Alexandru Antik face parte dintr-o generație unică de artiști care, începând din

perioada comunistă, au început să aboredeze arta într-un mod conceptual,

experimentând cu domeniul vizual. Activitatea lui include instalații, exerciții de
body art, performance-uri transdisciplinare și diverse acțiuni, explorând fără
oprire noi medii și instrumente ale artei.

Alexandru Antik (n. 1950, la Reghin; trăiește și lucrează la Cluj) este o personalitate
importantă a acelei generații de artiști care, începând cu sfârșitul anilor 1970 (în plină
perioadă comunistă), s-a direcționat către o abordare conceptuală a artei și spre
procesualitatea ei, punând sub semnul întrebării statutul artefactului și rolul autorului.
Activitatea lui Antik include „ipoteze de obiecte” (din porțelan), instalații, exerciții de
body art, acțiuni, performance-uri, manifestări intermedia și multimedia. Ceea ce
frapează privind această operă care acoperă deja mai bine de patru decenii este
fascinația artistului pentru experimentarea de noi medii și instrumente recente ale artei.
Începuturile sale artistice sunt strâns legate de acea efervescență creativă și ideatică
care s-a format la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, la secția de
ceramică, în jurul asistenților universitari Ana Lupaș și Mircea Spătaru. Această secție, iar
mai târziu Atelierul 35 condus de Ana Lupaș (subunitate a Uniunii Artiștilor Plastici
dedicată tinerilor), a sprijinit apariția celei de-a doua generații a artiștilor din România,
care și-a legat credo-ul artistic atât de ideile neo-avangardei, cât și de postmodernitate.
Expoziția include în circuitul expozițional pivnițele spectaculoase ale clădirii Muzeului de
Artă Cluj – Palatul Bánffy. Doi factori importanți au determinat alegerea acestui spațiu.
Alexandru Antik a folosit deseori pivnițe pentru instalațiile sau acțiunile sale. Atmosfera și
conotațiile acestui tip de încăperi rezonează adesea cu înțelesurile lucrărilor sale.
Pe de altă parte, pivnițele (încăperile subterane, cavernele) pot sugera pregnant rolul
artei și al artistului în societate în diferite perioade istorice. În ultimul deceniu al
regimului Ceaușescu, în 1986, Antik a realizat acțiunea Visul n-a pierit în pivnița Muzeului
de Istorie a Farmaciei din Sibiu. Aceasta a fost o acțiune dramatică și „sângeroasă” (la
propriu, în recuzita acțiunii regăsindu-se și intestine de vită), întreruptă de un
reprezentant al Securității înainte ca artistul să poată inscripționa cu lampă de benzină,
pe pereți, cuvintele: „Visul n-a pierit”. Acțiunea întreruptă de cenzură a devenit un
moment legendar al curajului artistic din România, într-o societate înghețată de ideologie
și dominată de frică și sărăcie.
După evenimentele din 1989, Antik a continuat să caute noi forme de exprimare, însă
într-un context și o scenă artistică radical schimbată. El a devenit un exponent marcant al
artei performance-ului și new media, participând la numeroase evenimente prestigioase
din țară și din străinătate. Cu toate acestea, el și-a păstrat atitudinea alternativă, punând
permanent sub semnul întrebării autoritatea și acționând insistent în direcția
îmbunătățirii relației dintre artă, societate și educație.
Expoziția nu este o retrospectivă, chiar dacă sunt expuse și lucrări mai vechi. Concepția
expoziției se sincronizează cu practica artistului de reciclare a propriilor viziuni, ceea ce îi
oferă artistului posibilitatea de a interveni în propria operă, de a aduce îmbunătățiri, de a
dezvolta sau chiar reface radical unele proiecte, subliniind astfel prioritatea ideii artistice
față de forma plastică.
Astfel, Macheta unei discuții familiale este un remake total al instalației din 2001, care
este transformat în propriul negativ. Video-instalația Zambacalamba Net este bazată pe
animația prezentată în 2001 la Bienala de la Veneția, devenind aici o instalație site
specific care capătă noi semnificații datorită spațiului în care este prezentată. Recuzita
reprezintă simbolic reminiscența pielii artificiale pe care artistul a abandonat-o în cadrul
performance-ului Abandonarea pielii din 1996.
Numitorul comun al lucrărilor expuse este dorința artistului, nemulțumit de estetica și
modalitățile de producție artistică tradiționale, de a readuce arta la experiența
primordială, aproape magică, în concordanță cu aspirația neo-avangardei de a realiza
„arta asemenea vieții”. În noile genuri și medii artistice, el a găsit potențialul de a oferi
artei un mai mare impact asupra publicului, care este transformat din privitor pasiv în
participant activ.
Sub suprafața imaginilor cotidiene sau non-figurative și dincolo de rigiditatea enunțurilor
conceptuale, lucrările relevă, în mod misterios sau fragmentar, modalitățile prin care
artistul se focalizează neliniștit asupra întrebărilor asupra vieții și morții.
Formele embrionare (Microevent, 1997) fac trimitere la experiențele animalice,
nearticulate, inconștiente din jurul momentului nașterii. Pe de altă parte, Zambacalamba
Net – proiectat pe peretele unui spațiu care seamănă cu o peșteră – ne aduce, prin
intermediul mijloacelor tehnice, mai aproape de atmosfera dansurilor tribale care se
desfășurau în jurul focului. O forță primitivă se poate simți și în lucrările negre din seria
Canibalism (1989-1990), în care artistul își însușește tehnicile street art-ului.
O scenă a Resurecției morților dintr-un codex medieval (zărită într-o revistă sovietică de
știință) i-a oferit inspirația de a medita asupra contrastului dintre intimitatea privată
cotidiană și goliciunea universală a omului în fața morții/ renașterii, punând în scenă un
performance familial ulterior documentat într-o machetă de instalație.
Instalația multimedia Vizor către o altă lume (2016) apelează la imagini cotidiene – licăriri
ale promisiunii unei alte lumi. Imaginile apar ca „viziuni în întuneric”.
Expoziția „Viziuni în întuneric” își propune să detensioneze și să concilieze contrastul
dintre o carieră artistică rebelă care nu se supune categorisirilor muzeale și canonizarea
instituțională care i s-ar cuveni acestei importante opere. Am răspuns acestei provocări
prin „exilarea” metaforică a artistului în pivnițele „întunecate” ale unui muzeu de artă.
Acest exil păstrează și subliniază mesajul lui Antik: arta trebuie să trezească gânduri, ea
nu trebuie să fie confortabilă nici pentru autoritate, nici pentru privitor, nici chiar pentru
artistul însuși. Prin auto-exilare, deschidem posibilitatea revelării a ceea ce este în
întuneric: din neștiut ies la iveală viziuni care pot fi licăriri, flash-uri ale propriei noastre
existențe.