MINISTERUL EDUCAȚȚ IEI NAȚȚ IONALE ȘȚ I CERCETĂĂ RII ȘȚ TIINȚȚ IFICE

UNIVERSITATEA DIN PITEȘȚ TI

FACULTATEA DE EDUCAȚȚ IE FIZICĂĂ ȘȚ I SPORT
I.O.S.U.D.

REFERAT
DIRIJAREA ȘTIINȚIFICĂ A
ANTRENAMENTULUI SPORTIV

CoNDUCĂ tor ȘȚ tiinȚȚ ific:

prof.univ.dr. Liliana MihĂĂ ilescu

STUDENT DOCTORAND
SAKIZLIAN EDUARD ROBERT

CUPRINS
CAPITOLUL I - INTRODUCERE

1.1 Cuvinte cheie

1.2 Scopul referatului

CAPITOLUL II - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

ANTRENAMENTUL SPORTIV

2.1 Aspecte generale

2.2 Principiile antrenamentului sportiv

2.3 Structura antrenamentului sportiv

CAPITOLUL III- PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

3.1 Aspecte generale

3.2 Principiile periodizării

3.3 Modele de periodizare

CAPITOLUL IV- DIRIJAREA FACTORILOR ANTRENAMENTULUI ÎN

MACROCICLUL ANUAL

CAPITOLUL V- CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I- INTRODUCERE

1.1 Cuvinte cheie:

  anticipativ

 antrenament sportiv

 compensare/supracompensare

 dinamic

 dirijare științifică

 elastic

 legități

 metodă

 periodizare

 principiu

1.2 Scopul referatului

Schimbările survenite în handbalul mondial, atât sub aspectul maximizării

parametrilor de conţinut şi structură, cât şi al nivelului solicitării jucătorilor în plan
fizic, psihic, biomotric şi tehnico-tactic, confirmă încă o dată necesitatea găsirii
celor mai eficiente căi de optimizare şi susţinere a capacităţii de performanţă, o
dirijare științifică și eficientă a antrenamentului sportiv.

Plecând de la aceste aspecte - la care se adaugă faptul că evoluţia jocului

propriu-zis pune în discuţie un nou model de handbal: dinamic, elastic, anticipativ,
ce ar trebui să se reflecte şi asupra procesului de pregătire, respectiv, să asigure
jucătorului o înaltă capacitate funcţională care să permită manifestarea în bune
condiţii a potenţialului tehnico-tactic conturându-se, astfel, necesitatea identificării
elementelor care conduc la o dirijare științifică optimă a antrenamentului sportiv.

În acest sens, referatul de față se subscrie tematicii referitoare la „procesul de

optimizare a dirijării științifice a antrenamentului sportiv”, prezentând o sinteză a
informaţiilor referitoare la dirijarea științifică a antrenamentului sportiv, principiile
și legitățile care guvernează procesul de antrenament, periodizarea și principiile
periodizării, precum și, orientarea metodologică în diferite mezocicluri de
pregătire.

CAPITOLUL II- ANTRENAMENTUL SPORTIV

2.1 Aspecte generale

Antrenamentul sportiv definit de Dragnea, A. şi Mate-Teodorescu, S., (2002)

ca „proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat, desfăşurat sistematic şi
continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice
intense, necesare obţinerii performanţei în competiţii”1 şi considerat ca fiind unul
din cei patru factorii condiţionali ai performanţei sportive (Epuran, M., 2001)2,
depăşeşte graniţele unui simplu proces instructiv-educativ având mai multe laturi
constitutive. În acest sens Nicu, A., (1993) 3 citându-l pe Letzeiter, M., (1982)
semnalează prezenţa următoarelor componente:

„pedagogică, prin procesul didactic cu care operează, biologică, prin

efectele obiective în planul dezvoltării funcţionale şi al nivelului adaptativ
al organismului uman, psihologică, prin implicaţiile caracteriale, morale,
emoţionale ale personalităţii sportivului, sociologică, prin raporturile şi
modul lui de integrare şi omogenizare în mediul social, economic şi
cultural, igienică prin condiţiile specifice de alimentaţie, odihnă, confort şi
de mediu ambiant în care sportivul se antrenează şi se reface, etică, prin
idealurile de fair-play, de angajare totală şi onestă în pregătire şi concurs
(...), estetică, prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric, prin
complexitatea şi armonia acţiunilor motrice, prin extraordinarul şi
fascinantul spectacol provocat de concursul sportiv”.

Demersul de atingere a finalităţilor antrenamentului, respectiv „pregătirea

sportivilor în perspectiva creşterii potenţialului de performanţă şi a dezvoltării
întregii personalităţi constituie un proces psihopedagogic cu specificitate proprie”
(Popescu, V., 2011)4, specificitate reflectată de caracteristicile sale.

2
3

4
 În esenţă, obţinerea marilor performanţe este de neconceput fără un demers ce
nu se identifică cu un proces de transformare şi dezvoltare, de adaptare, de
specializare şi de reglare, caracteristici proprii antrenamentului sportiv.

Astfel, după cum afirmă Dragnea, A., şi Mate-Teodorescu, S., (2002)5

„transformările din cadrul antrenamentului vizează atât componenta performanţă,
ca rezultat, cât şi componenta sa structurală”, maximizarea performanţelor având
la bază modificări funcţionale, structurale şi psihice specifice solicitărilor, ca
reacţie complexă a organismului sportivului la stimulii aplicaţi conform
principiilor şi metodelor pedagogiei sportive. Modificărilor de ordin biologic şi
psihologic li se adaugă, pe această cale, şi cele de ordin motric - pe baza
valorificării predispoziţiilor, diversificării şi diferenţierii aptitudinilor specifice - ca
rezultantă a intervenţiei complexului proces de învăţare motrică desfăşurat, după
cum precizează Epuran, M., şi Stănescu, M., (2010) 6, la „parametrii calitativi
deosebiţi, determinaţi de existenţa situaţiei competiţionale, de acţiunea subiectului
în condiţii limită de solicitare fizică şi psihică”. Ansamblul transformărilor produse
de acţiunea solicitărilor specifice asupra organismului determină o specializare a
adaptării în concordanţă cu profilul efortului competiţional, care „se realizează în
principal atunci când numărul de competiţii creşte foarte mult şi vizează
aptitudinile motrice, abilităţile tehnico-tactice şi procesele psihice care sunt
solicitate prioritar în funcţie de particularităţile ramurii de sport”7.

Coordonatele care structurează şi orientează activitatea de antrenament şi a

căror respectare influenţează eficienţa întregului proces de obţinere a performanţei
sunt reprezentate de principiile şi cerinţele specifice.

Principii consacrate, precum cel al adaptării la solicitări progresive şi al

compensării şi supracompensării, evocă faptul că solicitările ce produc
modificări adaptative, responsabile de creşterea rezervelor funcţionale la nivelul
aparatelor şi sistemelor, se desfăşoară în ani de eforturi şi, după cum menţionează
Dragnea, A., şi Mate-Teodorescu, S., (2002)8, acestea „trebuie programate având
grade crescânde progresive, încât să fie accesibile sportivilor”. Aceeaşi autori,
subliniind importanţa relaţiei dintre efort şi pauză în cadrul strategiei de creştere
5
6

7
8
progresivă a rezervelor funcţionale, apreciază că „dinamica dintre încărcătură şi
refacere reprezintă una dintre cheile de bază ale progresului în ceea ce priveşte
capacitatea de performanţă”9. Rămânând în sfera fundamentelor dirijării
științifice, şi privind antrenamentul sportiv ca proces de lungă durată, se observă că
atingerea obiectivului său principal, respectiv obţinerea stării superioare de
adaptare – a formei sportive, imprimă întregului demers caracterul său ascendent
(determinat de maturizarea subiectului, bagajul motric, promovarea într-un eşalon
competiţional superior) precum şi nota sa esenţială - caracterul fazic, ceea ce
determină reluarea procesului de la un an la altul dar de la cote superioare.
Principiul individualizării centrază activitatea pe potenţialul şi modul de
reactivitate al individului, iar cel al motivaţiei caută să identifice şi să modeleze
ansamblul de factori dinamici ce determină individul să încline spre practicarea
sportului de performanţă.

La toate acestea se adaugă cerinţele antrenamentului, a căror legitimitate

este confirmată de practica antrenamentului sportiv şi cercetarea ştiinţifică. Ele
şi mai ales rezultatele conjugării lor particulare în funcţie de specificul disciplinei
pot constitui factori importanţi de optimizare ai capacităţii de prformanţă. În acest
sens, cerinţa privind „specializarea aprofundată a pregătirii şi orientarea acesteia
spre înalta performanţă” presupune acţionarea, cu ajutorul unor mijloace şi metode
specializate, asupra tuturor componentelor antrenamentului, în mod particular
pentru fiecare stadiu, în vederea favorizării manifestării capacităţii de efort
specific. Astfel, în scopul creării bazelor necesare marii performanţe ponderea
pregătirii multilaterale este mai mare comparativ cu ponderea pregătirii specifice,
ea reducându-se semnificativ odată cu atingerea măiestriei tehnice când
„multilateralitatea naturii eforturilor cedează locul în favoarea multilateralităţii
mijloacelor din acelaşi tip de efort” (Georgescu, M., Nicu, A., 1993)10. În cazul
sportivilor de performanţă şi înaltă performanţă pregătirea multilaterală sprijină
procesul de adaptare atât în sens compensator cât şi ca adjuvant oferind
modalităţi de diversificare a componentelor solicitării astfel încât să se evite
stagnarea pregătirii - mai ales în disciplinele sportive în care efortul competiţional
are caracter mixt.

9
10
 O altă cerinţă a antrenamentului, prevede că menţinerea nivelului de pregătire
nu se realizează prin aplicarea solicitărilor ridicate pe parcursul întregului an ci
prin alternanţa intensităţii acestora, exprimată la nivel macro de jocul dintre
obţinerea formei sportive şi modalitatea sa de supracompensare respectiv, scoaterea
treptată din forma sportivă. Astfel, după cum subliniază Dragnea, A., şi Mate-
Teodorescu, S., (2002)11, “pauzele, raţional şi legic stabilite, creează premisele
favorabile unei forme sportive ulterioare superioare. Dacă aceste pauze sunt prea
lungi şi favorizează dezadaptarea profundă, se creează probleme serioase pentru
readaptarea următoare şi intrarea în forma sportivă”. Rămânând în aria eforturilor,
teoria antrenamentului recomandă adaptarea progresivă la tipul de solicitare
programat pe baza regulilor “de la uşor la greu”, “de la simplu la complex” şi “de
la cunoscut la necunoscut” şi prin creşterea iniţială a volumului şi apoi a
intensităţii, precum şi programarea eforturilor cu tendinţă spre cele intense şi
maxime, în vederea adaptării la solicitările impuse la nivel competiţional.

În esenţă, după cum afirmă şi Orţănescu, D., (2008) 12, putem concluziona
următoarele:

„Văzut ca un conglomerat de acţiuni complexe efectuate cu scopul de a

obţine efecte precise în raport cu toate caracteristicile ce determină
performanţa unui sportiv, antrenamentul urmăreşte aplicarea sistematică de
proceduri în baza unei organizări anterioare de diagnosticare şi predicţie a
evoluţiei, a conţinuturilor specifice aflate în interrelaţii de reciprocitate şi
determinare, cu scopul de a obţine efecte precise” caracteristicile, cerinţele
şi principiile sale reprezentând fundamentele obţinerii capacităţii de
performanţă.

2.2 Principiile antrenamentului

Antrenamentul sportiv are mai multe componente: pedagogică – prin

procesul didactic cu care operează; biologică – prin efectele obiective în planul
dezvoltării funcționale și al nivelului adaptiv al organismului uman;
11
12
psihologică – prin implicațiile caracteriale, morale, emoționale ale
personalității sportivului; sociologică – prin raporturile și modul lui de
integrare și omogenizare în mediul social, economic și cultural; igienică – prin
condițiile specifice de alimentație, odihnă și de mediu ambiant în care sportivul
se antrenează și se reface; etică – prin idealurile de fair-play, de angajare totală
și onestă în pregătire și în concurs; estetică – prin frumusețea și rafinamentul
gestului motric, prin complexitatea și armonia acțiunilor motrice, prin
spectacolul provocat de procesul sportiv.

Pornind de la premisa ca antrenamentul sportiv este înainte de toate un

proces didactic cu implicații multiple, este necesară diferențierea principiilor
antrenamentului sportiv în două categorii: principii generale și
principii specifice.

Principii generale

Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se întalnesc în toate

genurile de activitate socială, îndeosebi în sfera educațională.

Aceste principii surprind și sintetizează realitatea complexă a

antrenamentului sportiv, din punct de vedere al procesului pedagogic prin care
se prepară performanța sportivă.

Principiile antrenamentului sportiv pot fi formulate după o anumită

taxonomie a criteriilor, care să pornească de la aspectele cele mai generale ale
activității sportive și de la obiectivele ei, pentru a continua cu conținutul,
metodele și strategiile adecvate.

Asadar, aceasta taxonomie propusă cuprinde patru categorii de principii:

 pricipii privind orientarea pregătirii și dezvoltării multilaterale a

personalității și integrarea socio-profesională a sportivului, eficiența
maximă și economicitatea, ca și complementaritatea teoriei cu
practica;

 principii privind obiectivele: maximalizarea capacității de

performanță, dezvoltarea aptitudinilor motrice, cognitive, afective și
emoționale, controlul, obiectivarea și evaluarea activității și
 colaborării dintre antrenor, sportiv si colectivul de asistență
științifică;

 principii privind conținutul: interdisciplinaritatea, raționalizarea și

operaționalizarea;

 principii metodico-strategice: individualizarea, conștientizarea,

motivația și efortul voluntar, accesibilitatea, interacțiunea mijloacelor
verbale cu cele nonverbale, supraînvățarea, modelarea, simularea,
specializarea și autoreglarea sportivului.

Ad.Dragnea (Teoria Sportului,2002,p202) enunță următoarele principii ale

antrenamentului:

 principiul adaptării la solicitări progresive;

 principiul compensării și supracompensării;

 principiul ciclității;

 principiul individualizării;

 principiul motivației.

 Principiul adaptării la solicitări progressive

Antrenamentul este o activitate ce se bazează în principal pe efectuarea unor

eforturi fizice și psihice în continuă creștere. Solicitările organismului produc
atât modificări funcționale cât și structurale. Ele trebuie programate având
grade crescânde progresiv,încât să fie accesibile sportivilor.

Adaptabilitatea este capacitatea organismului de a face față cu succes și

rapid la diferite tipuri de solicitări(stimuli) de antrenament.

Procesele de adaptare se desfășoară în timp, în ani de eforturi diferite ca

valoare și întindere, efectuate cu o anumită frecvență, între care sunt prevăzute
pauze de anumite tipuri, care să favorizeze pauza. Procesele de adaptare se
desfășoară după o curbă deosebit de rapidă, care însă se ameliorează treptat,
apropiindu-se de orizontală, cu condiția continuității solicitărilor.

Antrenamentul sportiv, ca proces de adaptare este caracterizat de trei aspecte:

  este structurat pe mai mulți ani cu efect cumulativ maxim, specializat în
funcție de trăsăturile specific fiecărei ramuri de sport;

 lecțiile de antrenament lasă urme peste care se suprapun lecții

viitoare,consolidând și aprofundând efectele succesive ale acestora;

 intervalele de odihnă dintre repetări, lecții, micro/mezostructuri se stabilesc

în cadrul unor limite care să garanteze refacerea capacităților funcționale și
totodată să asigure creșterea disponibilităților generale de lucru ale
organismului.

În cadrul microciclurilor de lecții se programează eforturi chiar pe fondul unor

refaceri parțiale, fapt care duce la acumulări considerabile, constituind un stimulant
deosebit pentru următoarele procese de refacere și de adaptare.

 Principiul compensării și supracompensării sau al restabilirii

Acest principiu este formulat pentru a demonstra nu atât rolul pauzelor care este
deja cunoscut, ci durata, tipul și conținutul acestora după efort.

Întregul sistem de metode de antrenament și întreaga strategie de dezvoltare a

capacității de performanță pe termen lung se bazează pe relația dintre efort și
pauză. Nu este posibilă dezvoltarea nici unui proces de adaptare pe diferite termene
daca stimulii administrați nu sunt corelați cu pauzele de restabilire.

Conform lui Renato Manno supracompensarea „baza antrenamentului”,

deoarece stimulii de antrenament produc în organism o dezorganizare biologică sau
o criză de adaptare.

Pentru recăpătarea echilibrului, organismul are nevoie de o pauză care să

compenseze efectele efortului. Repetarea sistematică a diferitelor eforturi și
acordarea pauzelor corespunzătoare au ca efect creșterea progresivă a rezervelor
funcționale și depășirea valorilor inițiale ale acestora.

Supracompensarea se manifestă ca o reconstrucție originală a organismului.

Revenirea nu se realizează pe vechile forme, ci pe alte baze,superioare.
 Astfel, se consideră că nu este vorba de recăpătarea homeostaziei (a
echilibrului în anumite limite), ci mai degrabă de homeoshezis, adică echilibrare la
nivel superior.

Aceasta depinde de particularitățile sportivului,dar mai ales de gradul său de

antrenament,de experiența motrică și de starea de sănătate.

Supracompensarea nu se desfășoară după aceiași curbă la toate sursele

energetice și la toate capacitățile, A.T.P și C.P. se refac mai rapid decât glicogenul
(2-4 ore) și acesta mai rapid decât rezervele proteice care necesită 36-48 ore.

În cazul stagnării proceselor de supracompensare și a creșterii capacității de

performanță, organismul se obișnuiește cu stimulul și nu mai reacționează.

Între încărcătura exercițiului și refacere sau suprarefacere, există legătură

directă, ele fiind cele care determină adaptarea.

Dinamica dintre încărcătură și refacere reprezintă una dintre cheile de bază

ale progresului în ceea ce privește capacitatea de performanță.

Dirijarea necorespunzătoare a proceselor de refacere are efecte nefavorabile

determinând diferite forme de supraantrenament.

 Principiul ciclicității antrenamentului

Antrenamentul sportiv are un caracter ciclic și concentric,provenit din

structura sa temporală,elementele de conținut și corelațiile dintre parametrii
efortului.

Ciclicitatea antrenamentului este determinată de caracterul fazic al formei

sportive, de legitățile obținerii, valorificării și pierderii acesteia; caracterul fazic al
formei sportive constituie în același timp și baza naturală a periodizării
antrenamentului. Astfel, fazei de obținere a formei sportive îi corespunde perioada
pregătitoare; celei de valorificare îi corespunde perioada competițională, iar celei
de scoatere din formă perioada de tranziție.

Caracterul ciclic determină succesiunea lecțiilor, ordinea modificării

eforturilor sub raportul volumului, intensității și complexității, precum și celelalte
componente ale sistemului de antrenament.
 Ciclicitatea este prezentă în toate substructurile macrociclului, începând de
la lecții, microcicluri (3-11 zile) și mezocicluri (lunare sau 3-5 săptămâni), creând
premisele aplicării principiului sistematizării.

 Principiul individualizării

Sportivul este o individualitate care se adaptează eforturilor conform

trăsăturilor sale.

Individualizarea antrenamentului se realizează în funcție de informațiile pe

care le deținem despre modul de reactivitate a sportivului la efort. Aceasta se referă
la condițiile din concurs, din antrenament, după antrenamente, înainte de efort și
revenirea după efort. Aceste date trebuie cunoscute longitudinal pentru a lua decizii
în conformitate cu starea reală (biologică și psihologică) în care se află sportivul.

 Principiul motivației

Motivația reprezintă “modelul subiectiv al cauzalității obiective, cauzalitate

care este reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată și transferată prin
învățare și educație în achiziție internă a persoanei ”.(P.Golu,1973)

Sportul de performanță solicită eforturi și renunțări care de multe ori par de

neînțeles (supunerea la activități la limita suportabilității biologice și psihologice,
situații stresante), capacitatea de performanță devenind astfel capabilă de a genera
valori cu semnificații individuale și sociale foarte importante.

2.3 Structura antrenamentului

Structura reprezintă o totalitate organizată în care părțile sunt dependente

de întreg și în consecință sunt solidare unele cu altele.

Prin structura antrenamentului sportiv se înţelege “îmbinarea raţională

relativ stabilă a componentelor antrenamentului sportiv, corelate pe baza unor
legităţi obiective”( A. Dragnea, 2002 ).
Factorii care condiționează structura antrenamentului sportiv:

 interdependența dintre elementele de conținut (pregătire fizică, tehnică,

tactică, psihologică, teoretică);

 corelația dintre volum, intensitate și complexitatea efortului -

caracteristicile calitative și cantitative ale acestora;

 succesiunea diferitelor verigi ale antrenamentului (lecții, microcicluri,

mezocicluri, macrocicluri).

Structura antrenamentului sportiv are la bază principiile care stau la baza

sa și anume: caracterul ciclic, continuitatea, dinamica efortului, relația dintre
pregătirea generală și cea specifică.

Antrenamentul trebuie conceput ca structură de poziţii operaţionale ce

implică măsuri organizatorice, resurse şi forme de evaluare, la nivel de lecţie sau
sistem de lecţii.

Se consideră că ora, ziua, săptămâna, luna, anul, pot fi luate ca repere

structurale, în construirea antrenamentului pe lecţii, microcicluri, mezocicluri sau
macrocicluri.

Antrenamentul sportiv este construit pe următoarle substructuri:

 macrostructura

 mezostructura

 microstructura

 lecția de antrenament

 Macrostructura antrenamentului

Macrostructura prezintă pe de o parte un caracter static (de bază) și un caracter

dinamic, determinate de legitățile obținerii formei sportive.

Prin macrociclu, sunt definite ciclurile de antrenament de dimensiuni mari. Ele

se repetă pe trepte cantitative şi calitative superioare, atât în privinţa structurii de
bază, cât şi în ce priveşte dinamica de solicitare. Repetarea ciclică a structurii de
bază se întemeiază pe caracterul concentric al reluării de la an la an a aceloraşi
laturi, dar la nivele calitative şi cantitative superioare. De aceea ele se mai numesc
şi cicluri periodice.

Macrociclul este aplicat practic asupra particularităţilor fiecărei ramuri de sport

şi a celor individuale ale sportivilor, cuprinzând perioadele de pregătire. Sistemul
competiţional s-a modificat în mare măsură la anumite ramuri de sport, mai ales
datorită numărului de concursuri şi a valorii acestora.

Direcţiile de perfecţionare a structurii macrociclice:

 Scurtarea macrociclului sau conceperea mai multor macrocicluri într-un an

de antrenament ( periodizare multiplă ), care se reflectă şi în structura
mezociclurilor şi a microciclurilor.

 Modificarea configuraţiei perioadei pregătitoare şi a conţinutului acesteia

( creşterea ponderii mijloacelor de pregătire specifică faţă de mijloacele cu
caracter general, mai ales la sportivii de performanţă şi înaltă performanţă ).

Macrociclurile sunt secvenţe de durată relativ mari, în care capacitatea de

performanţă trebuie ridicată continuu la un nivel tot mai înalt. Ele cuprind mai
multe mezocicluri care în cadrul procesului de lungă durată favorizează revenirea
următoarelor macrocicluri pe trepte cantitative şi calitative superioare.

Reguli care stau la baza elaborării macrociclului:

 efortul trebuie să aibă o dinamică ascendentă la începutul macrociclului,

culminând cu ultima mare competiţie din calendar;

 asigurarea continuităţii prin trecerea de la eforturile relativ extensive la cele

relativ intensive;

 asigurarea în mezocicluri şi microcicluri a refacerii capacităţii de efort, care

să favorizeze trecerea la o treaptă superioară de solicitare;

 asigurarea unei relaţii optime între structura antrenamentului şi calendarul

competiţional;

 în cadrul macrocicluliui trebuie să se concentreze toată gama de principii şi

cerinţe ale antrenamentului.
  Mezostructura antrenamentului

Mezociclurile sunt structuri intermediare ale antrenamentului, compuse din

sisteme de lecții numite microcicluri ale căror conținut și orientare sunt
determinate de tipul de mezociclu. Cel mai frecvente sunt mezociclurile compuse
din 4 săptămâni, dar se întâlnesc și cele de 3-6 săptămâni.

Un mezociclu se poate compune din 15-30-35 de lecții, în condițiile în care se

efectuează unul, două sau mai multe antrenamente. În mezostructuri se realizează
obiectivele intermediare care duc la îndeplinirea celor de macrociclu.

În funcție de perioada în care sunt incluse ciclurile medii, sunt cunoscute

următoarele tipuri de mezocicluri:

 de acomodare

 de bază

 de pregătire și control

 precompetițional

 competițional

 Mezociclul de acomodare se întâlnește la începutul perioadei pregătitoare,

cu scopul de a le dezvolta posibilitățile aerobe (rezistența) sportivilor.

 Mezociclul de bază are ca obiectiv principal pregătirea fizică specific,

pregătirea tehnică și psihologică. Antrenamentul se caracterizează prin
volume și intensități mari, realizate cu mijloace specific, în lecții cu
intensități mari.

 Mezociclul de pregătire și control are drept caracteristică realizarea unei

pregătiri integrale la toate laturile antrenamentului, prin aplicarea exercițiilor
cu caracter specific și competițional.

 Mezociclul precompetițional vizează pregătirea integral cu mijloace

competiționale, în care predomină pregătirea tactică, tehnico-tactică și
psihologică. În cadrul acestui mezociclu se caută corectarea și înlăturarea
micilor deficiențe în pregătire la toate componentele antrenamentului.
  Mezociclul competițional se planifică în perioada competițională. În acest
mezociclu sunt cuprinse concursurile conform perioadei calendarului
competițional, nivelul de pregătire al sportivilor și categoria de clasificare.
Numărul acestor mezocicluri se stabilește în funcție de durata perioadei
competiționale, incluzându-se, pe lângă microcicluri de mare intensitate,
corespunzătoare concursurilor oficiale și microcicluri sau lecții de refacere.

 Microciclul antrenamentului

Microciclul antrenamentului este un sistem de lecţii de antrenament şi de

refacere care constituie o unitate structurală a unui mezociclu de un anumit tip.

Factorii determinanți ai conţinutului şi structurii microciclurilor:

 Interacţiunea dintre procesele de oboseală şi refacere, ordinea de alternare a

eforturilor cu odihna, alternarea eforturilor mari cu altele mai reduse. În
cadrul fiecărui microciclu lecţiile au valori diferite, în funcţie de contribuţia
acestora la realizarea obiectivelor intermediare. Dinamica efortului în cadrul
microciclurilor este determinată de sarcinile de antrenament, mijloacele şi
metodele folosite în lecţii.

 Necesitatea alternării lecţiilor cu orientări din punct de vedere al calităţilor

motrice şi cuplarea acestora cu teme privind celelalte componente,în vederea
cuprinderii întregii game de obiective și sarcini ce trebuie îndeplinite.

 Locul microciclului în cadrul antrenamentului îi determină orientarea şi

conţinutul şi în funcţie de acesta ele se clasifică astfel :

 Microcicluri de antrenament pot fi de:

 pregătire generală;

 de pregătire specifică;

 de intensitate maximală, submaximală şi medii.

 Microcicluri de acomodare ( apropiere ) - modelează pregătirea

conform concursurilor, stabilind eforturile în ordinea în care urmează
să se desfăşoare probele în concurs sau în condiţii asemănătoare.
  Microciclurile de concurs - trebuie să asigure o disponibilitate optimă
organismului pentru a realiza performanţa planificată.

 Microciclurile de refacere- urmează de regulă după concursuri foarte

importante. Cuprind un număr sporit de zile de odihnă şi exerciţii
diferite de la o lecţie la alta, care să favorizeze procesele de refacere-
se mai numesc şi de descărcare.

CAPITOLUL III- PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

3.1 Aspecte generale

Periodizarea este o metodă conform căreia antrenamentul este structurat în

segmente mai mici și mai ușor de coordonat, care se denumesc etape de
antrenament.

Periodizarea prezintă două paradigme importante ale antrenamentului:

 Periodizarea structurează anul de pregătire în etape de antrenament mai

scurte, ceea ce facilitează planificarea și gestionarea programului de
antrenament, asigurând atingerea formei de vârf în perioada evenimentului
competițional principal.

 Periodizarea structurează etapele de pregătire astfel încât să vizeze

dezvoltarea calităților motrice care să permită sportivului atingerea celor mai
înalte niveluri de viteză, forță, putere, agilitate și rezistență.

Planul de antrenament anul este divizat în trei etape principale: pregătitoare,

competițională și de tranziție. Faza pregătitoare și cea competițională sunt
împărțite în două sub-etape (generală și specifică-după diferența între obiective).

Obiectivul sub-etapei generale este să dezvolte baza fiziologică a sportivului

prin utilizarea mai multor metode de pregătire nespecifice; obiectivul sub-etapei
specifice este să dezvolte caracteristicile necesare într-un sport prin mijloace
specifice sportului respectiv. Etapa competițională este și ea împărțită în faza
precompetițională și competițională, fiecare etapă a planului anual conține
macrocicluri și microcicluri.
Cerințele periodizării

Etapele de antrenament sunt structurate pentru a stimula adaptări fiziologice

și psihologice, de a dezvolta progresiv componente specifice ale performanței
(fizică,tehnică și tactică) și a crește randamentul sportivului.

Abordarea structurată este necesară deoarece calitățile fiziologice și

psihologice ale sportivului nu pot fi menținute la capacitate maximă întregul an de
antrenament. Prin urmare,planul de antrenament trebuie să fie subdivizat în etape
care să dezvolte structurat aspectele specifice necesare maximizării eficienței.

Etapa pregătitoare este perioada în care se stabilește baza fiziologică,iar

etapa competițională este una de maximizare a randamentului. Dacă etapa
pregătitoare nu este adecvată, nici performanța nu va fi maximizată, deoarece
adaptările fiziologice necesare nu sunt dezvoltate. La finele perioadei
competiționale este necesară o perioadă de tranziție care să elimine oboseala
acumulată în cursul competițiilor și să-i permită sportivului să se refacă după
stresul fiziologic și psihologic generate de acestea.

Dezvoltarea procedeelor și a calităților motrice necesită o abordare specială

unică pentru fiecare etapă de pregătire. Deprinderile tehnice și manevrele tactice se
învață în timp, într-o manieră structurată, în cursul tuturor etapelor. Sportivul
încearcă să-și perfecționeze capacitățile tehnice, iar gradul de complexitate al
antrenamentului tehnic poate fi crescut odată cu nivelul său tehnic.

Când urmărește să îmbunătățească aceste calități și să stimuleze adaptări

fiziologice, antrenorul trebuie să alterneze volumul și intensitatea pregătirii,
antrenamentul nefiind liniar.

Condițiile climatice și anotimpurile influențează durata etapelor de

antrenament ale unui plan de pregătire periodizat. Într-un plan de antrenament
periodizat,etapele vor ține cont de condițiile de climă. În fotbal, etapa pregătitoare
se desfășoară iarna și vara, iar cea competițională începe în primavară și toamnă.

Competițiile și antrenamentele intense pot genera niveluri ridicate de stres

fiziologic și de oboseală cumulativă. În condiții de stres prelungit poate apărea
supraantrenarea, care determină scăderea eficienței. Antrenamentele stresante și
etapele competiționale trebuie alternate cu intervale de refacere și regenerare.
 Aceste perioade sunt etape de tranziție,care înlătură oboseala și îngăduie
sportivului să se pregătească pentru următoare fază de antrenament.

3.3 Modele de periodizare

 Modelul de periodizare al lui Peter Tschiene

Concepția lui Tschiene prevede împărțirea perioadei pregătitoare în trei

părți:

 perioada pregătitoare I,

 perioada pregătitoare II,

 perioada precompetițională.

 Fiecare dintre acestea având o durată de cinci săptămâni, după care se

programează intervale de refacere completă a organismului (microcicluri)
pentru a favoriza supracompensarea.

 Modelul lui Kreer și Popov

Ideea de bază a celor doi autori se reflectă în organizarea anului

competițional tot prin microcicluri de aproximativ 3 săptămâni.

Fiecare ciclu se împarte în 4 microcicluri cu profile constante:

 primul microciclu este de pregătire,

 al doilea este de adaptare,

 al 3 lea de aplicare,

 al 4 lea de refacere.

Microciclurile au la bază numărul de lecții repartizate pe câteva zile și

conținutul orientat astfel:

 în microciclul de pregătire se folosesc preponderent mijloace și metode de

pregătire cu solicitare ascendentă privind volumul și intensitatea (eforturi
aerobe, forță generală,viteză general).
  în microciclul de adaptare se lucrează preponderent specific cu intensități
mari și volume reduse(aerob și anaerob specific,forță specific,viteză
specifică).

 în microciclul de aplicare se lucrează preponderent cu mijloace

competiționale și specifice aerobe și anaerobe, specifice condițiilor de
concurs-analogia fiin prioritară în antrenamente, jocul fiind cel mai util
mijloc de pregătire integrală.

 în microciclul de refacere ponderea principală o au mijloacele de refacere

(dirijată sub control medical care să asigure supracompensarea) alternându-
se cu repausul sau odihna active.

În cazul sporturilor cu solicitare complexă (aerob,anaerob și mixt)

microciclurile (în perioada precompetițională) sunt caracterizate de creșteri apoi de
scăderi treptate de volum simultan cu mărirea intensității.

 Modelul de periodizare al lui Verchoșanski

Autorul a pornit de la realitatea care caracterizează antrenamentul cu

conținut de forță și viteză și anume că,după repetarea acestora cu intensități mari și
aceleași mijloace, se ajunge la instalarea barierelor care pentru a putea fi rupte
trebuie alternate cu antrenamente de tehnică.

Utilizarea progresivă la începutul macrociclului e eforturilor de forță are ca

rezultat o creștere ușoară a forței generale și explozive, urmată de scădere rapidă a
acestora. Pentru a preîntâmpina acest fenomen se va reduce volumul de
antrenament care determină creșterea iarăși a vitezei și forței explozive.

Un plan de antrenament pe macrociclu, realizat în această concepție,realizat

pentru sportivii specializați,probe de sprint și detentă, trebuie să respecte
următoarele cerințe:

 conceperea și realizarea unor substructuri (blocuri) de 84-126 zile

(aproximativ 12-18 săptămâni);

 un bloc este caracterizat de creșterea și apoi de scăderea volumului,fiecare

substructură este împărțită în mezocicluri de 14-21 zile (2-3 săptămâni);
  volumul blocurilor rămâne stabil (desigur corelat cu calendarul
competițional);

 antrenamentele intensive de forță efectuate în timp scurt pot fi alternate cu

antrenamente de tehnică(2-3 săptămâni);

 în cadrul macrociclurilor intensitatea crește ușor pe întreaga durată a

acestora;

 dezvoltare forței va fi realizată cu metode foarte variate.

Caracteristica specială a acestui model constă în faptul că evidențiază

incompatibilitatea lucrului pentru forță simultan cu cel pentru tehnică; volumele de
lucru sunt mari și duc la oboseală nervoasă ceea ce este nerecomandat în
perfecționarea tehnicii.

CAPITOLUL IV- DIRIJAREA FACTORILOR ANTRENAMENTULUI ÎN

MACROCICLUL ANUAL

Ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade:

 perioada pregătitoare;

 perioade precompetiționale;

 perioade competiționale;

 perioade de tranziție.

Fiecare perioadă are propriile obiective și caracteristici, existând o relație

importantă între ele și calendarul competițional.
 Perioada pregătitoare este consacrată unei pregătiri de bază, cu scopul de a
realiza o pregătire fizică optimă.

Obiectivele perioadei pregătitoare:

 asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale și a capacităților motrice;

 consolidarea elementelor tehnice însușite și îmbogățirea bagajului tehnic cu

procedee noi și eficiente;

 perfecționarea acțiunilor tactice corespunzătoare propriei concepții de joc;

 înlăturarea deficiențelor constatate la unele componente ale antrenamentului.

Perioada precompetițională, vizează instalarea formei sportive prin :

 dezvoltarea capacităților motrice specifice;

 perfecționarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile care se vor

aplica în joc;

 pregătirea psihică specifică și de concurs.

Perioada precompetițională cuprinde tot două etape (pregătire generală și

pregătire specială).

În etapa de pregătire generală se pune accent pe dezvoltarea rezistenței

generale, forței, mobilității generale.

Perioada precompetițională are o specificitate aparte, având în vedere

problemele legate de participarea la competiții oficiale, deplasări.

Perioada de tranziție urmărește refacerea capacității de efort în vederea

începerii unui nou ciclu de pregătire , cu asigurarea fazei de supracompensare
pentru efortul viitor.

Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prin reducerea

treptată a efortului față de nivelul acestuia din perioada competițională, eliminarea
oboselii fizice și nervoase , menținerea indicilor de pregătire tehnico-tactică.
CAPITOLUL V – CONCLUZII

 Având în vedere complexitatea pe care a căpătat-o pregătirea sportivilor, ca

rezultat al creșterii performanțelor, optimizând dirijarea antrenamentului
sportiv și cu ajutorul altor factori de natură organizatorică și medicală, i se
amplifică sfera, depășind-o net pe cea proprie unu proces instructiv-educativ.

 Principiul adaptării la solicitările progresive evidențiază necesitatea

desfășurării continue a antrenamentului pe parcursul întregului an, prin
programarea unor eforturi diferite ca volume și intensități și prin acordarea
unor pauze sau lecții de refacere cu durate rațional desfășurate.

 Principiul compensării și supracompensării sau restabilirii evidențiază

că,între solicitare și refacere există raporturi foarte strânse și în funcție de
“jocul” acestora, se desfășoară procesul de reglare în dezvoltarea
performanței.

 Principiul ciclicității antrenamentului apreciază că, dezvoltarea capacității de

performanță este un proces de lungă durată ce se desfășoară pe mai mulți
ani, reluându-se de fiecare dată la cote superioare cantitative și calitative.

 Principiul individualizării acționează în antrenamentul sportiv, completat

însă cu alte laturi,rezultate în primul rând din complexitatea organismului
uman.

 Principiul motivației apreciază că motivația (intrinsecă și extrinsecă)

constituită într-o constelație motivațională, reprezintă condiția de bază a
practicării sportului și a tendinței spre performanță, determinată și de nivelul
de aspirație format sau autoformat.

 Planul anual este baza stimulării adaptărilor fiziologice și psihologice în

paralel cu gestionarea oboselii.

 Periodizarea este baza planului de pregătire a sportivului sau a sportivilor.

BIBLIOGRAFIE

1. BOMPA, T., CARRERA, M., 2006 , Periodizarea antrenamentului sportiv,

Edit. TANA, Curtea de Argeș
2. BOMPA,T., HAFF, G., 2009 , Periodizarea.Teoria și metodologia
antrenamentului, Edit. AD POINT, București

3. BOMPA, T., 2003 , Performanța în jocurile sportive,Edit. EX PONTO,

Constanța

4. CIOLCĂ,S., 2006, Curs de aprofundare pregătire antrenori,Edit. Fundației

România de mâine, București

5. DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., (2002), Teoria sportului,

Edit.FEST, Bucureşti

6. MOTROC, I., MOTROC,Fl., (1996), Fotbalul la copii și juniori,Edit.

DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, București