Sunteți pe pagina 1din 3

TEORIA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE

Învăţarea socială reprezintă o achiziţie a cunoştinţelor şi a deprinderilor care rezultă din


observarea directă sau indirectă a comportamentului semenului. Termenul “social” arată că
achiziţia se efectuează sub efectul mediului înconjurator, mai degrabă social decât fizic.

Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică


procesele prin care: se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament, se
iniţiază şi se menţin comportamentele. Cel mai cunoscut psiholog care a abordat această teorie
este Albert Bandura (1977) care a aplicat teoria învăţării sociale în studierea agresivitatii.
Conform lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate.

Albert Bandura a dezvoltat această teorie, pornind de la premise că procesul în cauză


presupune o interacţiune continuă între individ şi anumiţi factori semnificativi. Aceşti factori se
găsesc în mediul social şi primesc semnificatie pentru învăţare prin prisma individualităţii celui
care învaţă. Persoana care învaţă intervine activ, selectând mental, organizând şi transformând
stimuli din mediu.

Potrivit acestuia, viața socială ar fi imposibilă dacă oamenii ar învăța numai prin încercări
și greșeli. Observarea constituie un mijloc rapid și eficient pentru achiziționarea cunoștințelor și
deprinderilor care vor îndruma acțiunea. Ceea ce nu înseamna că, odată acțiunea efectuată,
individul nu utilizează consecințele acesteia în scopuri corective, dar, în fața unei situații care
cere o conduita nouă, individul recurge la experiența sa socială.

Conform lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele


adecvate. Teoria sa susţine că dacă orice schimbare de comportament implică o schimbare
cognitivă, pentru a schimba cogniţiile trebuie să acţionăm asupra comportamentului. Cercetările
sale demonstrează că schimbările comportamentale produse prin condiţionarea clasică sau prin
condiţionarea instrumentală nu sunt doar asocieri ale răspunsurilor la stimuli, ci ele sunt mediate
cognitiv.
Prin cercetările realizate, Bandura atrage atenţia asupra faptului că oamenii învaţă deseori
numai privindu-i pe ceilalţi şi astfel individul codează informaţia despre comportamentul lor, iar
în ocazii ulterioare foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile proprii, fără a
fi nevoie de vreo întărire pentru producerea răspunsului. O mare parte a procesului de învăţare
socială se realizează prin expunerea la modele de viaţă reale care produc, intenţionat sau nu,
structuri de comportament ce pot fi imitate de către alţii.

Bandura consideră că învăţarea socială se produce în principal prin aportul proceselor de


imitare şi identificare.:

• De la început, copilul observă şi imită persoanele din jurul său.

• Deseori, copiii mici se simt foarte bine când sunt lăsaţi să facă lucruri „pentru oameni
mari”, de exemplu, să ajute la spălat.

• De asemenea, copiii mici se joacă, de multe ori, adoptând roluri sociale şi imitând
adulţii pe care i-au văzut în astfel de roluri.

• Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învaţă o gamă largă de
comportamente sau deprinde o serie de abilităţi.

Bandura delimitează doua faze ale procesului de imitare ( de exemplu, învătarea unei
litere de mână) :

• faza de achiziţie (în care subiectul învaţă comportamentul unui model, adică învaţă, prin
observare, elementele grafie cin care este compusă litera)

• faza de performanţă (în care subiectul manifestă un comportament ce reproduce


comportamentul modelului, adică elevul va scrie litera, imitând modelul).

Învăţarea observaţională este un tip de învăţare prin imitaţie care se prodice spontan,
neintenţionat, datorită unor stimuli din mediu care atrag atenţia. In acest mod pot fi învăţate
numeroase comportamente, atâd dorite cât şi nedorite. De exemplu, elevii pot învăţa să
vorbească urât de la un elev care face deja acest lucru.
Învăţarea vicariană are la bază observarea consecinţelor unui comportament ( învăţarea
din experienţa altora). În studiile sale, A. Bandura arată că schimbarea în comportamentul
obsevatorului poate fi produsă prin întărirea comportamentului modelului. De exemplu, dacă
oferim o recompensă elevilor care şi-au făcut tema şi cei care nu şi-au făcut-o vor dori să o facă,
fiind motivaţi de recompensă.

Bibliografie

1. Neacşu, I., Instruire şi învăţare , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990


2. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
3. Todor, I., Psihologia educaţiei. Suport de curs: învăţarea. Teorii ale învăţătii.
Motivaţia învăţării, Alba Iulia, 2014

Webografie

1. Drăgan, A., Teoria învăţării sociale, Revista de psihologie integrativă vol.2 no.2,
septembrie 2013, accesată în 23.05.2019 http://revista.psihoterapie-integrativa.eu/wp-
content/uploads/2013/09/DRAGAN-TEORIA-SOCIALA.pdf
2. Drămnescu, M., Teoria socială a învăţării a lui Albert Bandura. Implicaţii în
construirea modelelor pedagogice, Seria “ştiinţe ale educaţiei”, 2013, accesată în
23.05.2019 http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/08.p.47-52.pdf
3. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/COMPORTAMENTUL-
INVATAT20210231623.php#_ftn3
4. http://tip.psychology.org/bandura.html