Restructurarea IMM-condiţie a integrării europene

Înainte de a fi o condiţie pentru integrarea europeană, restructurarea este un fenomen

al tranziţiei, o condiţie pentru creşterea economică necesară atingerii nivelului de dezvoltare
cerută pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Consiliul European întrunit la Copenhaga în iunie 1993 a stabilit ca aderarea fiecărei
ţări asociate din Europa Centrală şi de Est care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndata ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin
prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.
Criteriile stabilite atunci au fost dezvoltate ulterior dar ele au rămas la baza întregii
dezbateri privind aderarea unor noi state. Aceste condiţii sunt: existenţa unor instituţii stabile,
care garantează democraţia, primatul legii, drepturile omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor; existenţa unei economii de piaţa functionale, cu capacitatea de a face faţă
presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei interne a Uniunii şi capacitatea ţării candidate de a-
şi asuma obligaţiile ce rezultă în urma aderării, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice,
economice şi monetare.
În România, strategia de dezvoltare la nivelul macrostructurii industriei de până în
1995 s-a bazat pe amânarea ajustărilor structurale datorită riscului dezvoltării cu prioritate a
anumitor ramuri, lipsei unui mediu economic normal, costurilor sociale mari şi riscului
exploziilor sociale generale, neclarităţii obiectivelor şi eficienţei scăzute a instrumentelor de
coordonare a politicii de stabilizare macroeconomică cu politica de restructurare a industriei.
La nivel macroeconomic, reforma a fost amânată mereu fiind preferată starea de aşteptare şi
măsurile pe termen scurt şi intindere mică. Restructurarea industriei apare ca obiectiv strategic
pentru orizontul de timp 1995 – 2004 astfel încât aceasta să devină modernă şi competitivă,
capabilă să se adapteze cât mai repede la evoluţia pieţei europene şi mondiale şi la "situatţile
de conjunctură politică şi economică internaţională care să permită realizarea unei creşteri
economice stabile şi de durată".
Restructurarea industriala presupune:
- configurarea progresiva a specializarii industriei pe anumite subramuri si grupe de
produse;
- deschiderea spre exterior, in concordanta cu prevederile Acordului de Asociere la UE,
valorificarea facilitatilor ce rezulta din acest acord si diminuarea prin masuri
anticipative a riscurilor posibile;
- privatizarea celei mai mari parti a societatilor comerciale;
- expunerea societatilor industriale ramase in proprietate publica fortelor pietei;
- promovarea unor programe de cercetare-dezvoltare in domenii de interes national,
stimularea inovarii si difuzarea tehnologiilor;
- sporirea mobilitatii pe piata a fortei de munca;
- alinierea la standardele europene de calitate şi de protecţie a mediului.
Restructurarea de ansamblu a industriei apare ca un mijloc de asigurare a creşterii
economice şi de compatibilizarea cu structurile UE.
În octombrie 1999, cu puţin timp după ce Comisia Europeană formulase propunerea
de începere a negocierilor de aderare cu alte şase state, printre care şi România, comisarul
responsabil cu extinderea Uniunii Europene, Gunter Verheugen, a venit la Bucureşti într-o
primă vizită pe care o efectua în ţările candidate de la numirea sa în această funcţie şi, cu
ocazia Forumului Investitorilor – România, organizat de Internaţional Herald Tribune, a lansat
un mesaj pozitiv: reformele necesare pentru participarea la negocierile de aderare sunt la
îndemâna României şi vor fi benefice pentru bunăstarea de ansamblu a ţării. El a subliniat că
România a făcut progrese pe calea reformelor economice şi a dat ca exemplu restructurarea şi
privatizarea sectorului bancar şi a unor companii industriale de importanţă majoră. El a arătat
însă şi faptul că România nu are încă o economie de piaţă funcţională şi nu poate face faţă
economiei concurenţiale de pe piaţa internă a Uniunii Europene, condiţii elementare pentru
aderare. Ca soluţie, Veurheugen propune implementarea programelor de ajustare structurală
pe termen scurt, agreate cu instituţiile financiare internaţionale, şi a programului PHARE –
RICOP.
Acesta din urmă, în valoare de 100 de milioane de euro, este destinat restructurării
industriei româneşti. De altfel, sprijinul financiar pentru România al Uniunii Europene este
văzut ca o dovadă a optimismului în privinţa evoluţiei ţării noastre. În anul 2000, UE va
acorda peste 600 de milioane de euro, fonduri nerambursabile, prin programul PHARE, şi alte
două instrumente financiare, ISPA şi SAPARD, referitoare la transport şi mediu, agricultura şi
dezvoltare rurală. Se prevede menţinerea unui nivel înalt de finanţare de acest gen, cel puţin
până în 2006.
Din acest punct de vedere, România ajunge pe locul al doilea, după Polonia, loc
pe care îl ocupă între ţările candidate şi din punct de vederea al mărimii resurselor şi
potenţialului.