concurenţă monopolistică, situaţie în care există mulţi vânzători de bunuri total diferite.

 Monopson, situaţie în care există un singur cumpărător al unui bun economic.

14
  Oligopson, situaţie în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.

Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare a
cumpărătorilor şi vânzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă.

MONOPOL

După cum s-a putut constata, în structura oricărei economii de piaţă, pe lângă concurenţă,
apare şi monopolul, fie ca o replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a acesteia. În
general, o întreprindere este în situaţia de monopol atunci când ea este unicul producător al unui
produs omogen din ramură, în prezenţa unui număr mare de cumpărători.

Această teorie economică a fost de la început prost înţeleasă. Simpla menţiune a

cuvântului monopol a stârnit, de obicei, emoţii, iar argumentele economice au fost, astfel, uşor
perimate dând naştere la manifestări etatiste şi anticapitaliste. Spre exemplu, în SUA,
controversa furioasă asupra problemei trusturilor a înlocuit orice discuţie imparţială a problemei
monopolului.

Termenul de monopol provine de la cuvintele greceşti “monos” = unul, singur şi “polen”

sau “polist” = vânzător.

Monopolul este o situaţie de concurenţă imperfectă, ce se distinge prin existenţa unui

singur producător, care domină piaţa, impunând unui număr mare de cumpărători nu numai
preţul şi calitatea, ci şi cantitatea de produse. Monopolul elimină, astfel, orice concurenţă. Mai
mult, este considerat principalul inamic al concurenţei.

În unele condiţii, piaţa poate fi dominată atât de producător, cât şi de cumpărător. Atunci
când o întreprindere, producătorul, domină oferta, având în faţă un număr infinit de cumpărători,
ea se află în situaţie de monopol, iar când întreprinderea domină cererea, de monopson. O
situaţie de monopol absolut sau bilateral există acolo unde avem un singur producător şi un
singur consumator. Această situaţie se întâlneşte, de obicei, în domeniul producerii
armamentului, când un singur producător are în faţă statul în calitate de unic cumpărător.

Un monopol se caracterizează cel puţin prin următoarele elemente:

1. existenţa unui singur vânzător;

2. absenţa produselor substituibile între ele;

15
3. existenţa unor puternice bariere în calea pătrunderii pe piaţă şi a altor firme.
Pentru ca o întreprindere să ocupe o poziţie de monopol, sunt necesare două condiţii:
1. Întreprinderea trebuie să producă un bun nesubstituibil;
2. Pe piaţa internă nu trebuie să activeze firme care propun acelaşi bun.

De exemplu, în Germania, potrivit legislaţiei antimonopol, o singură firmă nu are dreptul

să controleze mai mult de o treime din piaţa unui produs oarecare, două-trei firme, nu mai mult
de jumătate, iar 4-5 firme, nu mai mult de 2/3 din piaţa respectivă.

Părerea atât de răspândită că monopolul poate să fixeze preţurile după voinţa sa sau că
poate să dicteze preţurile este tot atât de eronată ca şi concluzia, derivată din această opinie, că el
are puterea de a face tot ceea ce-i place. Acesta ar putea fi cazul numai dacă marfa monopolizată
ar fi, prin însăşi natura ei, complet în afara gamei altor bunuri. Un om care ar putea monopoliza
atmosfera sau apa de băut ar putea forţa, fără îndoială, toate celelalte fiinţe omeneşti să-l asculte
orbeşte. Un astfel de monopol n-ar fi tulburat de niciun alt agent economic concurent.
Monopolistul ar fi în stare să dispună liber de vieţile şi proprietatea semenilor săi. Astfel de
monopoluri însă nu intră în teoria noastră a monopolului.

Un astfel de monopol s-a format în statele comuniste unde statul prelua întreaga putere
economică, iar toate bunurile economice erau reunite în mâinile sale. Cetăţenii erau, astfel, în
situaţia de a fi forţaţi, de către stat, să îndeplinească poruncile sale, iar individul se confruntă cu o
alegere între ascultare şi înfometare.

Însă, singurele monopoluri care ne interesează aici sunt cele comerciale. Ele afectează
bunurile economice care, oricât de importante şi indispensabile ar părea, nu exercită nicio putere
hotărâtoare asupra vieţii omeneşti. Când o marfă din care un anumit minim este esenţial fiecăruia
care doreşte să continue să trăiască cade sub controlul unui monopol, atunci într-adevăr urmează
inevitabil toate acele consecinţe care sunt puse popular în seama monopolurilor. Dar nu avem
nevoie să discutăm această ipoteză; ea nu are nicio importanţă practică, întrucât stă în afara sferei
economiei şi a teoriei preţurilor, exceptând cazul grevelor din întreprinderi.

Analizând efectele economice ale monopolului, trebuie să ne restrângem investigaţia la

tipul care limitează producţia mărfii sale. Rezultatul acestei restrângeri nu este că se produce mai
puţin. Capitalul şi munca, eliberate de restrângerea producţiei, trebuie să-şi găsească
întrebuinţare în alte producţii. În economia liberă, pe termen lung, nu există nici capital

16
neîntrebuinţat, nici muncă neîntrebuinţată. Astfel, faţă de producţia mai mică a bunurilor
monopolizate, trebuie să punem producţia mărită a altor bunuri. Dar acestea sunt produse sau
servicii mai puţin importante, care nu ar fi fost produse şi cumpărate dacă ar fi putut fi satisfăcute
cererile mai urgente pentru o cantitate mai mare din marfa monopolizată. Diferenţa dintre
valoarea acestor produse sau servicii şi valoarea mai mare din marfa monopolizată, neprodusă,
reprezintă pierderea de profit pe care monopolul a impus-o economiei naţionale. Prin urmare,
profitul particular şi productivitatea socială sunt în dezacord.

În afară de susţinerea artificială, de exemplu, acordarea de privilegii speciale, un

monopol poate, de regulă, să se menţină prin puterea exclusivă de a dispune de anumiţi factori
naturali de producţie. O putere asemănătoare asupra mijloacelor reproductibile de producţie nu
permite, de obicei, o monopolizare permanentă. Întreprinderi noi se pot ivi întotdeauna. După
cum s-a văzut deja, evoluţia progresivă a muncii tinde către o condiţie în care, la cea mai înaltă
specializare a producţiei, fiecare va fi singurul producător al unuia sau câtorva articole. Dar
aceasta nu ar implica necesarmente o piaţă monopolizată pentru toate aceste articole. Încercările
producătorilor de a obţine preţuri de monopol ar fi împiedicate de apariţia de noi concurenţi.

Apariţia cartelurilor şi trusturilor de-a lungul generaţiilor a dat naştere unor oportunităţi şi
acţiuni din partea acestora care au încălcat, mai mult sau mai puţin, normele de concurenţă. Toate
organizaţiile monopoliste de durată sunt clădite pe puterea monopolului de a dispune de resurse
naturale sau de anumite terenuri. Un om care ar încerca să devină un monopolist fără stăpânirea
unor astfel de resurse şi fără ajutoare legale speciale ca tarife vamale, invenţii patentate, etc. ar
trebui să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a-şi asigura măcar un succes temporar. De multe
ori, cartelurile şi trusturile sunt supuse investigaţiei de către autoritatea de anchetă, existând
suspiciuni că acestea se ocupă de anumite tertipuri şi practici anticoncurenţiale. De nenumărate
ori, diverse carteluri şi trusturi nu ar fi fost formate dacă guvernele nu ar fi facilitat apariţia lor
prin oferirea de condiţii necesare prin măsuri protecţioniste.

Într-o economie susţinută de activitatea privată, producţia specific primară este singurul
câmp expus monopolizării fără protecţie specială de la stat. Monopolurile în anumite ramuri de
producţie primară sunt cu putinţă. Tendinţa de monopol este mai accentuată în industria minieră.
Unde avem astăzi structuri monopoliste care nu izvorăsc din intervenţie guvernamentală, ele sunt
organizaţii aproape exclusiv construite pe o putere de a dispune de anumite tipuri de resurse
naturale. Aceste resurse naturale trebuie să se găsească în relativ puţine locuri, pentru că numai

17
aceasta face cu putinţă monopolul. Monopolurile mondiale de petrol, zinc etc. pot fi formate
ocazional, dacă proprietarii proprietăţilor private rare unde ele există pot forma un cartel.
Exemple despre aceasta se găsesc în istoria recentă.

Adevărata putere monopolistă a unei firme este clădită pe lipsa altor firme substituente
care pot vinde produse ori servicii similare sau substituibile.

În analiza monopolului, trebuie să se ţină cont şi de elasticitatea preţului unui produs de

monopol, în raport cu un alt produs substituibil acestuia. De exemplu, nu ar trebui exagerat preţul
produsului de monopol, dacă mai există un alt produs substituibil acestuia mult mai ieftin.

Concurenţa potenţială

Concurenţa potenţială apare atunci când anumite firme consideră că un produs de

monopol este prea mare şi doresc să intre pe piaţă cu produse substituibile sau asemănătoare la
preţuri mai mici, şi astfel, să acapareze clientela acelor firme, iar puterea de piaţă a monopolului
ar fi astfel pusă în pericol.

Aceste forme de abordare deteriorează puterea monopolului pe o anumită piaţă a unui

anumit produs sau serviciu. Aceste noi firme încearcă să servească piaţa cât mai bine posibil, iar,
în final, consumatorul este cel care iese câştigător, dar şi firma nou apărută care va deţine puterea
de cumpărare a acestui consumator, date fiind preţurile mai mici în comparaţie cu cele ale firmei
monopoliste.

OLIGOPOL

Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte, constând dintr-o structură de piaţă

caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a
unui anumit produs sau serviciu, solicitat de numeroşi cumpărători, şi care sunt conştienţi de
interdependenţa lor în adoptarea de decizii strategice privitoare la preţul, volumul producţiei şi
calitatea produselor, fapt care le conferă o poziţie dominantă colectivă.

Numărul de vânzători prezenţi pe piaţă este destul de mic, iar puterea economică a
fiecăruia dintre ei este destul de mare, pentru ca acţiunile întreprinse de fiecare firmă în parte, să
aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului
sau serviciului respectiv.

18
 Un oligopol se caracterizează prin:

 numărul mic de producători prezenţi pe piaţă, dar care au o forţă economică mare.
Se consideră oligopol dacă pe piaţă există cel puţin trei producători. Dacă sunt doar doi sau unul,
se consideră că există un duopol sau un monopol.

 există bariere la intrarea pe piaţă în calitate de producător

 este o formă mai mult caracteristică ţărilor dezvoltate

 este foarte clar evidenţiată diferenţierea mărfurilor

 producătorii deţin un oarecare grad de control al preţurilor

Având în vedere că fiecare producător, în cazul unui oligopol, cunoaşte foarte bine
procentul pe care îl deţine din piaţa produsului sau a serviciului respectiv şi pentru că orice
modificare a preţului sau a volumului producţiei de către una din firmele oligopoliste este
reflectată în volumul de vânzări al celorlalte, există tendinţa ca gradul de interdependenţă între
firme să fie foarte mare, încât fiecare firmă trebuie să-şi stabilească preţul şi producţia în funcţie
de reacţia celorlalte firme din oligopol, astfel că odată stabilite, preţurile într-un oligopol sunt
rigide.

Pieţele oligopoliste sunt cele ale industriei de utilaje, producţiei siderurgice, ale
automobilelor şi echipamentelor industriei energiei şi ale industriei chimice, deoarece
complexitatea utilajelor şi tehnologiilor face dificilă apariţia mai multor firme mici.

În cazurile de concurenţă, termenul "oligopol" este utilizat, adesea, şi pentru a desemna

situaţiile în care un mic număr de mari vânzători domină, împreună, structura concurenţială şi în
care ceilalţi vânzători, mai mici, se adaptează la comportamentul acestora. Marii vânzători sunt
calificaţi, în acest caz, drept „oligopolişti”.

Aceeaşi situaţie, în cazul cumpărătorilor, se numeşte oligopson. La problemele

întreprinzătorilor oligopolişti s-au găsit două tipuri de soluţii: cu sau fără acordul părţilor. Se
numeşte acord orice contract care restrânge lupta concurenţială între companii. Forma maximă
de înţelegere, cea care maximizează beneficiile oligopolistilor este cartelul, care este un fel de
acord între toţi producătorii unui anumit sector industrial. Acestea pot îmbrăca următoarele
forme:

19
  concurenţă fără preţuri: fiecare companie încearcă să îmbunătăţească calitatea sau
orice alt factor, dar respectând preţul stabilit de comun acord.

 împărţirea cotelor-părţi sau a pieţelor: fiecărei întreprinderi i se distribuie o zonă

unde poate să vândă, i se fixează o producţie maximă care nu poate fi depăşită.

Deşi există tendinţa generală globală de concentrare a producţiei, totuşi, de regulă,

oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare a pieţei, în sensul că ele nu se transformă, de
regulă, în monopol.

Oligopolurile îşi bazează existenţa pe tendinţa de a realiza costuri joase. Când costurile
firmelor individuale scad în mod substanţial şi pe termen lung, în aşa fel încât un număr restrâns
de întreprinderi poate produce cantitatea totală la costurile medii cele mai joase, atunci avem de-
a face cu un oligopol natural. O creştere în continuare a volumului producţiei nu mai asigură o
scădere a costurilor şi, deci, firma oligopolistă nu este stimulată să treacă pe poziţia de
monopolist, în sensul de a deveni singurul producător şi vânzător al unui produs.
Însă existenţa şi persistenţa oligopolurilor nu poate fi explicată numai prin condiţia costurilor
minime. Mai sunt şi alţi factori care favorizează transformarea producţiei în oligopoluri. Printre
acestea se numără puterea de piaţă a oligopolurilor. Cu cât firmele oligopoliste devin mai mari şi
mai puternice, iar firmele mici concurente devin mai slabe, cu atât oligopolurile capătă o putere
mai mare de a influenţa preţul de vânzare şi clientela.

TIPURI DE OLIGOPOL

Clasificarea oligopolurilor se poate face pe baza a două criterii importante:

A. După obiectul de activitate sau caracteristicile principale ale producţiei şi serviciilor în

care acţionează, oligopolurile sunt de două tipuri.

Primul tip cuprinde acele firme mari care domină piaţa în cadrul unor produse cum sunt
oţelul, aluminiul, unele produse chimice de bază. Fiecare dintre cele câteva firme oligopoliste pot
influenţa piaţa, preţul sau volumul producţiei, prin deciziile pe care le iau.

Al doilea tip de oligopol cuprinde acele firme mari care controlează piaţa unui produs
eterogen. Fiecare dintre aceste firme produce şi vinde tipuri diferite din punct de vedere al
calităţii, formei, noutăţii conceptuale ş.a. În domeniul automobilelor, într-o ţară cu o piaţă de
desfacere foarte mare (de exemplu, Germania sau Italia) sunt puţine firme producătoare. Însă

20
niciuna din firme nu produce acelaşi tip. Fiecare produce automobile care se deosebesc de
celelalte existente pe piaţă. Acelaşi lucru este posibil în toate domeniile unde acţionează firme
oligopoliste.

B. După gradul de coordonare la care convin oligopolurile.

Din punct de vedere al gradului de coordonare sau de concurenţă, oligopolurile se

clasifică astfel:

- Oligopoluri fără coordonare, la care apar trei tipuri de relaţii concurenţiale între
oligopoluri:

1. Relaţii de concurenţă agresive în domeniul stabilirii preţurilor (războiul preţurilor), în

cel al aprovizionării etc. ce au loc mai ales în oligopolurile unor produse omogene;

2. Relaţii hiperconcurenţiale cu accent pe calitate, noutatea produsului şi reclama, mai

ales în oligopolurile cu produse şi servicii uşor diferenţiate;

3. Relaţii concurenţiale legate sau înlănţuite în cadrul industriilor cu multe firme, în care
un vânzător A este oligopol în raport cu B şi C, C este oligopol în raport cu D şi E etc.

- Oligopoluri cu coordonare parţială (fără vreun acord formal) la care apar două tipuri de
relaţii concurenţiale:

1. Relaţii de concurenţă în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influenţă este
dominantă, această dominare datorându-se mai multor cauze cum ar fi: dimensiunea firmei şi
ponderea în ramură în raport cu toate celelalte firme oligopoliste, încrederea pe care o inspiră
etc.;

2. Cooperarea voluntară (fără organizaţie, acord sau firmă lider), formată între firmele
oligopoliste, realizată pe baza unor interese comune, pe etica afacerilor şi toleranţă reciprocă.

- Oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete între firmele
oligopoliste la nivel naţional sau internaţional cu sau fără acordul guvernelor sau chiar sub
coordonări interguvernamentale.

Asemenea întelegeri iau forma unor carteluri şi sindicate, prin care se convine asupra
unor cote de producţie şi de vânzare, asupra împărţirii unor pieţe de desfacere, asupra nivelului

21
minim al preţului de desfacere, în funcţie de care se reglează volumul desfacerilor şi cotele de
producţie. Firmele participante îşi păstrează individualitatea.

CARTELUL este o înţelegere formală de cooperare între mai multe companii, pe o piaţă
oligopolistă, prin care se convin anumite aspecte economice, cum ar fi preţul sau cantitatea
produsă. Rezultatul încheierii de carteluri este o micşorare a concurenţei şi o intensificare a
cooperării pentru îndeplinirea anumitor obiective, cum ar fi, maximizarea profitului sau
împiedicarea intrării pe piaţă a unor noi firme. Analiza economică a cartelurilor s-a concentrat
asupra condiţiilor care pot induce instabilitatea acestor organizaţii. O atenţie considerabilă a fost
acordată problemei încălcării acordurilor încheiate între membrii cartelului.

TRUSTUL - spre deosebire de cartel, reprezintă o concentrare de capitaluri grupate sub

aceeaşi conducere. La sfârşitul secolului al XIX-lea, forma de trust a fost utilizată în SUA ca
mijloc de stabilire a monopolului în anumite industrii, astfel încât termenul de trust a căpătat, atât
în SUA, cât şi în alte părţi, o semnificaţie de ceva dăunător, fiind asociat cu practicile
monopoliste (ca în legile „antitrust” din SUA).

MONOPSON

Monopson (din greacă monos = singur + opsônein = a se aproviziona, prin franceză

monopsone) este un termen economic care desemnează o structură a pieţei cu concurenţă
imperfectă, în cadrul căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun şi mulţi vânzători
pentru acel bun.

Concret, o firmă sau întreprindere unică cumpără cea mai mare parte a unei anumite
mărfi sau a unui anumit bun, marfă care este furnizată de mai mulţi producători sau ofertanţi.

Un monopson este forma extremă a unui oligopson, care din perspectiva cererii, stabileşte
preţul pe piaţă, deoarece, fiind singur, acesta poate impune condiţiile care să-i defavorizeze pe
producători sau vânzători.

Pentru a putea fi categorisită ca monopson, respectiva firmă trebuie să nu fie concurată de

alţi cumpărători autohtoni sau străini, produsul trebuie să fie omogen şi să nu poată fi substituit,
cel puţin pentru o perioadă de timp. Situaţiile în care un număr mare de ofertanţi se confruntă cu
un singur cumpărător este uzuală pentru producătorii de echipamente militare, nave, avioane etc.

22
 Monopsonul anulează concurenţa economică în sfera cererii, dar o menţine în sfera
ofertei (diametral opus comparativ cu monopolul). Din acest punct de vedere, monopsonurile se
pot clasifica din două puncte de vedere:

 monopson productiv, care cumpără forţă de muncă la preţ de monopson şi vinde

produsele obţinute la preţ de concurenţă perfectă. Această situaţie se poate produce atât în cazul
existenţei pe piaţă a unui singur cumpărător de forţă de muncă, care controlează piaţa muncii la
nivelul unei zone sau pentru o ocupaţie dată, cât şi atunci când lucrătorii au percepţii diferite
privind firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte non-salariale ale angajării
(proximitate, climatul de muncă etc.).

 monopson comercial, care cumpără produsele la preţ de monopson şi le vinde la

preţ de concurenţă perfectă.

Monopsonul apare ca rezultat al:

 specializării extreme;

 sindicalizării (îndeosebi pe piaţa forţei de muncă, dar şi în domeniul creditului

bancar sau în alte domenii).

Un exemplu al efectelor negative pe care le poate manifesta monopsonul, este situaţia

în care există, să zicem, într-o anumită zonă, un singur cumpărător de îngrijiri medicale. În
acest caz, există pericolul ca acesta să nu fie destul de motivat pentru a face o cumpărare
eficace, eficientă şi de calitate în acest domeniu, având în vedere că asiguraţii nu mai au
alternative pentru alte servicii medicale, neexistând pericolul să renunţe la serviciile lui şi să
opteze pentru un alt sistem sau schemă de asigurare.

OLIGOPSON

23
 Oligopsonul este o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în cadrul căreia un număr
mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este furnizată de
mai mulţi producători sau ofertanţi.

Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar puterea lor economică este suficient de
mare, pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un
impact semnificativ asupra condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii
respective.

În concluzie, oligopsonul este situaţia în care un număr relativ mic de cumpărători

controlează puterea de cumpărare şi deţine controlul asupra producţiei şi preţului de pe piaţă al
unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai mici decât într-o piaţă
liber concurenţială, aşa cum preţurile într-un oligopol tind să fie mai mari. Practic, un oligopson
este exact opusul unui oligopol.

Concurenţa reală este o concurenţă imperfectă, ce poate fi studiată prin raport la

concurenţa pură şi perfectă ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei. Principala
trăsătură a concurenţei imperfecte este aceea că preţul produselor poate fi influenţat prin acţiunea
agenţilor economici, fie ofertanţi, fie cumpărători.

În condiţiile concurenţei imperfecte, pieţele pot fi structurate în raport cu numărul

participanţilor şi se definesc astfel situaţiile de oligopol, monopol, monopson şi oligopson.
Concurenţa imperfectă presupune absenţa atomicităţii producătorilor sau cumpărătorilor,
diferenţierea produselor, manifestarea barierelor de intrare în ramură, lipsa de transparenţă şi o
relativă rigiditate a factorilor de producţie.

Monopolul perfect (imperfect) este acea situaţie în care un producător defineşte o situaţie
de dominare a pieţei de către un producător, având drept cauze un monopol natural, instituit
juridic, economic, tehnologic sau de marcă. Indiferent de premiza dominaţiei, activitatea
principală are ca scop obţinerea profitului de monopol.

Raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa monopolistă este marcat de faptul că, prin natura
sa, monopolul presupune imposibilitatea controlării simultane a preţului şi a cantităţii. Atunci
când monopolul stabileşte preţul, cantitatea va fi determinată de solvabilitatea cererii la preţul
respectiv, ceea ce înseamnă că sunt influenţate veniturile totale şi cele medii.

24
 Trăsătura principală a preţului de monopol este aceea că el este mai ridicat decât cel al
concurenţei perfecte. Când preţul de monopol este determinat pornind de la piaţă, puterea unui
monopolist este de a alege şi nu de a domina. În cazul în care preţul de monopol este determinat
pornind de la firmă, monopolistul va trebui să acţioneze în sensul maximizarii profitului pornind
de la cost. În plus, se impune ca necesară diferenţierea modalităţilor specifice de stabilire a
echilibrului monopolului pe termen scurt şi pe termen lung, precum şi analizarea stabilirii
preţului în cazul unor modalităţi alternative de gestiune în monopol, care pot avea ca obiective:
maximizarea cifrei de afaceri, realizarea stării de echilibru sau stabilirea preţului la nivelul
costului marginal.

Discriminarea monopolistă este o discriminare prin preturi şi poate fi socială, economică,

geografică, temporală sau individualizată şi presupune existenţa unor posibilităţi de separare a
pieţelor.

Ca forme particulare de concurenţă imperfectă, în raport cu puterea de dominaţie,

specifică monopolului, se cuvin a fi semnalate monopsonul, monopolul bilateral şi concurenţa
monopolistică.

3. Concurenţa neloială (ilicită)

Concurenţa neloială este caracterizată prin procedee neloiale şi contrare uzanţelor

comerciale.

Faptele pe care legea le consideră acte de concurenţă neloială (art. 4 şi art. 5 din Legea
nr.11/1991) sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii, tinzând să producă în viziunea
consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la concurent sau există
legături strânse între oferte; sau obţinerea, în detrimentul concurenţei, de foloase sau avantaje în
activitatea economică prin practici contrare legii sau moralei. De aceea, reclama comparativă,
implicând elemente de neloialitate în scopul obţinerii unor avantaje de piaţă, este ilicită, când
comparaţia este inexactă şi neobiectivă.

Conform prevederilor legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale:

„Constituie infracţiune de concurenţă neloială şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la doi
ani sau cu amendă de la 20.000 lei la 100.000 lei : a) întrebuinţarea unei firme, unei embleme,
unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite
legitim de alt comerciant; b) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în

25
vânzare sau vânzarea unor marfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea
şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în
scopul de a induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. Prin menţiuni false asupra
originii mărfurilor se înţeleg orice indicaţii de natură a face să se creadă că mărfurile au fost
produse într-o anumită localitate sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra
originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ
numai natura lui, afară de cazul când denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să
se creadă că are acea origine.”

Prin concurenţă ilicită se înţelege situaţia în care, din dorinţa de a pătrunde rapid sau a
câştiga o cotă cât mai mare de piaţă, o firmă prejudiciază direct şi, de cele mai multe ori,
intenţionat activitatea concurenţilor, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de
informaţii inexacte sau false despre activitatea acestora), concurenţa "parazitară" (obţinerea de
avantaje ca urmare a confuziei create între mărci ş.a.m.d), concurenţa ilicită, frauda fiscală
(încălcarea legislaţiei fiscale, ceea ce permite obţinerea unor costuri mai mici şi posibilitatea
practicării unor preţuri scăzute), dumping, "furtul" de clientelă, etc.

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale,

"constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în
materie industrială sau comercială" (art. 10 bis 2) şi ale articolului 10 bis 3: "Trebuie să fie
interzise mai ales: 1) orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; 2)
afirmaţiile false în exercitarea comerţului, care sunt de natură să discrediteze întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent; 3) indicaţiile sau
afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, sunt susceptibile să inducă publicul în
eroare cu privire la natura, modul de fabricaţie, caracteristicile, aptitudinea la întrebuinţare sau
cantitatea mărfurilor".

Metoda „bulgăre de zăpadă”

Conform dispoziţiilor art. 4 lit. d al Legii nr. 11/1991 constituie contravenţie încheierea
de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestaţii în
mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar
urma să încheie contracte asemănătoare. Metoda, denumită uzual ,,bulgăre de zăpadă", constă în
promisiunea comerciantului de a preda marfa sau de a executa prestaţia la un preţ ori tarif

26
inferior celui practicat în mod curent, în schimbul obligaţiei asumate de clientul consumator de a
procura alţi clienţi pentru comerciant. Când aceştia din urmă, la rândul lor, se obligă, în aceleaşi
condiţii, să aducă noi clienţi, cumpărătorul iniţial îşi primeşte avantajul scontat. Astfel,
jurisprudenţa franceză a decis că reprezintă o vânzare tip ,,bulgăre de zăpadă" atunci când se
oferă nouă perechi de ciorapi la un preţ interesant oricărei cliente care furnizează trei comenzi
similare ale altor consumatoare. Nu are nici o relevanţă situaţia în care consumatorul are alegerea
între două preţuri, unul redus dacă procură şi alţi clienţi şi celălalt normal. Procedeul este neonest
şi îi prejudiciază nu numai pe ceilalţi comercianţi, dar şi pe consumatori, insuflându-le iluzia că,
astfel, ar dobândi mărfuri sau alte servicii în condiţii avantajoase.

Conform prevederilor art. 4 lit. e al Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, constituie contravenţie încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să
primească un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard. În principiu, orice
comerciant este liber să ofere clientelei sale daruri, însă atragerea clientelei prin acest procedeu
vine prea puţin în favoarea consumatorilor, pentru că premiul depinde numai de hazard, ceea ce
face ca procedeul să fie neonest. Spre exemplu: ,,Şampon antiparazitar pentru câini vă oferă,
gratuit, cabinetul veterinar din str. X”. Informaţia conţinută în text este evident eliptică, pentru că
nu desluşeşte suficient dacă şamponul este oferit oricărui solicitant sau numai clienţilor
cabinetului, care plătesc un serviciu veterinar. În accepţiunea concurenţei comerciale, vânzarea
cu premiu reprezintă o tehnică de incitare a consumatorului, oferindu-i perspectiva de a obţine o
dată cu produsul cumpărat sau cu serviciul prestat contra cost şi un alt serviciu dobândit ori
gratuit ori în condiţii avantajoase. Premiul este, aşadar, întotdeauna accesoriul produsului ori al
serviciului plătit.

Ordonanţa Guvernamentală nr. 12/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi a altor acte în domeniul
concurenţei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 586 din 6 august 2014, a adus schimbări
la nivelul practicilor considerate neloiale, grupând aceste practici în trei categorii.

Conform documentului mai sus menţionat, constituie concurenţă neloială practicile

comerciale ale întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-
credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

Ordonanţa Guvernamentală mai sus menţionată interzice următoarele practici de

concurenţă neloială:

27
 - denigrarea unui competitor sau a produselor sau serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea, de către o întreprindere sau de către reprezentantul acesteia, de
informaţii care nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele
acestuia, de natură să îi lezeze interesele;

 deturnarea clientelei unei întreprinderi, de către un fost sau actual salariat sau
reprezentant al său ori de către orice altă persoană, prin folosirea unor secrete comerciale, pentru
care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror
dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;

 orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului

general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi de pe piaţă.

De asemenea, denigrarea competitorilor şi deturnarea clientelei constituie contravenţii,

potrivit recentei ordonanţe, aşa încât persoanele care vor săvârşi aceste fapte vor fi sancţionate cu
amenzi care se aplică de astăzi.

Mai exact, firmele care utilizează aceste practici anticoncurenţiale riscă amenzi de la
5.000 la 50.000 de lei, iar persoanele fizice pot primi amenzi cuprinse între 1.000 şi 5.000 de lei.

Mai mult decât atât, sunt considerate contravenţii şi furnizarea de informaţii inexacte,
incomplete sau care induc în eroare ori de documente incomplete, furnizarea de informaţii,
documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă incompletă în timpul inspecţiilor desfăşurate,
refuzul nejustificat al întreprinderilor de a se supune unei inspecţii, nerespectarea măsurilor
impuse de către Consiliul Concurenţei.

Potrivit dispoziţiilor citate, aceste contravenţii se sancţionează cu amenzi între 1.000 şi

10.000 de lei, dacă sunt săvârşite de către întreprinderi, autorităţi şi instituţii publice. În schimb,
dacă aceste fapte sunt săvârşite de către persoane fizice, atunci amenzile scad la 500 – 2.000 de
lei.

Cum se pot determina practicile de concurenţă neloială?

Potrivit noilor reglementări, din oficiu sau la sesizarea persoanelor fizice sau juridice care
au un interes legitim, Consiliul Concurenţei constată şi, după caz, sancţionează concurenţa
neloială. În acest sens, poate decide, după caz:

28
  încetarea practicilor de concurenţă neloială, pe durata soluţionării sesizării;

 interzicerea practicilor de concurenţă neloială;

 aplicarea amenzilor contravenţionale, dacă practica de concurenţă neloială

constituie contravenţie.

Consiliul Concurenţei a stabilit, prin regulament, procedura de soluţionare a sesizărilor cu

privire la practicile de concurenţă neloială.

Autorii sesizărilor au obligaţia să furnizeze elemente de probă în legătură atât cu posibila

practică de concurenţă neloială, interesul legitim, cât şi dovezi pentru riscul producerii unui
prejudiciu. La cererea scrisă a Consiliului Concurenţei, aceştia au obligaţia de a pune la
dispoziţia sa toate informaţiile şi documentele solicitate. Sesizarea va fi declarată ca fiind
completă la data depunerii tuturor documentelor şi informaţiilor solicitate.

Efectele unei practici de concurenţă neloială se determină cu luarea în considerare, dar

fără a se limita la acestea, a gradului de pericol social, a împrejurărilor în care a fost săvârşită,
precum şi a importanţei sectorului economic în care s-a produs fapta în ansamblul economiei
naţionale. În cazul în care Consiliul Concurenţei apreciază că efectele unei practici de concurenţă
neloială sunt minore sau că sesizarea este neîntemeiată, în termen de 30 de zile de la înregistrare
va comunica autorilor un răspuns motivat, se arată în noile dispoziţii.

Ordonanţa Guvernamentală nr. 12/2014 privind modificarea şi completarea Legii nr.

11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale stabileşte şi constituirea Consiliului
interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale, ca organism nepermanent, care va
fi constituit din: Ministerul Finanţelor Publice, autoritatea naţională de concurenţă, autoritatea
responsabilă de protecţia drepturilor în domeniul audiovizualului, autoritatea naţională pentru
protecţia consumatorilor, autoritatea responsabilă de protecţia proprietăţii industriale, autoritatea
responsabilă de protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

Anual, Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale trebuie să

întocmească rapoarte asupra implementării legislaţiei în domeniul combaterii concurenţei
neloiale, care se înaintează Guvernului prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice. Aceste
rapoarte cuprind o analiză cu privire la principalele aspecte în materia combaterii concurenţei
neloiale şi propuneri privind politicile publice în domeniu.

29
 I.5. Trăsături

În procesul de concurenţă fiecare acţionează din propriul interes. De exemplu,

cumpărătorul caută preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condiţiile de livrare a bunurilor de
consum şi factorilor de producţie cele mai favorabile pentru produsul sau serviciul dorit etc.
Vânzătorii se întrec între ei pentru a atrage cât mai mulţi cumpărători, cu forţă economică
ridicată, stabili în achiziţii, receptivi la preţ şi alte beneficii.

Din această competiţie, de regulă, înving cei mai buni. Premisa existenţei concurenţei
este libertatea preţului. Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi
o poate oferi producătorului sau vânzătorului, în schimbul produsului sau serviciului pe care
acesta îl oferă pe piaţă. Acesta este preţul absolut.

Preţul relativ reprezintă preţul unui produs sau serviciu, exprimat în funcţie de cel al unui
bun considerat etalon sau element de referinţă.

I.6. Principii

Putem rezuma câteva principii esenţiale ale politicii în domeniul concurenţei, după cum
urmează:

• Principiul eliminării barierelor de pe piaţa internă. Cu cât procesul de eliminare a

barierelor de pe piaţa internă este mai complet, cu atât mai puţin trebuie să intervină politica
concurenţială pentru a promova sau a restabili concurenţa.

• Principiul liberalizării pieţei interne. Ca urmare a tendinţei de liberalizare de pe piaţa

internă, concurenţa va deveni din ce in ce mai intensă şi se va amplifica rolul politicii privind
concurenţa.

• Principiul asigurării bunăstării consumatorilor. Politica în domeniul concurenţei trebuie

să asigure bunăstarea consumatorilor, repartizarea optimă a resurselor şi să ofere motivaţii
puternice, privind creşterea eficienţei.

Politica concurenţială are principii ce stau la baza creării cadrului legislativ instituit prin
Tratatul asupra Uniunii Europene:

- transparenţă în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele

anticoncurenţiale;

30
 - nediscriminarea niciunui agent economic care participă la schimburile economice
internaţionale;

- stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;

- cooperarea între diferitele autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în

privinţa aplicării legislaţiei în domeniu.

CAPITOLUL II. LEGISLAŢIE ŞI POLITICI COMUNITARE ŞI NAŢIONALE ÎN

DOMENIUL CONCURENŢEI. INSTITUŢIILE STATULUI RESPONSABILE CU
MODUL DE APLICARE A LEGISLAŢIEI PRIVIND CONCURENŢA

Agenţii comerciali, naţionali sau comunitari, trebuie să interacţioneze, pe cât posibil în

mod liber, fără influenţe negative din partea agenţilor puternici sau aflaţi în situaţii privilegiate,
asociaţiilor de agenţi economici sau ale statului. Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea
normelor privind concurenţa asigură progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi
competitivitatea produselor şi serviciilor în cadrul economiei respective dar şi faţă de produsele
de pe alte pieţe.

31
 Aşadar, legislaţia în domeniul concurenţei trebuie să garanteze unitatea, omogenitatea şi
viabilitatea pieţei interne prin combaterea monopolizării anumitor pieţe de către firme ce încheie
între ele acorduri protecţioniste (acorduri restrictive şi fuziuni), prin prevenirea exploatării puterii
economice a unor societăţi în defavoarea altora (abuzul de poziţie dominantă) şi prin prevenirea
distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea
discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi (ajutoarele de stat).

II.1. Legislaţie şi politică comunitară în domeniul concurenţei

Aspecte generale

Concurenţa reprezintă factorul determinant în asigurarea succesului şi a dezvoltării

economice. Acceptarea şi aplicarea corectă a prevederilor legate de politica economică a Uniunii
Europene, care au incidenţă directă asupra evoluţiei economiei de piaţă, înseamnă atât cea mai
bună modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai bună cale de asigurare a
competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţa internaţională.

Raţiunea creării unei pieţe interne unice în cadrul UE a constat în necesitatea asigurării
condiţiilor propice unei concurenţe nestingherite la nivel comunitar. Piaţa internă este de
neconceput fără o politică în domeniul concurenţei care să încurajeze eficienţa economică prin
crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic, să protejeze interesele
consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi servicii în condiţii optime şi să
prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor
naţionale.

Tratatul (Art.65 şi 66) privind crearea CECO, din 1951, reglementează practicile din
domeniul cărbunelui, oţelului şi al concentrărilor economice. Prevederile respective au fost
ulterior preluate în articolele 85 (în prezent art. 101) şi 86 (în prezent art. 102) 6 ale Tratatului de
la Roma din 1957, deşi era evident că normele respective nu erau adecvate pentru a reglementa şi
alte segmente de piaţă. Politica europeană în domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă
pe Art.3 al Tratatului UE conform căruia trebuie acţionat astfel încât „concurenţa la nivelul Pieţei
Comune să nu fie distorsionată”, implementarea acestui principiu regăsindu-se în prevederile
Tratatului UE. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra
înţelegerilor/practicilor restrictive (sau al cartelurilor), a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă
6
În urma Tratatului de la Lisabona care modifică tratatul UE articolele 81 (ex-articolul 85 în Tratatul de la
Roma) şi 82 (ex-articolul 86 în Tratatul de la Roma) au devenit 101 şi 102

32
şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de stat. Aceste elemente care au stat, încă de la
început, la baza constituirii politicii din domeniul concurenţei, continuă să fie şi astăzi pilonii
centrali ai acestei politici.

Încă de la momentul apariţiei politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei,

toate statele membre aveau reglementări în acest domeniu, dar mult mai puţin riguroase decât
cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în
vreme ce Olanda beneficia de o lege privind concurenţa (Economic Competition Act), din 1956,
dar care prevedea foarte puţine restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau
reglementate de Codul Civil, în timp ce Franţa avea o legislaţie specifică detaliată, dar extrem de
relaxantă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare, Germania era
singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei.

Urmare a acestor dicrepanţe legislative, statele membre au trebuit să facă eforturi în

direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din
Tratatul CEE, înainte de expirarea perioadei de trei ani, prevăzută în Tratat. În cele din urmă,
statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel încât
în 1962, acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de
Regulamentul 17/62. A devenit, atunci, foarte clar, că redactarea regulilor a fost făcută într-o
asemenea manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional, respectiv la
nivelul Comisiei. Astfel, politica în domeniul concurenţei (PDC) a devenit „prima politică
sectorială autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia
realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.

Primii cincisprezece ani de existenţă (1958-1972) ai PDC s-au caracterizat printr-o

dezvoltare cumulativă şi coerentă a unui set de priorităţi politice care au permis Comisiei
promovarea unei atitudini ofensive. Evident, în această perioadă, construcţia instituţională a fost
prioritară, fiind creat Directoratul general IV/Direcţia Generală IV (DGIV), unul din primele
servicii ale Comisiei, şi fiind numit şi un Comisar responsabil de acest domeniu în persoana
liberalului Hans van der Groeben.

În prima parte a anilor 60, PDC era sinonimă cu politica privind practicile restrictive
(cartelurile), ajutoarele de stat şi monopolurile fiind practic neglijate. Această preocupare era
motivată de faptul că, până la mijlocul anilor 60, obiectivul Comisiei a fost de a încuraja marile
companii europene cu scopul de a promova competitivitatea industriei europene.

33
 PDC a fost şi continuă să fie o politică complementară preocupărilor legate de realizarea
pieţei unice, de vreme ce ea oferă un mecanism de înlăturare a barierelor comerciale dintre
statele membre, creând premise favorabile unei cât mai complete integrări pe piaţă. Înainte de
1968, anul uniunii vamale, controlul comunitar asupra subvenţiilor şi chiar asupra practicilor
restrictive era mai degrabă o excepţie. O dată cu realizarea TVC şi cu înlăturarea cotelor şi
taxelor vamale în cadrul schimburilor comerciale intracomunitare, s-a produs o mutaţie în zona
de interes a Comisiei, către barierele nontarifare (BNT) (de la cele tehnice, fiscale,
administrative, la cele implicând intervenţia statului prin subvenţionarea industriei naţionale).

O serie de memorandumuri, mai întâi asupra concentrărilor industriale (1965), apoi

asupra unei politici industriale (1970) şi a unei politici în domeniul ştiinţei şi tehnologiei (1970)
au sugerat faptul că problema intervenţionismului supranaţional era încă mult prea puţin
discutată.

Perioada următoare, 1973 – 1981, a fost una în care factorii externi au fost cei care şi-au
pus în mod determinant amprenta asupra politicii în domeniul concurenţei. Recesiunea
economică, determinată de criza petrolului din anii 1973-1974, a generat nevoia unor politici
mult mai atente şi reactive din partea Comunităţii.

Consiliul a adoptat programe menite să ofere bazele acţiunilor viitoare din domeniul
politicii industriale. Unul din domeniile de acţiune era sectorul industrial în declin. În acest caz,
comisia s-a îndreptat spre două direcţii: controlul ajutoarelor de stat acordate de guvernele
statelor membre şi utilizarea plafonului privind importul în apărarea industriei europene în faţa
concurenţei externe.

Anii ‘70 au fost caracterizaţi prin atenţia acordată abuzurilor legate de existenţa unor
poziţii dominante, respectiv spre posibilităţile de control al fuziunilor şi concentrărilor
economice (vezi cazul Continental Can, 6/72, ECR 215). Obiectivul l-a reprezentat „introducerea
unui sistem instituţionalizat al controlului preventiv”. În acei ani, în cadrul Consiliului, s-a
înregistrat un eşec în realizarea unui compromis între atitudinea generală anti-supranaţională şi
dorinţa anumitor state membre de a menţine controlul absolut al politicilor industriale naţionale,
atitudine care s-a menţinut până spre mijlocul anilor 80. Prin urmare, nici la nivelul Comisiei, o
opinie unitară legată de acest aspect nu era clar conturată.

34
 Ulterior recesiunii din 1973, s-au derulat numeroase dezbateri privind apelul la măsuri
intervenţioniste în domeniul concurenţei. La mijlocul anilor ‘70, Comisia şi-a diminuat atenţia
privind acordarea ajutoarelor de stat, ca modalitate de combatere a şomajului şi de sprijin a
sectoarelor aflate în declin. Rezultatul a fost ignorarea reglementărilor privind ajutoarele de stat,
ceea ce a condus la apariţia unor situaţii delicate, care au început a fi corectate după jumătatea
anilor ‘80.

Perioada 1982 – 2000 reprezintă trecerea către o „nouă” politică în domeniul concurenţei.
Finalul anilor ‘70 a reprezentat un apogeu al criticilor adresate Comisiei şi modului în care se
realiza politica în domeniul concurenţei, dominante fiind acuzele privind caracterul
supercentralizat al acesteia, procesul decizional inadecvat, proceduri de implementare
ineficiente, „sensibilitate” crescută la presiunile politice şi incapacitatea acesteia în a atinge
obiectivele stabilite.

Anii ‘80 au adus o îmbunatăţire a evoluţiei acestei politici, care va deveni mult mai
transparentă şi cu o mai mare viteză decizională, reuşind să construiască un nou echilibru între
abordarea neo-liberală şi cea intervenţionistă. Procesul de realizare a pieţei unice impunea
aplicarea unor măsuri corespunzătoare şi în domeniul concurenţei. Este adevarat că, se întamplă
de multe ori ca, o dată ce barierele ne-tarifare tehnice, fiscale etc sunt înlăturate în cadrul
relaţiilor comerciale, firmele şi guvernele vor căuta noi metode prin care să restricţioneze
concurenţa şi să-şi protejeze industriile naţionale. În Cartea Albă din 1985, „Completing the
Internal Market”, se arăta că: „pe măsură ce se vor face paşi semnificativi pe calea realizării
pieţei unice, va trebui să se acţioneze astfel încât practicile anti-concurenţiale să nu ia forma unor
noi bariere protecţioniste care să contribuie la re-împărţirea pieţelor” (Comisia, 1985, p.39).

Problemele care s-au aflat în centrul preocupărilor politicii în domeniul concurenţei în

anii ‘80 au fost ajutoarele de stat şi fuziunile. În cazul fuziunilor, doi factori importanţi au
contribuit la această evoluţie:

1. din punct de vedere economic şi politic, piaţa comună necesita un control la nivel
comunitar; intensificarea relaţiilor transfrontaliere ridica vechea problemă a barierelor juridice şi
administrative;

2. unele decizii venite din partea CEJ, care indicau că, în anumite împrejurări, se putea
folosi Art. 101 (ex-articolul 81) pentru a controla fuziunile.

35
 Dezbaterile au fost intense şi, în cele din urmă, la finele anului 1989, s-a adoptat primul
Regulament privind controlul concentrărilor.

În ceea ce priveşte ajutoarele de stat, intervenţiile au vizat nu introducerea unor noi

reglementări, ci adăugarea unor noi elemente pentru punerea în aplicare a prevederilor existente.
Implicarea redusă a Comisiei în acest domeniu transformase acest domeniu într-unul ca şi
inexistent. La începutul anilor ’80 s-a început o revizuire a metodologiei privind acordarea
ajutoarelor de stat; primele rezultate s-au materializat prin analize ulterioare periodice în acest
domeniu.

În ciuda presiunilor venite din partea celor care se pronunţau pentru intervenţii mult mai
protecţioniste, prin care se solicita plasarea competitivităţii înaintea concurenţei în ierarhia
obiectivelor promovate de Comisie, aceasta a continuat să promoveze politica iniţiată de Sir
Leon Britan conform căruia competiţia de acasă este cel mai bun dascăl pentru a face faţă
competiţiei de afară („competition at home is the best trainer for competition abroad”).

În concluzie, istoria evoluţiei politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „juxtapunere

a unor perioade pasive cu unele active”, a „unor perioade cumulative de expansiune a domeniilor
politicii, prin extinderea dar şi aprofundarea obiectivelor urmărite în cadrul acesteia”. Astfel,
pornind de la atenţia îndreptată, cu precădere în anii 60, asupra practicilor restrictive, continuând
cu politicile îndreptate împotriva monopolurilor din anii ‘70 şi cu cele orientate spre ajutoarele
de stat şi controlul concentrărilor din anii ‘80 şi ‘90, politica în domeniul concurenţei s-a extins
către noi sectoare industriale.

Care este rolul politicii comunitare în domeniul concurenţei? Conform reglementărilor

comunitare, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop în sine, ci o condiţie necesară
realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a
permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu
este distorsionată”.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea

pieţei interne şi să vină în sprijinul împiedicării încheierii de înţelegeri între firme, de
natură să afecteze comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi
practici concertate);

36
 2. Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau
mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport
cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă).

3. Politica în domeniul concurenţei trebuie să împiedice acele intervenţii ale

guvernelor statelor membre care pot falsifica sau distorsiona regulile jocului liber al pieţei,
prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către
anumite firme din sectorul de stat sau privat (ajutoarele de stat).

Conform Art. 101 (ex-articolul 81) din Tratatul CE, Comisia Europeană este instituţia
responsabilă cu aplicarea normelor de concurenţă în acest domeniu la nivelul întregii Uniuni şi
poate investiga diferitele cazuri la cererea statelor membre sau din proprie iniţiativă. Dacă
descoperă încălcări ale normelor comunitare, Comisia propune măsuri care să ducă la încetarea
acestora. Practic, rolul său a fost clarificat prin Regulamentul nr. 17/62, care stabileşte ce anume
poate şi trebuie să facă aceasta pentru investigarea şi rezolvarea cazurilor din domeniul
concurenţei prin decizii individuale sau de grup. În cazul deciziilor prin care Comisia constată
încălcarea Tratatului, acordul sau practica în cauză devin automat nule şi trebuie să înceteze
imediat.

Comisia poate impune întreprinderilor amenzi de până la 10% din cifra de afaceri sau
penalităţi de până la 20% din profitul zilnic până la încetarea încalcării, dar nu poate acorda
despăgubiri întreprinderilor afectate de încălcarea în cauză, acest aspect ţinând – în temeiul Art.
101, de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale. De asemenea, în temeiul aceleiaşi
dispoziţii, autorităţile naţionale pot impune penalităţi pentru încălcarea regulilor concurenţei.

Materia concurenţei reprezintă un domeniu în care Comunitatea are „competenţă

exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele membre nu pot legifera decât în măsura
în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în domeniile încă nereglementate la nivel
comunitar (de exemplu, concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub incidenţa art. 109 din
TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat, reglementând anumite raporturi
juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului7, pe de o parte să se abţină de la orice
acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să
aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.

7
Articolul 10 TCE.

37
 Prin urmare, normele de drept naţional al statelor membre, în materia concurenţei, şi
modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi felului în care acestea
sunt interpretate.

Tratatului stabileşte pentru toate statele membre ale UE, inclusiv pentru România,
obligaţia de a respecta normele privind libera concurenţă. În ceea ce priveşte normele dreptului
comunitar, Tratatul CE8 prevede ca activitate esenţială a Comunităţii Europene crearea unui
sistem care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens,
art. 101 (ex-articolul 81) şi 102 (ex-articolul 82) TCE 9 din acelaşi Tratat, interzic înţelegerile şi
practicile concertate care au ca obiect sau efect restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa comunitară, precum şi abuzurile de poziţie dominantă. Condiţia comună pentru a fi
aplicabile aceste norme comunitare este ca activităţile sau inactivităţile respective să afecteze
comerţul între statele membre. În cazul în care o înţelegere care are ca efect restrângerea
concurenţei într-un stat membru, dar nu aduce atingere comerţului cu alte state membre, atunci
situaţia respectivă va intra sub incidenţa legislaţiei naţionale în cauză, fără a fi aplicabil art. 101
TCE10.

Articolele 108 (ex-articolul 88) şi 109 (ex-articolul 89) din TCE 11 reglementează ajutorul
de stat, iar art. 106 (ex-articolul 86) prevede norme aplicabile agenţilor economici cu caracter
public (de exemplu, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat etc.),
care sunt obligaţi să respecte regulile specifice mediului concurenţial, având în vedere faptul că
se află în situaţii speciale.

Conform art. 103 TCE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislaţia secundară în
vederea punerii în aplicare a normelor respective. Între cele mai importante se distinge
Regulamentul nr. 17/6212 pentru aplicarea art. 101 (ex-articolul 81) şi 102 (ex-articolul 82),

8
Art. 3 (g) din Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE), publicat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. C 325/24.12.2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of.
nr. C 80/10.03.2001.
9
În urma Tratatului de la Lisabona care modifică tratatul UE articolele 81 şi 82 TCE au devenit articolele
101 şi 102
10
Cu toate acestea, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie art. 101 şi 102
este extinsă, sub incidenţa acestor prevederi intrând şi situaţii care aparent privesc numai un stat membru. Spre
exemplu, portul Rotterdam a fost considerat piaţă relevantă geografic în înţelesul art. 82, şi, prin urmare abuzul de
poziţie dominantă din această zonă poate afecta comerţul între statele membre.
11
În urma Tratatului de la Lisabona care modifică tratatul UE articolele 88 şi 89 au devenit 108 şi 109
12
Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de Articolele
85 şi 86 TCEE (acum art. 101 şi 102 ale TCE), J. Of. P 013/21.02.1962

38
înlocuit prin Regulamentul nr. 1/200313, în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse
de noul regulament vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important
revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind
concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv
instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.

Trebuie să subliniem un element foarte important atunci când vorbim despre efectele care
pot afecta negativ concurenţa, şi anume, extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenţei, ceea
ce presupune că aplicarea normelor de concurenţă se face nu având în vedere, în primul rând,
naţionalitatea agenţilor economici implicaţi, ci locul unde se produc efectele anticoncurenţiale,
deci piaţa afectată. Astfel, în Cauza Wood Pulp, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut decizia
Comisiei de a sancţiona mai mulţi agenţi economici înregistraţi în afara Comunităţii, dar ale
căror practici concertate privind stabilirea preţurilor la cherestea afectau clienţii din Comunitate,
respingând argumentele reclamanţilor că o astfel de hotărâre ar încălca normele de drept
internaţional public sau ale unor state din afara Comunităţii.

Până la data aderării, România trebuia să aplice legislaţia naţională, dar care transpunea
legislaţia comunitară. De la data aderării însă, regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct
aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi obligaţii întocmai ca un act normativ de drept
intern.

În acest context, unul dintre cele mai importante principii, stabilite de Regulamentul
1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de Justiţie, este că art. 101 (ex-articolul
81) şi art. 102 (ex-articolul 81) TCE14 sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia
Europeană, ci şi de către autorităţile naţionale de concurenţă şi de instanţele naţionale, potrivit
prevederilor procedurale interne.

În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul comunitar, mai ales având în
vedere faptul că autorităţile naţionale au posibilitatea să aplice şi normele de drept comunitar şi
pe cele interne, normele comunitare prevăd că aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă
la interzicerea înţelegerilor, a asociaţiilor de agenţi economici sau a practicilor concertate care nu
cad sub incidenţa art. 101 alin. 1 sau care pot fi exceptate potrivit aceluiaşi articol. Cu toate
13
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 of 16 Decembrie 2002 privind aplicarea normelor de
concurenţă prevăzute de Articolele 101(ex-articolul 81) şi102(ex-articolul 82) TCE, J. Of. nr. L 1/04.01.2003
14
În urma Tratatului de la Lisabona care modifică tratatul UE articolele 81 şi 82 TCE au devenit articolele
101 şi 102

39
acestea, autorităţile naţionale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancţioneze
comportamentul unilateral al agenţilor economici.

Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia, în cazul în care

Comisia identifică un acord care încalcă art. 101, poate accepta de la agenţii economici în cauză
angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurenţiale relevate în evaluarea preliminară
a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanţelor, descoperirii altor
informaţii, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere
competenţelor autorităţilor naţionale de concurenţă şi instanţelor din statele membre.

Autorităţile naţionale, inclusiv instanţele şi Comisia Europeană sunt obligate reciproc să

facă schimb de informaţii, inclusiv confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a
folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce priveşte instanţele naţionale care
soluţionează cauze de concurenţă, statele membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor
pronunţate, după comunicarea acestora către părţi. Autorităţile naţionale din statele membre, dar
şi Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise şi, cu permisiunea instanţei, pot interveni oral.
De asemenea, instanţele pot solicita informaţii precum şi opinia Comisiei Europene.

În aplicarea art. 101 (ex-articolul 81) şi 102 (ex-articolul 82) TCE, instanţele naţionale nu
pot pronunţa hotărâri contrare deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigaţiile sunt în
desfăşurare în cadrul Comisiei, instanţele pot decide să suspende soluţionarea unor cauze a căror
soluţionare ar putea implica riscul pronunţării unor hotărâri contrare.

De asemenea, autorităţile naţionale sunt obligate să informeze Comisia Europeană nu mai

târziu de 30 zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 101 (ex-articolul 81) şi 102
(ex-articolul 82) TCE. Este totodată important de menţionat că iniţierea de către Comisie a
procedurilor în vederea adoptării unei decizii în aplicarea art. 101 (ex-articolul 81) şi 102 (ex-
articolul 82) TCE, conduce la pierderea competenţei autorităţilor naţionale de a aplica dreptul
comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul autorităţilor naţionale, Comisia
poate prelua cazul numai în urma consultării autorităţilor respective.

În plus, Comisia Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale

competente formează o reţea europeană pentru aplicarea dreptului concurenţei, care trebuie să
funcţioneze unitar, pentru a crea un mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, potrivit
obiectivelor prevăzute şi asumate prin Tratatul CE.

40
 Atunci când Comisia Europeană analizează încălcarea regulilor concurenţei pe piaţa
internă a Uniunii, nu ia ca model concurenţa perfectă, adică modelul ideal de concurenţă.
Efectele anticoncurenţiale se analizează pe o piaţă relevantă, adică pe un anumit teritoriu analizat
pe o anumită perioadă de timp.

Piaţa relevantă a unui produs este delimitată luând în considerare alte produse similare,
substituibile, adică acelea către care preferinţele Tratatului CECO şi-au încetat aplicarea în iulie
2002, normele sale regăsindu-se în Tratatul CE şi în acte normative adoptate de către instituţiile
comunitare.

Dreptul comunitar ia în considerare nu numai restrângerile concrete aduse concurenţei, ci

şi cele potenţiale, dar nu şi pe cele ipotetice. De asemenea, Art. 101 (ex-articolul 81) interzice
acordurile sau practicile concertate care afectează negativ concurenţa pe teritoriul comunitar.
Obiectul acordurilor nu se confundă cu intenţia părţilor, ci trebuie să fie apreciat în mod concret,
ţinând cont de contextul juridic şi economic. Efectul acordurilor trebuie căutat în consecinţele
care rezultă din punerea lor în aplicare, evaluând, în totalitate, efectele pozitive şi negative, cu
atenţie aparte asupra acelora care restrâng concurenţa.

Comisia Europeană s-a preocupat, de-a lungul timpului, de stabilirea şi conturarea

criteriilor de determinare a pragului de sensibilitate care, în cazul în care este depăşit, acordurile,
deciziile sau practicile neconcurenţiale pot afecta concurenţa. Având în vedere scopul asigurării
unei concurenţe rezonabile şi corecte, Comisia a considerat că anumite acorduri ar trebui să fie
considerate a priori ca nefiind în contradicţie cu prevederile articolului 101. În acest sens, ea a
emis o serie de comunicări care, deşi nu au forţă obligatorie, conţin criteriile semnificative de
care aceasta ţine seama în calificarea acordurilor, deciziilor şi practicilor ca afectând sau nu
concurenţa.

Acordurile de importanţă minoră, adică cele care nu afectează concurenţa la nivelul pieţei
comunitare, dar care pot fi benefice cooperării între întreprinderile mici şi mijlocii, nu trebuie
notificate şi nu au nevoie de o decizie de conformitate cu Tratatul CE. Iniţial, aceste acorduri
erau definite cu ajutorul unor plafoane referitoare la cotele de piaţă şi la cifra de afaceri anuală,
dar, în prezent, singurul criteriu este constituit de cota de piaţă, ce trebuie să se situeze sub 10%
pentru acordurile încheiate între competitori actuali sau potenţiali, şi sub 15% pentru acordurile
încheiate între întreprinderi care nu se află în această situaţie. Prin urmare, sunt interzise numai

41
acele acorduri care au un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei, prin care se modifică
apreciabil poziţia pe piaţă a întreprinderilor terţe.

Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că pot exista acorduri între întreprinderi
care, deşi depăşesc aceste limite, pot să aibă însă doar un efect minor asupra relaţiilor comerciale
între state ori asupra concurenţei şi, prin urmare, nu intră în sfera interdicţiei.

Se întâmplă, adesea, ca o întreprindere să încredinţeze executarea unor operaţiuni sau

părţi din lucrări altor întreprinderi. Este vorba de o formă a diviziunii muncii care are aparenţa
unei restrângeri a concurenţei. Această asociere pentru executarea lucrărilor în cauză poate fi în
beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii, permiţând accesul la contracte, tehnologii etc. la care
nu ar avea acces altfel. Astfel, cererea pentru limitarea utilizării şi divulgarii acestor cunoştinţe
dobândite cu această ocazie apare ca fiind legitimă pentru cel care le furnizează. Comisia
interzice doar utilizarea cunoştinţelor sau a echipamentelor furnizate în alte scopuri decât cele
prevăzute prin contract, acelea care interzic divulgarea sau punerea lor la dispoziţia terţilor.

Acordurile şi deciziile interzise sunt nule de drept. Un acord nul nu mai poate produce
niciun efect, nici între părţi, nici faţă de terţi. În ceea ce priveşte întinderea acestei nulităţi, în
practică, s-a precizat că trebuie să fie limitate doar acele părţi ale acordului care constituie o
încalcare a dispoziţiilor Tratatului CE, în măsura în care ele pot fi separate de restul acordului.

Există însă posibilitatea ca, în anumite condiţii, să fie autorizate anumite acorduri
interzise prin Art. 101. Astfel, acordul trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei sau a
distribuţiei produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic, trebuie să rezerve
utilizatorilor o parte a profitului care rezultă, iar restricţiile impuse întreprinderilor nu trebuie să
depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor. O ultimă condiţie este aceea
conform căreia întreprinderile participante la acord să nu elimine concurenţa pe o parte
substanţială a pieţei produselor în cauză. Prin urmare, este necesară efectuarea unui bilanţ
economic al acelui acord.

Atunci când Comisia intenţionează să excepteze un anumit acord, ea publică în Jurnalul

Oficial al Comunităţilor Europene un rezumat al acordului şi intenţia sa de a-l excepta.
Întreprinderile terţe interesate pot veni cu observaţii.

Deciziile de exceptare au o durată limitată de valabilitate, pot fi reînnoite sau revocate,

după cum consideră necesar Comisia.

42
 Întreprinderile au, de asemenea, posibilitatea de a obţine decizia comisiei asupra faptului
că un anumit acord sau o practică nu încalcă dispoziţiile articolului 101. În alte situaţii, Comisia
poate emite scrisori administrative informale în locul deciziilor de exceptare, prin care Comisia
declară că nu există niciun motiv pentru a interveni în activitatea notificată, în absenţa schimbării
împrejurărilor, ea neputând să-şi modifice poziţia şi să impună amenzi beneficiarului.

Anumite forme de cooperare între întreprinderi sunt considerate ca având efecte pozitive,
în cazul în care contribuie la îmbunătăţirea producţiei, furnizării de produse sau prestării de
servicii, la promovarea progresului tehnic şi economic, putând fi, în aceste condiţii, exceptate de
la interdicţie acordurile de licenţă pentru transfer tehnologic, acordurile de exclusivitate,
acordurile de cercetare-dezvoltare, acordurile din sectorul asigurărilor etc. Astfel de excepţii se
acordă, de regulă, pe perioade limitate.

În prezent, Comisia Europeană încearcă să schimbe radical sistemul de aplicare a

regulilor de concurenţă. Obligaţia de notificare a oricărui acord în vederea obţinerii unei decizii
de certificare negativă sau de exceptare este considerată ca o sarcină prea împovărătoare atât
pentru întreprinderi, cât şi pentru Comisie. În vederea rezolvării acestor probleme, Comisia a
înaintat, la sfârşitul anului 2000, o propunere de modificare a regulamentului respectiv care încă
nu a fost adoptată, modificare ce vizează: descentralizarea sistemului prin înlocuirea principiului
autorizării prealabile a acordurilor restrictive cu cel al exceptarii legale (acordurile vor fi legale şi
aplicabile imediat după încheiere dacă sunt compatibile cu Art. 101 al Tratatului CE) şi prin
interpretarea Art. 101 alin. 3 ca fiind o dispoziţie direct aplicabilă (dând drept instanţelor
judecătoreşti şi autorităţilor în domeniul concurenţei din statele membre să-l aplice) şi asigurarea
unei aplicări uniforme a regulilor concurenţei.

II.2. Legislaţie şi politică naţională în domeniul concurenţei

Referitor la România, UE remarcă faptul că, în domeniul legislaţiei concurenţei, şi

anume, referitor la practicile concertate, abuzul de poziţie dominantă, fuziunile etc. s-au
înregistrat progrese prin adoptarea Legii nr. 21/1996 privind concurenţa, înfiinţarea Consiliului
Concurenţei şi Oficiului Concurenţei şi demararea procesului de liberalizare în domeniul
telecomunicaţiilor. Totuşi, au rămas unele dificultăţi legate de aplicarea efectivă a legislaţiei în
vigoare. În ceea ce priveşte ajutorul de stat s-a constatat că nu s-au înregistrat progrese,
afirmându-se că acestea rămân o prioritate mai ales sub aspectul transparenţei. Situaţia regiilor
autonome, exceptate de la aplicarea regulilor concurenţei, a fost considerată ca fiind o problemă.

43
S-a recomandat, de asemenea, înlăturarea monopolurilor de stat, precum şi eliminarea
discriminărilor aplicate prin acordarea licenţelor de operare doar pentru operatori români.

Reglementarea concurenţei în România printr-o lege organică, şi anume, Legea

Concurenţei a reprezentat un pas decisiv în crearea în România a unui mediu economic cu
caracter concurenţial şi în impunerea regulilor în acest sens, dar şi crearea unei discipline
specifice pieţei libere care reglează echilibrul şi determină efectele favorabile dezvoltării
normale a economiei şi protecţiei consumatorilor. Prin Legea Concurenţei nr. 21/1996 şi prin
legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia, România şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în
Acordul de Asociere încheiat cu Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenţei,
asigurându-se un grad înalt de compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a
înţelegerilor şi practicilor concertate, abuzului de poziţie dominantă şi concentrărilor economice.

Prin urmare, legislaţia în domeniul concurenţei a urmat linia legislaţiei europene, art. 5
care sancţionează înţelegerile anticoncurenţiale şi art. 6 care sancţionează abuzul de poziţie
dominantă. Conţinutul legii se adresează:

a. agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici, persoane fizice şi persoane

juridice, de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină, care prin actele şi faptele lor
comerciale provoacă efecte de distorsionare a concurenţei pe piaţa liberă;

b. instituţiilor şi autorităţilor administrative publice centrale şi locale, pentru deciziile

prin care acestea intervin în operaţiunile pieţei, având efecte asupra concurenţei, excepţie făcând
cazurile când măsurile sunt luate pentru apărarea unui interes major.

Legea Concurenţei are ca obiectiv asigurarea condiţiilor propice în vederea stimularii şi

protejarii concurenţei, condiţii de bază pentru consolidarea unei economii echilibrate şi
competitive pe piaţa naţională şi internaţională. Toate acestea reprezintă o garanţie pentru
bunăstarea socială şi protejarea consumatorilor conform art. 1 din Legea
nr.11/1991: ,,comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit
uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale’’.

Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei sunt instituţiile înfiinţate în România în

scopul aplicării legii în domeniul concurenţei, prin desfăşurarea de investigaţii şi impunerea de
sancţiuni acordate abaterilor de la lege, dar şi pentru promovarea politicii de încurajare şi

44
protecţie a concurenţei, de creare a condiţiilor pentru instaurarea regulilor jocului pieţei libere în
România.

Trebuie totodată subliniat că legislaţia majorităţii statelor membre, la fel ca prevederile

legii române, preia integral dispoziţiile art. 101 (ex-articolul 81) şi art. 102 (ex-articolul 82)15
TCE referitoare la înţelegerile, practicile concertate şi abuzul de poziţie dominantă. Armonizarea
celor două sisteme legislative reprezintă, în principiu, un aspect pozitiv, simplificând sarcina
autorităţilor comunitare şi naţionale competente să aplice prevederile în cauză. În acest caz,
trebuie avute în vedere, însă, posibilele conflicte de competenţă între autorităţile comunitare şi
autorităţile naţionale de concurenţă. În acest sens, Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme
referitoare la stabilirea competenţei şi colaborarea între autorităţile menţionate.

Legislaţia română transpune, în acest context, aproape integral, prevederile dreptului

comunitar/ european în materia concurenţei, însă, există obligaţia pentru statul român să aplice în
mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării la nivelul Comunităţii Europene,
obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra instanţelor judecătoreşti. În practică, aplicarea
efectivă întâmpină dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de
dezvoltare insuficient al economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea
unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la
nivel comunitar, este esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea
conformă a excepţiilor.

În scopul stabilirii unor criterii bine articulate pentru acordarea ajutoarelor de stat, Legea
ajutorului de stat nr. 143/1999 defineşte noţiunea de ajutor de stat şi formele pe care le poate lua,
precum şi modalităţile de autorizare şi notificare a acestuia. De asemenea, prin Hotărârea
Guvernului nr. 599/2000 pentru aprobarea procedurilor de raportare, monitorizare şi informare în
aplicarea Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, s-au stabilit modalităţile practice de
raportare a ajutoarelor de stat.

În acest context, Consiliul Concurenţei a adoptat, în 2002, următoarele regulamente:

- Regulament privind ajutorul de stat regional şi ajutorul pentru întreprinderile mici şi

mijlocii;

15
În urma Tratatului de la Lisabona care modifică tratatul UE articolele 81 şi 82 TCE au devenit articolele
101 şi 102

45
 - Regulament privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea întreprinderilor în
dificultate;

- Regulament privind ajutorul de stat pentru cercetare-dezvoltare;

- Regulament privind ajutorul de stat pentru instruirea angajaţilor;

- Regulament privind ajutorul de stat pentru protecţia mediului.

Aceste regulamente transpun în legislaţia românească reglementările comunitare

orizontale, cât şi regulile de bază referitoare la eligibilitatea, intensitatea şi echivalentul net al
ajutorului de stat. Noua legislaţie adoptată se referă în mod deosebit la acele direcţii de ajutor de
stat, care se axează în special pe aspecte de importanţă majoră pentru industria românească
(ajutorul regional pentru întreprinderi mici şi mijlocii, precum şi ajutorul de salvare şi
restructurare pentru agenţii economici aflaţi în dificultate).

Potrivit art. 3 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, faptele de
concurenţă neloială atrag răspunderea civilă în condiţiile acestei legi. Comerciantul care
săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi, după
caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite. În măsura în care actele sau faptele de
concurenţă neloială constituie contravenţii sau infracţiuni şi au cauzat daune patrimoniale sau
morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere
civilă delictuală. În cazul în care fapta a fost săvârşită de un salariat, angajatorul (comerciantul)
va răspunde solidar cu salariatul, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că, potrivit uzanţelor, nu
putea împiedica fapta.

Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul Concurenţei pentru soluţionarea cazului, în

conformitate cu prevederile Legii concurenţei nr. 21/1996, în cazurile de concurenţă neloială ce
afectează negativ concurenţa pe piaţă.

Consiliul Concurenţei a pus în aplicare, de-a lungul timpului, numeroase regulamente,

instrucţiuni şi alte acte emise de autorităţile româneşti potrivit modelului european, având în
vedere transpunerea corectă şi completă a dreptului comunitar/european.

În acest domeniu, există o serie de dispozitii legislative importante şi-n domeniul

publicităţii. Legea nr. 148/2000 privind publicitatea stabileşte standarde privind formele de
publicitate, interzicând unele dintre ele, cum ar fi publicitatea comparativă, în anumite condiţii.

46
 Consiliul Concurenţei a adoptat, în martie 2002, luând în considerare necesitatea
transpunerii în legislaţia românească a noilor politici comunitare în domeniul înţelegerilor
verticale şi a acordurilor orizontale în vederea consolidării mediului concurenţial, următoarele
regulamente şi instrucţiuni:

- Regulamentul privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa
în cazul înţelegerilor verticale;

- Regulamentul privind acordarea exceptării acordurilor de cercetare dezvoltare de la

interdicţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa;

- Regulamentul privind acordarea exceptării acordurilor de specializare de la interdicţia

prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa;

Instrucţiunile privind aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa în cazul
întelegerilor verticale;

- Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996 privind concurenţa în cazul
acordurilor de cooperare pe orizontală.

Tot în 2002, Consiliul Concurenţei a adoptat Regulamentul privind autorizarea

concentrărilor economice. În acest fel, legislaţia română este în mare măsură armonizată cu
dreptul comunitar/european în domeniul înţelegerilor verticale, acordurilor de cooperare pe
orizontală, acordurilor de specializare şi acordurilor de cercetare-dezvoltare. De asemenea,
Consiliul Concurenţei a adoptat modificarea Regulamentului privind autorizarea concentrărilor
economice, prin completarea acestuia cu precizări referitoare la termenele limită pentru
notificare, în conformitate cu prevederile dreptului comunitar/european în acest sens.

Practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din
cel mai grave şi des întâlnite, cum ar fi înţelegerile sau practicile concertate pentru fixarea
artificială a costurilor, partajarea pieţelor16, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..

Prin urmare, statele membre nu pot legifera, inclusiv în domeniul concurenţei, decât în
măsura în care transpun dreptul comunitar/ european sau în domeniile încă nereglementate la
nivel comunitar (de exemplu, concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub incidenţa articolelor
TCE).
16
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.

47
 Odată ce Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat, reglementând anumite raporturi
juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului17, pe de-o parte, să se abţină de la orice
acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să
aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.

În consecinţă, normele legislaţiei naţionale a statelor membre şi modul de aplicare a

acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi felului în care acestea sunt interpretate.

II.3. Instituţiile statului responsabile cu modul de aplicare a legislaţiei privind

concurenţa

În România, instituţiile competente care au rolul de a controla desfăşurarea activităţii

comerciale, pe teritoriul ţării, sunt următoarele: Consiliul Concurenţei, organ administrativ
autonom şi Oficiul Concurenţei, organ subordonat Guvernului; Camera de industrie şi comerţ a
României şi a municipiului Bucureşti şi camerele de industrie şi comerţ judeţene; Oficiul
registrului comerţului organizat în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; Garda financiară etc.

Cele mai importante autorităţi specializate din domeniul concurenţei sunt Consiliul
Concurenţei, ca autoritate administrativă autonomă, şi Oficiului Concurenţei, organ de
specialitate în subordinea Guvernului.

Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea nr. 21/1996 privind concurenţa. El are
atribuţii în domeniul întelegerilor, acordurilor, deciziilor asociaţiilor de întreprinderi, practicilor
concertate, poziţiilor dominante, concentrărilor economice şi ajutoarelor de stat. Oficiul
Concurenţei a fost înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 775/1996, emisă în temeiul
prevederilor Legii nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare. În prezent, acesta
funcţionează în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 277/2001.

Oficiul Concurenţei este organul de specialitate al Guvernului în domeniul concurenţei,

cu atribuţii în aplicarea strategiei şi politicilor concurenţiale promovate de acesta.

17
Articolul 10 TCE.

48
 Prin atribuţiile conferite de lege, Oficiul Concurenţei are sarcini importante în
supravegherea respectării regulilor pieţei şi, implicit, în promovarea principiilor ce trebuie să
guverneze un mediu de afaceri normal. Astfel, centrul de greutate s-a deplasat de la modul de
supraveghere a preţurilor reglementate spre desfăşurarea unor investigaţii asupra practicilor
anticoncurenţiale şi supravegherea modului de reglementare a preţurilor de către autorităţile
abilitate precum şi spre inventarierea, monitorizarea şi raportarea în condiţii de deplină
transparenţă a ajutoarelor de stat. Oficiul Concurenţei mai are şi alte atribuţii, cum ar fi
elaborarea de analize şi studii de piaţă în vederea identificării segmentelor pieţei unde există sau
pot apărea fenomene de restrângere a concurenţei, precum şi previziuni privind evoluţia pieţei şi
a inflaţiei. Aceste două instituţii trebuie să colaboreze uneori în vederea respectării regulilor
privind concurenţa.

CAPITOLUL III. PRACTICI ANTICONCURENŢIALE. PRACTICI

MONOPOLISTE ŞI ABUZ DE POZIŢIE DOMINANTĂ. DEFINIŢIE.
CARACTERISTICI. LEGISLAŢIA PRIVIND PRACTICILE ANTICONCURENŢIALE.

III.1. Practici anticoncurenţiale. Practici monopoliste şi abuz de poziţie dominantă.

Definiţie. Caracteristici

Practici anticoncurenţiale

Practicile anticoncurenţiale constau într-o gamă largă de practici în afaceri. Prin

intermediul acestora o firmă sau un grup de firme se angajează să deruleze activităţi care au ca
efect restrângerea concurenţei pe piaţă, cu scopul de a-şi menţine sau de a-şi întări poziţia pe
piaţă şi de a-şi mări profiturile, fără efortul de a reduce costul sau de a îmbunătăţi calitatea unui
produs. Practicile concurenţiale se pot clasifica după cum urmează:

 înţelegeri sau practici concertate abuzive, incluzând şi pe cele determinate de

poziţia dominantă, apropiată celei de monopol

Aceste înţelegeri sau practici concertate îmbracă mai multe forme. Una dintre ele o
reprezintă acordul restrictiv care este un acord între două sau mai multe firme prin care părţile se
obligă să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele unei

49
concurenţe libere pe piaţă. Aceste acorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite,
bilaterale sau multilaterale. Nu contează dacă părţile la contract sunt sau nu întreprinderi
concurente. Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o
formă contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte. Acordul poate
să consiste şi într-un simplu angajament (gentlemen’s agreement), lipsit de efect obligatoriu sau
într-o simplă aderare, clar exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic, la o strategie
comercială.

Altă formă poate fi cea a asociaţiilor de întreprinderi. Este posibil ca prin constituirea
unui grup profesional format din mai multe firme să nu se aducă atingere concurenţei, dar decizia
luată de organul de conducere al unei astfel de asociaţii, adunare generală a acesteia sau consiliul
de administraţie, în măsura în care obligă pe membrii săi să adopte un comportament colectiv
anticoncurenţial, să aibă acest efect.

Concentrările economice realizate prin acte juridice prin care se realizează transferul
proprietăţii sau al folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligatiilor unui agent economic prin
fuziune sau prin dobândirea direct sau indirect a controlului asupra unuia sau mai multor agenţi
economici, sunt interzise dacă creează sau întăresc o poziţie dominantă care, prin exploatarea de
o manieră abuzivă, conduce sau ar putea conduce la restrângerea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei.

Astfel, sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale ce stabilesc
preţuri în mod direct sau indirect, acordurile asupra condiţiilor de vânzare, acordurile referitoare
la reducerea preţurilor sau cele ce încearcă să restricţioneze importurile sau exporturile,
acordurile de împărţire a pieţei, acordurile asupra cotelor de producţie sau distribuţie, acordurile
privind investiţiile, pieţele colective exclusive, acordurile ce duc la discriminarea altor
comercianţi, acordurile de neangajare în anumite tipuri de comportamente concurenţiale.

Aşadar, sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra
condiţiilor pieţei, prin care se modifică apreciabil poziţia pe piaţă a firmelor terţe şi a
beneficiarilor.

Înţelegerile între întreprinderi concurente care au drept scop fixarea preţurilor şi

împărţirea pieţei, astfel încât fiecare să-şi asigure o poziţie de monopol, pot denatura regulile
concurenţei. Acordurile anticoncurenţiale pot fi publice sau secrete, încheiate în scris sau

50
informale (de exemplu, acordurile între firme sau ca decizii ori regulamente ale asociaţiilor
profesionale).

Practicile concertate merită o abordare aparte datorită structurii sale interesante, în primul
rând datorită caracterului lor informal, şi, apoi, datorită dificultăţii de identificare şi probare a
acestora. În cazul în care firmele încalcă principiul stabilirii politicilor economice şi a strategiilor
de piaţă în mod independent şi îşi coordonează acţiunile în mod voit, aduc atingere concurenţei,
comportamentul lor putând fi sancţionat în conformitate cu art. 101 TCE sau art. 5 din Legea 21.
Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare, când, fără a-şi
coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de condiţiile pieţei respective, au
aceeaşi atitudine, de exemplu, creşterea preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume
similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa mondială.18

Practica concertată se află cu o treaptă de intensitate mai jos decât acordul restrictiv,
implicând doar coordonarea dintre firme. Întrucât nu este tocmai facilă diferenţierea dintre aceste
două forme de cooperare, Comisia face distincţie doar între acordurile ce intră sub incidenţa Art.
101 şi comportamentele paralele ce nu îndeplinesc criteriile aceloraşi dispoziţii. Practica
concertată nu presupune în mod necesar o manifestare de voinţă, clar exprimată, ci mai degrabă
o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. O simplă asemănare de comportament sau
manifestare pe piaţă între două firme nu poate constitui proba unei practici concertate, dar
elemente concrete pot să constituie unele indicii către acestea.

Articolul 101 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede câteva exemple din
tipurile de practici anticoncurenţiale cu risc ridicat pentru mediul concurenţial, şi anume:
limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, fixarea preţurilor, împărţirea între firme sau
grupuri de firme a pieţelor de desfacere, alocarea de pieţe sau clienţi, stabilirea preţurile de
revânzare (dintre producător şi distributori) etc. Acestea sunt doar exemple, autorităţile de
concurenţă având obligaţia să sancţioneze orice practică anticoncurenţială, care se încadrează în
definiţia respectivă şi care nu poate fi exceptată.

Acelaşi articol din tratat prevede excepţiile de la interdicţiile stabilite de primul alineat.
Astfel, pot fi exceptate practicile care, deşi intră sub incidenţa alineatului 1, îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii: contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei produselor
18
Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în
care aceasta este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood pulp
II, (1988) ECR 5193.

51
sau la promovarea progresului tehnic sau economic; asigură consumatorilor un beneficiu
echitabil prin raportare la cel realizat de părţi la înţelegerea, decizia sau practica respectivă; nu
impun agenţilor economici implicaţi restricţii care nu sunt indispensabile în realizarea
obiectivelor respective; nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a produselor sau
serviciilor la care se referă.

Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 121/2003, sunt similare articolului 101 din Tratatul CE. Principala diferenţă constă, în
afară de condiţia restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este
protejată prin aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să
aplice dispoziţiile în cauză19. În plus, legea română dezvoltă cele patru condiţii mai sus
menţionate, pentru exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de
art. 101.20 Modul de aplicare, aşa cum am mai subliniat, trebuie să fie comun.

Art. 101 TCE, respectiv art. 5 din Legea română, poate fi redus schematic la patru noţiuni
esenţiale, cumulative, şi anume înţelegerea între agenţii economici, care afectează mediul
concurenţial şi comerţul între statele membre (condiţie specifică, dar necesară numai TCE).

Conceptul de agent economic sau întreprindere21, nu apare definit în lege, sarcină care a
revenit Comisiei Europene22 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, Curtea a reţinut o definiţie
extinsă a conceptului de agent economic, incluzând nu numai societăţi comerciale, ci şi
comercianţi persoane fizice23, pentru a facilita aplicarea legislaţiei privind concurenţa unei cât
mai mari părţi a pieţei interne, în vederea asigurării climatului concurenţial. Un caz interesant
este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca între o societate şi
filiala sa, care, chiar dacă formal, sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă, unitatea de
comportament poate exclude aplicabilitatea art. 101, fiind considerate un singur agent economic
(este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre aceştia deţine controlul
19
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia
din aceste pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”.
În ceea ce priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 101 şi 102 TCE sunt direct aplicabile, după cum
vom dezvolta, şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
20
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea
poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
21
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român
foloseşte termenul “agent economic”.
22
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai
importante atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot fi
verificate sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
23
Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979, J. Of. Nr. L19/1979.

52
asupra celorlalţi), ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un singur agent independent, fără a fi
vorba de o înţelegere sau practică concertată24.

Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală.
Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinească pentru a fi considerată agent economic constă
în implicarea entităţii respective în activităţi economice.25

În ceea ce priveşte noţiunea de înţelegere, aceasta constă într-un acord încheiat în scris,
sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
legii. Prin urmare, nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract
valabil sau obligatoriu potrivit dreptului naţional. 26 Se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o
definiţie cât mai cuprinzătoare. Înţelegerile sau acordurile pot fi orizontale, adică încheiate între
firme aflate la acelaşi nivel economic, de regulă, competitori, sau verticale, de exemplu, între un
producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie vânzător-cumpărător. Cu toate
acestea, înţelegerile orizontale sunt, de obicei, mai dăunătoare mediului concurenţial decât
celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în mod normal; cele
verticale pot avea şi efecte pozitive pentru piaţa respectivă, de exemplu, prin reducerea preţului
final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de concurenţă.

În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi mascate de un comportament unilateral, de

exemplu, în cazul unor firme independente care acceptă tacit decizii cu efect anticoncurenţial din
partea unui partener dominant.27

Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor forme de

organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care sunt luate deciziile –
formal sau nu. Această interpretare generează riscul ca membri ai asociaţiilor respective să fie
atraşi în a lua decizii anticoncurenţiale. Prezumţia planând, astfel, împotriva lor, aceştia trebuie
să facă dovada neimplicării lor, spre exemplu, că nu au fost prezenţi la adunările sau întâlnirile în
cadrul cărora s-au luat deciziile respective, că s-au opus, etc.

24
Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 102 TCE
dacă sunt întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă.
25
A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron,
(1991) ECR I – 1979.
26
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
27
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe
Inc. v. Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.

53
 Un acord este considerat legal dacă: are mai multe efecte pozitive decât negative; părţile
implicate deţin o cotă mică de piaţă; este necesar pentru a îmbunătăţi produsele sau serviciile,
pentru a crea noi produse sau pentru a găsi modalităţi mai bune, de a pune produsele respective
la dispoziţia consumatorilor; nu este încheiat între mai mulţi operatori economici concurenţi.

În general, cel mai uşor sunt acceptate de legislaţia din domeniul concurenţei acordurile
din domeniul cercetării şi dezvoltării şi acordurile privind transferul de tehnologie, dat fiind
faptul că, pentru unele produse, costurile de cercetare ar fi prea mari şi greu de asumat doar de o
singură companie. Acelaşi lucru poate fi valabil şi în cazul acordurilor de cooperare privind
producţia, comercializarea sau standardizarea.

Acordurile de distribuţie pot fi ilegale dacă producătorii obligă distribuitorii să-şi

instruiască personalul într-un anumit mod sau să-şi decoreze magazinele pentru a atrage
clientelă. Pe de altă parte, aceste acorduri pot fi autorizate în măsura în care asigură condiţiile
necesare pentru a prezenta sau vinde produsele, pentru a oferi clienţilor consiliere personalizată
sau pentru a preveni situaţiile în care un distribuitor profită de pe urma eforturilor promoţionale
ale unui concurent. Fiecare caz trebuie analizat separat, ţinând cont de poziţia pe piaţă a
întreprinderilor şi de cifrele de afaceri.

Alte practici anticoncurenţiale s-ar rezuma după cum urmează:

 Dumping, este situaţia în care o societate vinde un produs într-o piaţă competitivă,
la o pierdere. Deşi compania pierde bani pentru fiecare vânzare, compania speră să forţeze alţi
concurenţi de pe piaţă, după care societatea ar avea libertatea de a creşte preţurile pentru un
profit mai mare;

 Acorduri de exclusivitate, în cazul în care un comerciant, cu amănuntul sau cu

ridicata, este obligat prin contract să cumpere numai de la un furnizor contractat

 Fixarea preţurilor, în cazul în care companiile se înţeleg pentru a stabili preţurile;

 Refuzul de a face, atunci când două companii sunt de acord să nu utilizeze un

anumit furnizor;

 Divizarea teritoriilor presupune existenţa unui acord între două societăţi care îşi
împart teritoriile în care operează;

54
  Preţuri limită, în cazul în care preţul este stabilit de un monopolist la un nivel
destinat să descurajeze intrarea pe o piaţă;

 Vânzarea legată, în cazul în care produsele care nu sunt în mod natural legate,
trebuie să fie achiziţionate împreună

 Preţul de întreţinere revânzare, în cazul în care distribuitorii nu au voie să

stabilească preţurile independent;

 Absorbţia unui concurent sau a unei tehnologii concurente, în cazul în care o

firmă puternică efectiv cooptează sau înghite concurentul său, pentru a nu-l lăsa să opereze pe
piaţă, fie direct, fie prin absorbţia de către o altă firmă;

 Subvenţii de la guvern, care permit unei firme să funcţioneze fără a fi profitabilă

în realitate, oferindu-i, astfel, un avantaj faţă de concurenţă, restricţionând astfel concurenţa;

 Regulamentele care introduc restricţii asupra firmelor presupun sume costisitoare

pentru ca firmele mai puţin bogate să nu îşi poată permite punerea în aplicare, astfel, dispărând
de pe piaţă;

 Protecţionism realizat prin intermediul tarifelor şi cotelor care izolează firmele,

nemaiputând concura cu cele care au puterea financiară să acopere aceste tarife, respectiv cote;

 Abuzul de brevet şi utilizarea necorespunzătoare a drepturilor de autor, cum ar fi

obţinerea în mod fraudulos a unui brevet, drept de autor, sau altă formă de proprietate
intelectuală şi utilizarea acestora cu scopul obţinerii unui avantaj într-o piaţă cu care nu au nicio
legatură

 Gestionarea drepturilor digitale, care împiedică proprietarii să le vândă mass-

mediei ca pe orice bun supus vânzării.

 concentrările economice potenţial generatoare de poziţii puternice şi

comportamente tendenţioase în dominaţia pieţei;

 ajutoarele de stat acordate în avantajul privilegiat al unor operatori economici;

Potrivit art. 107 al Tratatului CE, „va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice
ajutor acordat de un stat membru sau din resursele de stat, sub orice formă, care distorsionează

55
sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia
anumitor bunuri atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre”. Practic, orice avantaj
acordat de către stat este considerat subvenţie atunci când: conferă un avantaj economic
agentului economic căruia îi este destinat; poate distorsiona concurenţa şi poate afecta comerţul
dintre statele membre; este acordat selectiv anumitor societăţi comerciale sau pentru producţia
anumitor produse sau servicii.

Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de către Comisie şi de Curtea de Justiţie într-
un sens extrem de larg: el include orice ajutor public sau orice ajutor acordat de autorităţi, locale
sau regionale. Ajutorul poate proveni chiar de la organisme private (societăţi comerciale private
sau societăţi publice ce operează în regim comercial) sau de la alte organisme asupra cărora
statul, o instituţie publică sau o autoritate locală sau regională exercită o influenţă puternică în
mod direct sau indirect.

În dimensionarea juridică pentru a stabili elementele interzise în privinţa unui ajutor de

stat, sunt relevante forma, scopul şi motivul acordării lui, şi, nu în ultimul rând, efectele acestuia
asupra concurenţei, de aceea nu numai contribuţiile propriu-zise (subvenţiile) sunt considerate ca
ajutor de stat, ci şi alte măsuri ce reduc povara financiară a unei firme.

O interzicere absolută a ajutoarelor de stat este imposibilă. Art. 2 al Tratatului CE prevede

faptul că unul din obiectivele Comunităţii este acela de a „promova o dezvoltare armonioasă şi
echilibrată a activităţilor economice în întreaga Comunitate”. Diferenţele de dezvoltare
economică existente de la un stat membru la altul şi de la o regiune la alta pot justifica
intervenţia guvernamentală pentru îndeplinirea acestei sarcini. Astfel, alineatele 2 şi 3 ale Art.
107 prevăd o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa internă:

- ajutorul de stat cu caracter social acordat consumatorilor individuali, sub garanţia

nediscriminării legate de originea produselor în cauză;

- ajutorul acordat pentru repararea daunelor cauzate de dezastre naturale sau de situaţii
excepţionale;

- ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea
acesteia).

56
 De asemenea, Comisia Europeană poate declara ca fiind compatibile cu piaţa internă:
ajutorul pentru promovarea culturii şi pentru conservarea obiectivelor culturale, ajutorul pentru
promovarea executării unui proiect important de interes european sau de soluţionare a unor
aspecte grave în economia statelor membre, ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor
activităţi sau zone, alte categorii de ajutor specificate de către Consiliul UE.

Întrucât Comisia trebuie să se asigure că statele membre acordă doar ajutor compatibil cu
principiile bunei funcţionări a pieţei interne, art. 108 (ex-articolul 88) al Tratatului CE obligă
statele membre să anunţe şi să ceară aprobarea Comisiei înainte de acordarea unui astfel de
ajutor. În cazul în care Comisia Europeană consideră că un anumit tip de ajutor de stat nu este
compatibil cu piaţa comună şi nici nu face parte din excepţiile acceptate, aceasta cere statului
membru să explice acest lucru în cel mult o lună. Dacă justificările statului membru în cauză nu
sunt satisfăcătoare, Comisia decide ca statul membru să modifice sau să elimine ajutorul de stat
într-o perioadă de timp limitată. Dacă statul membru nu se conformează deciziei Comisiei până
la termenul limită stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru interesat pot aduce problema în
faţa Curţii de Justiţie Europene. În acelaşi timp, statul membru vizat poate şi el recurge la Curtea
de Justiţie sau la Consiliul UE (dacă acesta din urmă nu-şi face cunoscută poziţia în cel mult trei
luni, decizia ramâne în sarcina Comisiei, iar dacă hotărăşte că nu este vorba de o încălcare a
regulilor concurenţei, suspendă toate procedurile desfăşurate până la momentul respectiv).

Aşa cum am arătat mai sus, înţelegerile şi practicile care sunt exceptate de la aplicarea
art. 101 TCE, pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română,
dispoziţiile Legii 21/1996 nu se aplică firmelor sau grupurilor de firme a căror cifră de afaceri
pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurenţiale nu depăşeşte
plafonul stabilit anual28 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%
pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar pentru înţelegerile
verticale 10%

În conformitate cu art. 101 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia notificării
sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenţei,

28
În prezent 20 miliarde lei.

57
cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legislaţia privind concurenţa.

Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către

autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (block
exemptions) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei Europene, sau ale
autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele includ anumite
categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care
le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri privind distribuţia
sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme 29, iar pentru acordurile
orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi dezvoltarea,
etc.30

Practici monopoliste şi abuz de poziţie dominantă. Definiţie. Caracteristici

Practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau a unui segment determinat al pieţei
de către agenţii economici cei mai puternici într-un anumit domeniu al producţiei sau prestaţiilor
de servicii. Piaţa liberă este, astfel, grav afectată, relaţiile oligopolitice tinzând să devină
monopoliste.

Un alt concept important în acest context este noţiunea de abuz de poziţie dominantă.

Pentru a defini abuzul de poziţie dominantă este obligatoriu a înţelege noţiunea de poziţie
dominantă. Poziţia dominantă este situaţia în care o societate comercială dispune de o asemenea
putere economică încât poate obstrucţiona concurenţa pe piaţa pe care acţionează. Practic,
societatea deţine o poziţie prin care exercită o puternică influenţă asupra condiţiilor de
concurenţă şi acţionează fără a ţine cont de acest lucru. Principalul indicator al dominantei este
nivelul ridicat al cotei de piaţă, dar nu se pot neglija nici slaba putere economică a concurenţilor,

29
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din
Legea concurenţei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din
31/03/2004.
30
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la
aplicarea art. 85 alin 3 (acum art. 101 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană
Beka privind: concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea
fabricării produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la
Beka, în codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 101 (ex-
articolul 81) alin 1, afectând mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi
exceptată individual potrivit alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a
preţurilor de desfacere, creând beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea
producţiei şi introducerea fabricării în serie, etc.

58
absenţa concurenţei latente, controlul resurselor şi tehnologiei sau existenţa unei reţele dezvoltate
de vânzări.

Poziţia dominantă se manifestă pe o piaţă relevantă care se determină aproximativ la fel

ca în cazul acordurilor, deciziilor şi practicilor concertate. Elementele determinante sunt
caracteristicile esenţiale ale produsului.

Astfel, o firmă ocupă o poziţie dominantă atunci când este în măsură să acţioneze
independent de concurenţii, clienţii, furnizorii săi etc. O firmă, aflată în poziţie dominantă,
deţinând o astfel de putere de piaţă, poate fixa preţurile sale la un nivel supraconcurenţial, poate
să-şi vândă produsele de calitate inferioară sau poate să reducă eforturile de inovaţie la un nivel
inferior celui care ar trebui să existe pe o piaţă concurenţială.

Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.

Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă etc.

Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.

Poziţia dominantă mai este definită şi în Glosarul de termeni folosiţi în Politica de

concurenţă a Uniunii Europene. Antitrust şi controlul concentrărilor, realizat de către Consiliul
Concurenţei, Direcţia de relaţii externe (pag. 16-17) ca fiind situaţia în care puterea economică
deţinută de o firmă, îi permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte
cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile
în care se manifestă concurenţa.

Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa şi de

a acţiona independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor.

59
 Totodată, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă.

În acest context, abuzul de poziţie dominantă este considerat ca atare după următoarele
criterii:

1. independenţa globală de comportament pe piaţă sau pe un sector de piaţă a agentului

economic în cauză;

2. puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de iniţiativele şi măsurile

adoptate de concurenţi referitor la preţuri, producţie şi distribuţie.

Sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie dominantă se regăseşte în

art. 6 din Legea nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, care enumeră şi faptele
anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de
poziţie dominantă.

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau
mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin
recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii
economice a pieţei ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive constau în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau
beneficiari;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul

utilizatorilor ori consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii

echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

60
 d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea
diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseste un alt agent economic faţă de un

asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii
echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză
să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei firmei care
abuzează de poziţia sa dominantă, nu se restabileşte situaţia şi prevenirea repetării abuzului,
Consiliul Concurenţei, pentru motiv de afectare gravă a unui interes public major, poate cere
Curţii de Apel să impună măsurile necesare pentru lichidarea poziţiei dominante a acestuia de pe
piaţă, instanţa judecătorească putând dispune, după caz:

a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se
exploatează abuziv poziţia dominantă;

b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie

dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă
persoană juridică;

c) limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă;

d) vânzarea de active;

e) restructurarea prin divizare a agentului economic.

Înainte de a analiza normele procedurale, este importantă sublinierea unui aspect:

extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenţei, ceea ce presupune că aplicarea normelor de
concurenţă se face nu având în vedere, în primul rând, naţionalitatea agenţilor economici
implicaţi, ci locul unde se produc efectele anticoncurenţiale, deci piaţa afectată. Astfel, în Cauza

61
Wood Pulp31, Curtea Europeană de Justiţie a susţinut decizia Comisiei de a sancţiona mai mulţi
agenţi economici înregistraţi în afara Comunităţii, dar ale căror practici concertate privind
stabilirea preţurilor la cherestea afectau clienţii din Comunitate.

Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt sau pot fi substituibile, datorită
caracteristicilor, preţului şi utilizării lor. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel
încât consumatorii să poată alege între ele. Pentru determinarea pieţei relevante a produsului
trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile, elasticitatea cererii pentru produs,
disponibilitatea în timp, gradul de substituibilitate etc.32 În mod normal, piaţa produsului este
restrânsă prin definirea tuturor acestor factori, însă Comisia Europeană menţine un echilibru în
stabilirea acestora, acceptat de Curtea Europeană de Justiţie. În acest scop, Comisia a emis o
notificare privind definirea pieţei relevante33.

Piaţa geografică cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici implicaţi în
distribuirea produselor ce fac parte din piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă sunt
suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă
diferite. La început, în practică, având în vedere condiţia afectării comerţului între statele
membre, era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre, dar în
timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 102 TCE.34

O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
respectiv, pentru a contura noţiunea de putere economică a acestuia. Însă, trebuie luaţi în
considerare toţi factorii care afectează activitatea agentului, în final o poziţie dominantă rezidând
din capacitatea agentului de a se comporta independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi.
Curtea a subliniat în mai multe decizii că existenţa unor cote de piaţă ridicate ( în jur de 50% sau
peste) sunt prin ele însele probe ale poziţiei dominante. De asemenea, dacă o firmă are o cotă de
cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi concurenţi, poate fi considerată
ca având o poziţie dominantă.

31
A se vedea nota mai sus
32
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană,
(1978) ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în
considerare a tuturor acestor factori.
33
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului
comunitar al concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
34
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie
Michelin v. Comisia Europeană, (1983) ECR 3461.

62
 Însă, pentru incidenţa art. 102 TCE sau art. 6 din Legea concurenţei, este necesar ca firma
să abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.

Spre deosebire de art. 101 TCE şi art. 5 din Legea concurenţei, nici Art. 102 TCE, nici
art. 6 Legea nr. 21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.

O poziţie dominantă poate fi deţinută, de asemenea, în comun, de două sau mai multe
entităţi economice independente, unite prin legături economice, pe o anumită piaţă. În acest caz,
este vorba despre o poziţie dominantă colectivă sau oligopolistă.

Aşa cum a hotărât Curtea35, în cazul Gencor, nu există niciun motiv, în plan juridic sau
economic, de a exclude, din noţiunea de legături economice, relaţia de interdependenţă existenţa
între membrii unui oligopol restrictiv, în cadrul căruia părţile sunt în măsură să prevadă
comportamentul celorlalţi şi, de aceea, sunt încurajate, în mod ferm, să alinieze comportamentul
lor cu piaţa.

O altă practică anticoncurenţială este cea care se materializează prin exercitarea preţului
de ruinare. Conceptul de preţ de ruinare este definit prin strategia deliberată a unei firme aflate,
în general, într-o poziţie dominantă, care constă în eliminarea concurenţilor de pe piaţă, prin
fixarea de preţuri inferioare costurilor de producţie. Dacă întreprinderea respectivă reuşeşte să
elimine concurenţii existenţi de pe piaţă şi să descurajeze intrarea noilor firme pe piaţă, poate,
ulterior, să-şi crească preţurile şi să realizeze profituri mai mari. Practicarea de preţuri de ruinare,
de către întreprinderile aflate în poziţie dominantă, este interzisă de dreptul comunitar al
concurenţei, ca abuz de poziţie dominantă. Preţurile fixate la un nivel inferior costurilor
variabile medii sunt considerate preţuri de ruinare, pe motiv că ele nu au o altă justificare
economică decât eliminarea concurenţilor, din moment ce, în caz contrar, ar fi mai logic de a nu
produce şi a nu vinde un produs al cărui preţ nu poate fi superior costului variabil mediu. Atunci
când preţurile fixate sunt inferioare costurilor totale medii, dar superioare costurilor variabile,
pentru a le putea califica drept preţuri de ruinare, este necesară stabilirea existenţei unor
elemente suplimentare, care să demonstreze intenţia întreprinderii în cauză, întrucât şi alte
consideraţii comerciale, cum ar fi necesitatea de a elimina stocuri, pot să stea la baza politicii
sale de preţ.

35
A se vedea: art. 102 (ex-articolul 82) al Tratatului CE şi art. 2 (3) al Regulamentului privind concentrările

63
 În situaţia în care o firmă sau un grup de firme deţine o poziţie dominantă pe piaţă,
efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acesteia sunt foarte probabile,
legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt, astfel, aplicabile art. 102 din Tratatul CE
pentru piaţa comunitară şi art. 6 din Legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă,
cu exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 101 din
TCE, respectiv art. 5 din Legea concurenţei, altele specifice conduitei unui agent economic
dominant. În plus, art. 102 din TCE impune şi condiţia afectării comerţului între statele membre.

Piaţa relevantă este esenţială pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, iar poziţia
dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă, inclus în piaţa
produsului şi piaţa geografică.

Piaţa relevantă poate fi definită pornind de la trei elemente principale: piaţa produsului,
piaţa geografică şi piaţa temporală.

Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca

interschimbabile sau subsistuibile datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea şi disponibilitatea în
timp etc.36 În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori,
însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie, În acest scop, Comisia a emis o notificare privind definirea pieţei
relevante37.

Piaţa temporală vizează schimbările structurale suferite în timp de către o piaţă, cum ar fi:
volatilitatea anumitor pieţe, generate fie de factorii de mediu, fie de modificările survenite în
preferinţele consumatorilor.

Piaţa geografică relevantă este zona în care sunt localizaţi agenţii economici implicaţi în
distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă sunt suficient
de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă diferite.

36
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co vs. Comisia
Europeană, (1978) ECR 207
37
Notificarea Comisiei din 3.10.1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al
concurenţei, în Jurnalul Oficial nr. 372/ 1997

64
Pentru a fi aplicabil art. 102 (ex-articolul 82) TCE38, la început, era necesar ca practica
anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre, dar, în timp, s-a ajuns ca un singur stat
membru să fie afectat pentru ca acest articol să devină aplicabil acestei situaţii de încălcare a
relaţiilor comerciale corecte din punct de vedere concurenţial.

Însă pentru incidenţa art. 102 TCE sau art. 6 din Legea concurenţei, este necesar ca
agentul să abuzeze de poziţia sa dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate. Spre
deosebire de art. 101 TCE şi art. 5 din Legea concurenţei, nici art. 102 TCE, nici art. 6 din Legea
nr.21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.

De asemenea, sunt considerate abuzuri de poziţie dominantă şi următoarele manifestări

economice din partea firmelor: impunerea directă sau indirectă de preţuri sau condiţii comerciale
incorecte; limitarea producţiei, a pieţei sau a dezvoltării tehnologice în detrimentul
consumatorilor; efectuarea de tranzacţii echivalente în condiţii diferite pentru părţi diferite;
forţarea celorlalte părţi implicate într-un contract să accepte obligaţii suplimentare ce nu fac parte
din contract.

Art. 102 (ex-articolul 82) TCE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă, ci îl

exemplifică. Prin hotărârea sa din februarie 1979, pronunţată în cauza Hoffman-La
Roche/Comisia, Curtea de Justiţie a arătat că abuzul de poziţie dominantă este un concept
obiectiv, constând în „recurgerea la metode diferite de acelea care creează condiţiile unei
concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor comerciali”, având
ca efect scăderea nivelului de concurenţă pe o piaţă deja perturbată de prezenţa firmei respective.

Pentru constatarea abuzului existenţa elementului intenţional nu este obligatorie. Abuzul

trebuie doar să afecteze concurenţa. Efectele se pot produce atât pe piaţa unde s-a produs abuzul,
cât şi pe o piaţă conexă cu prima.

O altă practică anticoncurenţială apare în cazul unei fuziuni sau a unei concentrări atunci
când o societate obţine controlul exclusiv asupra unei alteia sau asupra unei firme pe care o
controlează împreună cu o alta sau atunci când câteva firme preiau controlul uneia existente ori
creează una nouă. Comisia Europeană poate să examineze fuziunile înainte ca acestea să aibă
loc, pentru a hotărî dacă acestea sunt sau nu compatibile cu normele de concurenţă pe piaţa
internă. Notificarea prealabilă este, astfel, obligatorie. Această procedură presupune definirea
38
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie
Michelin v. Comisia Europenă (1983) ECR 3461

65
pieţei relevante pentru fuziunea în cauză, definirea întinderii geografice a pieţei respective şi
evaluarea compatibilităţii fuziunii cu piaţa internă pe baza principiului poziţiei dominante. De
regulă, Comisia Europeană lasă deschisă problema definirii pieţei de produse sau geografice
relevante dacă poate stabili că, chiar în condiţiile definirii stricte a pieţei, nu se creează sau nu se
consolidează o poziţie dominantă.

III.2. Legislaţia privind practicile anticoncurenţiale

Prevederile privind politica în domeniul concurenţei sunt înscrise ca obligaţii ferme şi au

avut cel mai mare impact asupra ţărilor care au aderat recent la UE, inclusiv asupra României. În
baza Tratatului de la Amsterdam privind instituirea UE, politica în domeniul concurenţei este
reglementată în special prin articolele 2, 3, 12, 31, 36, 73, 80, 81, 82, 85, 86, 87, 88, 92, 93, care
privesc atât cadrul general, cât şi mecanismele concurenţiale în Piaţa Unică (a bunurilor,
serviciilor, capitalului şi forţei de muncă) cu un accent special pe piaţa bunurilor, respectiv:
protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale. Promovată riguros şi instituţionalizată prin
reglementări şi organisme, politica concurenţei în Uniunea Europeană a căpătat astăzi
dimensiunile necesare pentru a deveni condiţia hotărâtoare a funcţionării economiei de piaţă.
Beneficiarul unei asemenea politici a creării mediului concurenţial normal şi a protecţiei
concurenţei este consumatorul.

Temeiul juridic al regulilor de concurenţă referitoare la acordurile restrictive şi practicile

concertate este constituit din dispoziţiile capitolelor 5 şi 6 ale Titlului I ale Tratatului Euratom
(1957) pentru industria energiei nucleare, şi articolelor 3 alin. 1 g), 81, 83, 84 şi 85 din Tratatul
CE (1957) pentru toate celelalte industrii.

Articolul 101 (ex-articolul 81) alin. 1 al Tratatului CE interzice acordurile, deciziile şi

practicile concertate între societăţile comerciale, dacă aceste practici „pot afecta comerţul dintre
statele membre şi care au ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea
concurenţei în interiorul pieţei comune”. Această interdicţie se aplică atât acordurilor orizontale,
cât şi acordurilor verticale.

66
 Potrivit Articolului 102 (ex-articolul 82) Tratatului CE, „orice abuz de poziţie dominantă
al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment important al
acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piaţa internă, atâta timp cât afectează comerţul
dintre statele membre”.

Comisia şi Curtea de Justiţie au identificat o serie de alte forme de practici abuzive pe

lângă cele principale, enunţate chiar în Tratatul CE: discriminarea prin preţuri stabilite pe zone
geografice, returnarea unor sume pentru fidelitate ce împiedică clienţii să obţină produse de la
furnizori concurenţi, reducerea preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzarea nejustificată
a furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzarea acordării de licenţe.

Regulamentul nr. 17/62 se aplică şi în cazul abuzului de poziţie dominantă, astfel că

procedura este asemănătoare, cu menţiunea că Tratatul CE nu prevede, pentru cazurile de abuz
de poziţie dominantă, derogări individuale sau excepţii de grup. Reforma propusă de Comisie se
aplică şi acestui domeniu, fiind însă dedicată în principal situaţiilor referitoare la acorduri
restrictive şi practici concertate.

În ceea ce priveşte fuziunile sau concentrările, politica împotriva acestora are ca temei
juridic articolele 101-109 şi 235 ale Tratatului CE. Tratatul CE nu a atribuit, iniţial, Comisiei
Europene puteri exclusive de autorizare sau interzicere a fuziunilor între societăţile de cărbune
sau oţel. Creşterea numărului de fuziuni ca rezultat al finalizării pieţei comune a condus la
necesitatea unei intervenţii comunitare care s-a desfăşurat pentru mult timp pe baza interpretării
prevederilor existente şi prin intermediul unui sistem informal de investigare după momentul
fuziunii.

Situaţia a fost reglementată prin adoptarea Regulamentului nr. 4064/89 privind controlul
concentrărilor dintre întreprinderi, care dispune că este „incompatibilă cu piaţa internă orice
concentrare la nivel comunitar ce creează sau consolidează o poziţie ca rezultat al căreia este
afectată concurenţa efectivă pe piaţa internă sau pe o porţiune importantă a acesteia.”

Legislaţia din România referitoare la concurenţă tratează pe larg următoarele trei tipuri de
comportamente anticoncurenţiale:

1. Înţelegerile între întreprinderi

Din punct de vedere economic, înţelegerile se clasifică în:

67
 ● acorduri orizontale, care privesc agenţii economici situaţi la acelaşi nivel al proceselor
economice (de exemplu, acorduri între distribuitori, acorduri între producători);

● acorduri verticale, care privesc agenţii economici situaţi la niveluri diferite ale aceluiaşi
proces economic (de exemplu, acorduri între producătorii şi distribuitorii aceluiaşi produs).

Acordurile dintre agenţii economici intră sub incidenţa interdicţiilor prevăzute de

articolul 5 al Legii Concurenţei atunci când există probabilitatea de a avea un impact negativ
substanţial asupra formelor de manifestare a concurenţei pe piaţă, cum ar fi concurenţa prin preţ,
prin calitatea şi cantitatea produselor, prin inovaţie, prin diversitatea şi noutatea ofertei.
Acordurile pot avea asemenea efecte prin reducerea considerabilă a competiţiei între părţile
înţelegerii sau între părţile acesteia şi terţi.

2. Abuzul de poziţie dominantă

Articolul 6 din Legea 21 precizează: ,, este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte
substanţială a acesteia, recurgând la practici anticoncurenţiale care au ca obiect sau pot avea ca
efect afectarea comerţului sau prejudicierea consumatorilor’’.

3. Fuzionările şi alte forme de concentrări între întreprinderi

Fundamentul politicii de control al achiziţiilor şi fuziunilor în România este reprezentat

de articolele 10-15 din Legea Concurenţei. Astfel, ,, sunt interzise concentrările economice care,
având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la
restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe
o parte a acesteia’’.

68
 Studiu de caz. Amendarea CN Loteria Română SA de către Consiliul Concurenţei
pentru introducerea unei clauze de neconcurenţă în Contractul de Credit-Furnizor

La începutul anului 2014, Consiliul Concurenţei a sancţionat companiile Loteria Română

SA, Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services, Intracom SA Holdings şi Lotrom SA,
cu amenzi în valoare totală de 16,85 milioane de lei, în urma constatării de către autoritatea de
concurenţă că cele patru companii au realizat o înţelegere privind implementarea programului
video-loterie în România, stabilind o obligaţie de neconcurenţă prin introducerea unei clauze de
exlusivitate în cadrul Contractului de credit – furnizor încheiat în 2003.

Contractul a fost încheiat între Compania Naţională Loteria Română S.A., în calitate de
beneficiar şi Intracom SA Holdings şi Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services, în
calitate de creditori, şi firma Lotrom SA, în calitate de furnizor de echipamente. Obligaţia de
neconcurenţă prevedea că, pe perioada derulării contractului, respectiv, între 2003 şi 2013,
Loteria Română nu avea voie să desfăşoare un alt program de video-loterie sau unul similar în
cooperare cu alte companii, prin urmare, nu avea voie să cumpere aparate de video-loterie sau
software-ul pentru aceste terminale de la alte companii în afară de cele menţionate mai sus.

„Conform legislaţiei din domeniul jocurilor de noroc, Loteria Română deţine

exclusivitate pentru activitatea de video-loterie, iar restricţia cuprinsă în contract a eliminat
concurenţa de pe această piaţă prin derularea unui singur asemenea program pe o perioadă de 10
ani”39 a declarat Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.

39
A se vedea http://www.mediafax.ro/economic/consiliul-concurentei-a-amendat-patru-companii-din-
domeniul-jocurilor-de-noroc-cu-16-85-milioane-lei-11938304

69
 O astfel de clauză ridică mai multe probleme legate de concurenţă. Loteria Română
deţine monopol de stat pe jocurile loto. Prin urmare, îmbinarea dintre poziţia dominantă pe care
o deţine prin monopolul de stat, contractul pe termen lung, respectiv de 10 ani (cum este cel în
cauză) şi o clauză de exclusivitate au colaborat la dezechilibrarea mediului concurenţial în acest
sector pentru că a închis practic piaţa şi a eliminat, în timp, concurenţii furnizorului care
beneficiază de un astfel de contract. În consecinţă, clauza de neconcurenţă din cadrul
Contractului de credit-furnizor, încheiat în 2003, a dus, pentru o perioadă de 10 ani de derulare a
contractului, la restrângerea concurenţei atât pe piaţa exploatării terminalelor de videoloterie din
România, cât şi pe pieţele aferente de producţie şi de furnizare de echipamente.

În acest fel, Loteria Română SA, Intralot SA Integrated Lottery Systems and Services,
Intracom SA Holdings şi Lotrom SA au încălcat atât legislaţia naţională, cât şi cea comunitară
din domeniul concurenţei şi au fost sancţionate cu amenzi totalizând aproximativ 17 milioane de
lei.

Astfel, conform art. 5 din Capitolul II “Practici anticoncurenţiale” din Legea Concurenţei
nr. 21/1996, “sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de
întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori
denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: […]
b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile […]
şi g) elimină de pe piaţă alţi concurenţi, limitează sau împiedică accesul pe piaţă şi libertatea
exercitării concurenţei de către alte întreprinderi, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la
sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă”.

70
 CAPITOLUL IV. TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE ÎN SFERA MEDIULUI
CONCURENŢIAL COMUNITAR ŞI NAŢIONAL

Competivitatea produselor pe piaţa statelor membre ale Uniunii Europene a fost şi

rămâne o problemă deschisă pentru toţi actorii implicaţi în buna funcţionare a pieţei unice. Orice
alterare a competivităţii este rapid sancţionată de către organele abilitate care aplică
reglementările în materie şi care au rolul gardianului pentru consumatorul european.

Un produs competitiv trebuie să îndeplinească cumulativ două cerinţe: să aibă un nivel

calitativ ridicat şi să aibă un preţ atractiv, preferabil mai mic decât produse similare ale
concurenţei.

Din acest punct apar dificultăţile. Lipsa tehnologiilor performante, şi nu numai, creează
dificultăţi de producere a mărfurilor la un raport calitate - preţ competitiv. Statele membre intrate
în Uniunea Europeană în 2004 şi 2007 sunt “mult mai deschise către comerţul european” şi
“departe de a fi la fel de sofisticate” ca vechile state membre “în privinţa utilizării barierelor
comerciale netarifare.”40

Din păcate, după 2005, în multe state ale Uniunii Europene, inclusiv în România, au
început să scadă exporturile intracomunitare şi extracomunitare de produse finite şi să crească, în
schimb, exporturile de materii prime mai ales către statele comunitare.

Rolul jucat de politica în domeniul concurenţei împotriva crizei economice

40
Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, ediţia a III-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 524

71
 De aceea, rolul politicii în domeniul concurenţei este unul esenţial pentru dezvoltarea
economică a oricărui stat. Concurenţa fiind cea care poate aduce un echilibru între calitatea
produselor şi a preţurilor avantajoase pe piaţa unică.

Caracterul global al actualei crize economice şi financiare a obligat noile state membre la
adoptarea unui comportament prudent, deoarece, oricât de diferite ar fi din punct de vedere al
dimensiunii economice, au trasătura comună de a fi economii mici şi deschise, angajate într-un
proces de recuperare a decalajelor economice. Acest proces le face mult mai vulnerabile la şocuri
exogene, actuala criză reprezentând cel mai puternic şoc ce se putea întrevedea.

Stabilirea standardelor de conduită prin normele de drept concurenţial este ancorată în

principiile “capitalismului de piaţă liberă”, aşa cum este el numit de specialiştii europeni în
domeniu. Astfel, politica concurenţială europeană cuprinde politica antitrust, controlul fuziunilor
şi al ajutoarelor de stat, orientarea generală fiind către o liberalizare a pieţelor. Indubitabil,
această liberalizare a pieţelor a fost, şi, din păcate, pentru România, încă este în avantajul pieţelor
mature ale statelor membre care au o economie capitalistă de secole.

România şi toate statele din vechiul bloc comunist au încă dificultăţi în a concura şi
performa pe piaţa unică europeană.

Concurenţa reprezintă motorul principal şi sursa principală de energie care pune în

funcţiune şi care echilibrează piaţa liberă. Fenomenele care dăunează şi încetinesc fluxul normal
economic sunt, aşa cum am văzut în capitolele anterioare, monopolul, oligopolul, cartelurile,
practicile restrictive, împărţirea pieţelor, subvenţiile şi protejarea unor sectoare sau firme din
partea statului etc.

Însă, fără armonizarea legislaţiei României cu legislaţia comunitară nu poate fi realizată

niciuna dintre măsurile preconizate. Ea reprezintă o condiţie importantă a integrării României în
Comunitate.

Se urmăreşte armonizarea legislaţiei în următoarele domenii: legea vamală, legea

bancară, legea societăţilor, conturile şi taxele societăţilor; proprietatea intelectuală; protecţia
forţei de muncă şi a locurilor de muncă; securitatea financiară, serviciile financiare; regulile de
concurenţă; protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor; protecţia
consumatorilor; impozitarea indirectă; standardele şi normele tehnice; legile şi reglementările în
domeniul nuclear, transport şi mediu.

72
 Conform unui raport al UE pentru anul 2010, politica în domeniul concurenţei, în special,
aplicarea normelor referitoare la ajutorul de stat au jucat un rol esenţial în răspunsul la criză: s-a
permis acordarea de subvenţii de către statele membre, s-au redus cazurile de denaturare a
concurenţei şi s-au limitat stimulentele pentru asumarea excesivă de riscuri.

Începând cu 2011, toate băncile din UE care au primit sprijin din partea statului vor
trebui să prezinte un plan de restructurare. Mai mult, este în curs de elaborare un nou cadru
pentru ajutoarele de stat destinate salvării şi restructurării băncilor, care va fi urmat de o revizuire
a orientărilor generale pentru salvarea şi restructurarea firmelor aflate în dificultate.

Măsuri concrete în materie de concurenţă în vederea redresării:

 conservarea condiţiilor echitabile de concurenţă în Europa. De exemplu,

garantarea faptului că ajutoarele acordate industriei autovehiculelor nu sunt însoţite de condiţii
legate de localizarea uzinelor;

 prevenirea falimentelor prin intermediul cadrului temporar care permite statelor

membre să asigure acces la finanţare companiilor viabile, cadru valabil şi în 2011, dar cu un
domeniu de aplicare mai limitat, condiţii mai stricte şi o atenţie deosebită IMM-urilor;

 sprijinirea investiţiilor inteligente, de exemplu, prin intermediul Orientărilor

privind ajutoarele de stat pentru banda largă, pentru a susţine pe termen scurt redresarea
economică şi a obţine beneficii pe termen lung pentru competitivitatea europeană

În acest sens, priorităţile pe termen scurt sunt:

- întărirea capacităţii administrative a autorităţilor din domeniul concurenţei şi al

controlului ajutorului de stat pentru asigurarea unui mediu concurenţial capabil să facă faţă
forţelor pieţei interne unice;

- completarea cadrului legislativ şi asigurarea unei aplicări efective legislaţiei şi a

politicilor în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat;

- pregătirea intensivă a personalului de specialitate;

- completarea cadrului legislativ în domeniul concurenţei, prin adoptarea Regulamentului

privind aplicarea regulilor de concurenţă în domeniul transporturilor, Regulamentului privind
acordarea exceptării pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor ori practici concertate de la

73
interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 pentru transportul
maritim, Regulamentului privind acordarea exceptării pe categorii de înţelegeri, decizii ale
asociaţiilor ori practici concertate de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea
concurenţei nr. 21/1996 pentru transportul aerian, Regulamentului privind acordarea exceptării
pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor ori practici concertate de la interdicţia prevăzută
la art.5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 pentru sectorul telecomunicaţiilor;

- continuarea procesului de armonizare legislativă în domeniul ajutoarelor de stat prin

adoptarea următoarelor regulamente: Regulament privind ajutorul de stat acordat societăţilor
comerciale din zonele urbane defavorizate, Regulament privind ajutoarele de stat acordate sub
formă de garanţii, Regulament privind acordarea ajutorului de stat pentru ocuparea forţei de
muncă, Regulament privind Cadrul multisectorial referitor la ajutorul de stat regional pentru
proiecte mari de investiţii.

- creşterea gradului de conştientizare a publicului, a instituţiilor publice, a comunităţii

oamenilor de afaceri cu privire la importanţa aplicării politicii concurenţei şi ajutorului de stat şi
cu privire la rezultatele acestei aplicări prin promovarea acţiunilor autorităţilor de concurenţă
prin mass-media, editarea unor publicaţii de specialitate, elaborarea de rapoarte de activitate ale
instituţiilor de concurenţă.

Priorităţile pe termen mediu sunt:

- evaluarea eficienţei activităţii şi structurii autorităţilor de concurenţă şi urmărirea

continuă a promovării de acţiuni în direcţia îmbunătăţirii capacităţii administrative a Consiliului
Concurenţei şi Oficiului Concurenţei;

- asigurarea cu personal specializat conform organigramelor aprobate ale celor două

instituţii;

- continuarea actualizării şi modificării cadrului legislativ în vederea aplicării corecte şi

eficiente a politicilor în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat;

- evaluarea oportunităţii modificării şi completării Legii concurenţei nr. 21/1996 şi a

Legii privind ajutorul de stat nr. 143/1999;

74
 - întocmirea anuală a unui inventar al ajutoarelor de stat şi a raportului privind ajutoarele
de stat acordate în România, precum şi analiza schemelor existente de ajutor de stat şi alinierea
celor incompatibile cu dreptul comunitar/european.

Nu este nimic surprinzător în faptul că ajutorul de stat reprezintă cel mai sensibil sector.

Dezvoltarea unui sistem adecvat de control a fost în general mai lentă în acest domeniu.
Conform aprecierilor de la Bruxelles, abia începând cu anul 2001 acest decalaj s-a redus şi o
disciplină efectivă a ajutoarelor de stat a fost instaurată în toate ţările candidate.

Principalele probleme le-au ridicat şi le ridică, în ţările în care acest capitol nu a fost
închis, ajutoarele de stat fiscale care sunt încă operate: ajutoare pentru atragerea investiţiilor
străine directe sau pentru menţinerea unor agenţi economici neviabili, scutiri şi amânări la plata
taxelor.

Comisia Europeană este deosebit de atentă cu aceste scheme şi ajutoare individuale,

având în vedere că investitorii doresc să poată acţiona într-un cadru juridic stabil. Este motivul
pentru care toate ţările candidate caută soluţii pentru transformarea ajutoarelor incompatibile în
instrumente conforme cu dreptul comunitar, înainte de aderare.

Un alt punct sensibil îl reprezintă măsurile de ajutor de stat utilizate pentru susţinerea
unor ramuri sau sectoare sensibile. Ajutoarele acordate în aceste cazuri, în general sub forma
arieratelor sau a garanţiilor la împrumuturi, riscă să pună în pericol procesul de restructurare
economică din sectoarele cheie şi, astfel, întârzie pregătirea pentru integrarea susţinută în piaţa
comună.

De aceea, pentru o restructurare eficientă, este nevoie de un control riguros al acordării

ajutoarelor de stat.

Nu se pune problema renunţării la acordarea de ajutoare pentru atragerea investitorilor

sau sprijinirea restructurării economiei. Ajutoarele de stat trebuie recunoscute ca atare, clasificate
corect şi trebuie acordată o atenţie deosebită asigurării compatibilităţii ajutoarelor cu regulile
dreptului comunitar/european. Astfel, Consiliul Concurenţei, în aplicarea legislaţiei ajutorului de
stat, are în vedere realizarea unui echilibru adecvat între necesitatea şi admisibilitatea intervenţiei
statului pe piaţă şi protejarea concurenţei corecte.

75
 Ceea ce trebuie subliniat şi avut în vedere ca obiectiv imediat este întărirea capacităţii
instituţionale prin conferirea unei reale puteri autorităţii de concurenţă pentru a opune legislaţia
în vigoare cazurilor de acordare a ajutoarelor de stat, legislaţia din domeniul concurenţei
prevalând în faţa oricărei legislaţii care conţine prevederi anti-concurenţiale.

De aceea, modificarea Legii concurenţei nr. 21/1996 şi a Legii nr. 143/1999 privind
ajutorul de stat are ca scop stabilirea unor mecanisme clare pentru asigurarea funcţionalităţii
cadrului instituţional şi a respectării regulilor concurenţei şi ajutorului de stat, a legitimităţii
Consiliului Concurenţei ca autoritate administrativă autonomă în acest domeniu.

Crearea cadrului legislativ atât în domeniul ajutorului de stat cât şi în domeniul

concurenţei şi aplicarea efectivă şi eficientă a regulilor de concurenţă şi de control a acordării
ajutoarelor de stat vor conduce la crearea şi dezvoltarea culturii concurenţei şi vor permite
agenţilor economici să înveţe să respecte regulile, iar consumatorilor să devină mai conştienţi de
avantajele pe care le oferă concurenţa. Pe măsura conştientizării rolului politicii concurenţei şi a
ajutorului de stat, efectul va fi şi în sens invers: la nivelul oamenilor de afaceri, a furnizorilor
ajutorului de stat, a consumatorilor se va îmbunătăţi şi aplicarea acestora. Firmele şi persoanele
particulare pot contribui la aplicarea regulilor prin contestarea unor decizii ale Consiliul
Concurenţei şi prin aducerea unor cazuri din domeniul concurenţei în faţa instanţelor
judecătoreşti, ceea ce va ajuta la garantarea existenţei unui mediu concurenţial sănătos şi, astfel,
va asigura tranziţia spre o economie de piaţă funcţională.

76
 CONCLUZII

Pe parcursul acestei lucrări, am încercat să înţelegem rolul aparte şi esenţial al

concurenţei în menţinerea unei economii sănătoase de piaţă, cu efecte directe asupra psihologiei
agenţilor economici, alimentând optimismul acestora, stimulându-le creativitatea, făcându-i ca ei
să se preocupe în permanenţă de eficienţa şi calitatea produselor şi a serviciilor, de creşterea
profitului şi, bineînţeles, de satisfacerea în condiţii bune a nevoilor şi cerinţelor consumatorilor.

Prin urmare, menţinerea în parametri normali şi funcţionali şi adaptarea continuă a

mediului concurenţial la schimbările şi cererile pieţei în limitele legii sunt cerinţe fundamentale
în condiţiile economiei de piaţă.

Descoperind variatele definiţii alocate concurenţei, ea apare, în principal, în contextul

preocupărilor pentru asigurarea funcţionării corecte a regulilor jocului comercial, atât din punctul
de vedere al autorităţilor publice, al tuturor agenţilor economici implicaţi în acest proces, cât şi al
indivizilor, persoane fizice sau juridice, în calitatea lor de consumatori şi de clienţi.

De asemenea, am putut vedea care este rolul politicilor în domeniul concurenţei, şi

anume, faptul că aceste politici permit dezvoltarea unui cadru regulamentar în care guvernele pot
menţine şi stimula concurenţa. Astfel de politici se bazează pe ipoteza că performanţele
economice sunt influenţate de aceste reglementări.

77
 O politică bine structurată şi pusă la punct în domeniul concurenţei devine absolut
necesară pentru ca agenţii economici, şi nu numai, se comportă, uneori, într-o manieră care poate
imperfecta mediul concurenţial dintr-o multitudine de motive şi printr-o varietate de mecanisme.

O clasificare simplă şi succintă a reglementărilor comunitare privind concurenţa s-ar

împărţi în trei categorii, după cum urmează: reglementări privind înţelegerile între firme
(prevederile Tratatului de la Amsterdam interzice activităţile incompatibile cu funcţionarea
normală a pieţei, pe cele care afectează comerţul dintre statele membre ale UE şi care au ca efect
diminuarea, obstrucţionarea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară). Fie
că vorbim despre înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici, fie că vorbim despre firme
care nu provin din cadrul comunităţii, dar a căror anti-concurenţialitate afectează activitatea
statelor membre, acestea fac obiectul politicii în domeniul concurenţei; reglementări privind
abuzul de poziţie dominantă Articolul 102 (ex-articolul 82) se referă la activitatea firmelor care
îşi folosesc în mod abuziv poziţia dominantă pe o piaţă). Poziţia dominantă, în sine, nu este
interzisă. Mai mult decât atât, o companie care deţine o poziţie dominantă pe o piaţă are,
conform Curţii de Justiţie Europene, independenţă comportamentală, aceasta presupunând
posibilitatea de a fixa în mod liber preţul pe piaţa respectivă. Comisia are în vedere o serie de
criterii în determinarea unei poziţii dominante, cum ar fi: cota de piaţă, dimensiunea firmei,
resursele, avansul tehnologic, piaţa relevantă, etc.; reglementări privind ajutorul de stat
(reglementări cu privire la acele ajutoare de stat care, acordate într-o anume manieră, pot
restrânge sau distorsiona concurenţa, favorizând, astfel, anumite întreprinderi).

Conform normelor comunitare, politica în domeniul concurenţei reprezintă condiţia de

bază necesară realizării pieţei interne. Astfel, Art. 3 al Tratatului CE subliniază faptul că scopul
urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei
interne, concurenţa nu este distorsionată”.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint clasificate în trei categorii:

politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi
să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi
manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate); politica în domeniul
concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze
de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de
poziţie dominantă); trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care

78
pot falsifica regulile jocului liber al pieţei, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat
sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat).

Totodată, principalele obiective vizate de politica în domeniul concurenţei s-ar rezuma

prin câteva cuvinte, după cum urmează: creşterea bunăstării consumatorilor, îmbunătăţirea
performanţelor economice, stimularea inovaţiei şi dezvoltării tehnico-ştiinţifice, îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor, protecţia consumatorilor, redistribuirea veniturilor, protejarea
firmelor mici şi mijlocii etc.

Deşi politica comunitară/ europeană în domeniul concurenţei este tot mai mult
determinată de considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt, în principal, de
ordin juridic.

Cadrul legal (juridic) al politicii comunitare din domeniul concurenţei este alcătuit, în
primul rând, din prevederile tratatului UE, respectiv: Articolul 101, privind practicile restrictive;
Articolul 102, privind poziţia dominantă pe piaţă; Articolul 106, privind întreprinderile publice;
Articolele 107-109 privind ajutorul de stat.

Prin urmare, regulile ce privesc mediul concurenţial alcătuiesc premiza funcţionării

eficiente a pieţei interne unice, „un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa
internă” (Articolul 3 alin. 1 g, al Tratatului CE). Potrivit Art. 101 al Tratatului CE, în toate cele
trei domenii menţionate de aplicare a regulilor concurenţei, interdicţiile vizează practicile ce au
impact asupra comerţului între statele membre, însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai
există, cu mici excepţii, practici care să influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur
stat. Întrucât economia de piaţă, punctul de referinţă al politicii economice comunitare, plasează
concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui
articol înseamnă atât cea mai bună cale de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai
bună modalitate de asigurare a competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor
europene pe piaţa internaţională.

Constituţia Romaniei prevede că „economia României este economie de piaţă, bazată pe

libera iniţiativă şi concurenţă”. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie. Legislaţia subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/1996 şi în
Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat.

79
 Legea concurenţei nr. 21/1996 reglementează printre altele: înţelegerile şi practicile
concertate (art.5); abuzul de poziţie dominantă (art.6); controlul concentrărilor economice (art.
11 – 16, control care este conceput după modelul Regulamentului nr. 4064/1989 al Consiliului
Comunităţilor Europene).

Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind
concurenţa neloială. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a
dreptului comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de
legislaţia fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de
legile 21/1996 şi 143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar.

Pe scurt, sunt interzise orice înţelegeri între agenţii economici şi practici concertate care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa
României sau pe orice segment sau locaţie a acesteia. Legea prevede şi posibilitatea acordării de
exceptări individuale sau în bloc a unor practici comerciale restrictive prin compararea
avantajelor aduse interesului general şi a dezavantajelor pe care le pot cauza astfel de practici.

Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă. Agenţii conomici
intră sub incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin recurgerea la
fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau prejudiciază consumatorii.

România a făcut, în ultimii ani, eforturi susţinute pentru îndeplinirea obligaţiilor privind
armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară, asumate înaintea aderării, a continuat
implementarea dreptului comunitar/ european, inclusiv în domeniul concurenţei şi încearcă să
facă faţă tuturor provocărilor care apar la nivel comunitar, în condiţiile în care toate statele
membre se luptă pentru pieţe de desfacere într-o piaţă unică europeană unde consumul este
primul care se reduce în situaţii de criză sau de recesiune.

80
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Cursuri, tratate, monografii

1. Bernini, Giorgio, The Rules on Competition, Thirty Years of Community Law,

Luxemburg, 1983

2. Bivolaru, Dana, Concurenţa comercială, Editura Tribuna Economica, Bucureşti,

2002

3. Castel, J. G., Efectele extrateritoriale ale legilor antitrust (1983), 179 Recuiel des
Cours

4. Căpăţână, O., Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ediţia a II-a,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

5. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

6. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

7. Dăianu, Daniel, Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste? Curente şi idei

economice în pragul secolului, Editura Polirom, Iaşi, 2000

8. Drăgan, Gabriela; Miron, Dumitru; Marinaş, Laura; Ilie, Florin, Economia

Uniunii Europene, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002

81
 9. Duca, Aurelia, Concurenţa şi intervenţia statului, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2001

10. Dumitru, Maria, Dreptul concurenţei, Editura Institutul European, Bucureşti, 2011

11. Eminescu, Yolanda, Concurenţa neloială, Lumina Lex, Bucureşti, 1999

12. Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2003

13. Gheorghiu, Gheorghe; Niţă, Manuela, Dreptul concurenţei interne şi europene –

curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011

14. Glockler, Gabriel; Lie, Junius; Scappucci, Gioia; Usherwood, Simon; Vassallo,
Julian, Guide to EU Policies, College of Europe, 1998

15. Grecu, Elena, Mărcile comunitare. Ghid practic de înregistrare a mărcilor în

Uniunea Europeană. Colecţia Business, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011

16. Ilinca, Gheorghe; Stoian, Ion; Şerban, Radu, Dicţionar comercial, termeni utilizaţi
în tranzacţiile comerciale, Editura Caraiman, Bucureşti, 2002

17. Lazăr, Valerica, Concurenţa neloială – Răspunderea juridică pentru practicile

anticoncurenţiale din domeniul economic şi faptele abuzive de concurenţă comercială care se
săvârşesc pe teritoriul României, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

18. Manolache, Octavian, Regimul juridic al concurenţei în drept comunitar, Editura

ALL, Bucureşti, 1993

19. Mazilu, Dumitru, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene –

curs, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

20. McDonald, Frank; Stephen Dearden, European Economic Integration, 3rd edition,
Person Education, 1999

21. Merkin, Williams, Competition Law: Antitrust Policy in the UK and in the ECC,
London, 1984

82
 22. Mihai, Emilia, Concurenţa economică. Libertatea şi constrângerea juridică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

23. Moşneanu, Tatiana; Purcărea, T., Concurenţa. Ghidul afacerilor performante,

Bucureşti, 1999

24. Moşneanu, Tatiana, Concurenţa. Abordări teoretice şi practice, Editura

Economică, Bucureşti, 2000

25. Motica, R.I.; V. Popa, Studii de drept comercial, Timişoara, 1995

26. Motica, R.I.; V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999

27. Negrescu, Dragoş; Oprescu, Gheorghe, Politica de protecţie a concurenţei şi

acquis-ul comunitar, Profil: Concurenţa, Anul III, nr. 1-2, mai 2000, 3-4, noiembrie 2000

28. Neme, Jacques; Neme, Collette, Economie de l’Union Europeenne. Analyse d’un
processus d’integration, Litec, Economie, Paris, 1995

29. Nicolescu, Agnes; Serafimescu, Iulia; Truică, Gilda (coordonator), Depăşirea

crizei economice şi financiare. Valorificarea oportunităţilor de a reforma economia mondială,
Institutul European din România, publicaţie editată cu suportul financiar al Reprezentanţei
Comisiei Europene în România, Bucureşti, martie 2010

30. Papadopoulos, Anestis S., The International Dimension of EU Competition Law

and Policy, Cambridge University Press, 2010

31. Pascal, Ileana; Ştefan Deaconu; Vrabie, Nicolae Fabian, supervizori: Aurelian
Ciobanu Dordea, Elena Simina Tănăsescu, Politica în domeniul concurenţei, Campanie de
informare a funcţionarilor publici privind aquisul comunitar, CRJ, 2002

32. Păun, Roxana-Daniela, Uniunea Economică şi Monetară. Istoric. Perspective,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005

33. Păun, Roxana-Daniela, Dreptul Afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2011

83
 34. Păun, Roxana-Daniela, Dreptul concurenţei, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2013

35. Pelkmans, Jacques, European Integration. Methods and Economic Analysis,

Netherlands Open University, Pearson Education, 2nd edition, 2001

36. Perkins, John, Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera International,
Bucureşti, 2007

37. Sanoussi, Bilal; Olarreaga, Marcelo, Competition Policy and the WTO: Is There a
Need for a Multilateral Agreement?, Working Paper 98/W/02, European Institute of Public
Administration, 2002

38. Sută, Nicolae; Gabriela Drăgan, Dumitru Miron, Integrare Economică Europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 1999

39. Şarpe, Daniela Ancuţa, Microeconomic: teorie şi aplicaţii. Pieţe în concurenţă

perfectă şi imperfectă, Editura Conpress, Bucureşti, 2001

40. Şerbulescu, Luminiţa; Bondrea, Aurelian; Gârdan, Daniel Adrian; Geangu,

Petronela Iuliana, Managementul mărcii şi al imaginii de marcă, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007

41. Taylor, Martyn D., International Competition Law. A New Dimension for WTO,
Cambridge University Press, 2006

42. Tănăsescu, Victor, G.A.T.T. şi rolul său în promovarea comerţului mondial,

Lumina Lex, Bucureşti, 1993

43. Turcu, I., Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998

44. Wallace, Helen; Mark A. Pollack; Alasdair R. Young, Elaborarea politicilor în

Uniunea Europeană, ediţia a VI-a, publicată de Institutul European din România, cu acordul
Oxford University, 2011

45. Modificări structurale şi performanţa în România (vol. I, II), Centrul Român de

Politici Economice, 2003

84
 46. Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997

LEGISLAŢIE, CONCURENŢĂ ŞI LEGI CONEXE

1. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

2. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil

3. OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

4. Legea nr. 60/2012 privind aprobarea nr. 79/2011 pentru reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

5. Legea Concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996 – republicată în temeiul art. III din
legea nr. 538/2004 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1.130 din 30 noiembrie 2004.

6. Legea nr. 149 din 5 iulie 2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 75/2010 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996.

7. OUG nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi completarea Legii

concurenţei nr. 21/1996

8. HG nr. 767/2003 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Concurenţei în

subordinea Ministerului Finanţelor Publice

9. OUG nr. 36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor reglementate, care se

stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, aprobată din Legea nr. 205/2002, „Monitorul Oficial al
României”, nr. 275 din 24 aprilie 2002

85
 LEGISLAŢIE EUROPEANĂ

1. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a

Tratatului de instituire a Comunităţii Europene

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:12007L/TXT

2. Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind

punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 101 (ex-articolul 81) şi
102 (ex-articolul 82) din tratat. Acest regulament, adoptat de către Consiliu la 16 decembrie
2002, privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 101 şi
102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) [fostele articole 81 şi 82 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE)], înlocuieşte Regulamentul (CEE)
nr. 17/62 din 1 mai 2004

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l26092

3. Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind

controlul concentrărilor economice între întreprinderi [Regulamentul (CE) privind
concentrările economice]

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l26096

4. Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea
articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de
acorduri verticale şi practici concertate

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:cc0006

86