MODELAREA MATEMATICĂ A

SISTEMULUI DE
GLUCOZĂ-INSULINĂ

Student,
LUCACI ANDREEA-MARIA

Facultatea de Bioinginerie Medicală

Master: BIOINGINERIE CLINICĂ
2019
INTRODUCERE
Modelarea matematică a sistemului de feedback pentru glucoză-insulină este necesară
pentru înțelegerea controlul homeostatic, analiza datelor experimentale, identificarea și
cuantificarea parametrilor biofizici relevanți, să proiecteze studii clinice și să evalueze prevenirea
diabetului sau terapii de modificare a bolii.

Sistemul de glucoză-insulină oferă unul dintre cele mai clare și mai simple exemple de
control homeostatic în organism. Nivelul de glucoză din sânge trebuie să fie menținut într-un
interval restrâns. Deoarece reprezintă principalul substrat metabolic sau sursa de energie pentru
țesutul cerebral, concentrațiile anormal de scăzute ale glucozei dau naștere la anxietate, tremor,
agresivitate, obfuscație, comă și, eventual, deces. Pe de altă parte, concentrațiile plasmatice
excesive de glucoză produc daune microvasculare (în special în retină și rinichi) și daune
neuronale, conducând printre altele la orbire și insuficiență renală cronică
În esență, un singur hormon (insulină) este secretat de către celulele β ale pancreasului
ca răspuns la creșterea glicemiei (hiperglicemie). Efectele insulinei includ creșterea absorbției de
glucoză în țesutul periferic (în principal prin țesuturile musculare și grase) și scăderea producției
de glucoză spontană de către ficat. Când secreția de insulină de către pancreas este insuficientă sau
absentă, datorită distrugerii (autoimune) a celulelor β, imaginea clinică a rezultatelor diabetului
zaharat de tip 1 (T1DM); când insulina este secretată în cantități normale sau supranormale, dar
este ineficientă în scăderea glicemiei la niveluri normale, se spune că diabetul zaharat de tip 2
(T2DM) este prezent.
Un număr de hormoni contribuie pentru a salva organismul de hipoglicemie (adrenalină,
glucagon, hormon de creștere, cortizol): cu toate acestea, întrucât în practica clinică situația de
interes este în mod normal o glicemie inadecvată, concentrarea atenției asupra răspunsului la
hiperglicemie de către insulină pare justificată, cel puțin ca o primă abordare de modelare.
Prin urmare, putem considera, ca o primă aproximare, un sistem simplificat în care un
singur metabolit (glucoza) este controlat de un singur hormon (insulină). Acest sistem va trebui
să mențină glicemia în absența consumului de alimente și va trebui să suprime hiperglicemia rapid
după mese, fără a se supune la hipoglicemii periculoase. Vedem, prin urmare, că sistemul de
glucoză-insulină ar putea fi văzută, cel puțin aproximativ, ca un control al feedback-ului cu un
controler (pancreasul) și efectoare multiple (mușchi, ficat, țesut adipos), dar în care singurele
variabile de stare de interes sunt glicemia și insulinaemia.