Sunteți pe pagina 1din 9

Immanuel Kant

Immanuel Kant (22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804), filozof german, unul din
cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit
unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea
idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în
timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele
filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din
vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe,
Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui
Kant.

Idei si consacrare

Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din „somnul dogmatic” de


lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales
Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” şi îi provoacă o
„revoluţie în reflecţie”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în
experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul.
Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă.
Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la
Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arăta că experienţa
şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără
concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de
toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor
puterii ei. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru
luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant are 57 de ani.
Este deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia
începe.Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul
cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Este tema
Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.Rămân prin urmare de reconciliat sferele
naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica
raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii
practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi
marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.În 1780 devine membru în
Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În
semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de
Frederic II. Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile
de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi
matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual
de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusiene. În 1794, guvernul
prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale,
lucru pe care Kant îl acceptă.

Teoria cunoaşterii

Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg
spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft,
1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant
încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei
cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta
empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face
deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice,
adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un
experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză
raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie
sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate
cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un
caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori
şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia
sensorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori
posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate
pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie
apriorică.

Kant susţine că, noţiunile de Timp, Spaţiu şi Cauzalitate, care fundamentează legile
ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură,
dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a
subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea
sun prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca şabloane, cu
scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" (das
Ding an sich), adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru că
subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a
apariţiei sensoriale a "lucrului în sine",care singură poate fi percepută, spre
deosebire de ceea ce Kant denumeşte numen, care se sustrage capacităţii de
cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este
denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premizele
şi limitele necesare la care este supus omul.

Citate reprezentative:

- Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.


- Fericirea e un ideal al imaginaţiei iar nu al raţiunii.
- Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar
putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.
- O propoziţie incorectă e neapărat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărat
adevărată.
- Conceptele fără materie sunt vide.
- Nu se poate învăţa filozofia, se poate doar învăţa să filozofezi.
- Principiul finalităţii nu e constitutiv ci regulator.

Platon
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca
tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie
înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită
datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele
civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a
rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice,
talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea
lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a
maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe
poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură
de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii:
Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu
matematicanul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu
pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O
tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în
Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi
eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage
din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui
Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii esra
asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va
funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind
acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon
este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60
de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa
pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din
păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul
în mână” (scribens mortuus est).

Opera

Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13
scrisori (dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a impus forma
Dialogurilor, în care problemele filosofice sunt abordate prin dialogul dintre Socrate
şi diverşi cetăţeni atenieni.

Cronologia Dialogurilor a fost stabilită ca fiind următoarea:


Dialogurile de tinereţe: Apărarea lui Socrate (care nu este un dialog propriu –zis),
Eutyphron, Criton, Protagoras, Ion (Platon), Laches, Lysis, Charmides , Republica
(cartea I).

Dialoguri de mijloc (perioada de trecere de la influenţa covârşitoare a lui Socrate la


propria teorie a Ideilor): Gorgias, Menon, Eutidem, Hippias Minor, Cratilos,
Hippias Maior, Menexene

Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon (Fedon), Phaidros (Fedru),


Republica (cărţile II – X)

Dialogurile de bătrâneţe: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos,


Critias, Legile (dialog neterminat)

Doctrina

Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica


(cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa
inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii
aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează
opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip
raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică
a realităţii esenţiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii,
obiectul conoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea
sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine
intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous).

Ideile se caracterizează prin:

- Desemnează o existenţă absolută (sunt simple).


- Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine).
- Reprezintă o existenţă eternă.
- Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile
particulare).
- Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare).
- Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate
decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor

- Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: peştera – lumea sensibilă


(a realităţii aparente); întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat;
lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii;
umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care
generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei);
corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază
opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul
iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic;
contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur
(episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune);

Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este


simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a
cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii
purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a
sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a
orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea
sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a
sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru
recunoaşterea imortalităţii sale.

Statul ideal

Este statul în care domneşte dreptatea (cultul competenţei) – fiecare om se ocupă de


ceea ce-I este orânduit prin firea înnăscută; scopul statului realizarea binelui
tuturor
Clasele sociale, prin naştere inegale, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa
muncitorilor (demiurgii) – corespunde părţii apetente, clasa războinicilor
(apărătorii, phylakes) – corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor
(archontes,filosofii) – corespunde părţii raţionale.
Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de
putere, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în
comun (casă, avere, femei, copii)
Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii
Este o aristocraţie a raţiunii, o teocraţie laică
Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi
hrănesc pe apărători şi conducători şi apărătorii se ocupă numai de siguranţa
statului.
Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către
soldaţi; oligarhia * Conducerea celor bogaţi; democraţia – conducerea poporului
( periculoasă pentru că încurajează gândirea liberă, scopurile personale, egalitatea,
alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere
a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri)

Citate

"Nu poţi să înoţi de două ori în acelaşi râu" (Cratylus)


"Omul este măsura tuturor lucrurilor" (Theaetetus)
"Timpul este imaginea mobilă a eternităţii imobile"
"A iubi înseamnă căutarea jumătăţii întregului din care ai făcut cândva parte"
"Esenţialul este nu să trăieşti, ci să trăieşti cum trebuie"
Lucian Blaga
Scriitorul,filosoful si profesorul Lucian Blaga a fost una dintre cele mai
importante figuri ale culturii romanesti contemporane.Initial expresionista,lirica sa
este deschisa miracolelorsi cultiva vitalismul dionisiac.

Tatal sau a fost preot “areligios”( noteaza fiul intr-o carte autobiografica),spre
deosebire de mama, care –precizeaza tot el- “sufera de o religiozitate cu adiacente
folclorice si superstitioase”.Pana la varsta de 4 ani viitorul mester al cuvantului nu a
articulat nici o vorba, nici cuvantul vital “mama”.S-ar spune ca in cei 4 ani de
mutenie (voluntara?) Blaga si-a insusit in mod inconstient “Inavatatura lui
Atman”(=tacerea),despre care scrie mai tarziu in Geneza metaforei si sensul culturii
(1937). A urmat cursuri liceale la Brasov si a facut trei ani de teologie la
Sibiu.Studiile filosofice le-a facut la Universitatea din Viena, unde a obtinut si titlul
de doctor, cu teza Kultur und Erkenntnis (1920).Intre 1926 si 1939 a indeplinit
diferite functii in diplomatie (Varsovia, Praga, Viena, Berna, Lisabona).A fost numit
profesor la Universitate din Cluj la o catedra creata in mod special pentru el
(Filosofia culturii).

Sistemul sau filosofic, comparabil ca anvergura si ca arhitectura a ideilor cu


acela lui Hegel, iar ca expresie literara cu opera lui Nietzsche sau Bergson, este
cuprins intr-o suita de trilogii:Trilogia cunoasterii (Eonul dogmatic, 1931;
Cunoasterea luciferica, 1933; Cenzura transcendenta, 1937), Trilogia culturii
(Orizont si stil ,1935 Geneza metaforei si sensul culturii), Trilogia valorilor (Arta si
valoare, 1939; Despre gandirea magica; Religie si spirit, Stiinta si creatie 1942). O a
patra trilogie, “cosmologica”, ar fi urmat sa grupeze Diferentialele divine (1940),
Aspecte antropologice (1948) si Fiinta istorica (lucrare editata postum, 1977). In
Experimentul si spiritul matematic (editare postuma, 1969), Blaga analizeaza evolutia
stiintelor exacte de-a lungul a trei mari etape: aristotelica,galileo-newtoniana si
einsteiniana, reliefand implicatiile metafizice ale acestora.

In esenta sa, filosofia lui Blaga este o reflectie inspirata asupra conditiei omului
in univers, in fata asa-zisului Mare Anonim, care in conceptia filosofului este un
“produs mitic-filosofic” al imaginatiei cautatoare de sensuri ultime, caruia I se
atribuie atat calitati divine cat si calitati demonice. In conceptia Blaga, modul de
existenta in lume data si pentru autoconservare constituie baza vietii umane, dar
omul isi cucereste plenititudinea si demnitatea printr-un al doilea mod de existenta
in orizontul misterului, unde din “preom” devine “om deplin” prin incercari
perpetue de a-si releva siesi misterul, in pofida “cenzurii transcendente” impuse de
Marele Anonim.Oricum, miturile, viziunile religioase, conceptii metafizice, teoriile
stiintifice operele de arta si de civilizatie sunt rezultatul aspiratiei omului de a se
ridica la un mod de fiintare mult superior celui al animalului, trezindu-I mandria si
satisfactia singularitatii.

G. W. Leibnitz
Intalnim in Leibnitz un filosof oarecum diferit de Aristotel, un filosof la care
logica se impleteste atat cu ontologicul cat mai ales cu teologicul ceea ce el va
denumi teodicee si in care primeaza dovedirea existentei lui Dumnezeu prin
mijlocirea ratiunii.

Cu toate acestea von observa ca raportarile sale la stiinta logici sunt foarte
pertinente.In primul rand el va fii primul ganditor care va schimba abordarea
logicii modalenutand centrul discutiilor de la problemele ontologice la problemele
limbajului.Va defini principiul ratiunii suficiente(orice lucru exista in virtutea une
ratiuni suficiente si datorita acesteia este asa si nu altfel).Dar si principiul identitatii
redefinit de el ca pricipio indiscenabilae

Problema modalitatii la Leibnitz va avea radacini atat logice cat si filosofice .Din
punct de vedere logic cel mai mult va interesa raportarea la categoria de propozitie
si anume propozitia in care predicatul este continut in subiect predicatum inest
subjecto, propozitii care astazii se vor numi si propozitii de inerenta

O propozitie necesara la Leibnitz va fi acea propozitie care poate fii redusa la o


propozitie de identitate, si acea propozitie in care negatia ei implica o
contradictie.Aceste propozitii necesare se impart in prime si in derivate

Vom observa mai apoi ca nu numai propozitile necesare dar si cele contingente au
predicatul continut in subiect dar orice fel de analiz am face nu vom putea reduce
propozitia de contingenta la o propozitie de identitate.Aceasta abilitate ii va fii
atribuita doar lui Dumnezeu care are ocunoastere infinita asupra lumii si care poate
vedea in propozitiile contingente inerenta predicatului la subiect, acest lucru insa nu
va fii valabil si pentru om a carui cunoastere este limitata Vom vedea mai departe,
pentru a intelege mai bine relatia dintre propozitiile necesare si cele contingente,
citatul pe care il da Leibnitz:`Asa cum un numar mai mare contine un numar
incomensurabil si oricat s-ar continua rezolvarea nu se va ajunge la o masura
comuna , tot asa in adevarurile contingente nu se va ajunge la demonstratie oricat s-
ar analiza conceptele ei`(…)` din aceasta cauza aflam acun ca propozitiile care tin de
existenta lucrurilor sunt diferite. Existentiale sunt cu sigiranta cele care pot fi
demonstrate prin analiza termenilor adica cele necesare sau virtual identice , iar
opusele lor sunt imposibile sau virtual contradictorii. Acelea sunt adveruri eterne
.Ele nu se obtin numai cat lumea exista ,ele s-ar obtine chiar daca Dumnezeu ar fii
creat lumea dupa alt plan.Insa fata de acestea , advaruirle existentiale sau
contingente difera total. Adevarul lor este apriori inteles doar de intelectul infinit ,
ele nu pot fi demonstrate prin nici o analiza. Ele sunt de asa natura ca sunt
adevarate intr-un anumit timp si nu exprima doar ceea ce tine de posibilitatea
lucrurilor ci si de aceea ce exista intrun mod actual sau va exista in mod contingent
daca anumite lucruri au fost presupuse`

De aici von deduce identitatea propozitiilor necesare cu propozitiile de esenta , a


propozitiilor contingente cu cele de existenta ,inposibilitatea demonstrarii
propozitiilor de esenta prin analiza te

ermenilor,nedemonstrabilitatea propozitiilor de existenta prin analiza termenilor ,


identitatea virtuala a a propozitiilor necesare , virtualitatea contradictorie a
propozitiilor contingente eternitatea propozitiilor necesare si perisabilitatea celor
contingente apriorismul celor necesare si apoateriorisnul celor
contingent.Propozitiile de esenta sunt adevarate in orice lume posibila ,propozitiile
de existenta sunt apriori doar pentru intelectul infinit ,ele tin de actualitatea
lucrurilor sunt adevarate doar in aceasta lume si nu in orice lume posibila

Intalnim aici ideea de lume posibila care apare la autor in doua feluri: `o
propozitie este necesar adevarata daca este adeverata in orice lume posibila` si
lumea noastra este cea mai buna dintre toate lumile posibile`.Una va fii deci de
natura logica (prima) iar cea de adopua de natura filosofica .Carnap va elabora
descrierile de stare pe care le va asocia cu lumile posibile .Interesant esteeste si
asocierea `starilor posibile de lucruri` a lui Wittgenstein:exista o descriere de stare si
numai una care descrie starea reala a universului; ea contine toate propozitiile
atomare adevarate precum si negatiile aceloracare sunt false;ca urmare, noivom
nimi descriere adevarata de stere o propozitie de forma oarecare este adevarata
daca si numai daca ea are loc in descrierea adevarata de stare`

Din punct de vedere filosofic problema lumilor posibile are implicatii mai adanci
si anume justificarea raului in lume dar si emonstrarea existentei lui Dumnezeu

Dar sa vedem cuvintele lui Leibnitz .Autorul lumii care este Dunmezeu, iar
oameni si lucrurile isi joaca rolurile .In Teodicee Dumnezeu este monada suprema,el
poseda in sine toate calitatile celorlalte monade si toate calitatile la care aspira
acestea el este inzestrat cu ratiune pentru ca a intrevazut multimea lumilor posibile,
cu vointa fiindca a ales una dintre ele , si cu putere intrucat vointa sa a devenit
act .V ointa insa nu este identica cu bunul plac , iar lumea existenta nu este una
oarecare , fiindca puterea duce la fiinta , intelectul,la adevar , iar vointa duce la bine
.Din desavarsirea lui Dumnezeu rezulta perfectiunea lumii existente , fiindca
Dumnezeu a vroito si , prin urmare , ea nu poate fii decat cea mai buna dintre toate
lumile posibile .Daca lumea aceasta nu ar fi astfel Dumnezue n-ar fi creat-o.