Drept penal

Ce este o infracţiune?

In capitolul 3, infractiunea este clasificată ca parte din dreptul penal- legea repulzând relaţiile
dintre cetăţeni şi stat. Infracţiunile pot fi considerate fapte pe care statul le consideră greşit şi
care pot fi pedepsite de către acesta. Există anumite fapte care sunt infractţiuni într-o anumită
ţară iar în alta, nu. Spre exemplu, este o infracţiune să bei alcool în arabia Saudită dar nu şi în
Egipt. Este o infracţiune să fumezi marijuana în Anglia dar nu şi (în locurile prescrise) în
Olanda. Este o ilegalitate să ai mai multw soţii în acelşi timp în Franţa dar nu şi în Indonezia.
Este o infracţiune să faci avort în Irlanda, dar nu şi în Spania. Este ilegal să nu tragi apa după
utilizare la o toaletă publică din Singapore, dar nu este la fel şi în Malaysia. În general, totuşi,
există un grad mare de înţelegere între state, asupra căror fapte sunt considerate ilegale. Un
călător într-o ţară străină poate fi sigur ca furtul, asaltul fizic asupra unei persoane sau
cauzarea daunelor asupra bunurilor altcuiva vor fi considerate ilegale. Însă modul în care sunt
trataţi oamenii suspecţide infracţiune, poate fi diferit de la ţară la ţară.

Elementele dovezii. În multe sisteme juridice există un principiu important ca o persoană să

nu poată fi considerată vinovată de o infracţiune până caând statul dovedeşte că acea persoană
a comis-o. Însuşi suspectul nu este nevoit să dovedească nimic, cu toate că el va căuta, în
mod evident, să se ajute pe sine dacă demonstrează că are dovezi ce îi redau nevinovăţia.

Statul trebuie să dovedească vinovăţia inculpatului în conformitate cu standardele în vigoare,

iar pentru fiecare infracţiune există elemente precise ce trebuiesc dovedite. În sistemele
codificate, aceste elemente sunt de obicei înregistrate sub forma statuturilor; altele, cunoscute
sub numele de “infracţiuni de drept comun”, încă sunt descrise în mare parte în jurisprudenţă.
Chiar şi atunci când este vorba de un statut precis, jurisprudenţa ce interpretează statutul,
poate avea un rol forate important, odată ce circumstanţele fiecărei crime pot fi diferite.

De exemplu, infracţiunea de furt este definită în Anglia sub Actul de Hoţie din 1968 ca:

„însuşirea necinstită a a bunurilor aparţinătoare unui individ cu intenţia de a-l priva

definitiv de acesta”.

Există alte definiţii pentru care fiecare element al definiţiei, precum însuşirea, care poate
desemna luarea, distrugerea, tratând ca şi cum ţi-ar aparţine, şi comercializarea (vânzarea).
Acel decret al Actulului de Hoţie defineşte în cele mai mici detalii infracţiuni precum
spargerea (intrarea pe proprietatea cuiva fără permmisiune, având intenţia de a fura sau comite
un act de violenţă) şi jaful (folosirea forţei sau a ameninţărilor în scopul de a fura de la
cineva). Cu toate că decretul Actului de Hoţie intenţiona să acopere cât mai multe
circumstanţe posibile, adeseseori se întâmpla ca încă să mai fie necesar ca instanţele să se
refere la jurisprudenţă pentru a aplica “fapta de furt” unui nou caz. De exemplu, cazul lui R.
Împotriva lui Brown, din 1985, în care pârâtul a susţinut susţinut că el nu poate fi găsit
vinovat de spargere din moment ce el a pătruns prin fereastra unei case fără să intre cu
adevărat înauntrul ei. Cu toate acestea, instanţa a decis că o persoană poate fi judecată pentru
pătrunderea prin efracţie dacă se apropie îndeajuns încât este posibil să ia ceva dinăuntru.

De obcei există două elemente importante ale unei infracţiuni: (i) fapta ilegală în sine şi (ii)
starea mintală în care se afla persoana la momentul faptei. În dreptul anglo-american, acestea
sunt cunsocute sub numele de (i) Actus Reus şi (ii) Mens Rea. Diferenţele dintre acestea pot
fi explicate folosind infracţiunea unei crimei, drept exemplu.

(Crima cu) Premeditarea se referă la Mens Rea a infracţiunii şi este un fel de a spune că
ucigaşul a avut intenţia de a comite crimă. Bineînţeles că instanţa nu poate şti exact ce era în
mintea criminalului la momentul comiterii crimei, aşasar ea are dificila sarcină de a decide
care au fost inteţiile ucigaşului.

Există o definiţie diferită a termenului Mens Rea pentru fiecare infracţiune în parte.
Câteodată, inculaptul trebuie să fi avut intenţia de a face ceva anume. Când vine vorba de
crimă, totuşi, este interesant faptul că pârâtul nu e neapărat să fi avut intenţia de a omorâ, cu
doar să rănească grav pe cineva. El nici măcar nu trebuie să fi avut vreo ţintă; în unele cazuri
pârâtul a fost găsit vinovat dacă a omorât pe cineva din nechibzuinţă- nepăsându-i de pericole.
Multe cazuri au avut în vedere problema dacă indiferenţa înseamnă a acţiona chiar dacă ştii că
este un risc mare de pericol sau a acţiona fără să te gândeşti la riscurile pe care o persoană
cumsecade ar trebui să le ia în considerare.În alte infracţiuni, este de ajuns să fi fost neglijent
sau nepăsător, fără să fi avut vreo anume intenţie sau chiar nepăsare.

Celelalte definiţii ale crimei fac referie la Actus Reus. Acuzarea trebuie să arate că ceea ce a
făcut suspectul, a cauzat moartea cuiva. Trebuie să fie p crimă ilegală din cadrul Protecţiei
Regale, pentru că există anumite tipuri de omor, pe care statul le consideră legale – de exmplu
când un soldat omoară un inamic soldat pe perioada războiului. O limită se timp este
specificată în vederea evitării dificultăţilor dovedirii conxiunii dintre o faptă şi o crimă ce a
avut loc cum mult mai târziu. Asta poate fi relevant, mai ales în cazul unei victime ce a fost
ţinută în viată pe o perioadă de câteva luni, de către aparate, într-un spital.
Pentru a decide dacă fapta inculpatului a cauzat decesul, curtea trebuie să se asigure că fapta
respectivă a reprezentat o cauză substanțială a rezultatului. În cazul lui Pagett din anul 1983,
inculpatul a ținut o fată în fața sa pentru a-i opri pe polițiști să tragă în el. Totuși, el însuși a
tras într-un polițist, iar un alt polițist a tras înapoi, omorând fata în mod accidental. Curtea a
decis că acuzatul ar fi putut prevedea un asemenea final tragic în momentul când a tras în
polițist chiar din spatele fetei, și, ca și rezultat, fapta sa a fost considerată o cauză substanțială
a morții. În cazul lui Jordon din anul 1959, inculpatul a înjunghiat un bărbat, care ulterior a
fost transportat la spital unde a început să-și revină. Însă, bărbatul a decedat după ce
personalul spitalului i-a administrat medicamente la care acesta era alergic. În acest caz,
curtea a decis că vina aparținea personalului spitalului, mai degrabă decât atacului provocat de
cel acuzat.

În unele cazuri, a nu face absolut nimic poate fi considerat un actus rectus (act vinovat),
precum cazul lui R. vs. Gibbons și Proctor din anul 1918, când un copil a murit de foame din
cauza tatălui său care nu l-a hrănit.

În general, dacă urmărirea penală nu reușește să dovedească actul fizic (actus) sau actul
mental (mens), curtea va trebui să decidă că nu a avut loc nicio crimă, iar cazul va fi încheiat.
Totuși, există un număr restrâns de crime pentru care actele mentale (mens rea) să nu fie
demonstrate. De exemplu, în cazul, Alphacell vs. Woodward din anul 1972, deșeurile dintr-o
fabrică s-au scurs într-un râu din cauza unei conducte blocate. Proprietarii fabricii au fost
capabili să demonstreze că nu au avut nicio intenție să polueze, că nu au fost nepăsători și nici
neglijenți din moment ce au efectuat toate verificările necesare. Cu toate acestea, una dintre
curți i-a găsit vinovați în procesul „Râuri (Prevenirea Poluării)”, din anul 1951. Curtea a decis
că procesul avea ca scop încurajarea unor standarde înalte, așa că era suficient de simplu
pentru urmărirea penală să demonstreze că deșeurile fabricii se scurseseră în râu.

Pledoaria
Dacă actul și intențiile au fost dovedite, un inculpat poate evita vinovăția dacă prezintă că are
o pledoarie – un motiv pentru care instanța trebuie să îi scuze crima. Sistemele diferite a legii
recunoaște serii de apărare diferite și deobicei limitate. Spre exemplu legislația engleză
câteodată permite apărarea violenței – fiind forțaț să comită o crimă din cauza amenințărilor
care îi vor dăuna lui sau altei persoane dacă nu săvârșește crima. Violența poate fi folosită ca o
pledoarie împotriva acuzației de crimă dacă inculpatul a fost partea secundară, dar nu este
valabilă dacă este acuzat ca fiind ucigașul principal. Altă defnsivă e cea a demenței. În marea
majoritate a țărilor o persoană nu poate fi acuzat de vinovăție dacă în opinia unui doctor el nu
a putut să fie responsabil de acțiunile sale din cauza demenței. Dar acest tip de pledoarie cere
o dovadă riguroasă. Dacă este dovedit că persoana are demență atunci el nu este trimis la
închisoare ci la un spital psihiatric. Se poate discuta despre iresponsabilitatea acțiunilor unei
persoane dacă el este intoxicat – beat sau e sub influența drogurilor. De fapt, o persoana
intoxicată ar putea să nu realizeze ce face, prin urmare nu are intenții criminale. Totuși în
Marea Britanie și în alte multe țări, există un principiu general potrivit căruia persoanele care
s-au intoxicat conștient trebuie să fie trase la răspundere pentru faptele lor. În consecință,
intoxicația nu este o apărare. Aproape fiecare sistem legislativ recunoaște autoapărarea. În
legislația engleză un inculpat poate evita vinovăția pentru rănirea cuiva dacă reușește să
convingă instanța că forța pe care a folosit-o era pentru a se apăra pe sine în circumstanțele
date. În unele țări împușcarea unui hoț neînarmat poate fi recunoscută ca autoapărare, dar în
alte țări acest fapt poate fi considerat o forță nechibzuită. Conceptul de apărare nu ar trebui să
fie confundat cu cel de atenuare – motivele pentru care pedeapsa nu ar trebui să fie dură. Dacă
persoana are o pledoarie, istanța îl va considera nevinovat. Numai după ce inculpatul a fost
găsit vinovat el poate să atenueze crima sa prin explicarea unor circumstanțe specifice în
timpul crimei. În Franța apărarea infracțiunii din cauza pasiunii este uneori folosită pentru a
diminua fraza: actul tău a fost cauzat direct din pricina acțiunilor nechibzuite a partenerului
tău. Cu toate că majoritatea legilor penale din lume se referă la acte de violență sau furt, sunt
și legi care reglementează aproape orice fel de comportament uman, spre exemplu ce facem
noi cu pământul nostru; ce spunem și ce scriem; cum ne conducem afacerea; chiar și ce
purtăm. Câteodată guvernul creează ,,crime noi’’ prin identificarea unor tipuri de
comportamente și prin adoptarea unor noi legi care se vor ocupa de aceasta. În majoritate
țărilor industrializate, legile privind furtul nu erau adecvate pentru a face față crimelor
informatice unde informații complexe sunt furate, alterate sau folosite pentru a îi înșela pe
alții, prin urmare au fost adoptate legi noi. Schimbarea tehnologică este un motiv pentru care
crimele legislative sunt cea mai rapidă zona de creștere a legii. Un alt motiv este că numărul
de crime comise în unele țări sunt în creștere rapidă, deși uneori nu este clar dacă oamenii
încalcă mai mult leagea, sunt prinși mai des sau se raportează mai multe crime ale altor
persoane. Un alt motiv ar fi că societățile diferite sau probabil guvernele diferite revizuiesc în
continuare ideile despre ce ar trebui de considerat o crimă și ce nu. Actele homosexuale,
sinuciderea și blasfemia se considerau în toate țările Europene crime, dar acum au devenit
depenalizate. Pe de altă parte discriminarea împotriva altcuiva pe bază de rasă sau sex nu era
recunoscută ca fiind crimă până recent, totuși nu este recunoscută în unele țări. Cazurile de
autanasie creează reevaluări a conceptului de crimă.
 Avocații la muncă

Titluri profesionale

Deși multe persoane care studiază sau lucrează in domeniul juridic sunt numite avocați, lumea
îi descrie într-adevăr ca fiind niște persoane care au devenit oficial calificate să acționeze in
legătură cu o anumită problemă juridică deoarece au experiența profesională corespunzătoare.
Majoritatea țărilor au un grup diferit de avocați, fiecare dintre aceștia având un anumit grad de
examinare pentru a se califica în desfășurarea unei anumite activități. În Japonia, un avocat
trebuie să decidă dacă dorește să ia examenul pentru a deveni avocat, procuror sau judecător.
În Anglia, decizia este de a deveni avocet sau solicitant. Avocatul se specializează în
susținerea procesului în fața unui judecător și au dreptul de a fi audiați, dreptul de audiență,
chiar și în cea mai înaltă instanță. Aceștea nu sunt plătite direct de către clienți, ci sunt
angajați de către solicitanți. Judecătorii sunt de obicei aleși dintre cei mai competenți avocați,
iar odată numiți, aceștia nu pot continua să exercite funcția de avocat. Solicitanții fac pregătire
preliminare pentru proces și il înaintează apoi avocaților, deasemenea se ocupa de lucrările
legale care nu vin în fața unei instanțe, precum întocmirea testamentelor și tratarea litigiilor
soluționate în afara instanței. Solicitanții au, de asemenea, un drept de audiență în instanțele
inferioare, însă în instanțele superioare, cum ar fi Curtea de Apel, trebuie să aibă un avocat
care să argumenteze cazul clientului. În general, se poate spune că un avocat petrece cea mai
mare parte a timpului fie într-o sală de judecată, fie își pregătește argumentele pentru instanță,
iar un solicitant își petrece cea mai mare parte a timpului într-un birou unde oferă consultanță
clienților, efectuând investigații și pregătin documente. Mulți oameni cred că distincția dintre
avocați și solicitanți ar trebui eliminată în Anglia, așa cum sa întâmplat deja în Australia.
Guvernul ia in considerație o varietate de propuneri, existînd argumente atât pentru
menținerea cât și pentru eliminarea divizării.

Domeniul de lucru

Chiar și avocații cu aceleași calificări și titluri profesionale pot face diferite tipuri de muncă.
Majoritatea orașelor din Statele Unite, de exemplu, au firme mici de avocați care se află în
contact zilnic cu oamenii obișnuiți, oferind sfaturi și acționând în chestiuni cum ar fi afacerile
consumatorilor, disputele privind accidentele rutiere și contractele de vânzare a terenurilor.
Unii pot, de asemenea, să pregătească apărarea pentru clienții acuzați de infracțiuni. Cu toate
acestea, atât în Statele Unite, cât și în alte țări industrializate, avocații devin din ce în ce mai
specializați. Lucrând în firme mici, avocații tind să se limiteze la anumite tipuri de muncă, iar
avocații care lucrează în firme mari de avocatură sau cei care lucrează în departamentul de
drept al unei mari întreprinderi comerciale lucrează pe un domeniu de drept foarte specific.
Un avocat poate fi angajat de compania minieră numai pentru a pregăti contracte pentru
furnizarea cărbunelui.Altul poate face parte din grupul de pe Wall Street de peste o sută de
avocați care se specializează în consilierea brokerilor pe tranzacții de acțiuni. Pe lângă tipul de
muncă, condiția de muncă și salariile intre membrii profesiei juridice diferă foarte mult.
Pentru unii oameni, imaginea unui avocat este o persoană care duce o viață foarte bogată și
confortabilă. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că există și avocați a căror viață nu este atât de
sigură. Avocatul de pe Wall Street câștigă probabil un salariu ridicat, în comparație cu firmele
care acordă consultanță publicului cu privire la drepturile sociale sau la procedurile de
imigrare care sunt nevoite să limiteze salariile pentru a rămâne în afaceri. Există avocați în
țările în curs de dezvoltare care prestează serviciile gratis ce subvenționează lucrul pe care ei
sunt de accord să-l facă pentru plăți reduse sau gratuit pentru anumite grupuri de cetățeni.
Avocații implicați în drepturile omului ar putea chiar să-și găsească profesia periculoasă.
Studiul Amnesty International arată că peste 60 de avocați care au investigat cazuri împotriva
persoanelor acuzați de crime politice au fost uciși în 1990. În țările în care guvernul asigură că
toți oamenii să aibă acces la un avocat în caz de urgență, există firme specializate în relațiile
cu persoanele care nu ar putea să plătească pentru serviciile juridice din buzunarul propriu. De
exemplu, în Anglia, orice persoană care se află în fața unei urmăriri penale are dreptul de a
alege o firmă de avocați care să o reprezinte. Dacă venitul său este sub un anumit nivel, acesta
nu va fi obligat să plătească: firma va ține o evidență a costurilor sale și va aplica plății
Comisiei de asistență juridică finanțată de guvern.