Sunteți pe pagina 1din 1

„Necesitatea şi valoarea dialogului cu Celălalt”

Mihai Şora, Despre dialogul interior, Humanitas, ed. a 2-a, Bucureşti, 2006

Ca ultim reprezentant de seamă al tinerei generaţii interbelice de filosofi români, Mihai


Şora – înaintând discret, cu temperanţă, spre vârsta de 100 de ani – continuă să fie o prezenţă
ademenitoare. Aidoma unui înţelept oriental, fără a avea totuşi aerul unui sfânt, el nu-şi consumă
energia creatoare („roditoare” ar spune acesta) în polemici sterile sau în scrieri febrile. Altfel spus,
nu scrie mai mult decât gândeşte şi, bineînţeles, nu gândeşte mai mult decât trăieşte. O dovadă:
bibliografia sa relativ restrânsă. Ţinând cont că, în ciuda vieţii îndelungate, nu e un autor prolific,
pot spune că nu încearcă să se epuizeze pe sine în aparenţa unei „opere complete”.
Despre dialogul interior (publicată în 1947 în Franţa) include un motto care reflectă plenar
nu doar sensul scrierilor ulterioare ale filosofului, ci însăşi sensul vieţii (înţeles ca direcţie, nu ca
finalitate): „Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie
om” (p. 15). Retorica problemei nu îndeamnă la o placiditate distantă, ci la un trai autentic,
conform naturii. Dar oare ce înseamnă „conform naturii”? Răspunsul frust: potrivit firii. Însă de
aici se nasc interogaţii precum: care e natura umană? Acestea generează apoi diverse răspunsuri,
aşa încât, pe drumul înţelegerii lui „cum devii ceea ce eşti” (Nietzsche) omul se simte tot mai
tulburat, fiind, deci, împiedicat să fie. Iar asta pentru că, faţă de traseul existenţial al celorlalte
vieţuitoare, cel uman e presărat cu „obstacole [care] îşi au originea nu doar în exterior, ci şi – şi aş
adăuga eu: mai ales – înlăuntrul său” (p. 16). Prin urmare, dispoziţia dialogică nu indică decât că
omul e o fiinţă căzută. În spiritul filosofiei lui Platon, căderea în trup e urmată de căderea în
cuvântare, apoi în vorbărie. În acest spectru ontologic, ţelul omului nu poate fi decât revenirea la
nonşalanţa „discursului spontan coerent” specific omului îndumnezeit. Cum? Prin intermediul
dialogului, care „este pentru om răscumpărarea păcatului său de orgoliu” (p. 107). Deşi e
răscolitor, dialogul poate fi salvator. Pentru a trăi în lumea aceasta – care în calitate de subiect
cunoscător pot spune că-mi aparţine, că „e a mea” (p. 112) – e necesar să trec prin proba
dialogului interior care-l presupune pe Celălalt.

Liviu Iulian Cocei