ELEMENTE MOBILE

Secvenţele de ADN mobile care sunt presărate în genomul plantelor şi animalelor variind de la câteva
sute la câteva mii de pb au fost pentru prima dată descoperite la eucariote dar se găsesc şi la procariote.
Procesul prin care aceste secvenţe sunt copiate şi inserate într-un nou situs în genom se numeste
transpoziţie. Elementele mobile ADN sau elementele mobile simple sunt în esenţă molecule parazite,
care par să nu aibă funcţii specifice în funcţionalitatea gazdelor lor, dar există numai pentru a se
automenţine. Francis Crick le-a numit secvenţe “selfish”.

Transpoziţia elementelor ADN se crede că se datorează unei acumulări progresive (încete) în genoamele
eucariote în timpul unei perioade evolutive. Aceste elemente pot fi şi pierdute cu o viteză foarte scăzută
prin procesul de deleţie ale segmentelor de ADN care le conţin dar şi prin acumularea mutaţiilor până
când aceste nu mai sunt recunoscute ca fiind înrudite cu elementul mobil original ADN. Deoarece
elementele mobile sunt eliminate din genoamele eucariote destul de încet, acestea sunt acumulate
până la punctul în care ele constituie a proporţie semnificativă a genoamelor multor eucariote.

Figura: a) inserţia secvenţelor şi transpozomilor prin intermediarul ADN

b) Retrotranspozomii sunt mai întâi transcrişi într-o moleculă de ARN, care apoi este revers-transcrisă în
ADN dublu-catenar. În ambele cazuri intermediarii dublu catenari sunt integraţi la nivelul secvenţei ţintă
ADN.

Deplasarea elementelor mobile implică ADN sau ARN ca intermediari.

Primul element mobil a fost descoperit de Barbara McClintock la porunb în 1940. Ea a caracterizat
aceste entităţi ca fiind capabile să intre şi să iasă din gene, modificând fenotipul plantelor. Teoria sa a
fost foarte controversată până la când elementele mobile au fost descoperite la bacterii, unde au fost
caracterizate ca secvenţe specifice de ADN, şi bazele moleculare ale transpoziţiei lor au fost descifrate.
Când aceste elemente au fost descoperite, nu au fost corelate cu secvenţele moderat repetitive, care au
fost anterior identificate în experimentele de reasociere. Astfel studiul elementelor mobile la eucariote a
condus la detectarea elementelor mobile ADN la bacterii cu toate că aparent nu existau conexiuni.

O dată cu evoluţia cercetărilor, elementele mobile au fost împărţite în două categorii: 1) cele care sunt
transpozate direct ca ADN; 2) cele care sunt transpozate prin intermediul ARN transcris de pe structura
elementului mobil de către o ARN polimerază şi apoi transformat în ADN dublu catenar de către o
revers-transcriptază.

Elementele mobile care transpozează prin intermediul unui ADN sunt denumite transpozomi. Cele care
transpozează la nivelul unor noi situsuri printr-un intermediar ARN sunt numiţi retrotranspozomi
deoarece deplasarea lor este analogă cu procesul de infecţie al retrovirusurilor. Într-adevăr,
retrovirusurile pot fi considerate ca retrotranspozomi care implică gene care codifică anvelopa virală şi
care permit acestora să transpozeze între celule. Atât transpozomii cât şi retrotranspozomii pot fi
clasificaţi în funcţie de mecanismul lor specific de transpoziţie.

La bacterii, majoritatea elementelor mobile sunt transpozate direct ca ADN. Din contră, majoritatea
elementelor mobile de la eucariote sunt retrotranspozoni dar au fost identificaţi şi transpozoni (ex cei
iniţial descoperiţi).
Prezenţa elementelor mobile la bacterii a fost pentru prima dată evidenţiată la E. Coli când au fost
evidenţiate mutaţii ca urmare a inserării spontane a unei secvenţe de aprox 1-2 kb, în mijlocul unei
gene. Astfel de elemente se numesc elemente IS (insertion sequences). Au fost vizualizate prima dată
prin analiza microscopică a hibrizilor (heteroduplexurilor) formate dintre tipul sălbatec şi cel mutant.
Deoarece elementul IS integrat într-o catenă mutantă nu găseşte complement pe catena sălbatecă,
formând o buclă monocatenară extinsă care se evidenţiază relativ uşor la nivelul heteroduplexului.
Astfel, la E. Coli au fost evidenţiate peste 20 de elemente IS diferite. Cu toate acestea transpoziţiile
elementelor IS este un eveniment foarte rar, care apare numai la 105-107 celule/per generaţie. Rate mai
mari de transpoziţie vor mări ratele de mutaţii ale celulelor bacteriene. Cu rate foarte scăzute de
transpoziţie, majoritatea celulelor gazdă supravieţuiesc şi astfel propagă elementul parazit IS. La
transpoziţia elementului IS la nivelul unor situsuri aleatoare anumite secvenţe transpozate se plasează în
regiuni neesenţiale ale genomului (ex. regiunile dintre gene), crescând numai numărul de elemente IS
din celulă. Elementele IS se pot insera şi în plasmide sau virusuri lizogene când sunt transferate în alte
celule. Când se întâmplă acest lucru, elementele IS vor fi transpozate în celule virgine.

Figura: reprezintă structura generală a elementelor IS. Repetiţiile inversate, de aproximativ 50

pb sunt invariabil prezente la capetele IS şi au secvenţe caracteristice fiecărui tip de element. Între
repetiţiile inversate există o regiune codantă pentru proteine care codifică una sau două enzime
necesare transpoziţiei elementului într-un nou situs.

Un important semn distinctiv al al elementelor IS o reprezintă prezenţa repetiţiilor directe

scurte, care conţin 5-11 pb, imediat adiacente ambelor capete ale elementului inserat. Lungimea
repetiţiei directe este caracteristic fiecărui element IS, dar secvenţa sa depinde de situsul secvenţei ţintă
la nivelul căreia elementul IS este inserat. Când secvenţa unei gene mutante care conţine un element IS
este comparată cu secvenţa sălbatecă dinainte de transpozare, se evidenţiază numai o singură copie a
secvenţei repetitive directe în gena sălbatecă. Duplicarea acesteia pentru a da naştere unei noi
secvenţe repetitive adiacente elementului IS apare în timpul procesului de inserare.

Enzima care caracterizează transpoziţia unui element IS este numită transpozază. În cel mai
simplu mecanism de transpoziţie, un element IS este este excizat dintr-o anumită localizare şi este
inserat într-o nouă poziţie în cromozomul bacterian printr-un proces nereplicativ.

In acest mecanism, moleculele transpozabile leagă secvenţele repetitive inversate prezente la

fiecare capăt al elementului IS din ADN donor şi îl clivează cu precizie (la un situs precis). Moleculele de
transpozază se leagă şi ele şi fac tăieturi decalate într-o secvenţă scurtă din ADN ţintă generând capete
monocatenare. Această enzimă remarcabilă leagă apoi capetele terminale 3’ ale secvenţei ţintă,
umplând breşele monocatenare şi generând o secvenţă repetitivă scurtă chiar la capetele elementului IS
nou inserat. Aceasta este originea repetiţiilor directe scurte care flanchează elementele IS. Anumite
elemente IS transpozează printr-un mecanism replicativ mult mai complicat; în acest caz o copie a
elementului IS original este generată în secvenţa ţintă în timp ce copia originală este reţinută în secvenţa
donoare ADN.

Transpozonii bacterieni. Pe lângă elementele IS, bacteriile conţin elemente genetice mobile
compuse care sunt mai mari decât elementele IS şi conţin una sau mai multe gene care codifică pentru
proteine, altele decât cele necesare pentru transpoziţie. Denumite transpozoni bacterieni, aceste
elemente sunt compuse din gene de rezistenţă la antibiotice flancate de două copii ale aceluiaşi element
IS. Inserarea unui transpozom într-o plasmidă sau în ADN cromozomal este uşor detectabilă datorită
achiziţionării rezistenţei la un anumit antibiotic. Transpoziţia produce o repetiţie directă scurtă a
secvenţei ţintă de fiecare parte a transpozomului nou integrat, ca şi pentru elementele IS.

Transpozonii sunt unelte importante pentru genetica bacteriană. Acestea pot fi introduse în
plasmidele celulare sau în genoamele virale. Odată transferaţi într-o celulă, transpozonii acţionează ca
mutageni care afectează numai o singură genă celulară. Deoarece transpoziţia este un eveniment rar,
celulele mutante sunt izolate datorită, mai ales, rezistenţei la antibiotice pe care o achiziţionează. Situsul
unei transpoziţii poate fi determinat prin cartare de restricţie care evidenţiază inserţia mai ales în cazul
transpozonilor mari ADN. Secvenţa precisă a ADN bacterian la nivelul situsului de inserţie poate fi
determinată prin secvenţiere, folosind un primer complementar cu secvenţa cunoscută a repetiţiilor
inversate de la capătul transpozomilor.

Cu toate că elementele ADN mobile nu par să aibă o funcţie directă alta decât menţinerea propriei
existenţe, prezenţa lor probabil a avut şi are un impact major în evoluţia organismelor. De exemplu:

- elementele mobile evidenţiate ca inducând mutaţii spontane la Drosophila ca urmare a

inserării într-o sau în apropierea unei unităţi de transcripţie;

- elemtele mobile detectate în genele mutante.

In plus, recombinarea omologă între elementele mobile dispersate de-a lungul genoamelor
ancestrale pot avea un important rol în duplicarea genelor şi în alte rearanjamente de-a lungul evoluţiei.
Clonarea şi secvenţializarea clusterului beta-globinelor de la diferite specii de primate au evidenţiat că
genele G şi A au apărut ca urmare a crossing-overului omolog inegal dintre două secvenţe L1.

CONCLUZII

Majoritatea secvenţelor ADN “moderat repetitive” de la nivelul a numeroase situsuri din

genomul eucariotelor superioare provin din elementele ADN mobile;

Elementele ADN mobile codifică enzime care le inserează secvenţa în noi situsuri ale ADN
genomic;

Elementele ADN mobile care transpozează direct către noi situsuri sunt numite transpozomi;
cele care sunt mai întâi transcrise în ARN şi apoi sunt revers-transcrise în ADN sunt denumite
retrotranspozoni. Ambele tipuri produc secvenţe repetitive scurte la situsul de inserare, care flanchează
elementul mobil. Lungimea repetiţiilor directe depinde de tipul de element mobil.

Elementele mobile de la bacterii –IS- şi transpozonii bacterieni se deplasează prin intermediari

ADN. Ambii codifică pentru transpozază, dar transpozonii mai lungi conţin şi alte gene care codifică
proteine, în general, gene pentru rezistenţă la antibiotice.

Transpozoni cu structură similară elementelor IS sunt prezenţi şi la eucariote (ex, elementul P de

la Drosophila), dar retrotranspozonii sunt mult mai abundenţi la eucariotele superioare.
 Retrotranspozonii virali sunt flancaţi de secvenţe repetitive terminale lungi (LTR), similare celor
de ADN retroviral şi care, asemeni retrovirusurilor, codifică revers-transcriptază şi integrază. Ei se
deplasează în genom prin transcriere în ARN, care suferă revers-transcriere şi integrare în cromozomul
celulei gazdă)

Retrotranspozonii “ne-virali” nu poseddă LTR şi au a regiune bogată în A/T la unul din capete. Se
consideră că aceste elemete mobile se deplasează printr-un mecanism “ne-viral” neobişnuit;

Cele mai abundente elemente mobile la vertebrate sunt două tipuri de retrotranspozoni ne-
virali numite LINE şi SINE. Ambele par să cauzeze mutaţii asociate cu bolile genetice umane;

SINE manifestă o omologie crescută cu moleculele mici de ARN celular transcrise de ARN
polimeraza III. Cele mai comune secvenţe SINE, la oameni, conţin un situs de restricţie AluI şi sunt
numite secvenţe Alu. Acestea sunt secvenţe de aproximativ 300 pb dispersate în genomul uman şi
reprezintă 5% din acesta;

Unele secvenţe de ADN sunt derivate din molecule de ARN celular care au fost revers-transcrise
şi inserate în ADN genomic, în timpul evoluţiei. Cele derivate din ARNm se numesc pseudogene
procesate şi le lipsesc intronii (aceasta fiind o trasătură care le diferenţiază de pseudogene care au
apărut prin deriva unor secvenţe ale genelor duplicate);

Deşi elementele mobile par nefuncţionale pentru organismul individual, ele trebuie să fi
influenţat semnificativ evoluţia