Sunteți pe pagina 1din 7

III.

DEBUŞEELE FLUVIALE ŞI LAGUNELE


La vărsarea lor în mare, râurile pot genera diverse forme geomorfologice litorale, în funcţie de
tipul interacţiunii lor cu mediul marin. Astfel, estuarele corespund părţilor terminale ale
arterelor fluviale, acolo unde se fac simţite mareele şi curenţii de apă pe care acestea îi
antrenează. Estuarele sunt deci invadate de apa mării. În schimb, deltele rezultă prin
înaintarea organismului fluvial spre largul mării, pe măsură ce aluviunile aduse de fluviu se
depun la contactul cu apa sărată. Lagunele, forme litorale efemere, localizate pe litoralurile
subsidente şi în delte, sunt bazine de apă marină izolate prin cordoane litorale, dar care
comunică cu marea prin portiţe sau prin pasaje submarine. În delte, precum şi în preajma
lagunelor şi a estuarelor sunt frecvente mlaştinile marine, suprafeţe umede întinse, în care se
depune mâlul.

3.1. ESTUARELE

Hidrodinamica estuarelor este determinată de doi factori principali : curentul fluvial şi


mareea. Efectele conjugate ale acestora fac ca masa de apă să se deplaseze alternativ spre
amonte şi spre aval, antrenând cu ea şi aluviunile, aflate în suspensie sau târâte pe fundul
estuarului. Curentul fluvial este favorizat de reflux, când viteza de scurgere a apei creşte,
evacuând spre larg o mare parte a aluviunilor aduse de fluviu. Dimpotrivă, la flux, nivelul
mării urcă şi, pătrunzând pe gura fluviului, anulează scurgerea spre aval. Apa fluviului se
acumulează până la următorul reflux, când este din nou evacuată spre larg.

Ca urmare a acestui du-te vino al apelor marine şi fluviale, gura de vărsare a fluviului se
adânceşte şi se lărgeşte, luând forma de pâlnie, deschisă spre mare. De aici, amplitudinea
mareelor creşte spre amonte, pentru a scădea apoi mai mult sau mai puţin repede, în funcţie
de înclinarea patului albiei. Estuarele pătrund adânc spre interiorul uscatului, până la 165 km
estuarul La Gironde, la 200 km estuarul Elbei, chiar 1000 km estuarul Amazonului. La flux,
apa sărată a mării înaintează şi ea spre amonte, de regulă până la jumătatea lungimii estuarului
(mai mult când râul are debite mici şi mai puţin în cazul fluviilor cu debite mari).

Hidrodinamica estuarelor este foarte complexă şi dă naştere la o serie de fenomene erozive şi


acumulative particulare, care determină o turbiditate accentuată a apei. Ca urmare, în partea
centrală a estuarelor se formează aşa numitele dopuri de mâl, zone de turbiditate mare care se
deplasează în funcţie de circulaţia curenţilor, respectiv crema de mâl, la baza dopului, unde
turbiditatea poate ajunge până la 500 de grame la litrul de apă. Masa totală a materialelor în
suspensie din dopul estuarelor poate ajunge la milioane de tone, diferită de la caz la caz.

Estuarele facilitează navigaţia şi sunt adesea supuse amenajărilor portuare. Ele se pretează
mai puţin exploatării turistice, datorită turbidităţii accentuate a apei.

3.2. DELTELE

Deltele sunt debuşee fluviale care avansează în detrimentul mării, prin depunerea aluviunilor
în locul în care ajung în contact cu apa mării. Deltele cu mai multe braţe includ o varietate de
elemente geografice, cum sunt : grinduri, lacuri, lagune, mlaştini, câmpii marginale etc.
Formarea deltelor este favorizată de următorii factori : lipsa mareelor sau maree slabe,
energie mică a valurilor, platformă continentală extinsă şi slab înclinată şi, mai ales,
abundenţa aportului sedimentar (Nil 750 mg/l, Fluviul Roşu 1700 mg/l, Indus 2300 mg/l).
Deltele actuale sunt de regulă de vârstă holocenă. Multe se dezvoltă însă şi în actual, peste
deltele vechi, în regiunile afectate de mişcări de subsidenţă.

Astăzi, multe delte continuă să înainteze spre larg, dar mai lent decât în trecut, datorită
reducerii cantităţii de sedimente (reţinute de baraje) şi ca urmare a lucrărilor de regularizare.
Astfel, în ciuda unei subsidenţe de 1 cm/an, degetul sud-vestic al deltei Mississippi a înaintat
cu 8 km în ultimul secol. În schimb, multe delte sunt în retragere, cum ar fi delta Ebro (în care
fluviul mai aduce doar 5% din aluviunile pe care le transporta anual acum un secol) sau delta
Nilului, care se retrage începând din 1964, anul inaugurării barajului de la Assuan.

Prin varietatea lor morfologică, larga prezenţă a nisipurilor, dar mai ales prin bogăţia florei şi
a faunei care se dezvoltă în cuprinsul lor, litoralurile deltaice se pretează bine amenajărilor
turistice de mici dimensiuni, de tip dispersat.

3.3. LAGUNELE

Coastele lagunare formează circa 13% din lungimea ţărmurilor globului. O lagună se
formează atunci când un cordon litoral sau o serie de insule barieră delimitează o suprafaţă de
apă la marginea mării (golf, estuar, bazin între braţele unei delte etc.). La scara timpului
geologic, lagunele sunt efemere. Rezistenţa lor depinde de echilibrul stabilit între forţele care
tind să anastomozeze planul de apă şi să-l izoleze complet de mare sau, dimpotrivă, să
distrugă aliniamentul de cordoane litorale şi să unească planul de apă cu marea.

Lagunele evoluează astfel:


-dacă nivelul mării este stabil, laguna tinde să dispară prin colmatare;
-dacă nivelul mării creşte, cordonul litoral este acoperit de ape sau erodat, iar laguna se
transformă într-un golf;
-dacă nivelul mării coboară, laguna tinde să se golească de apă şi să sece.

Sedimentele transportate de deriva litorală şi agitaţia valurilor contribuie la îngroşarea sau la


îngustarea cordoanelor litorale, prin eroziune. Eventualele râuri care se varsă în lagună
contribuie cu aluviuni, dar concură şi la menţinerea portiţelor prin care laguna comunică cu
marea.

Ca urmare, în interiorul lagunei coexistă mai multe medii diferite: cu apă sărată în apropierea
porţilor de comunicare cu marea, cu apă dulce în dreptul debuşeelor fluviale şi cu apă
salmastră în spaţiile intermediare. Fundul lagunelor, puţin adânc este brăzdat de canale
naturale, corespunzătoare fie actualilor curenţi de deplasare a apelor, fie unor albii părăsite.
De exemplu, Marele Canal al Veneţiei corespunde vechii albii a râului Brenta, care astăzi se
varsă la sud de lagună. Sedimentele din spaţiul lagunar diferă şi ele:
-sunt predominant nisipoase în zona frontului insular şi pe fundul canalelor active;
-predomină mâlurile pe canalele secundare şi în spatele cordonului insular;
-materiale fine şi foarte fine spre interior, cu predominarea mâlurilor şi a argilelor.

În arealele cu apă dulce, se dezvoltă păpurişuri şi stufărişuri compacte care reţin sedimentele
fine şi, prin materia organică depusă abundent, contribuie la colmatarea lagunei. Dacă
intervine o sărăturare a apei (de exemplu prin lărgirea portiţelor de legătură cu marea), atunci
vegetaţia dispare treptat şi se intensifică eroziunea, iar suprafaţa lagunei creşte.
Complexele lagunare sunt propice practicilor turistice mai ales în arealul cordoanelor litorale,
unde structura este predominant nisipoasă, în timp ce zonele mâloase şi mlăştinoase sunt în
general evitate.

3.4. MLAŞTINILE MARITIME

Mlaştinile maritime (tidal marshes) sunt vaste areale joase localizate în sectoarele litorale bine
adăpostite de hulă, în care se pot depune mâlurile. Sunt frecvent întâlnite în câmpiile deltaice,
adesea subsidente. Aici ritmul de sedimentare trebuie să fie suficient de mare pentru a
compensa subsidenţa. În zonele cu maree, mlaştinile, marine prezintă ample franje amfibii,
acoperite de apă doar în timpul fluxului.

În etajul intertidal superior (schorre) se dezvoltă o vegetaţie halofilă densă, pe un substrat


relativ ferm, format din depozite fine. Etajul intertidal inferior este format din mâluri
supraumede, moi şi lipsite de vegetaţie (slikke). Acesta este localizat în interiorul etajului
anterior. În general, mlaştinile maritime sunt supuse la numeroase submersiuni şi schimbări
de salinitate. În părţile lor mai înalte, sunt acoperite cu vegetaţie halofilă ierboasă, mai bogată
în regiunile temperate şi tot mai sărăcăcioasă înspre poli. În regiunile cu climă caldă, de-a
lungul litoralelor cu maree puternice, vegetaţia ierboasă este înlocuită cu formaţiunile de
mangrove, în care predomină speciile lemnoase. Specia cea mai răspândită este Avicennia,
formând desişuri la contactul dintre schorres şi slikke, cu rădăcinile lor subaeriane dotate cu
pneumatofore pentru respiraţie. Rizophora, cu rădăcinile lor aeriene, formează desişuri încă şi
mai complicate, adăpostind o faună acvatică bogată în moluşte, crustacee şi peşti, precum şi o
avifaună diversă.

Ţărmurile cu mlaştini sunt rareori incluse în practicile turistice de masă, ele constituind mai
mult domenii ale turismului ştiinţific şi spaţii de echilibrare ecologică.

3.5. INFLUENŢA ANTROPICĂ ASUPRA LAGUNELOR


ŞI A DEBUŞEELOR FLUVIALE

Ţărmurile lagunare au fost mult timp prea puţin afectate de intervenţia umană. Zone ale
pescuitului şi ale producţiei de sare, în care navigaţia se practica doar cu ambarcaţiuni de mici
dimensiuni, spaţiile lagunare, ca şi cele deltaice şi de estuar, au suferit în ultimul secol
modificări antropice însemnate.

Începând cu mijlocul sec. al XIX-lea se intensifică intervenţia umană pentru ameliorarea


navigaţiei şi recuperarea de terenuri potenţial fertile. Adâncirea şenalelor navigabile prin
dragare a provocat însemnate modificări ale mişcărilor mareice. De exemplu, la Nantes,
amplitudinea mareelor a crescut de la 2m în 1900 la 4,8m în 1995. A crescut de asemenea
viteza curenţilor, iar apele sărate şi dopul de mâl sunt mult mai dinamice, urcând mult spre
amonte. Pe estuarul Loirei, de exemplu, intruziunea salină a crescut cu 15 km numai între
1960 şi 1980.

Aceste fenomene au fost accentuate şi de reducerea suprafeţei intertidale, ca urmare a


lucrărilor de polderizare, de regulă în scopul amplasării de instalaţii industriale sau pentru
extinderea porturilor.

Construirea de porturi noi a presupus şi săparea de canale de acces profunde, pentru a


permite accesul navelor mari prin delta mareică a estuarului sau dragarea braţelor fluviale în
cazul câmpiilor deltaice. Toate acestea au schimbat echilibrul ecologic local, datorită
modificării nivelului pânzei freatice. Mai mult, pentru a evita colmatarea şenalului navigabil,
sunt construite diguri de protecţie mult prelungite spre larg, care barează deriva litorală şi
provoacă acumulări excesive de o parte şi eroziune exagerată de cealaltă parte a amenajărilor
(cazul digurilor şi al barei de la Sulina).

În cazul unei lagune, în mod natural, intensitatea mareelor scade dinspre portiţele de
comunicare cu marea, spre interior. În schimb, dacă omul lărgeşte aceste porţi şi adânceşte
şenalele navigabile, apa mării pătrunde mai amplu, iar presiunea apei de mare creşte şi ea,
atunci când diverşi factori (maree, hulă, vânt) o antrenează spre lagună. Aşa se explică, de
pildă, frecvenţa tot mai mare a inundaţiilor la Veneţia, ca urmare a lărgirii portiţelor, a
adâncirii şenalelor navigabile în interiorul lagunei şi a îndiguirii mai multor suprafeţe
lagunare.

Mangrovele au fost de asemenea prea puţin afectate de intervenţia umană, datorită


accesibilităţii lor dificile şi prezenţei unei faune periculoase (ţânţari, crocodili, şerpi veninoşi
etc.). În ultimul secol însă, formaţiunile de mangrove s-au restrâns drastic, urmare a
defrişărilor masive pentru a extinde culturile de orez, pentru acvacultură, pentru extinderea
siturilor urban-portuare ori pentru valorificarea lemnului (de foc, pentru hârtie etc.). de
exemplu, în Filipine, suprafaţa mangrovelor a scăzut de la 450 mii ha în 1920 la 100 mii în
prezent, iar în Thailanda de la 300 mii în 1975 la 150 mii ha în anul 2000.

3.6. POLDERELE

Polderele sunt pământuri obţinute de sub apele mării prin îndiguire şi desecare. De regulă este
vorba de vechi mlaştini marine care sunt polderizate pentru a fi cultivate agricol sau folosite
pentru acvacultură ori pentru obţinerea sării. Polderizarea este o acţiune umană foarte veche,
practicată şi de sumerieni acum şase mii de ani (în Mesopotamia inferioară) sau de etrusci
acum 2500 de ani, pe coastele Italiei. În sec. VII-VIII d.Hr. au fost amenajate primele poldere
în Flandra, în sec. IX în Frizia, iar în sec. XII în Olanda. Olandezii vor ajunge la performanţe
tehnice de polderizare remarcabile, pe care începând din sec. XIV le exportă în toată Europa.
Lucrările de îndiguiri şi desecări, în vogă în Europa până prin anii 70, sunt acum descurajate
de Uniunea Europeană, mai ales cele ce presupun mari lucrări de supraînălţare. De aceea,
unele proiecte de anvergură (Markerwaard în Olanda, Aiguillon în Franţa) au rămas
neterminate.

Totuşi, în alte părţi ale lumii polderizarea este în plin avânt, îndeosebi în Asia de Est. Aici,
vechi tradiţii are Japonia (G. Ariake - sec. XVI). Astzi atât în Japonia cât şi în Coreea de Sud
sau în Singapore îndiguirile s-au generalizat, cele mai multe suprafeţe fiind destinate
extinderii instalaţiilor industriale şi de transport (porturi, aeroporturi etc.). Perspectivele cele
mai generoase le are însă China, ca urmare a faptului că imensul aport în aluviuni al fluviilor
sale a permis formarea unor imense mlaştini maritime. Acestea înaintează rapid spre larg şi, în
acelaşi timp, se înalţă cu câte 1-3 cm pe an, iar după introducerea plantei halofile Spartina
townsendii chiar cu 20 cm pe an, ceea ce face deosebit de rentabile lucrările de polderizare.
IV. ŢĂRMURILE CU RECIFI
Oceanul Planetar cuprinde circa 600 de mii de kmp de recifi coraligeni, răspândiţi de-a lungul
coastelor şi insulelor din zona intertropicală, uneori chiar până la 30º latitudine. Aceştia se
dezvoltă în ape calde, între suprafaţă şi 25 m adâncime, dar pot ajunge uneori până la 100 m
profunzime. Unii recifi, formaţi pe suprafaţa unor platforme continentale extinse şi puţin
adânci, au dimensiuni uriaşe, ca de exemplu Marea Barieră de Corali din nord-estul Australiei
(2200 km lungime). Alţii formează franje de protecţie în jurul unor insule vulcanice,
continentale sau în jurul a numeroşi atoli.

Recifii coraligeni constituie ecosistemul cel mai complex şi mai productiv din domeniul
marin. Aceştia se dezvoltă pornind de la o armătură recifală (reef framework), formată din
organisme constructoare:
-corali hermatipici (Acropora, Montipora, Millepora, Porites, Fungia etc.) şi
-anumite alge calcaroase (Porolithon, Litophyllum etc.).
Armătura recifală asigură soliditatea edificiului în ansamblul său şi fixează resturile
coraligene şi sedimentele mobile, care vor fi cimentate treptat în masa recifului.

Viteza de creştere a coralilor hermatipici variază în funcţie de specie, de la 5-30 mm/an la


speciile masive, la 100-300 mm/an la speciile ramificate. Viteza de creştere a recifilor este
însă mult mai redusă (2-10 mm/an), datorită alternării fazelor de creştere cu cele de degradare
a diverşilor corali care îi compun.

Condiţiile ecologice de existenţă şi dezvoltare a recifilor coraligeni sunt relativ stricte:


-temperaturi ale apei cuprinse între 17-18 şi 30-34ºC (excepţiile, rare, trebuie să fie de scurtă
durată). Ca urmare, pe coastele vestice ale continentelor, afectate de curenţi marini
ascendenţi, care aduc din adânc ape reci, construcţiile coraligene sunt foarte rar întâlnite;
-salinitatea apei trebuie să fie cuprinsă între 30 şi 38 la mie (deşi în Marea Roşie există corali
care rezistă şi la o salinitate de 40 la mie);
-apa marină trebuie să fie limpede, deoarece turbiditatea nu permite pătrunderea în
profunzime a luminii, necesare creşterii coralilor, şi, mai ales, mâlurile în suspensie pot sufoca
polipii coralilor. De aceea, recifii coraligeni apar foarte rar în regiunile marine în care se varsă
fluvii mari.

4.1. Formarea şi evoluţia unui recif coraligen

În Oceanul Planetar există corali de cel puţin 600 milioane de ani. În cuaternar, aceştia au
trebuit să se adapteze unor fluctuaţii climatice şi ale nivelului mării prea ample şi rapide ca
recifii să poată ţine pasul cu schimbările respective. De aceea, recifii preholoceni au caracter
fosil şi se găsesc în larg, la adâncimi mai mari, corespunzând unor nivele mai coborâte ale
Oceanului Planetar.

Recifii holoceni s-au format fie peste cei mai vechi, pleistoceni, caz în care există totdeauna o
discordanţă (lacună) stratigrafică de cca 100 mii de ani, fie pe platforme continentale noi,
când sunt rezultatul unor colonizări recente. Acestea au început acum 7-8 mii de ani, o dată cu
încetinirea ridicărilor eustatice ale nivelului oceanic. Creşterea recifilor s-a făcut fie
predominant în înălţime, fie în suprafaţă, spre larg, atunci când nivelul mării s-a stabilizat la
doar câţiva metri deasupra platformei continentale. Astfel s-au format, treptat, platourile
coraligene (reef flats), cu aspect de dale, pe care valurile au acumulat materiale detritice,
formând chiar mici insule coraligene, numite motu în Polinezia, unele locuite şi fixate cu
plantaţii de palmieri.

4.2. Elementele morfologice ale unui recif coraligen

Există mai multe tipuri de recifi coraligeni, şi anume:


- franjele recifale (fringing reef), s-au format în jurul sau la contactul cu o porţiune de
uscat, fie lipit de ţărm, fie separat printr-un şenal îngust şi puţin adânc. Sunt de mici
dimensiuni;
- reciful barieră (barrier reef) s-a format în jurul sau la contactul cu o porţiune de uscat,
de care însă este separat printr-un lagoon cu extindere şi adâncimi variabile. Ocupă
uneori suprafeţe apreciabile;
- atolii (atoll) sunt recifi coraligeni dezvoltaţi în larg, adesea sub formă de inel cu
lagoon în mijloc, deasupra unor formaţiuni vulcanice submerse. Pot fi emerşi în
permanenţă sau numai în timpul refluxului;
- pre-atol (almost atoll) se numeşte acel recif care s-a format în jurul unei insule înalte,
de mici dimensiuni, înconjurată de un recif barieră;
- recifii faros sunt lanţuri de mici atoli, care, apropiaţi între ei, pot forma un recif-barieră
sau un atol de mari dimensiuni, dacă sunt dispuşi circular (Arhipelagul Maldivelor);
- recifii în creastă, de origine tectonică, se întâlnesc frecvent în cuprinsul Mării Roşii.

La acestea se adaugă:
- bancurile coraligene, vaste, prezente în general în largul mării;
- masivele coraligene, cu diametre de câteva zeci de metri;
- pateurile coraligene, în cazul atolilor cu edificii mai late decât înalte;
- vârfurile coraligene (pinnacles), mult mai înalte decât largi.

În ceea ce priveşte atolii, aceştia pot fi închişi, atunci când lagoonul nu comunică cu marea
(decât accidental, la furtuni foarte puternice, când valurile pot trece peste creasta atolului), şi
atoli deschişi, când există portiţe de comunicare.

Plajele coraligene au un profil foarte diferit de cel în pantă lină cu care suntem obişnuiţi în
cazul coastelor terigene. Dimpotrivă, aici, plaja se termină brusc şi domină printr-o denivelare
semnificativă platoul recifal submers. Acesta se întinde aproape orizontal până la marginea
exterioară a recifului. Materialele care compun plaja sunt formate numai din resturile organice
produse de recif (nu există aport al unor râuri sau al derivei litorale, ca în cazul plajelor
obişnuite). De aceea, condiţia esenţială pentru menţinerea unei plaje coraligene constă în
echilibrul dintre producţia detritică locală şi frecvenţa furtunilor, extrem de diferită de la o
regiune la alta.

4.3. Impactul activităţii antropice asupra recifilor coraligeni

Din totdeauna omul a folosit recifii coraligeni pentru a-şi procura hrana, ornamente, unelte
pentru vânătoare şi pescuit, roci de construcţie, pentru a face var, fertilizanţi, iar mai recent
chiar unele produse chimice. Atât timp cât prelevările nu depăşesc capacitatea de refacere a
recifului, existenţa şi dezvoltarea acestuia nu sunt puse în pericol. În ultimele decenii însă,
exploatările au devenit excesive şi urmăresc obţinerea de beneficii pe termen scurt, fără grija
de a prezerva echilibrul fragil al recifului.
Coralii sunt exploataţi în circa 110 din cele 190 de state ale ONU. Mai multe zeci de milioane
de oameni locuiesc în lungul unor litoraluri coraligene, de unde îşi procură bunurile pentru
subzistenţă sau pentru pieţele locale (Filipine, Indonezia, statele insulare ale Pacificului
tropical etc.).

Unele practicile piscicole ancestrale nu aduc prejudicii recifilor. Proliferează însă o serie de
practici agresive sau de supraexploatare (introducerea de plante toxice, lovirea coralilor,
distrugerea lor pentru a recolta peştii ascunşi în cavităţile recifului, folosirea anestezicelor
pentru a recolta peşti exotici, utilizarea otrăvurilor ori a explozibililor etc.). Practicate pe scară
largă şi în mod repetitiv, toate acestea conduc la degradarea iremediabilă a mediului recifal
fragil. În numeroase ţări recifii fosili sunt exploataţi ca rocă de construcţie sau pentru
producerea de var (Sri Lanka, Indonezia, India, Filipine, Mauritius, Seychelles etc.), în timp
ce coralii actuali sunt recoltaţi pentru a fi vânduţi ca obiecte ornamentale. Principala problemă
constă în faptul că majoritatea recifilor coraligeni se găsesc în ţări în curs de dezvoltare, cu
ritm ridicat de creştere demografică. Tentaţia valorificării acestor resurse pentru a ameliora
condiţiile de trai ale populaţiei (pe termen scurt) este uneori greu de oprit. Presiunea se
accentuează şi mai mult în acele ţări în care populaţii din interior, lipsite de cultura
interacţiunii cu resursa coraligenă, emigrează spre regiunile litorale, mai dinamice economic
(Madagascar, Indonezia) şi folosesc tehnici de exploatare destructive, compromiţând astfel pe
termen lung capacitatea recifilor de a se reface.

Prin condiţiile de mediu pe care le oferă (căldură, apă limpede, microforme de relief
spectaculoase, floră şi faună exotice etc.), arealele cu recifi coraligeni sunt deosebit de
atractive pentru dezvoltarea fenomenului turistic. Amplificarea practicilor turistice comerciale
de masă adaugă însă o presiune şi mai mare asupra acestui mediu fragil, afectând îndeosebi
capacitatea de evoluţie a recifilor actuali, prin exploatarea agresivă a coralilor cu mare valoare
estetică.