Sunteți pe pagina 1din 37

ARGUMENT

Creştinul este chemat să fie un alt hristos, un mic hristos, un om care se aseamănă cu
Hristos la minte şi la voinţa, în gândire şi în viaţă, în iubire şi în sfinţenie, în bunătate şi peste tot
în virtute. Aceasta este şi aşa este viaţa în Hristos, viaţa cu Hristos, viaţa prin Hristos, viaţa
creştină, chipul unei vieţuiri dumnezeieşti.
Cel ce a restaurat relaţia firească dintre Dumnezeu şi om şi a restabilit în mod plenar
demnitatea omului de fiinţă după chipul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, în calitatea Sa de Fiu al
lui Dumnezeu, de chip al Tatălui prin excelenţă. Hristos "chipul lui Dumnezeu" (Col. 1, 15), S-a
revelat în chip omenesc pentru a arăta cât de mult valorează omul, pentru a ne face posibilă
unirea optimă cu El. Prin aceasta, dumnezeiescul Mântuitor ne-a arătat şi a realizat înfăţişarea
adevărată a fiinţei noastre după chipul lui Dumnezeu şi ne ajută şi nouă să o realizăm.
Hristos Iisus este şi modelul de vieţuire neprihănită, Care exercită o influenţă hotărâtoare
asupra voinţei credinciosului prin caracterul Său perfect şi exemplar. El este desăvârşirea divină
întrupată în chip şi viaţă de om, desăvârşire după care trebuie să se orienteze permanent creştinul
care doreşte să se realizeze pe sine după chipul lui Hristos.
Hristos l-a adus pe om înapoi la drumul desăvârşirii, îndumnezeirii şi mântuirii, pe care
omul l-a abandonat, şi, în acest fel, l-a înălţat pe om la asemănarea cu Dumnezeu, reinoind
această asemănare în el.
Făcând aceste scurte precizări, consider că este de o importanţă deosebită a vorbi despre
posibilitatea desăvârşirii noastre în Iisus Hristos. De aceea în lucrarea de faţă, voi prezenta din
perspectiva Noului Testament, tema "Desăvârşirea în Hristos".

1
INTRODUCERE

Pentru creştin, mântuirea începe azi. Viaţa creştinului are perspectiva eternităţii. După
documentele de bază ale creştinismului, moartea făpturii umane este nu numai un accident -
survenit în urma greşelii celor care au acţionat împotriva firii lor - ci şi o evitare a
permanentizării "nefirescului", adică a consecinţelor "păcatului neascultării": "pentru ca nu
cumva să-ţi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci"-
spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamică din Eden (Facere 3, 22-24). Deci, fără
călcarea poruncii, omul ar fi continuat să trăiască în veci, folosind la momentul potrivit roadele
din "pomul vieţii".
Mesajul fundamental al Bisericii a fost dintotdeauna acela al chemării la sfinţenie. Ea este
definită ca "stare de curăţenie sau puritate sufletească şi trupească, opusă stării de păcat şi de
întinare. Sfinţenia este un atribut al lui Dumnezeu cel în Treime din care El îi împărtăşeşte şi pe
credincioşi".1
Iisus Hristos ne-a învăţat şi ne-a arătat cum se trăieşte în trup omenesc o viaţă
dumnezeiască. Viaţa în Hristos este chipul vieţuirii dumnezeieşti. Viaţa omenească îşi are
începutul prin naştere, urmată de patimi şi moarte. Viaţa dumnezeiască îşi are începutul în
naşterea de Sus, adică în moartea păcatului, urmată de naşterea şi creşterea în Hristos.
Creştinismul este religia prin care se înfăptuieşte creaţia din nou a lumii, naşterea din nou a
omului, renaşterea, adică moartea, altoirea, naşterea, creşterea şi desăvârşirea cu Hristos, în
Hristos. Astfel, "creştinii toţi sunt logodiţi cu Hristos, toţi fac parte din împărăţia lui Emanuil
(Is. 7, 14), toţi trăiesc prin credinţă în Iisus Hristos, toţi au în ei chipul Lui şi tind la asemănarea
cu El".2
"Viaţa cea nouă, viaţa cea bună, cea frumoasă şi adevărată, viaţa trăită în Hristos – rod
al strădaniei şi dar al harului – este o viaţă ascunsă în noi, descoperită în lumina iubirii şi a
faptelor bune".3 "Iisus Hristos nu Se vede în afară, ci Se trăieşte înăuntru, în suflet, şi prin
urmarea vieţii Lui în lume, prin prefacerea noastră în trup şi în suflet nepăcătos, ca şi Hristos".4

1
Pr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 471
2
Pr. Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol. IV, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2007, pp. 69-70
3
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B. şi de M.O., Bucureşti, 2009, p. 213
4
Ibidem, p. 148

2
Mântuirea(nemurirea fericită) este darul cu care ne aşteaptă Dumnezeu şi de care vom fi
asiguraţi după încheierea trudei noastre pământeşti. Dar această trudă este agoniseala de fiecare
clipă a existenţei noastre şi devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau măcar gând
iubitor,acestea devenind intrinseci inimii noastre,ca cercurile concentrice ale arborelui,cu
trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.

3
CAPITOLUL I
HRISTOS - ÎNVĂŢĂTORUL SUPREM

1. Caracterul învăţăturii lui Iisus Hristos


Primul caracter izbitor al învăţăturii lui Iisus este autoritatea ei. Cele patru evanghelii
mărturisesc despre puterea cuvintelor Sale şi despre puternica impresie pe care o produceau
ascultătorilor Lui: "Noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care
avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor" (Matei 7, 28-29). "De unde are El aceste lucruri?
Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?" se miră oamenii din Nazaret (Marcu 6,
2). Un fruntaş al iudeilor mărturiseşte cu respect: "Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de
la Dumnezeu" (Ioan 3, 2). Până şi cei care fuseseră trimişi ca să-L prindă pe Iisus sunt aşa de
subjugaţi de cuvântul Său încât se întorc cu mâinile goale, declarând: "Niciodată n-a vorbit
vreun om ca omul acesta" (Ioan 7, 46).5
Afirmaţiile lui Hristos despre învăţătura Lui sunt tot atât de absolute ca cele privitoare la
Persoana Lui:
1. El pune autoritatea cuvintelor Sale mai presus decât Legea Vechiului Legământ: "S-a zis celor
din vechime... dar Eu vă spun", repetă El de mai multe ori în predica de pe munte, subliniind
totuşi că n-a venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească. El are în faţa sabatului şi a tradiţiilor
evreieşti o atitudine de Stăpân. Iisus depăşeşte învăţătura rabinilor şi cărturarilor din vremea Lui,
precum şi cea din toate vremurile.6
2. Autoritatea cuvintelor Sale este divină. Când vorbeşte, El rosteşte cuvintele lui Dumnezeu:
"Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie
să spun şi cum trebuie să vorbesc... De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun cum Mi le-a spus
Tatăl" (Ioan 12, 49-50). Acest adevăr important este subliniat şi de discuţiile separate cu ucenicii
(Ioan 14, 10, 24). Izvorul cuvintelor Sale şi al autorităţii lor este acelaşi ca cel al minunilor Sale,
adică Însuşi Dumnezeu.
3. Hristos oferă oamenilor un criteriu infailibil de a recunoaşte dacă cuvintele Lui sunt de la
Dumnezeu sau nu. Acest criteriu este ascultarea: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge

5
Gh. I. Ghia, Împărăţia lui Dumnezeu după Noul Testament, Ed. Instit. de Arte Grafice, Craiova, 1925, p. 55
6
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Introducere în Noul Testament, vol. I, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 57

4
să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu său dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan 7, 17).
Aceasta completează şi criteriul pe care l-am menţionat cu privire la miracole.7
4. Cuvintele Sale, când sunt crezute, şi împlinite, conduc la Dumnezeu şi aduc viaţa veşnică
(Ioan 5, 24; 8, 51). Ele sunt duh şi viaţă (Ioan 6, 63).
5. Domnul afirmă că învăţătura Lui este singura temelie solidă pe care oamenii pot clădi ca să
scape de pierzare în ziua de strâmtorare şi de judecată (Matei 7, 24-27).
6. Cuvintele lui Hristos sunt legea divină prin care oamenii vor fi judecaţi (Ioan 12, 47-48). Cine
le primeşte intră în familia lui Dumnezeu şi nu va fi respins în cer (Luca 8, 21; 9, 26).
7. În sfârşit, Iisus atribuie mesajului Său o autoritate supremă şi veşnică: "Cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Luca 21, 33).
Cel care vorbeşte astfel, a cărui valoare este recunoscută de toţi şi a cărui învăţătură a
transformat cursul istoriei, este ceea ce pretindea că este: Fiul lui Dumnezeu Întrupat, care dă
lumii cuvintele lui Dumnezeu şi viaţa veşnică.8
Iisus nu ţine cuvântări abstracte despre Dumnezeu. El Se prezintă ca Acela care îl face
cunoscut pe Tatăl. Persoana lui Iisus, cuvintele Sale, ce se poate vedea şi auzi de la El, dezvăluie
Persoana lui Dumnezeu. "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl", spune El (Ioan 14, 9). Iar
Ioan, ucenicul Său, repetă: "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este
în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Deci noi putem descoperi fiinţa şi
caracterul lui Dumnezeu privindu-L pe Iisus Hristos. Această descoperire se poate rezuma prin
două cuvinte: "dragoste" şi "sfinţenie".
Cu toate acestea, Domnul nostru mărturiseşte deseori că Dumnezeu poate totul
(atotputernicia Lui, Matei 19, 26) şi că El ştie totul (Matei 10, 29).
În Evanghelia după Ioan 4, 24, Iisus o învaţă pe femeia samariteană că "Dumnezeu este
Duh". El nu este limitat de spaţiu, nici nu este legat de un loc sau de un templu oarecare. Hristos
afirmă acest adevăr, care pare abstract, pentru că implică o consecinţă foarte importantă: Te poţi
apropia şi închina lui Dumnezeu oriunde, dar nu cu jertfe şi ritualuri, ci El trebuie adorat prin
duhul nostru (partea cea mai sensibilă a fiinţei noastre) în mod sincer, care să se traducă practic
prin fapte adevărate: "Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi

7
Ibidem
8
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, Parabolele şi învăţăturile Mântuitorului Hristos, Ed. Axia, Craiova,
2004, p. 12

5
adevăr".9
Iisus a întrupat dragostea lui Dumnezeu în toată plinătatea ei: "Fiindcă atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul lui Fiu" (Ioan 3, 16). În privinţa aceasta, cea mai
mare descoperire făcută oamenilor de Hristos este că Dumnezeu este Tatăl. Aşa numeşte El pe
Dumnezeu, aşa I Se adresează. Numele divin al Tatălui, atât de personal, revine de 189 ori în
evanghelii, dintre care 124 de ori în Evanghelia după Ioan; acest Nume reprezintă ceea ce a fost
Iehova (Domnul Dumnezeu) În Vechiul Testament: Numele care rezumă toată revelaţia divină.10
Iisus a dat învăţătură despre valoarea inestimabilă a sufletului omenesc. Ea este fără preţ
pentru fiecare individ (Matei 10, 30-31; Luca 6, 7, 9). Ea este cu mult superioară bunurilor
materiale. "Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui" (Luca 12, 15). Chiar şi păcătoşii cei mai
decăzuţi sunt de mare preţ în ochii lui Dumnezeu, pentru că Iisus a venit "să caute şi să
mântuiască ce era pierdut" (Luca 19, 10).
Vorbind despre universalitatea păcatului, Hristos afirmă că însăşi natura omului este
"rea" (Matei 12, 34; Luca 11, 13). Din inima lui ies tot felul de păcate şi necuraţii (Marcu 7, 20-
23). Iisus vorbeşte adeseori de păcătoşi şi de păcat. El Se foloseşte de mai multe imagini ca să
descrie ravagiile răului în om: păcatul este o orbire, o boală, o înrobire, o greşeală (datorie), este
întuneric. Omul este pierdut (Luca 15, 19, 10). Dacă nu se pocăieşte şi nu crede în Hristos, va
sfârşi prin a pieri (Matei 16, 25; 18, 3; Luca 13, 1-5; Ioan 3, 16).
Învăţătura morală a lui Iisus a câştigat admiraţia întregii lumi, chiar şi a necreştinilor. Ea
se găseşte în toate Evangheliile, pasajul clasic fiind însă predica de pe munte. 11
Lăsând la o parte morala exterioară, Hristos scoate în evidenţă gândurile ascunse ale
inimii omeneşti, dorinţele care conţin, ca şi faptele, germenele păcatului. El scoate în relief ceea
ce este veşnic şi spiritul în poruncile Legii, pe care El a împlinit-o perfect (Matei 5, 17-48). 12
El predică dragostea, care nu este un sentiment, ci marele principiu al Împărăţiei lui
Dumnezeu. Însăşi natura lui Dumnezeu este iubirea, iar marca distinctivă a robilor Săi va fi să
iubească şi ei la rândul lor, să răspundă cu bine pentru rău, chiar şi duşmanilor lor. Iubirea este
rezumatul Legii; numai prin iubire de Dumnezeu şi de aproapele tău o poţi practica cu adevărat
(Matei 22, 36-40).

9
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 54
10
Ibidem
11
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, op. cit., p. 16
12
Petru Demetru Popescu, Minuni şi parabole din Noul Testament, Ed. Virtual, Bucureşti, 2011, p. 51

6
Iisus condamnă orice fel de făţărnicie, de orgoliu şi de lipsă de sinceritate, cerând o viaţă
în concordanţă cu vorba în a practica binele. El Se ridică împotriva oricărei tradiţii care
desfiinţează, sub aparenţa evlaviei, esenţa poruncii lui Dumnezeu (Matei 15, 6; 23, 2-36).
El ne învaţă să practicăm iertarea. Numai El poate ierta păcatele; oamenii însă trebuie să-
şi ierte greşelile unii altora. Iertarea devine efectivă când cel ce a greşit s-a căit şi şi-a mărturisit
greşeala. În acest caz, ea se poate repeta în mod nelimitat (Matei 6, 12; 18, 21-35).
Printre calităţile esenţiale pe care le-a predicat Iisus prin viaţa şi cuvintele Lui, să relevăm
umilinţa şi credinţa, indispensabile pentru a place lui Dumnezeu şi a primi Cuvântul Său (Matei
18, 4; Ioan 5, 24); stăruinţa şi vigilenţa (Matei 13, 21; Luca 12, 36) şi lepădarea de sine (Matei
16, 24).
Hristos a dezaprobat divorţul şi a afirmat indisolubilitatea legăturii conjugale (Matei 19,
3-9). 13
În ce priveşte bunurile materiale şi banii, omul trebuie să bage de seamă să nu-şi lege
inima de ei, căci ei devin un stăpân căruia nu-i poţi sluji alături de Dumnezeu (Matei 6, 24).
Trebuie să fii bogat pentru Dumnezeu; iar fiecare va trebui să dea socoteală într-o zi pentru tot ce
va fi primit (Luca 12, 21; vezi şi pilda talanţilor).
Unor critici, morala lui Iisus le pare prea înaltă, irealizabilă. Să observăm în această
privinţă că învăţătura Lui prezintă principiile veşnice ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi că trebuie
să intri spiritual în această Împărăţie prin naşterea din nou ca să le poţi practica. Este bine ca
popoarele să caute să se apropie de acest ideal; numai cei care posedă în inima lor viaţa lui Iisus
vor putea însă împlini voia divină. Pentru toţi cei care n-au primit această putere (Ioan 1, 12),
morala creştină rămâne un ideal exterior, de neatins pe deplin.14

2. Pildele Mântuitorului Hristos


Denumirea de parabolă sau pildă vine de la verbul grecesc: , care înseamnă a
arunca peste, adică a dori să acoperi ceva printr-o comparaţie. De aici a compara, a asemăna
(Marcu 4, 30). Parabolele sunt asemănări şi imagini luate din viaţa cotidiană sau din natură, care
redau în mod acoperit, voalat, dar cu atât mai plastic, unele adevăruri de ordin spiritual. Parabola,
ca metodă literară, are multă asemănarea cu fabula. Dar fabula redă ideile abstracte cu ajutorul

13
Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Ed. Credinţa Noastră, Bucureşti, 2001, p. 55
14
Ibidem

7
unor întâmplări ireale, născocite, unde elementelor naturii sau animalelor li se atribuie grai şi
inteligenţă, pe când parabola are un fond real, întâmplările descrise în ea putând fi reale şi
realizabile. Ele s-au petrecut cândva sau se pot întâmpla oricând.15
Domnul Iisus Hristos a prezentat multe dintre învăţăturile Sale în timp ce Se plimba
împreună cu ucenicii pe dealurile şi prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul unui lac
sau al unui râu. În parabolele Sale, Marele Învăţător lega adevărul divin de lucrurile şi
întâmplările obişnuite, aşa cum se regăseau ele în viaţa păstorilor, a constructorilor, a
agricultorilor, a călătorilor şi a gospodarilor. Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri
frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu faţă de noi, despre respectul şi recunoştinţa care
I se datorează şi despre grija pe care trebuie să o avem unii faţă de alţii. În felul acesta,
adevărurile înţelepciunii divine şi lecţiile practice deveneau convingătoare şi impresionau
profund.16
În ochii mulţimii, Iisus era mai ales Cel ce vorbeşte şi învaţă (Matei 5, 2). Oamenii I se
adresau numindu-L "Învăţătorule", "Rabbi".17
Folosirea pildelor este întemeiată pe adânca analogie care există între diferitele domenii
ale creaţiunii; ele toate au pe acelaşi Dumnezeu, Creator şi Autor; alcătuiesc un ansamblu
armonios. Pilda este unul din modurile de a evidenţia relaţia de familie care există între realităţile
materiale şi realităţile morale sau spirituale. 18
Chiar de la începutul lucrării Sale, Iisus foloseşte imagini şi ilustraţii; de la un moment
dat însă, întrebuinţează această metodă a pildelor într-un mod mai sistematic. Aproape o treime
din cuvintele Sale păstrate în evanghelii sunt pilde.
Iisus începe să Se folosească mai sistematic de pilde când întreprinde instruirea unui
număr restrâns de ucenici. Mulţimilor "nu le vorbea de loc fără pildă; dar când era singur la o
parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile" (Marcu 4, 34). Mulţimile, într-adevăr, nu puteau
înţelege o învăţătură mai directă, mai adâncă. Lor le trebuia un limbaj pământesc; chiar atunci
semănau cu Nicodim, căruia Iisus i-a zis: "Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu
credeţi, cum veţi crede când voi vorbi despre lucrurile cereşti?" (Ioan 3, 12).19
Din diferite părţi se stârnise deja împotrivirea contra învăţăturii Lui. În ansamblu, poporul

15
Pr. Prof. Univ. Dr. Leon Arion, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Ed. Asa, Bucureşti, 2007, p. 337
16
Gh. I. Ghia, op. cit., p. 53
17
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 55
18
Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 8
19
Ioan Constantinescu, op. cit., p. 58

8
se lua după El mai degrabă ca să vadă minunile Lui decât ca să se pocăiască şi să asculte de
cuvintele Sale. Atitudinea lui era cum o prevestise Isaia: oamenii se împietreau, de frică să nu fie
mişcaţi şi să se pocăiască (Matei 13, 14-15). Ei se temeau că lampa conştiinţei lor, reaprinsă prin
cuvintele lui Iisus, va lumina până şi ascunzişurile inimilor lor, deci au preferat să o pună sub
obroc, închizându-şi ochii şi urechile. O astfel de atitudine nu poate duce decât la sărăcia
spirituală, stingând şi mica rază de lumină pe care o avem (Luca 8, 16-18).
Domnul explică toate acestea ucenicilor Săi când ei li întreabă: "De ce le vorbeşti în
pilde?" (Matei 13, 10-17; Marcu 4, 10-13; Luca 8, 10, 16-18). Marcu şi Luca au păstrat doar o
formă condensată a răspunsului, pe când povestirea lui Matei, mai completă, îl clarifică. Astfel,
expresia "pentru ca" din Marcu 4, 12 şi Luca 8, 10 subînţelege "Pentru ca să se împlinească
proorocia lui Isaia: Auzind, ei nu vor înţelege...", etc. Hristos dorea să prezinte adevărul aşa
încât să îmbogăţească pe cei care voiau să-l priceapă, dar să rămână ascuns de cei care-l refuzau.
Astfel aplică El principiul repetat de atâtea ori: "Celui ce are, i se va da (urechi de auzit, o
conştiinţă ascultătoare, etc); dar celui ce n-are, i se va lua şi ce i se pare că are" Luca 8, 18).20
Pentru cei care voiau să înţeleagă, pilda era deci o posibilitate de har. Ea stimula gândul,
împingea omul să ceară explicaţii mai largi, să primească şi mai mult. Ea voala şi câte un adevăr
strălucitor, ca să permită ochiului uman să i se adapteze şi să-l privească, în ce priveşte omul
împietrit însă, ea opera o judecată, însuşi felul lui de a asculta îl judeca. Dacă el refuza efortul de
reflectare salvator, de teamă că trebuie să se pocăiască, el dispreţuia pilda şi pierdea bogăţia
oferită de ea. Pe de altă parte, el era împiedicat să discute abstract, nu putea să defăimeze
adevărul, nici să-l calce în picioare. Adevărul rămânea în afara loviturilor lui.
Iisus "le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L
priceapă" (Marcu 4, 33).

3. Aplicabilitatea învăţăturilor extrase din pilde


Prin parabolele Domnului Hristos se urmăreşte învăţarea aceloraşi adevăruri ca şi prin
venirea şi lucrarea Sa în lume. Pentru ca noi să putem cunoaşte caracterul şi viaţa Sa divină, Fiul
lui Dumnezeu a îmbrăcat natura trupului nostru şi a locuit printre noi. Divinitatea, a fost
descoperită în natura noastră omenească, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. "Oamenii
puteau învăţa despre cele necunoscute, prin ceva cunoscut, lucrurile cereşti au fost descoperite

20
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, op. cit., p. 17

9
prin cele cereşti, Dumnezeu S-a manifestat în înfăţişarea oamenilor. Tot aşa era şi cu
învăţăturile Domnului Hristos, cele necunoscute erau ilustrate prin cele necunoscute,
adevărurile divine, prin lucruri pământeşti cu care oamenii erau foarte familiarizaţi".21
Sfânta Scriptură zice: "Iisus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde, ... ca să se
împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: "Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri
ascunse de la facerea lumii" (Matei 13, 34-35). Lucrurile din natură îi serveau ca mijloc pentru
învăţarea celor spirituale, lucrurile din natură şi experienţa vieţii ascultătorilor Săi, erau puse în
legătură cu adevărurile Cuvântului scris.
Conducând astfel pe om de la lucrurile naturale, la împărăţia spirituală, parabolele
Domnului Hristos sunt nişte verigi în lanţul adevărului care uneşte pe om cu Dumnezeu şi
pământul cu cerul.22
În învăţăturile Sale scoase din natură, Domnul Hristos vorbea despre lucrurile pe care
chiar mâinile Sale le-a făcut şi care aveau calităţi şi virtuţi pe care El însuşi le dăduse. În
desăvârşirea lor de la început, toate lucrurile create erau o expresie a gândirii lui Dumnezeu.
"Pentru Adam şi Eva în căminul lor din Eden, natura era plină de cunoştinţa lui Dumnezeu,
având din abundenţă învăţătură divină".23
Înţelepciunea vorbea ochilor şi era primită în inimă, căci ei comunicau cu Dumnezeu prin
lucrările creaţiunii Sale. De îndată ce perechea sfântă a păcătuit, călcând Legea Celui Prea Înalt,
strălucirea de la faţa lui Dumnezeu s-a depărtat de pe chipul naturii. Pământul era acum vătămat
şi mânjit de păcat. Şi totuşi chiar şi în starea aceasta stricată, a rămas mult din ceea ce este
frumos. Învăţăturile pe care Dumnezeu le-a aşezat în cele create de El nu s-au şters cu totul, bine
înţeleasă, natura vorbeşte despre Creatorul ei.
În învăţătura aceasta prin parabole a Mântuitorului, găsim un indiciu a ceea ce constituie
în adevăr "înalta educaţie". Domnul Hristos ar fi putut descoperi oamenilor cele mai profunde
adevăruri ale ştiinţei.
El ar fi putut să dezlege taine pentru a căror înţelegere ar fi trebuit veacuri de trudă şi
studiu. El ar fi putut da sugestii în domeniul ştiinţei care ar fi procurat material pentru gândire şi
stimularea descoperirilor până la încheierea timpului. Dar El n-a făcut acest lucru. El n-a spus

21
Pr. P. Partenie, I. F. Popescu, op. cit., p. 22
22
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, op. cit., p. 18
23
Pr. Prof. Grigorie T. Marcu, Omul cel nou – în concepţia antropologică a Sf. Apostol Pavel, în rev. S.T. III
(1951), nr. 7-8, p. 425

10
nimic care să satisfacă curiozitatea, sau care ar fi hrănit ambiţia omenească prin deschiderea
posibilităţilor pentru câştigarea măririi lumeşti. În toată învăţătura Sa, Domnul Hristos a pus în
legătură mintea omenească cu înţelepciunea Celui Nemărginit. El n-a îndrumat pe oameni ca să
studieze teoriile omeneşti despre Dumnezeu, despre Cuvântul Său, sau despre lucrările Sale. El i-
a învăţat să-L privească aşa cum este El înfăţişat în lucrările Lui, în Cuvântul Său şi în lucrările
providenţei Sale.24
Domnul Hristos nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci cu ceea ce este esenţial pentru
dezvoltarea caracterului, cu ceea ce dezvoltă capacitatea omului de cunoaştere a lui Dumnezeu şi
eficienţa sa în a face binele. El a vorbit oamenilor despre adevăruri care au legătură cu purtarea
omului în viaţa de toate zilele şi care stau la temelia vieţii veşnice.
Domnul Hristos a fost acela care a îndrumat educaţia poporului Israel. Cu privire la
poruncile şi orânduirile lui Dumnezeu, El a spus: "Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să
vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei
scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.
Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale." (Deuteronom 6, 7-9). În învăţăturile Sale,
Domnul Hristos a arătat cum trebuie împlinită această poruncă, cum legile şi principiile
Împărăţiei lui Dumnezeu pot fi astfel prezentate, încât să se poată vedea frumuseţea şi valoarea
lor. Când Dumnezeu se ocupa de Israel spre a-l face reprezentantul Său deosebit, El le-a dat
căminuri ca să locuiască printre dealuri şi văi. În viaţa căminului lor şi în serviciile lor religioase,
ei erau aduşi în legătură continuă cu natura şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa se face că Domnul
Hristos a învăţat pe ucenicii Săi pe marginea lacului, pe coasta muntelui, prin câmpii şi prin
dumbrăvi, acolo unde ei puteau privi la lucrurile din natură prin care El îşi ilustra învăţăturile. Şi
pe măsură ce învăţau de la Hristos, ei puneau cunoştinţele lor în practică, conlucrând împreună
cu El în lucrarea Sa.25
Astfel, prin lucrările creaţiunii, noi trebuie să cunoaştem pe Creator. Cartea naturii este
marele manual pe care împreună cu Sfânta Scriptură noi trebuie să-l folosim spre a învăţa pe alţii
caracterul Său şi să călăuzim oile rătăcite înapoi la staulul lui Dumnezeu. Când sunt studiate
lucrările lui Dumnezeu, Duhul Sfânt aduce convingere în minte. Convingerea aceasta nu este
produsul raţionamentului logic, dar, dacă inima nu este prea întunecată spre a cunoaşte pe

24
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, op. cit., p. 20
25
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Fiul Omului după Noul Testament, în rev. S.T. XXV (1973), nr. 1-2, p. 36

11
Dumnezeu, iar ochiul prea înceţoşat ca să-L vadă, urechea prea surdă ca să-I audă vocea,
credinciosul ajunge să dobândească o mai profundă pricepere iar adevărurile cele sublime şi
spirituale ale Cuvântului scris al lui Dumnezeu sunt întipărite în inimă.
În aceste învăţături luate direct din natură, există o simplitate şi o curăţie ce le fac a fi de
cea mai mare valoare. Toţi au nevoie de învăţături care să fie luate din acest izvor. Frumuseţea
naturii face ca sufletul să se îndepărteze de păcat şi de plăcerile lumeşti, şi-l călăuzeşte spre
curăţie, spre pace şi spre Dumnezeu. Prea adesea mintea cercetătorilor este ocupată cu teorii şi
speculaţii omeneşti pe nedrept numite ştiinţă şi filozofie. Unii ca aceştia trebuie aduşi în strânsă
legătură cu natura. Ei trebuie să înveţe faptul că întreaga creaţiune ca şi creştinismul au un singur
Dumnezeu. Ei trebuie învăţaţi ca să vadă o perfectă armonie între cele naturale şi cele spirituale.
Tot ceea ce văd cu ochii sau ating cu mâinile lor, să fie o lecţie pentru formarea caracterului.
Astfel, puterile minţii vor fi întărite, caracterul se va dezvolta şi întreaga viaţă va fi înnobilată.26
Scopul urmărit de Domnul Hristos atunci când dădea învăţături prin parabole, era în
direct legătură cu problema Sabatului. Dumnezeu a dat omului această zi ca o amintire a puterii
Sale creatoare şi pentru ca aceştia să-L poată recunoaşte în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne
invită să vedem în lucrările creaţiunii Sale slava Creatorului. Şi pentru că El dorea ca noi să
facem acest lucru, de aceea Domnul Hristos a legat preţioasele Sale învăţături cu frumuseţea
lucrurilor din natură. În această Sfântă zi de odihnă, mai mult decât în oricare altă zi, noi trebuie
să studiem soliile pe care Dumnezeu le-a scris pentru noi în natură.27
Dar Domnul Hristos a legat învăţăturile Sale, nu numai de ziua de odihnă ci şi de
săptămâna de lucru. El are sfaturi şi înţelepciune pentru cel care ară şi pentru cel care seamănă
sămânţa. În arat şi semănat, în lucratul ogoarelor şi seceriş, El ne învaţă să vedem o ilustrare a
lucrării harului Său asupra inimii. Astfel în orice lucrare folositoare pe care o facem şi în fiecare
împrejurare a vieţii, El doreşte ca noi să aflăm o învăţătură despre adevărul divin. Făcând astfel,
munca noastră obositoare de fiecare zi, nu va mai ajunge să absoarbă toată atenţia noastră încât
să uităm pe Dumnezeu, ci ea ne va aminti mereu de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Gândul
lui Dumnezeu va trece atunci ca un fir de aur prin toate grijile şi ocupaţiile noastre familiale.
Pentru noi, slava feţei Sale se va odihni din nou peste chipul naturii.28

26
Pr. P. Partenie, I.F. Popescu, op. cit., p. 23
27
Nicolae C. Buzescu, Alexandru Popovici, op. cit., p. 21
28
Ibidem

12
CAPITOLUL II
DESĂVÂRŞIREA ÎNVĂŢĂTURII LUI IISUS HRISTOS

1. Iisus Hristos desăvârşitorul revelaţiei divine


Revelaţia supranaturală este mijlocul prin care Dumnezeu poartă şi ridică la un nivel
superior dialogul dintre El şi noi. A fi partenerul lui Dumnezeu în dialog este o mare calitate. A
fi în dialog cu Dumnezeu însemnează a restabili legătura de comuniune cu El. Dar în acest dialog
toate sunt de la Dumnezeu. Primim harul auzirii şi al simţirii ca să cunoaştem că Revelaţia este
de la Dumnezeu; simţirea şi gândirea noastră, prin Revelaţie, devin simţire şi gândire divină.
Creştinul este instrumentul prin care se exprimă în modul cel mai înalt divinul. Modelul clasic în
acest sens este Iisus Hristos devenit om. Astfel s-a ajuns la "plinirea vremii" prin Hristos.29 Prin
Domnul nostru Iisus Hristos toţi sunt chemaţi să ajungă la starea desăvârşirii, căci Revelaţia lui
Hristos înseamnă şi întreaga lucrare de desăvârşire personală şi împlinirea tuturor virtuţilor.
Dacă Revelaţia Vechiului Testament se caracterizează în special prin darea legii şi a
pregătirii deosebite în aşteptarea Răscumpărări, Revelaţia Noului Testament este Revelaţia
plinirii sau a desăvârşitei realizări a planului iconomiei dumnezeieşti în creştinism şi a arătări
tainei ascunse în Dumnezen şi rânduite mai înainte de veci spre mântuirea noastră (I Cor. 2, 7).30
În Iisus Hristos se împlinesc proorociile şi se plineşte Legea, căci El fiind Fiul lui
Dumenzeu "strălucirea slavei şi icoana fiinţei lui Dumnezeu" (Evr. 1, 3), vorbeşte despre cele ale
lui Dumnezeu ca despre al Sale şi descoperindu-Se pe Sine, El descoperă pe Dumnezeu (Ioan 10,
30; 12, 50). De aceea cine vede pe Iisus Hristos, vede pe Tatăl (Ioan 11, 9). "Prin întreaga Sa
prezenţă, prin tot ceea ce arată despre El însuşi prin cuvintele Sale, prin faptele şi minunile Sale,
dar îndeosebi pri moartea şi glorioasa Sa înviere, în sfârşit prin trimiterea Duhului adevărului,
El dă Revelaţiei desăvârşirea Sa ultimă şi o confirmă prin mărturia Sa divină".31
Iisus Hristos este Dumnezeu cu noi, pentru că noi vom fi răscumpăraţi de întunericul
păcatului şi al morţii şi vom învia pentru viaţa veşnică prin învierea Sa. Astfel iconomia creştină,
pentru faptul că este "alianţa cea nouă" şi deplină, nu va înceta niciodată şi deci nu mai avem de

29
Drd. Ierom. Chesarie Gheorghescu, Revelaţia divină, în rev. G.B. XXVIII (1969), nr. 5-6, p. 562
30
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 38
31
Drd. Ierom. Chesarie Gheorghescu, op. cit., p. 563

13
aşteptat o altă revelaţie pană la arătarea în slavă a Domnului nostru Iisus Hristos (I Tim. 6, 14;
Tit 2, 13).32
Conştient de rolul Său revelaţional, Mântuitorul Hristos afirmă explicit: "Eu sunt alfa şi
omega, începutul şi sfârşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel atotputernic" (Apocalipsa
1, 8). Chiar când vorbeşte despre lucrarea Sfântului Duh, Mântuitorul Hristos spune: "Iar când
va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci
câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va resti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt. De aceea am
zis că din al Meu va lua şi vă va vesti" (Ioan 16, 13-16).
"Duhul Sfânt deci nu va face Bisericii o nouă Revelaţie ci va lua din Revelaţia
Mântuitorului Hristos, împlinind o activitate paracletică şi conducând Biserica spre tot
adevărul".33
În alte împrejurări Iisus zice că El este "calea, adevărul şi viaţa". "Nimeni nu vine la
Tatăl fără numai prin Mine" (Ioan 14, 6). El a venit în lume ca să ne mântuiască din sclavia
păcatului şi să ne împace cu Dumnezeu, prin patima şi moartea Sa pe cruce; a venit pe pământ
pentru a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu. El este Mântuitorul cel promis de Dumnezeu şi
aşteptat de credincioşi: "Cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, şi tocmai
ele sunt care mărturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39); sau "de aţi crede lui Moise, aţi crede şi Mie,
căci Moise de Mine a scris" (Luca 24, 43).
Cuvântul rostit prin lege şi profeţi nu putea înlătura din conştiinţă ideea că ceva omenesc
se aşază între om şi Dumnezeu. Cuvântul lui Iisus însă te pune nemijlocit înaintea lui Dumnezeu.
Dialectica Revelaţei lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, ca supremul Profet, se prezintă deci astfel:
Dumnezeu se descoperă aici direct, numai e la spatele unui subiect omenesc, ca în Vechiul
Testament; în Iisus Hristos, Dumnezeu Însuşi e cel ce vorbeşte oamenilor. Aceasta e experienţa
tainică ce se dobândeşte prin credinţă în faţa lui Iisus. "Taina constă în faptul că deşi cuvântul nu
cuprinde arătarea descoperită a lui Dumnezeu, deci apelează la credinţă, totuşi produce
certitudinea şi experienţa că cel ce rosteşte cuvântul e Dumnezeu. Ceea ce se vede şi se aude e
mediu şi instrument omenesc, dar acest instrument omenesc produce, ca o certitudine, ca o
experienţă credinţa că e mântuit de subiectul dumnezeiesc. Dumnezeu "se descoperă" cu alte
cuvinte în Iisus Hristos ca subiect, dar nu ca o realitate văzută. De prezenţa lui Dumnezeu ca

32
Andrei Andreicuţ, Repere de morală creştină, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 77
33
Petru Rezuş, Despre Duhul Sfânt, în Seria Teologică, Sibiu, 1941, p. 80

14
subiect e sigur credinciosul, pe El ca subiect îl cunoaşte, îl experiază, chiar dacă îi vede
dumnezeirea".34
Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a dezvăluit numai ultima şi cea mai înaltă etapă
din istoria Revelaţiei; Fiul lui Dumnezeu întrupat, înviat şi înălţat a devenit în acelaşi timp
puntea de trecere pentru credincioşi, din viaţa de pe pământ la viaţa viitoare (Ioan 10, 7-9). În El
înaintăm în viaţa aceasta şi prin El vom înainta în cea viitoare. În El este realizată toată proorocia
pentru timpul vieţii noastre pământeşti şi pentru veşnicie.35
Iată de ce Revelaţia completă s-a realizat într-un anumit sens prin actele întrupării,
răstignirii, învierii, înălţării lui Hristos şi coborârii Duhului Său în lume. Noi facem pentru noi
actuală această Revelaţie în Hristos, care e totodată starea lui Hristos-Omul realizată prin actele
amintite ale Revelaţiei.36
"Prin învăţătura, activitatea şi întreaga Sa operă de mântuire, Domnul nostru Iisus
Hristos împlineşte Revelaţia pregătitoare, care a precedat venirea Lui: actele lui Dumnezeu în
istoria lui Israel şi mesajul personal al proorocilor, Scripturile sau Cuvântul lui Dumnezeu,
toate primesc acum sensul lor definitiv, căci cuvântul ultim şi deplin adresat lumii de Dumnezeu
este Hristos Cuvântul întrupat".37
"Legătura lui Hristos cu noi, înrâurirea Lui asupra noastră, asemănarea noastră treptată
cu El, spiritualizarea noastră asemenea Lui, le exercită Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică.
Aceasta e prelungirea actului revelat în ziua Cincizecimii".38

2. Încorporarea omului, în Hristos, ca mădular al Bisericii în Noul Testament


Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea lui Dumnezeu ca Om,
s-a pus în pârga firii asumate de El, temelia mântuirii noastre.39
Dar, viaţa cu Hristos, trăirea în Hristos, sălăşluirea sa în noi, cu Trupul înviat şi înălţat şi
deplin prevmatizat are loc numai în Biserică prin umplerea de Duhul Sfânt. Iisus Hristos le
promisese Sfinţilor Apostoli, după plecarea Sa din această lume, că le va trimite pe Duhul Sfânt:
"Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul

34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, pp. 209-210
35
Idem, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în rev. Ortodoxia XX (1968), nr. 3, p. 357
36
Ibidem
37
Drd. Ierom. Chesarie Gheorghescu, op. cit., p. 564
38
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 360
39
Idem, Teologia dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 195

15
Adevărului pe care lumea nu poate să-L primească pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi
îl cunoaşteţi că rămâne la voi şi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi." (Ioan 14, 16,
17, 18).
Din această sursă de putere şi de sfinţire, de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume, ia
fiinţă Biserica.
Mântuitorul mai înainte le spusese: "Să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit pe voi,
aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă
veţi avea dragoste unii cu alţii". (Ioan 13, 34-35).
"Cincizecimea restituie lumii prezenţa interiorizată a lui Hristos şi Îl revelează acum nu
înaintea, ci în lăuntrul ucenicilor".40 Sfinţii Apostoli peste care coboară Duhul Sfânt la
Cincizecimea îi face să strălucească, pentru că Duhul lui Hristos cel Înviat se extinde şi în ei,
umplându-i (Fapte 2, 1, 3, 4), dându-le putere de propovăduire a Cuvântului celor dintâi botezaţi
(Fapte 2, 37, 38, 41).
Datorită lui Hristos şi Duhului Sfânt care lucrează în Biserică împreună unirea noastră cu
Dumnezeu, într-o comuniune de iubire harică, Biserica are o întreită putere (venită prin Sfinţii
Apostoli şi urmaşilor lor sfinţiţi: episcopii şi preoţii): putere învăţătorească, sacramentală sau
sfinţitoare şi de conducere sau jurisdicţională (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15-16).41
Biserica este destinată să unească tot ce există: Dumnezeu şi creaţia, Sfântul Apostol
Pavel arată că Biserica este însuşi Trupul lui Hristos (Efes. 1, 23; 5, 23) care are multe mădulare.
"Hristos este Capul trupului Bisericii" (I Cor. 1, 24 şi 18). "Toate le-a supus picioarelor Lui şi El
L-a dat peste toate cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte, toate în toţi"
(Efeseni 1, 22-23) sau: "Să sporim în toate, în El, care este Capul Bisericii în Hristos, din care
tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat şi hrănit prin toate legăturile îşi săvârşeşte, prin lucrarea
potrivită fiecărui mădular, creşterea în trup" (Efes. 4, 15-16).
Prin Hristos, Cap al Bisericii (Col. 1, 18), ipostasul divin şi-a asumat chipul uman, luând
o poziţie centrală între oameni.
Toţi oamenii sunt chemaţi să se încorporeze în Hristos, să devină mădulare ale Trupului
lui Hristos: "El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I
Tim. 2, 4), deoarece "El s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru toţi" (I Tim. 2, 6). Hristos

40
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Învăţătura despre Biserică, în Îndrumări misionare, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1986, pp. 381-382
41
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 210

16
însă nu sileşte pe nimeni să-i fie următor şi mădular al Trupului Său: "Iată, Eu stau la uşă şi bat,
de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu El şi el cu Mine"
(Apoc. 3, 20). Prin aceasta se adevereşte cuvântul Mântuitorului din parabola cu lucrătorii trimişi
să lucreze la vie: "Că mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi" (Matei 20, 16) precum şi din parabola
nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1-14). Haina de nuntă este veşmântul luminos pe care îl
dobândeşte Cel încorporat în Hristos.42
Biserica este sfântă prin Capul ei Hristos, prin Hristos cel jertfit care este sursa sfinţeniei
Bisericii (Ioan 10, 36; Fapte 10, 38, 4, 27; Mt. 1, 24).43
Dumnezeu-Cuvântul ne învăluie pe toţi, ca un locaş general, ne cuprinde pe toţi, încă
înainte de Întrupare, Jertfa şi Învierea Lui. În general totul în Biserica locaş şi în Biserica
comuniune e plin de Hristos Cel jertfit şi înviat. "Cel ce priveşte spre Biserică, priveşte spre
Hristos, care se zideşte şi se măreşte pe Sine însuşi prin adăugarea celor ce se mântuiesc"44, a
oamenilor care se încorporează în Biserică.

3. Chemarea către sfinţenie după Testamentul Nou


Sfinţenia divină nu s-a întrupat ca să rămână izolată, ci ca să se împărtăşească şi să
sfinţească pe credincioşi. Deci, iniţiativa chemării la sfinţenie şi a împărtăşirii sfinţitoare o are
Iisus Hristos. Cum se realizează această părtăşie la sfinţenia lui Hristos? Prin Botez (I Petru 1,
15).45
Sfinţenia sacramentală aparţine creştinilor, tuturor celor botezaţi. Din baia botezului iese
un om nou, un om sfinţit, drept, după Chipul lui Dumnezeu, cum l-a făcut întru început. Cel
botezat a îndeplinit porunca Sfântului Pavel care zice: "Îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, care este
făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului" (Efes. 4, 24).46
Sfinţenia morală, imperativul desăvârşirii morale (Filip, 4, 13), a se menţine cineva în
sfinţenie, înseamnă să lucreze în ea, să trăiască în ea, să suie mereu, adică "să desăvârşească
sfinţenia". Să ne curăţim pe noi de toată spurcăciunea cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia

42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor taine şi problema intercomuniunii (teză de
doctorat), în rev. Ortodoxia XXX (1978), nr. 1-2, p. 389
43
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 270
44
Sfântul Grigore de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Scrieri I, in col. P.S.B., nr. 29, traducere
de Dumitru Stăniloae şi Ioan Buga, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 203
45
Dr. Nicolae Mladin, Sfinţii în viaţa morală ortodoxă, în Studii de Teologie morală, Sibiu, 1969, p. 316
46
Ibidem, p. 317

17
întru frica lui Dumnezeu (II Cor. 7, 1).47
Procesul sfinţeniei este astfel creşterea în Hristos sau "înfruntarea lui Hristos în noi".48
Mântuirea va fi câştigată de omul nou numai "dacă stăruieşte, cu deplină înţelepciune, în
credinţă, în iubire şi în sfinţire" (I Tim. 2, 15).
Sfinţii sunt aleşi din lume însă "lumea i-a urât, zice Mântuitorul, pentru că nu sunt din
lume, precum din lume nu sunt nici Eu. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de
cel viclean" (Ioan 17, 14-15). Lumea îşi va urî totdeauna pe sfinţi, pentru că nu sunt din ea, ci
luptând cu ispitele ei în ea. La început toţi creştinii sunt numiţi Sfinţi de Sfântul Apostol Pavel iar
în Faptele Sfinţilor Apostoli citim: "În Antiohia, întâia oară ucenicii s-au numit creştini, creştin
în sensul în care ni-l descrie Epistola către Diognet: Ceea ce este sufletul în trup, acelaşi lucru
sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate membrele trupului, creştinii în toate
oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, şi creştinii locuiesc în lume dar nu
sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut şi creştinii se cunosc fiindcă sunt în
lume, dar credinţa lor e nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-l prigoneşte, deşi nu-i face nici un
rău, ci numai că-l împiedică de a-şi împlini poftele; lumea urăşte pe creştini, deşi ei nu fac nici
un rău, ci numai pentru că se împotrivesc la poftele ei. Sufletul iubeşte trupul şi membrele lui
care-l urăsc, şi creştinii iubesc pe cei ce-i urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar el ţine
trupul, şi creştinii sunt în lume ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Nemuritorul suflet locuieşte
în cort muritor, şi creştinii vieţuiesc în cele trecătoare, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea.
Având mâncare şi băutură puţină, sufletul se face mai bun, iar creştinii fiind prigoniţi, se
înmulţesc din zi în zi mai mult. Dumnezeu a rânduit astfel cu ei, şi ei n-au dreptul să se
împotrivească".49

47
Preotul Gh. Paschia, Sfânt şi sfinţenie, Tipografia ziarului "Universul", Bucureşti, 1940, p. 37
48
Ibidem, p. 33
49
Epistola către Diognet apud Preotul Gh. Paschia, op. cit., pp. 31-32

18
CAPITOLUL III
SFINŢIREA ÎN NOUL TESTAMENT

1. Sfinţii în Noul Legământ


Fiind o continuare şi o împlinire a celor din Vechiul Testament în Noul Testament îl
defineşte pe Dumnezeu ca Sfânt şi in desăvârşit (Ioan 17, 11; Matei 18; I Petru 1, 15). "Prin
cuvântul aghios - sfânt se exprimă atât divinitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar şi
curăţia Sa absolută ca om căci Ei n-a avut păcat (Evrei 4, 15)".50 După despărţirea de Sfinţii Săi
Ucenici şi Apostoli şi înălţarea la cer, în Noul Testament se vorbeşte de sfinţi în două sensuri: în
sens mai larg Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii sfinţi, ca unii care-L mărturisesc
pe Hristos şi sunt botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; Efeseni
1, 1) şi în sens mai restrâns sunt numiţi sfinţi numai cei chemaţi să devină sfinţi, mai precis cei
care răspund afirmativ chemării divine şi luptă realmente din toate puterile pentru desăvârşire.
"Sfinţenia în sens mai larg este deci ceva dat pentru fiecare credincios, căci prin botez devine fiu
al Bisericii care-i împărtăşeşte hatrul divin, iar cea în sens restrâns îi cuprinde pe sfinţii care au
înmulţit talanţii prin colaborarea cu harul divin".51 Dacă sfinţenia în sens larg credinciosul o
primeşte ca pe un dar ce trebuie înmulţit, cea de-a doua presupune un efort continuu pentru
atingerea desăvârşirii dorite de Iisus Hristos. Sfânta Biserică tocmai din acest motiv n-a
preamărit şi nu preamăreşte pe cei care au primit sfinţenia ca dar fără să fi dus o luptă susţinută
pentru câştigarea acesteia.
Revenind la sfinţenia primită ca dar, trebuie să precizăm că atunci când Sfântul Apostol
Pavel îi numeşte pe credincioşii creştini sfinţi, nu trebuie înţeles ca în epoca apostolică toţi
creştinii comunităţilor din Corint, Roma, sau Tesalonic erau sfinţi în sensul că duceau o viaţă
desăvârşită din punct de vedere moral, ci are în vedere faptul că erau sfinţiţi prin Sfântul Botez şi
celelalte Sfinte Taine. Aceştia s-au angajat în lupta cu păcatul, au devenit prin urmare candidaţi
la sfinţenie. Aşadar, "credincioşii numiţi sfinţi de apostolul neamurilor se împărtăşiseră de
sfinţenia sacramentală şi prezentau pentru apostol garanţia că prin sfinţenia vieţii lor vor intra
în comuniunea sfinţilor din împărăţia lui Dumnezeu".52

50
Pr. Prof. Grigore T. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creştinească, în rev. S.T. IX (1957),
nr. 1-2, p. 8
51
Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 79
52
Pr. Prof. Grigore T. Marcu, op. cit., p. 10

19
A existat şi poate mai există o falsă opinie, potrivit căreia sfinţii adevăraţi s-ar fi aflat şi s-
ar afla doar printre pustnici, monahi ori clerici, în primul rând ierarhi, ca şi când Hristos Domnul
ar asigura mântuirea unui număr infim de mic de claustraţi, unora care s-au rupt total de
realităţile acestei lumi. Or, învăţătura Sfintei Evanghelii arată lămurit că Hristos S-a jertfit pentru
întreaga omenire. Iar sfinţenia nu se poate măsura după austeritatea vieţii pe care şi-o impune
cineva şi nici după publicitatea făcută în jurul persoanei cuiva, ci mai ales după promptitudinea
cu care răspunde chemării divine ca şi după consecvenţa cu care lucrează poruncile lui
Dumnezeu îndeosebi cea a iubirii aproapelui împletită cu virtutea smereniei. Mai presus de toate
sfântul se caracterizează printr-o permanentă stare de pocăinţă şi o continuă biruinţa asupra
patimilor. Astfel "sfântul este în general omul care s-a eliberat"53 de toate patimile; de lăcomie
de avere, de mâncare, de voluptate, de comoditate trupească, de orice fel de răutate, de mânie şi
de mândrie, de pizmă şi de duşmănie, omul care a ajuns la o stare de desăvârşită înfrânare,
răbdare, smerenie, iubire ca o stare permanentă, vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de
convorbire cu El în rugăciune. "În sfânt s-a acumulat o uriaşă forţă a uitării de sine, a bunătăţii
şi smereniei. Cam acesta ar fi în mare portretul spiritual al sfântului. Deşi pare că au realizat
totul pe plan spiritual, totuşi atât timp cât sunt în trup şi sfinţii pot cădea, iar bucuria diavolului
în astfel de caz este imensă".54 Conştient de acest lucru sfântul este mai presus de toate un abis
de smerenie. În această stare sfântul ia aminte mereu la sine însuşi ca să nu-L supere pe Hristos
Dumnezeu prin nici un fel de scădere. Într-un cuvânt, sfântul este credinciosul pentru care
predominanta vieţii este întoarcerea la starea cea dintâi a nevinovăţiei.

2. Dumnezeirea şi umanitatea Persoanei lui Iisus Hristos după Noul Testament


"Întreaga viaţă a Bisericii converge spre divino-umanitatea Persoanei lui Hristos şi spre
Opera Sa mântuitoare, săvârşită în umanitatea-i asumată. Biserica mărturiseşte, pe temeiul
Revelaţiei biblice şi patristice, dumnezeirea şi umanitatea Sa, existenţa din veci a firii
dumnezeieşti, a Logosului, a Cuvântului, în taina Treimică veşnică şi calitatea de Om adevărat,
întru toate asemenea nouă dar, fără păcat".55 Deci, o umanitate desăvârşită (Mărt. Ort. I, 38,
42). Iisus Hristos este, din veci, în taina ipostatică Treimică, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (I Ioan 5,

53
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 318
54
Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 80
55
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, în Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981, p. 209

20
7).56
Iisus, numele Lui propriu (Mt. 1, 21, 25; Lc. 1, 31), care este forma greacă a lui Ioshua
(Lc. 2, 21) ce înseamnă în ebraică "Domnul este mântuirea" sau "mântuitorul" (Is. 61, 11) şi în
greceşte, "cel care vindecă", I se dă la prezentarea la templu de către mama Sa, Fecioara Maria,
potrivit unei făgăduinţe divine: "Ea va naşte Fiu şi-I vei pune numele Iisus, pentru că El va
mântui pe poporul Său de păcate" (Mt. 1, 21). Pentru a-L distinge de alţii cu acelaşi nume, se
recurge la o indicaţie geografică: Iisus din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din
Nazaret (In 1, 45; 1,8, 5, 7; Fapte 2, 22, 32, 36), sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc.
24, 19). Prin "acest Iisus", apostolii indică pur şi simplu persoana istorică a celui ce le-a fost
învăţător, în calitatea lor de contemporani, discipoli şi martori autentici de la început (I In 1, 1;
Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19, 4). Mesia, echivalentul cuvântului ebraic Messiah care înseamnă
"unsul lui Dumnezeu", Mesia, nu e un nume propriu, ci un titlu care se referă la originea şi
misiunea divină a lui Iisus, în special la slujirea Sa de preot (Hristos apare în Noul Testament de
529 ori dintre care, de 379 ori în epistolele pauline).
În mărturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia-Hristos în Iosua-Iisus
din Nazaret : "Tu eşti Hristosul., Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Mt. 16, 16). Iisus Însuşi Se
identifică cu "Unsul Domnului", Mesia, pe Care Duhul Domnului L-a uns să propovăduiască
mântuirea (Lc. 4, 18; Fapte 4, 26-27), a fost trimis de Sinedriu la Pilat cu acuzaţia că El Se
pretinde Mesia şi a fost răstignit ca Mesia, "Hristos, regele lui Izrael" (Mc. 15, 32).
Persoana, numele şi actele lui Iisus Hristos sunt fundamentale pentru Biserica creştină,
deoarece în centrul istoriei mântuirii despre care ea ne dă mărturie stă Iisus Hristos, cu
istoricitatea şi mesianitatea sa incontestabilă. În acest sens, creştinismul nu este o religie
anistorică, deoarece istoria lui Iisus Hristos stă la baza credinţei creştine (Evr .2, 9; 3, 1; 6, 20; 7,
22; 10, 19). Două probleme majore ridică istoria lui Iisus Hristos redată în Noul Testament :
istoricitatea lui Iisus din Nazaret (Fapte 2, 22), a omului Hristos Iisus (I Tim. 2, 5) şi
mesianitatea Sa, adică identitatea dintre Iisus din Nazaret şi Fiul lui Dumnezeu.57
Realitatea evenimentelor mântuitoare, adică exactitatea istorică şi localizarea faptelor
săvârşite de Iisus Hristos, constituie o preocupare esenţială pentru autorii Noului Testament.
Deşi credinţa ca act de încredinţare în cuvântul lui Dumnezeu nu este determinată cauzal de

56
Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi Unitate, Ed. Libra, Bucureşti, 1996, p. 18
57
Dr. Nicolae Mladin, Iisus Hristos în viaţa morală a credincioşilor, în rev. S.T. V (1953), nr. 9-10, p. 611

21
dovezile istorice, totuşi evenimentul istoric biblic face parte din argumentarea credinţei: "Dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră" (I Cor. 15, 14). Întrucât "Dumnezeu S-a
arătat în trup" (I Tim. 3, 16), la "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), istoria biblică face parte din
credinţa creştină. Dumnezeu ne-a mântuit în persoana şi prin lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus
Hristos, săvârşită aici şi acum, de aceea Noul Testament introduce pe credincios în istoria
mântuirii pe care o realizează Acesta. Istoria vieţii şi slujirii lui Iisus Hristos face parte integrantă
din mesajul Evangheliei şi al credinţei creştine. "Acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui" (In 20, 31).58
Chiar la începutul slujirii Sale mântuitoare, Iisus avea să facă faţă unei puternice
împotriviri din partea spiritului ostil lui Dumnezeu, diavolul. În pustie, timp de 40 de zile, Iisus
este supus la grele ispitiri (Mt. 4, 11), cu intenţia de a-L face să Se întoarcă din calea pe care
pornise, Dar El refuză aceste tentaţii ale diavolului într-un mod de neclintit, cu răspunsuri luate
din Vechiul Testament (Deut. 8, 3; 6, 16; 6, 13). Desigur, timpul de retragere în pustie a fost
dedicat postului şi mai ales rugăciunii, pe care a considerat-o drept cea mai importantă pregătire
pentru misiunea Sa. De fapt, postul era o practică religioasă a iudeilor (In 3, 5-9), respectată chiar
de farisei (Lc. 18, 12), şi el însoţea rugăciunea. Iisus a dus o viaţa de continuă rugăciune. De mic
copil a participat la slujbele de la sinagoga iudaică (Mt. 26, 3), unde S-a rugat şi a cântat psalmi
(Mt. 15, 34). Nu numai că S-a rugat în toate momentele decisive din viaţa Sa şi în toate felurile,
ci a şi îndemnat pe ucenicii Săi să se roage, formulând chiar textul rugăciunii (Lc. 11, 1-4).59
Din textele care vorbesc despre mesianitatea lui Iisus (Mt. 16, 13-20; Mc. 8, 27-30; Lc. 9,
18-21) şi mai ales din răspunsurile pe care le-a dat în dialogul ispitirii Sale în pustie (Mt. 4, 1-10)
reiese în mod clar că El nu S-a identificat cu imaginea acelui Mesia aşteptat de iudeii din vremea
Sa, afirmând că slujirea Sa mesianică nu are un caracter politic: "Trebuie să binevestesc
Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta sunt trimis" (Lc. 4, 43). Desigur El
n-a respins slujirea mesianică în sine, aşa cum au descris-o profeţii, şi în primul rând n-a respins
ideea că Mesia va apărea într-o formă umană, în chip de rob, ascultător până la moarte (Fil. 2, 7-
8), ci pe acel Mesia incompatibil cu "Împărăţia lui Dumnezeu", imaginat de oameni şi nu voit de
Dumnezeu (Mc. 8, 31-33). El a trebuit deci să refacă o întreagă concepţie despre Mesia, mai ales
că evreii nu puteau pune împreună conceptul de Mesia şi necesitatea suferinţei, afirmaind că

58
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 211
59
Dr. Nicolae Mladin, op. cit., p. 612

22
"Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa,
răscumpărare pentru mulţi" (Mc. 10, 45).
Aşa cum reiese din unele pericope evanghelice, convingerea că în Iisus din Nazaret
Dumnezeu însuşi este prezent, în persoană, şi lucrează mântuirea lumii, s-a format şi s-a
consolidat în rândul ucenicilor şi ascultătorilor Săi, în mod treptat (In 12, 16). Astfel, la început
s-a crezut că este un profet (In 4, 19) sau ultimul profet, superior profeţilor anteriori (Mc. 6, 4;
Lc. 7, 16; 13, 30; Fapte, 7, 52), că este un nou Ilie (Mc 4, 25-27; 6, 15; 7, 16; cf. I Regi, 17, 23-
24), mai ales că se credea că Ilie va fi înaintemergătorul lui Mesia (Mal. 3, 23), că este un nou
Moise (Mc. 2, 20; Fapte 3, 22; 7, 32; cf. Ies. 4, 10), că este Ioan Botezătorul înviat (Mc. 6, 16),
că este un om adeverit de Dumnezeu prin minuni (Fapte 2, 32; Lc. 24, 19).60
Mesianitatea lui Iisus provine, pentru autorii Noului Testament, din dumnezeirea Sa. El
este Mesia, ca Fiul lui Dum nezeu (Mc. 14, 61-62). Din acest punct de vedere, poate cel mai
semnificativ nume al lui Iisus este "Emanuel", deoarece acesta arată că El este Însuşi Dumnezeu
venit în persoană în mijlocul oamenilor, că faptele Sale sunt fapte ale revelaţiei lui Dumnezeu.
Aceasta a fost credinţa comună în popor, căreia Nicodim îi dă expresie: "Rabi, ştim că de la
Dumnezeu ai venit învăţător, nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este
Dumnezeu cu el" (In. 3, 21). El a mărturisit deschis: "Vouă vă este dată taina împărăţiei lui
Dumnezeu" (Mc. 4, 11). El afirmă că este nedespărţit de Tatăl, de la Care vine şi pe Care Îl
numeşte "Avva"-Parinte, şi nedespărţit de Sfântul Duh, pe Care Îl va trimite ca alt "Mângâietor"
(In, 15, 26). El Se consideră în unitatea lui Dumnezeu-Sfinta Treime, de aceea nimeni nu poate
zice: "Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt" (I Cor. 13, 3).61
În unele din epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel a arătat că Iisus trebuie pus în legătură
nu numai cu istoria poporului evreu, ci şi cu istoria întregului neam omenesc. El este nu numai
cel făgăduit de profeţi şi aşteptat de poporul ales, ci şi încoronarea umanităţii şi chiar a creaţiei,
care Îl doreşte şi Îl aşteaptă de la incepultul ei. Cel dantai Adam a fost creat în vederea
"ultimului" Adam (Rom. 5, 14; Col. 3, 9-10), de aceea întruparea este o consecinţă a creaţiei
(Col. 1, 17; Evr. 1, 3), după cum opera Sa istorică răscumpărătoare este plinirea şi consecinţa
operei Sale creatoare (Col. 1, 15, 17, 18). Sfântul Apostol Pavel defineşte dumnezeirea în
umanitate, prin cuvintele: "Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu

60
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 213
61
Andrei Andreicuţ, op. cit., p. 81

23
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la
înfăţişare aflându-Se ca un om (Filipeni II, 6-7). Credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a
luat asupra Lui, în propriul Lui ipostas, trup omenesc (fire omenească), conceput din Duhul
Sfânt în pururea Fecioara Maria şi s-a făcut om" (Mărturisirea lui Dositei, decret 7).62
Învierea este evenimentul central care a decis credinţa apostolilor în divinitatea lui Iisus
(Mt. 28, 17), precum şi întemeierea Bisericii: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14). După Înviere,
apostolii au înţeles definitiv şi plenar cine este Iisus Hristos şi ce semnificaţie are opera Sa.
"Acest Iisus, pe Care Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos" (Fapte 2, 36), a devenit "piatra din
capul unghiului" (Fapte 4, 1) a Bisericii, poporul Noului Legământ, pe care apostolii au zidit-o
după Cincizecime, ca trup tainic al Domnului, prin puterea Duhului Sfânt.
"După învierea Sa, timp de 40 de zile (Fapte 1, 3) Iisus rămâne împreună cu apostolii săi
pe care îi pregăteşte pentru misiune în lume, făgăduindu-le puterea Duhului Sfânt. În acest
răstimp, în centrul predicii Sale revine tema Împărăţiei lui Dumnezeu, Apostolii au fost trimişi
anume să propovăduiască apropierea împărăţiei lui Dumnezeu (Fapte 19, 8), Desigur,
activitatea apostolilor face parte din iconomia Duhului Sfânt în Biserică, în care Iisus le-a
încredinţat un rol unic (Mt. 14, 8)".63

3. Înnoirea şi îndumnezeirea firii umane a lui Iisus Hristos în Noul Legământ - temei al
sfinţirii şi dumnezeirii omului
Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a lucrat mântuirea noastră. Dar în mod
deplin a suferit pentru noi. Suferinţa Sa a fost dusă până la moartea pe Cruce. Cuvântul lui
Dumnezeu, prin Întrupare, s-a deşertat pe sine chip de rob luând, adică făcându-se om adevărat,
dar fără păcat, îndumnezeind firea omenească asumată. Kenoza Lui este condiţia îndumnezeirii
noastre. "Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat s-a făcut sărac, ca să
ne îmbogăţească prin sărăcia Lui" (II Cor. 8, 9). "Baza chenozei, temeiul care face posibilă
arătarea lui Dumnezeu în trup, este iubirea".64
În iubire se revarsă totul. Şi numai prin acest schimb curat de intenţii, de gânduri, de

62
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I. Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre Întruparea Cuvântului.
Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1987, p. 194
63
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 215
64
Pr. Prof. Dr. Constantin N. Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 176

24
fapte, oamenii sporesc în dragoste, în comuniune sinceră. În dragostea lui Dumnezeu omul simte,
harul Său, care se revarsă într-un suflet schimbat, eliberat de egoism.
Firea umană în Iisus Hristos se sfinţeşte, "iar sfinţirea în sens biblic şi patristic înseamnă
Jertfire".65 "Eu pentru ei mă sfinţesc pe Mine, ca ei să fie sfinţiţi în adevăr" (Ioan 17, 19). Iisus
Hristos a sfinţit firea Sa omenească pentru a ne sfinţi şi pe noi. Unirea ipostatică a celor două firi,
divină şi umană, face posibilă comunicarea însuşirilor şi deci îndumnezeirea firii umane.66
Sfânta Scriptură vorbeşte de marea taină a Persoanei-Cuvântului, când se afirmă preoţia
netrecătoare a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos (Evrei 7, 24, 25), coborârea Lui la iad, ca împărat
(I Petru 3, 19), Învierea Lui ca un împărat biruitor al morţii (Matei 28, 6; Marcu 16, 6; Luca 24,
27; 25- 26, 31; Ioan 20, 14-17), Înălţarea Sa la ceruri întru slavă, de a dreapta Tatălui (Marcu 15,
19; Luca 24, 50-51; Fapte 1, 2-9), mijlocirea Lui din ceruri şi Împărăţia Lui fără de sfârşit (Luca
1, 32-33; Ioan 12, 34).67
În grădina Ghetsimani Iisus le-a zis ucenicilor Săi apropiaţi, Petru şi cei doi fii ai lui
Zevedeu, Iacov şi Ioan: "Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi
împreună cu Mine... Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-se şi
zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta. Însă nu precum
voiesc Eu, ci precum Tu voieşti" (Matei 26, 36-38), Iisus era la capătul puterilor Sale omeneşti.
Suferinţa Sa care a sfârşit în moartea pe Cruce, nu numai că n-au înţeles-o ucenicii dar n-au putut
aduce şi ei o fărâmă de mângâiere; să fie solidari cu Acela care răscumpăra prin moarte,
umanitatea căzută. Ucenicii, reprezentau această umanitate. De fiecare dată când Iisus era în
rugăciune, ucenicii au fost aflaţi dormind: "Aşa n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!"
(Matei 16, 40). Cei trei ucenici Îl văzuseră pe Iisus în Slava dumnezeiască pe Muntele Taborului,
când S-a schimbat la Faţă (Matei 17, 1-9). Ei însă nu puteau să participe la suferinţa extremă a
lui Iisus pentru umanitate (stropii de sânge de pe Faţa Sa în timpul rugăciunii), cum nici noi,
astăzi. Greu putem să ne desprindem de egoism, de falsitate pentru a participa la viaţa adevărată,
în sfinţenie. Iisus Hristos trebuia să-şi bea paharul oferit de Tatăl, dăruindu-ne nouă această
viaţă: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).68
Iisus a experimentat, în Ghetsimani şi în final pe Cruce această tăcere, părăsire, absenţă.

65
Ibidem, p. 100
66
Ibidem, p. 101
67
***, Îndrumări misionare, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 313
68
Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, op. cit., p. 24

25
A rămas singur, întâlnindu-se real cu moartea, singur în suferinţă, aşa precum Isaia proorocise cu
mult timp înainte: "Dispreţuit era şi Cel din urmă dintre oameni; Om al durerilor şi cunoscător
al suferinţii, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa!" (Isaia 53, 3). El trăieşte moartea noastră,
moartea păcatului, pentru a o transforma din interior, a o învinge şi a duce firea la
nestricăciune.69
Ochii ucenicilor erau îngreuiaţi, nu puteau să vadă, nu puteau să înţeleagă copleşitoarea
suferinţă a lui Iisus pentru lume. "Dormiţi de acum şi vă odihniţi! Iată S-a apropiat ceasul şi Fiul
Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor" (Mt. 26, 45).
"Fiul lui Dumnezeu a venit să restaureze o ordine pe care omul a călcat-o. Să restaureze
o ordine în umanitatea Sa, prin împăcarea cu Dumnezeu, cu dreptatea, cu sfinţenia Lui".70
Uniţi cu Hristos, noi murim întru "asemănarea morţii Lui" (Romani 6, 5). "Făcându-ne
cu El o singură tulpină... vom fi părtaşi şi Învierii Lui, dându-ne seama că omul nostru cel vechi
a fost împreună răstignit cu El, ca să nimicească trupul păcatului, aşa încât să nu mai fim robi
păcatului" (Romani 6, 5-6). Omul a fost creat pentru a deveni nemuritor. "După chipul
Dumnezeului Celui veşnic şi prin libera alegere a voinţei sale sau prin stabilitatea sa în
comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul unic al Vieţii veşnice, omul trebuie să câştige nemurirea,
incoruptibilitatea, ca plenitudine în asemănarea cu Dumnezeu".71 Păcatul protopărinţilor, însă,
răstoarnă taina comuniunii de iubire şi, ceea ce constituia darul primordial, devine "posedare
iraţională" şi lipsă de comuniune spirituală. "Prin ascultarea Sa sau prin dăruirea de Sine lui
Dumnezeu, până la moartea pe cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de neascultare (cf.
Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; Ioan 3, 16). Prin coborârea Sa în iad cu sufletul Său unit cu
dumnezeirea Sa, Hristos a eliberat natura umană de coruptibilitate, dându-i nemurirea şi viaţa
veşnică. Hristos, deci, învinge moartea, vindecă natura umană şi reaşează nemurirea la modul
absolut, prin Înviere".72
În relaţie cu această ordine obiectivă, cu sfinţenia la care aspiră conştiinţa umană, aflăm
un sens în suferinţă. Credinciosul creştin o acceptă ca o cale a purificării, a transfigurării. "Vouă
vi s-a dat Harul ca să şi pătimiţi pentru Hristos", zice Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 1, 29).
La I Ioan 2, 29 gasim urmatorul text referitor la innoirea firii noastre prin Iisus Hristos:

69
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt, în rev. S.T. XXXV (1983), nr. 9-10, p.
678
70
I. P. S. Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în rev. Ortodoxia XXXVII (1985), nr. 2, p. 351
71
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt, p. 677
72
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 203

26
"Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El". Dacă cel care
săvarşeşte dreptatea, face aceasta pentru că este născut din Hristos, înseamnă că nu există o
dreptate a oamenilor; omul nu se poate îndrepta prin sine, ci numai din dreptatea lui Hristos. Cel
născut din Hristos nu se mai îndreaptă din sine, ci din Cel din care s-a născut. Începutul acestei
îndreptări se face prin lepădarea omului de faptele sale cele rele, înseamnă încetarea omului de a
se mai raporta doar la sine, raportandu-se de acum la Hristos.
De altfel, acest text ioaneic se lămureşte prin celelalte două versete în care Sfantul
Apostol foloseşte termenul de dreptate. În I Ioan 3, 7 se arată că "cel care săvarşeşte dreptatea
este drept, precum Acela drept este", iar în versetul 10, acelaşi capitol, relaţia dintre dreptatea
credinciosului şi Dumnezeu este formulată negativ: "cine nu face dreptate nu este din Dumnezeu,
nici cel care nu iubeşte pe fratele său". "Din acest context reiese clar că dreptatea omului, sau
dreptatea săvarşită de om care izvorăşte din dreptatea lui Iisus Hristos, nu este ceva extern,
însuşit doar de om, ci are un sens activ şi un conţinut realizat prin iubirea omului faţă de
aproapele său"73, aşa cum arată Apostolul în continuare menţionând că: "vestea pe care aţi auzit-
o de la început este ca să ne iubim unul pe altul".

73
Pr. Prof. Viorel Ioniţă, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, în rev.
G.B. XLVIII (1989), nr. 1, p. 39

27
CAPITOLUL IV
PREDICA DE PE MUNTE - DESĂVÂRŞIREA ÎN HRISTOS

Prima dintre cele cinci mari cuvântări ale Mântuitorului redate de Sfântul Evanghelist
Matei, poartă numele de Predica de pe Munte. Ea este cuprinsă în capitolele V, VI şi VII ale
primei Evanghelii. Este supranumită Predica de pe Munte, deoarece Sfântul Evanghelist Matei
precizează că a fost rostită de pe un munte: "Văzând mulţimile, Iisus s-a suit în munte, a şezut şi
ucenicii au venit lângă El. Şi ridicând glasul îi învăţa zicând..." (Mt. 5, 1-2).
Predica de pe Munte este o cuvântare rostită de Mântuitorul după alegerea Apostolilor,
cam pe la începutul anului al doilea al activităţii Sale. "Numirea aceasta o are de la locul de
unde a fost rostită, numit după tradiţie muntele fericirilor, identic, după părerea majorităţii
exegeţilor, cu colina Kurun-Hattin, (coarnele Hatinului), la o distanţă cam de 7 km în direcţia
nord-vestică de la oraşul Tiberias".74
În atenţia exegeţilor, Predica de pe Munte ocupă un loc de frunte nu numai fiindcă ea
conţine expunerea programatică, am putea spune, a principiilor după care trebuie să se orienteze
şi să se conducă cctăţenii noii Împărăţii întemeiată de Mântuitorul, principii care vor străbate ca
un fir roşu întreaga morală evanghelică propovăduită ulterior atât de Mântuitorul, cât şi de Sfinţii
Apostoli, ci şi din cauza diferenţelor pe care le prezintă evangheliile care cuprind această predică
(evangheliile după Matei şi Luca la capitolele respective) cu privire la aceasta, precum şi din
motivul că ei nu sunt cu toţii de acord dacă ea constituie o singură predică sau dacă evangheliştii
au dat în ea rezumatul mai multor cuvântări ale Mântuitorului, dacă Mântuitorul a rostit-o aşa
cum e redată în evanghelii ori dacă evangheliştii (şi îndeosebi Matei) n-au sistematizat ideile
potrivit nevoilor şi intereselor cititorilor lor.75
Textul Predicii de pe Munte ni s-a păstrat în două variante şi anume: una unitară şi mai
completă în evanghelia lui Matei (cap. 5, v. 3 - cap. 7, v. 27) şi într-o formă mai puţin unitară şi
fragmentară, în evanghelia lui Luca (cap. 6, v. 20 - v. 49). "Marea asemănare dintre aceste
variante e evidentă, iar exegeza modernă susţine că varianta din evanghelia lui Matei este o
redare fidelă a cuvântării Mântuitorului, aşa cum aceasta a fost rostită, în timp ce varianta din

74
Pr. Prof. Univ. Dr. Leon Arion, op. cit., p. 142
75
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Virtute şi vieţuire creştină, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 33

28
evanghelia de la Luca redă numai un rezumat al predicii".76
Faptul că varianta din evanghelia lui Matei este mai lungă, mai unitară şi mai completă,
în timp ce cea de la Luca este mai scurtă şi mai fragmentară, exegeţii îl explică prin scopul
urmărit de cei doi evanghelişti. În timp ce evanghelistul Matei voia să-şi convingă cititorii săi
iudeo-creştini de mesianitatea lui Iisus Hristos, în sensul că El este Mesia cel promis de prooroci,
e uşor de înţeles că el trebuia să înfăţişeze şi să redea mai pe larg atitudinea Mântuitorului faţă de
legea Vechiului Testament, pe când Luca, scriind pentru păgâno-creştini, a socotit fără rost
pentru cititorii săi să redea raportul dintre noua învăţătură a Mântuitorului şi legea Vechiului
Testament.
"Tema Predicii de pe Munte este dreptatea cea nouă, adusă lumii de Domnul nostru Iisus
Hristos sau spiritul Creştinismului faţă de spiritul Legii celei vechi".77

1. Importanţa Predicii de pe Munte


Predica de pe Munte e un mănunchi al celor mai de seamă principii ale moralei creştine,
ale cărei învăţături şi adevăruri Mântuitorul le-a expus şi dezvoltat în faţa poporului, mai târziu,
în cuvântările Sale. Pentru noi, e de mai puţină importanţă faptul că evanghelistul Matei a redat
în modul cel mai fidel cuvântarea Mântuitorului sau că, eventual, în redarea cuvântării
Mantuitorului, a ţinut cont şi de problemele expuse, prezentând cuprinsul cuvântării mai
sistematic.78
Importanţa Predicii de pe Munte pentru învăţătura creştină este excepţională. Fără să
mergem până acolo, încât să afirmăm că Predica de pe Munte este rezumatul întregii Evanghelii,
trebuie să recunoaştem totuşi că, cel puţin trăsăturile fundamentale ale Moralei creştine sunt
redate în această predică, a cărei întindere ocupă nu mai puţin de trei capitole din Evanghelia
întâi.79
Predica de pe Munte este un summum al legii, desăvârşirea literei care ucide; şi cu cât
legea cea nouă este mai deplină decât Decalogul, cu atât ea şi ucide mai folositor, făcându-ne
mai conştienţi de păcătuirea noastră şi mai stăruitori în cererea noastră către Dumnezeu de a ne
hărăzi şi puterea spre a ne-o apropia.

76
Idem, Principii de morală creştină în Predica de pe Munte, în rev. M.A. VIII (1963), nr. 1-3, p. 162
77
Pr. Sabin Verzan, Predica de pe Munte, izvor de învățături pentru viața creştină, în rev. G.B. XVII (1958), nr. 1-
2, p. 80
78
Prof. Ioan Zăgrean, Virtute si vieţuire creştină, p. 34
79
Olivier Clement, Predica de pe Munte, în rev. G.B. XVI (1957), nr. 2, p. 100

29
Cine citeşte cu atenţie Predica de pe Munte din Evanghelia întâi este surprins de
caracterul ei sistematic. Acest lucru se datorează, în cea mai mare măsură, Sf. Matei, scriitorul
cel mai sistematic dintre autorii Noului Testament. Nicio repetare, nimic de prisos nu putem afla
în Predica de pe Munte redată de Sf. Matei. Toate problemele abordate se insiruiesc logic,
decurgând cauza una dintr-alta: Fericirile, Apostolii, sarea pământului şi lumina lumii, legătura
dintre vorbă şi faptă, dreptatea prisositoare, combaterea insultelor, împăcarea. Predica de pe
Munte este inserată în Evanghelia întâi după o serie de învăţături şi fapte care n-o pregătesc într-
un chip special.80
Cititorul Evangheliei întâi este surprins când începe să citească Predica de pe Munte de
noutatea ei inegalabilă, de puterea ei de convingere, de felul ei cu totul nou în care tratează
temele pe care le cuprinde, de conţinutul ei variat, de neconformismul şi negarea tradiţiilor
exegetice ale şcolilor mai vechi şi mai noi ale exegezei iudaice. Ea izbeşte prin toate aceste
trăsături pe auditori, făcându-i să se minuneze şi pe unii chiar să se îndoiască de oportunitatea
unora dintre învăţăturile ei.81
Tema Predicii de pe Munte este dreptatea cea nouă, adusă lumii de Domnul nostru Iisus
Hristos sau spiritul creştinismului faţă de spiritul Legii celei vechi. La Sf. Luca se pune accentul
pe opoziţia care există între spiritul creştinismului şi spiritul păgânismului, mediu din care făceau
parte majoritatea cititorilor Evangheliei a treia.

2. Reguli de viaţă morală în Predica de pe Munte


În Predica de pe Munte, Mântuitorul, înainte de încheiere, dă câteva importante dispoziţii
călăuzitoare pentru viaţa Apostolilor şi a adepţilor Săi, dispoziţii care nu se găsesc într-o legătură
organică întreolaltă.
Împotriva practicii generale a iudeilor de a judeca foarte aspru pe semenii lor,
Mântuitorul opreşte judecarea sau, mai precis, osândirea aproapelui pe nedrept. De aceea, atrage
atenţia ascultătorilor Săi că pe cât de aspri vor fi ei în judecarea purtării semenilor lor, tot pe
atâta asprime vor trebui să suporte şi ei din partea aproapelui lor. Prin comparaţia dintre „paiul”
din ochiul aproapelui şi "bârna" din ochiul propriu se evidenţiază şi mai bine neîngăduirea
judecării nedrepte a aproapelui: creştinul este obligat să-şi aplice în primul rând sieşi aceeaşi

80
Pr. Sabin Verzan, op. cit., p. 79
81
Ibidem

30
severitate şi exigenţă pe care o aplică atunci când judecă pe aproapele său.82
Ţinând seama că învăţătura înfăţişată de Mântuitorul până în acest loc cuprinde unele
principii fundamentale pentru morala creştină, după care trebuie să se călăuzească în viaţă adepţii
Săi, iar Apostolii au menirea să păzească şi să vestească aceste adevăruri, Mântuitorul atrage
atenţia acestora ca să fie cu toată grija în ceea ce priveşte răspândirea acestor învăţături, spre a nu
fi nesocotite şi dispreţuite de cei cărora ei le vor propovădui.
Mântuitorul mai dă adepţilor Săi şi anumite dispoziţii călăuzitoare ce le vor fi de folos în
viaţa de toate zilele (Mt 7, 7-12). În primul rând, atunci când au nevoie de ceva, să ceară, să
caute, să bată la uşă. Cel ce este în stare şi în măsură să împlinească orice cerere e Dumnezeu.
Dar creştinii se pot adresa şi oamenilor, deoarece Dumnezeu adeseori ne ajută pe cale firească,
prin mijlocirea unor semeni de-ai noştri. Mântuitorul ne asigură (prin două exemple) că, la
cererea noastră, Dumnezeu ne va da totdeauna ce este bun şi folositor pentru noi. Şi precum nu e
cu putinţă ca un părinte să dea fiului său un lucru rău şi păgubitor atunci când acesta îi cere un
lucru bun, aceasta e garanţia cea mai sigură că Tatăl cel ceresc va da cele bune celor ce cer de la
Dânsul. Bineînţeles, noi trebuie să ştim ce să cerem şi cum să cerem de la Dumnezeu.83
Concluzia celor mai dinainte o constituie cuvintele: "Deci toate câte voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi şi voi lor asemenea, căci aceasta este legea şi profeţii" (Mt 7, 12). Comparând
această dispoziţie a Mântuitorului cu sentinţa rabinului Hilel: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i
face”84, se poate constata superioritatea celei dintâi, deoarece sentinţa lui Hilel e numai o
formulare negativă a poruncii iubirii aproapelui, formulare din care rezultă că tu să nu faci
aproapelui tău ceea ce nu vrei ca el să-ţi facă ţie; pe când sentinţa Mântuitorului cuprinde o
formulare pozitivă a poruncii iubirii de aproapele. Şi înseamnă mult mai mult să faci bine
aproapelui tău decât să te reţii să nu-i faci acestuia vreun rău. Formulată astfel, dispoziţia
Mântuitorului este o expresie deplină a poruncii celei mari a iubirii, în care se cuprinde toată
legea şi profeţii (Mt 22, 39; Rom 13, 10; Gal 5, 14).
Întrucât Mântuitorul a arătat încă de la începutul cuvântării că scopul ultim al adepţilor
Săi trebuie să fie dobândirea Împărăţiei cerurilor, aici ţine să le arate acestora că nu pot ajunge la
îndeplinirea acestui scop decât urmând calea cea grea şi spinoasă a virtuţii, calea îngustă în care

82
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Principii de morală creştină în Predica de pe Munte, p. 185
83
Pr. Prof. D. Stamatoiu, Raportul dintre Legea Veche şi Legea Nouă, după Predica de pe munte, în rev. M.O.
XXXI (1979), nr. 7-9, p. 554
84
Vasile Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuți, 1925, p. 282

31
se intră pe poarta cea strâmtă, în timp ce, prin poarta cea largă, pe unde intră cei mai mulţi, este
calea cea lată ce duce la pierzanie. Calea virtuţii e mult mai grea, dar ea asigură viaţa veşnică.
Împotriva noii învăţături propovăduite de Mântuitorul stă învăţătura proorocilor
mincinoşi, pe care El îi aseamănă cu lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Criteriile după care aceştia
pot fi deosebiţi de învăţătorii cei adevăraţi sunt roadele pe care ei le aduc. Aşa precum calitatea
pomilor se poate cunoaşte după roadele acestora, tot astfel calitatea profeţilor sau a învăţătorilor.
Profeţii cei mincinoşi vor avea soarta pomilor răi care se taie şi se aruncă în foc.
"Sunt însă unii care cred că vor putea dobândi Împărăţia cerurilor numai prin simpla
mărturisire a credinţei lor în Domnul".85
Aceasta e o părere nechibzuită, deoarece numai cei ce împlinesc voia Tatălui ceresc
(exprimată în legile morale) vor deveni cetăţenii Împărăţiei cerurilor. Asemenea vor fi mulţi care
vor pretinde răsplată de la Mântuitorul, la dreapta judecată, pentru diferitele harisme cu care au
fost înzestraţi: darul profeţiei, darul exorcizării, darul taumaturgiei, darul vorbirii în limbi etc.
Mântuitorul arată că nici posedarea unor astfel de daruri extraordinare nu constituie un motiv
pentru răsplata din ziua judecăţii. Aceste daruri harismatice nu s-au dat numai unor oameni
virtuoşi, ci uneori chiar unor păcătoşi, după voia lui Dumnezeu; posesorii unor daruri atât de
minunate ar fi trebuit să-şi îndrepte viaţa, dar ei n-au făcut aşa. De aceea, în ziua judecăţii,
Mântuitorul îi va alunga de la Sine prin cuvintele: "Duceţi-vă de la Mine cei ce lucraţi
fărădelegea" (Mt 7, 21).86
Mântuitorul îşi încheie cuvântarea printr-o frumoasă asemănare. El a rostit adevărurile
fundamentale, aşadar a stabilit principiile pentru purtarea celor ce voiesc să vieţuiască în calitate
de cetăţeni ai noii Împărăţii întemeiate de El. Aceia care îşi vor potrivi viaţa după aceste
principii, deci vor pune în practică învăţătura cuprinsă în ele, se vor asemăna cu bărbatul înţelept
care şi-a zidit casa pe temelie solidă de piatră, aşa că nici ploile, nici râurile, nici vânturile n-au
putut-o doborî. Deci, acel creştin care îşi potriveşte viaţa în gând şi faptă după învăţăturile
Mântuitorului, îi asigură acesteia cel mai puternic fundament (1 Cor 3, 11; 10, 4; Ef 2, 20).87

85
Preotul Dimitrie, Predica de pe Munte, tradusă şi prelucrată după “The Sermon on the Mount”, în rev. G.B. XVI
(1957), nr. 2, p. 106
86
Pr. Sabin Verzan, op. cit., p. 88
87
W. Hendriksen, Evanghelia după Matei, Ed. Reformația, Bucureşti, 2006, p. 138

32
CONCLUZII

Învăţătura lui Iisus rămâne în centrul doctrinei noastre creştine; la ea trebuie să se revină
mereu ca să se păstreze învăţătura pură de orice adaos străin.
Totuşi ea nu poate fi despărţită de restul Noului Testament. Domnul nostru n-a putut să
spună totul ucenicilor Săi, ci El le-a promis că Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul, le va
descoperi pe Hristos încă mai mult şi le va aduce aminte cuvintele Sale (Ioan 16, 12-14; 14, 26).
Astfel, învăţătura lui Iisus constituie temelia şi cheia de boltă a Noului Testament, în întregime.
În viaţa religioasă, Mântuitorul cere oamenilor o adâncă schimbare faţă de situaţia pe care
El o aflase în Israel. Dreptatea cea nouă cere din partea creştinilor o schimbare lăuntrică în
scopul practicării corecte a formelor de manifestare a sentimentului religios. Creştinismul cere
din partea credincioşilor cultivarea virtuţii integrale nu de suprafaţă, fapta nu vorba, realitate nu
aparenţa. În acest scop, ei trebuie să renunţe la dorirea de mărire , la răsplata din partea
oamenilor pentru virtuţile lor. Aceasta presupune şi părăsirea gândurilor de înavuţire, a căii celei
largi a păcatului, o întoarcere pe calea cea îngustă a virtuţii, o renunţare la păcat şi o participare
activă la întemeierea dreptăţii celei noi între oameni, având drept călăuză pentru aceasta regulă:
“Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Mt 7, 12).
Viaţa cu Iisus Hristos este, fără îndoială, o viaţă fără de păcat. Omul vechi este omul
păcatului. Făptura cea nouă este creştinul care trăieşte în Hristos cel fără de păcat.
Viaţa creştină implică o mulţime de componente diverse. Viaţa creştină cu toate
elementele ei componente, este ca o trăire conştientă a contemporaneităţii noastre cu Iisus
Hristos, Viaţa lumii, ca o coborâre şi actualizare a vieţii Lui în viaţa noastră, prin harul iubirii şi
luminii Sale.
Viaţa creştinului este cu adevărat o viaţă în Hristos, este starea de linişte şi de o dihna a
sufletului, o stare în care el poate exclama: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal.
2, 20).

33
BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu aprobarea Sf.
Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2008

2. ***, Îndrumări misionare, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986

3. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I. Cuvânt împotriva elinilor. Cuvânt despre
Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere, introducere şi note de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987

4. Sfântul Grigore de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Scrieri I, in col.


P.S.B., nr. 29, traducere de Dumitru Stăniloae şi Ioan Buga, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1982

5. Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B. şi de M.O., Bucureşti, 2009

6. Andreicuţ, Andrei, Repere de morală creştină, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

7. Arion, Pr. Prof. Univ. Dr., Leon, Comentarii la Sfânta Evanghelie după Matei, Ed. Asa,
Bucureşti, 2007

8. Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, în Dicţionar
de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1981

9. Buchiu, Pr. Conf. Dr., Ştefan, Întrupare şi Unitate, Ed. Libra, Bucureşti, 1996

10. Buzescu, Nicolae C.; Popovici, Alexandru, Parabolele şi învăţăturile Mântuitorului


Hristos, Ed. Axia, Craiova, 2004

11. Clement, Olivier, Predica de pe Munte, în rev. G.B. XVI (1957), nr. 2

12. Coman, I. P. S., Vasile, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în rev. Ortodoxia
XXXVII (1985), nr. 2

13. Constantinescu, Ioan, Studiul Noului Testament, Ed. Credinţa Noastră, Bucureşti, 2001

14. Dimitrie, Preotul, Predica de pe Munte, tradusă şi prelucrată după “The Sermon on the
Mount”, în rev. G.B. XVI (1957), nr. 2

34
15. Felea, Pr., Ilarion V., Spre Tabor, vol. IV, Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2007

16. Galeriu, Pr. Prof. Dr., Constantin N., Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti,
1991

17. Idem, Cunoaşterea lui Hristos în Duhul Sfânt, în rev. S.T. XXXV (1983), nr. 9-10

18. Gheorghescu, Drd. Ierom., Chesarie, Revelaţia divină, în rev. G.B. XXVIII (1969), nr. 5-
6

19. Gheorghiu, Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuți, 1925

20. Ghia, Gh. I., Împărăţia lui Dumnezeu după Noul Testament, Ed. Instit. de Arte Grafice,
Craiova, 1925

21. Hendriksen, W., Evanghelia după Matei, Ed. Reformația, Bucureşti, 2006

22. Ioniţă, Pr. Prof., Viorel, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului după Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, în rev. G.B. XLVIII (1989), nr. 1

23. Marcu, Pr. Prof., Grigorie T., Omul cel nou – în concepţia antropologică a Sf. Apostol
Pavel, în rev. S.T. III (1951), nr. 7-8

24. Idem, Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creştinească, în rev. S.T. IX
(1957), nr. 1-2

25. Mihoc, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în Noul Testament, vol. I, Ed. Teofania, Sibiu,
2001

26. Idem, Fiul Omului după Noul Testament, în rev. S.T. XXV (1973), nr. 1-2

27. Mircea, Pr., Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995

28. Mladin, Dr., Nicolae, Sfinţii în viaţa morală ortodoxă, în Studii de Teologie morală,
Sibiu, 1969

29. Idem, Iisus Hristos în viaţa morală a credincioşilor, în rev. S.T. V (1953), nr. 9-10

30. Paschia, Preotul, Gh., Sfânt şi sfinţenie, Tipografia ziarului "Universul", Bucureşti, 1940

31. Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 2005

35
32. Popescu, Petru Demetru, Minuni şi parabole din Noul Testament, Ed. Virtual, Bucureşti,
2011

33. Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Învăţătura despre Biserică, în Îndrumări misionare, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986

34. Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor taine şi problema intercomuniunii (teză de


doctorat), în rev. Ortodoxia XXX (1978), nr. 1-2

35. Rezuş, Petru, Despre Duhul Sfânt, în Seria Teologică, Sibiu, 1941

36. Stamatoiu, Pr. Prof., D., Raportul dintre Legea Veche şi Legea Nouă, după Predica de pe
munte, în rev. M.O. XXXI (1979), nr. 7-9

37. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniscop,
Craiova, 1993

38. Idem, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în rev. Ortodoxia XX (1968), nr. 3

39. Idem, Teologia dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978

40. Verzan, Pr., Sabin, Predica de pe Munte, izvor de învățături pentru viața creştină, în rev.
G.B. XVII (1958), nr. 1-2

41. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Virtute şi vieţuire creştină, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,
2005

42. Idem, Principii de morală creştină în Predica de pe Munte, în rev. M.A. VIII (1963), nr.
1-3

36
CUPRINS

ARGUMENT ................................................................................................................................ 1

INTRODUCERE ......................................................................................................................... 2

CAPITOLUL I
HRISTOS - ÎNVĂŢĂTORUL SUPREM .................................................................................. 4
1. Caracterul învăţăturii lui Iisus Hristos ....................................................................................... 4
2. Pildele Mântuitorului Hristos ..................................................................................................... 7
3. Aplicabilitatea învăţăturilor extrase din pilde ............................................................................ 9

CAPITOLUL II
DESĂVÂRŞIREA ÎNVĂŢĂTURII LUI IISUS HRISTOS ................................................... 13
1. Iisus Hristos desăvârşitorul revelaţiei divine ........................................................................... 13
2. Încorporarea omului, în Hristos, ca mădular al Bisericii în Noul Testament .......................... 15
3. Chemarea către sfinţenie după Testamentul Nou .................................................................... 17

CAPITOLUL III
SFINŢIREA ÎN NOUL TESTAMENT .................................................................................... 19
1. Sfinţii în Noul Legământ ......................................................................................................... 19
2. Dumnezeirea şi umanitatea Persoanei lui Iisus Hristos după Noul Testament ........................ 20
3. Înnoirea şi îndumnezeirea firii umane a lui Iisus Hristos în Noul Legământ - temei al sfinţirii şi
dumnezeirii omului ..................................................................................................................... 24

CAPITOLUL IV
PREDICA DE PE MUNTE - DESĂVÂRŞIREA ÎN HRISTOS ............................................ 28
1. Importanţa Predicii de pe Munte .............................................................................................. 29
2. Reguli de viaţă morală în Predica de pe Munte ....................................................................... 30

CONCLUZII .............................................................................................................................. 33

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................ 34

CUPRINS .................................................................................................................................... 37

37