Sunteți pe pagina 1din 5

Determinarea coeficientului de vâscozitate a lichidelor

biologice

I. Noţiuni teoretice
Vâscozitatea este fenomenul de frecare internă ce apare în sistemele lichide.
Fenomenul de vâscozitate se manifestă în două ipostaze: când o particulă se mişcă în
raport cu un lichid staţionar – vâscozitate statică şi când straturile adiacente de lichid se
mişca unele în raport cu altele – vâscozitate dinamica.
Vâscozitatea statică – face obiectul unei alte lucrări practice de tehnici de
separare (sedimentarea).
Vâscozitatea dinamică – În cazul lichidelor reale care curg se constată că acest
proces are loc în straturi subţiri vecine, moleculele din acelaşi strat având aceeaşi
viteză, în timp ce moleculele din straturile vecine au viteze diferite.
Între moleculele straturilor vecine (ca şi între moleculele aceluiaşi strat) se
exercită forţe de atracţie, forte ce se opun deplasării relative a acestor straturi,
determinând apariţia unei frecări interne în lichide numită vâscozitate.
Dacă în timpul curgerii straturile de lichid rămân paralele, curgerea este
cunoscută sub numele de curgere laminară. Pentru curgerea laminară, forţa de
vâscozitate este dată de legea lui Newton:
dv
Fv S
dx
unde: = coeficientul de vâscozitate dinamica a lichidului
dv
= gradientul de viteză
dx
S = aria comună a celor doua straturi
Coeficientul de vâscozitate depinde de natura lichidului şi de temperatură
(scăzând cu creşterea temperaturii). Lichidele pentru care este valabilă relaţia de mai
sus se numesc lichide Newtoniene. Marea majoritate a lichidelor de interes medical
(lichidul cefalorahidian, plasma sangvină, serul sangvin, urina) sunt lichide Newtoniene.
Vâscozitatea dinamică este un fenomen foarte important în circulaţia sângelui.
Să consideram un vas de sânge de lungime L şi raza R la capetele căruia
acţionează o diferenţă, de presiune p=p1–p2>0 (unde p1 este proiecţia presiunii
sistolice până în acel teritoriu iar p2 rezistenţa periferică). La peretele vasului aderă o
peliculă fină de lichid ce rămâne în repaus. Dacă diferenţa de presiune nu este foarte
mare, atunci curgerea are loc în pături cilindrice paralele, cu viteze din ce în ce mai mari
de la periferie spre axă (figura 9.1).

Figura 9.1. Curgerea unui fluid printr-un tub cilindric de lungime L şi raza R; p1, p2 sunt
presiunile ce acţionează la capetele tubului ( p = p1 – p2>0)

Se poate determina în acest context fluxul de sânge (volumul ce trece în


unitatea de timp) prin secţiunea transversală a vasului:
R 4 (p1 p 2 )
(1)
8 L

Pentru lichidele care curg în conducte se introduce aşa numitul număr Reynolds:
v r
Re

unde: r = raza conductei


= densitatea fluidului
v = viteza de curgere
= coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului
Pentru sângele din arterele mari există o valoare critică a numărului Reynolds
(ReCR) egală cu 1000. În funcţie de această valoare există mai multe regimuri de
curgere a sângelui :
a) pentru Re< 1000, curgerea este laminară
b) pentru 1000< Re<2000, curgerea este nestabilă
c) pentru Re > 2000, curgerea devine turbulentă (cu vârtejuri)
În sistemul cardiovascular uman, curgerea turbulentă poate să apară în aorta,
imediat deasupra valvulelor sigmoide, în perioada de expulzie a sângelui (când viteza
sângelui atinge cea mai mare valoare). Această curgere turbulentă este caracterizată
prin zgomote caracteristice. Turbulenţa (consumatoare de energie) poate să apară şi în
alte vase, în stări patologice, când vâscozitatea sângelui este mult mai scăzută
(anemie, sau în cazul scăderii CO2 din sânge).
Vâscozitatea sângelui
Vâscozitatea sângelui, la temperatura de 37oC, este de aproximativ 4 ori mai
mare decât cea a apei, sângele fiind un lichid nenewtonian. Mai mult, sângele nu
constituie o fază omogenă, ci un sistem dispers heterogen, mai precis, o suspensie de
elemente figurate în plasmă.
Tot lichidele nenewtoniene sunt şi soluţiile coloidale şi macromoleculare, pentru
care coeficientul de vâscozitate depinde de concentraţia particulelor dispersate,
conform legii lui Einstein:
η=ηd(1+KV)
unde: ηd = coeficientul de vâscozitate dinamică al mediului respectiv,
V = volumul fazei dispersate din unitatea de volum a suspensiei,
K = constantă ce depinde mărimea şi natura particulelor
dispersate (pentru proteine globulare K=4-10)

II. Parte experimentală


Determinarea coeficientului de vâscozitate a unor lichide
Principiul metodei: Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul Ostwald se
bazează pe măsurarea timpului de scurgere a unui volum determinat de lichid printr-un
tub capilar etalonat sub acţiunea unei diferenţe de presiune cunoscută.
Pornind de la relaţia (1) şi ţinând cont că diferenţa de presiune este de tip
hidrostatic p1-p2= gh se poate arăta că expresia coeficientului de vâscozitate se poate
scrie sub forma:
= K· ·t
unde: K = o constantă ce depinde numai de vâscozimetrul utilizat.
Dacă un volum V de lichid al cărui coeficient de vâscozitate este necunoscut
curge în timpul t printr-un tub capilar între doua repere şi dacă acelaşi volum de apa V
având coeficientul de vâscozitate cunoscut 0 parcurge aceeaşi distanţă în timpul to
putem determina vâscozitatea relativa a lichidului rel:

t t
rel d (2)
0 0 to t0

unde: d reprezintă densitatea relativă.


0

Dacă cunoaştem însă şi 0 se poate calcula vâscozitatea absolută a lichidului .

Dispozitivul experimental:
Pentru determinarea vâscozităţii unor lichide se foloseşte dispozitivul Ostwald.
Acesta este confecţionat dintr-un tub de sticlă în forma literei "U" având o ramură (A) cu
un diametru de aproximativ 2cm prevăzută cu un rezervor de 3ml capacitate şi respectiv
o ramură (B) având un diametru de aproximativ 0.8cm cu un rezervor de 2ml capacitate
situat în partea superioară. Acest rezervor este delimitat de două tuburi capilare şi este
prevăzut cu două repere R1 si R2.
Ramura (B) continuă cu sistemul de aspiraţie alcătuit dintr-un tub de cauciuc, un
tub de sticlă prevăzut cu un orificiu lateral şi o pompă de cauciuc.

Figura 9.2. Vâscozimetrul Ostwald.

Mod de lucru:
Se introduce apa distilată în ramura A. Cu ajutorul sistemului de aspiraţie se
ridică apa în ramura B undeva deasupra reperului R1. Se eliberează pompa iar în
momentul când suprafaţa lichidului se află în dreptul reperului R1 se porneşte
cronometrul şi se măsoară intervalul de timp necesar apei să curgă între R1 si R2.
Se înlocuieşte lichidul de referinţa (apă distilată) cu lichidul de studiu şi se repetă
procedeul prezentat mai sus. Pentru calcul coeficientului de vâscozitate se va folosi
relaţia (2).
Se vor efectua 15 determinări pentru fiecare lichid în parte iar datele
experimentale se vor introduce în tabelul de mai jos.

No tapa tapa t d rel rel n-1


(s) mediu lichid (Ns/m2) med (Ns/m
2
(s) (s) (Ns/m )
2
)
1.
....