UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

SPECIALIZAREA: MASTER – ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

LUCRARE DE DISERTAŢIE

POPULAŢIE ŞI URBANIZARE – CORELAŢII COMPARATIVE ÎNTRE ESTUL ŞI VESTUL

UNIUNII EUROPENE

Îndrumător ştiinţific,

Prof. Univ. Dr. Violeta Puscasu

Absolvent,

Mardare Petru Eugen

GALAŢI -2012
 POPULAŢIE ŞI URBANIZARE – CORELAŢII COMPARATIVE ÎNTRE ESTUL ŞI VESTUL

UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I – Explicaţii terminologice………………………………………………………… 5

1.1 Ce este Europa şi Uniunea Europeana…………………………………………………………… 5

1.2. Definiţia populaţiei – Caracteristicile unui European……………………………………………. 6

1.3. Oraşul European………………………………………………………………………………….. 7

1.4. Definiţia Urbanizării…………………………………………………………………................... 8

CAPITOLUL II – Populaţie şi Urbanizare în Uniunea Europeană……………………………… 10

2.1. Demografia UE şi problemeie ei actuale………………………………………………………… 10

2.2. Despre cum politica şi războiul au influenţat Oraşul European Modern………………………… 13

2.2.1. Haussmanizarea – politica şi Oraşul European………………………………………………… 16

2.2.2. Oraşul şi rănile războiului – Socialismul şi Urbanizarea………………………………………. 21

CAPITOLUL III – Studiu de caz – Berlin………………………………………………………… 26

3.1. Generatorii urbani………………………………………………………………………………... 26

3.2. Factorul demografic……………………………………………………………………………… 29

3.3. Forma oraşului…………………………………………………………………………………… 31

CAPITOLUL IV – Studiu de caz – Galaţi……………………………………………………….. 38

4.1.Comerţul şi portul – influenţa asupra formei oraşului…………………………………………… 38

4.2. Oraşul industrial – perioada interbelică şi influenţa socialismului……………………………… 44

4.3. Planificarea Dezvoltării oraşului…………………………………………………………………. 47

Concluzii personale ………………………………………………………………………………… 49

Bibliografie…………………………………………………………………………………………… 52
 Introducere.

Oraşul a existat mereu în istoria oamenilor. De altfel, fără „oraş” nu am fi putut niciodată
vorbi de „civilizaţie” şi „umanitate”. Ce a diferenţiat specia umană în evoluţia ei, nu a fost
descoperirea uneltelor, focului, un creier mai mare, ci oraşul, abilitatea de a convieţui în spaţiul
restrâns al zidurilor. Omul a făcut un compromis atunci când a abandonat imensitatea câmpiilor şi
locuinţele temporare pentru siguranţă, bogăţia şi cultura care a apărut pe străzile oraşului. Şi se
pare că a fost alegerea potrivită.

Lucrarea aceasta, „Populaţie şi Urbanizare – corelaţii Comparative între estul şi vestul

Uniunii Europene” a pornit de la întrebarea „De ce oraşele europene sunt atât de diferite,
călătorind de la Vest la Est?”. Scopul ei devenind astfel crearea unei imagini de ansamblu a
fenomenului de urbanizare în Uniunea Europeană şi legătura pe care acesta o are cu elementul
populaţional. În acest demers, am încercat aducerea ca element de noutate, a studierii istoriei
naţiunilor europene şi a sistemelor lor politice, pentru a scoate în evidenţă elementele definitorii
pe care acestea le-au avut în influenţarea fenomenelor demografic şi urban. Vom apela astfel la
utilizarea unei metode analitice şi descriptive, pentru o mai bună sintetizare a informaţiilor
colectate.

Primul capitol va fi destinat explicaţiilor terminologice şi bibliografice, pentru o mai bună

înţelegere a noţiunilor cu care vom avea de-a face pe parcursul lucrării. Vom încerca astfel să
găsim definiţii de actualitate pentru Europa şi Uniunea Europeană, dincolo de noţiunile
geografice şi politice cunoscute deja, vom încerca să definim populaţia şi noţiunea de „Oraş
European”, iar în finalul capitolului vom aduce o definiţie procesului de urbanizare în sine.

În capitolul doi vom începe să prezentăm demografia Uniunii Europene şi problemele ei

actuale cu care se confruntă, de la migraţie, până la îmbătrânirea populaţională şi vom face prima
incursiune în istoria şi politica europeană, încercând să aducem o imagine nouă modului în care
războiul şi sistemele de guvernare au schimbat faţa Oraşului European modern în ultimul secol.

3
 Pentru o mai bună înţelegere a problematicii lucrării, vom apela la exemplificare şi la studiu
de caz. Specific vestului Uniunii Europene, am ales Berlinul, oraş cu o istorie bogată şi
complexă, probabil unul dintre cele mai atipice capitale europene, divizat pentru aproape o
jumătate de secol de un zid al ideologiilor şi războiului rece. Pentru estul Uniunii, am ales că
exemplul oraşul Galaţi. Acestor exemplificări le-am destinat capitolul trei al lucrării.

Ultimul capitol este destinat concluziilor şi părerilor personale, ca argument final adus
evoluţiei şi structurii demografice în cadrul transformărilor suferite de elementul urban.

4
 CAPITOLUL 1. Explicaţii terminologice.

Înainte de porni în analiza problematicii lucrării de faţă, este de înţeles explicarea câtorva
noţiuni de care aceasta se leagă, de vrem sau nu. Fenomenul apariţiei şi formării oraşelor este
unul global, chiar dacă, de la continent la continent, întâlnim caracteristici diferite.

1.1. Ce este Europa şi Uniunea Europeană

Deoarece tema lucrării noastre vizează oraşele europene, este de înţeles că ar trebui să
începem cu o definiţie geopolitică a Europei şi a Uniunii Europene. Dincolo de numeroasele
dezbateri ale geografilor, în ceea ce priveşte adevărul legat de identificarea Europei că şi
subcontinent al Asiei, ea are o o geografie internă diversificată de elemente topografice precum
munţi, râuri şi păduri, combinaţia de proximitate şi fragmentare definind dezvoltarea
continentului. Dincolo de limitele acestea, cu care am fost învăţaţi, Europa se poate împărţi
efectiv în două cercuri de influenţe, unul de exterior, în care se pot întâlni cele mai bogate şi mai
dezvoltate state moderne, bazându-se doar pe prezenţa Franţei, a Ţărilor de Jos, a vestului
Germaniei şi Italiei de Nord şi unul de interior, reprezentat de zone precum statele balcanice şi
Austria. Câmpiile Europei de est, ce acoperă Polonia, Rusia şi Ucraina, marchează zonele ce
delimitează Europa de Asia.

Europa suportă mai multe definiţii1. Prima se bazează pe factori vechi care includ separaţia
dintre Est şi vest, durabilitatea ideii europene a generalului De Gaulle, în ceea ce priveşte statele
naţiuni şi diferitele cicluri economice sub care operează regiunile europene. Apoi, ce-a de-a doua,
se bazează pe „ideea” Europei promovată de omul politic Jean Monet, în anii 50, idee ce a
câştigat forma instituţională prin înfiinţarea UE. Putem chiar spune, într-o oarecare măsură, că
Europa este identică cu Uniunea Europeană şi invers, iar afirmaţia noastră nu ar fi deloc greşită,
având în vedere ultimele valuri de aderare după perioada anilor 90. Această idee, împreună cu
celelalte concepte şi instituţii transnaţionale, reflectă efortul de a depăşi limitele geopolitice şi

1
Hay Anthony W – Geopolitics of Europe , Orbis, Spring 2003, Foreign Policy Research Institute,
http://www.fpri.org/orbis/4702/hay.geopoliticseurope.html (consultat la data 13.04.2012)
5
bazele istorice ale continentului.

Nu în cele din urmă, demografia continentului, ce trece prin schimbări majore datorate
îmbătrânirii populaţiei şi migraţiei în masă din state ale lumii a treia, oferă o a treia definiţie a
Europei, care ar trebui luată în considerare. Europa e definită de Europeni, dar caracteristicile
unui locuitor nu mai sunt aceleaşi, ca la începutul secolului XX. Legăturile cu statele de dincolo
de Ocean, a căror populaţii au avut la bază colonizarea Europeană, sunt legate de înţelegerea
culturală şi demografică a continentului şi încă poartă încărcături semnificative, atât din punct de
vedere politic, cât şi economic şi emoţional.

Ca să răspundem primului set de întrebări, Europa a depăşit de mult cadrul său geografic,
reprezentând în prezent, un conglomerat de idei similare, politice, culturale, religioase şi nu în
ultimul rând demografice, care au primit o formă instituţională, odată cu înfiinţarea Uniunii
Europene ca organ politico-administrativ suprastatal.

1.2. Definiţia populaţiei – caracteristicile unui european

Şi totuşi Europa nu ar fi ea însăşi, la fel cum oraşul nu ar avea un rost, fără un mic element
denumit populaţie. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ne propune cea mai simplă definiţie
a termenului populaţie, ca fiind „totalitatea locuitorilor unei ţări, ai unei regiuni, ai unui oraş,
etc”2.

Din perspectiva administraţiei publice, populaţia „reprezintă colectivitatea de administraţi, cu

toate caracteristicile ce derivă din dinamica, structura şi mobilitatea populaţiei.” Însă acestei
definiţii trebuie să i se adauge că şi completare, faptul că noţiunea de loc, în prezent este dificil de
aplicat, din cauza mobilităţii ridicate a unui individ.

Populaţia este o realitate abstractă, definită doar în raport cu limitele sale spaţiale. Astfel se
crează legături între teritoriu şi populaţie. Ea are caracteristici care se aplică numai în mod
colectiv.3

Elementul de bază al populaţiei este individul. Ce înseamnă să fii european însă? Cel mai

2
http://dexonline.ro/definitie/popula%C8%9Bie (consultat la data 13.04.2012)
6
simplu răspuns pe care îl putem da se leagă tot de loc. Eşti european dacă trăieşti pe continentul,
zonă geografică denumită Europa, dacă împarţi cu ceilalţi locuitori o istorie comună, o cultură
mai mult sau mai puţin locală, dacă tradiţiile care te identifică se regăsesc doar în acest teritoriu.
În ultima perioadă însă, a fi european a devenit sinonim cu termenul de cetăţean al Uniunii,
întărind, cu putere juridică, noţiunea care până acum se referea la zonă geografică, prin drepturi şi
obligaţii stipulate de Constituţia semnată la Roma în 2004.

Totuşi, termenul de „cetăţenie europeană”, este ambiguu în sine4. Încă nu este clar dacă
denotă „cetăţenia” în cadrul unei entităţi politice sau grupări culturale, sau dacă se referă la
feluritele interdependenţe în cadrul relaţiilor de cetăţenie în care sunt implicaţi europenii.
„Cetăţenia Europei” leagă oamenii cu o politică specifică a Europei, pe când „cetăţenia în
Europa” atrage atenţia asupra peisajelor complicate ale problemei cetăţeneşti în spaţiul politic al
continentului.

1.3. Oraşul European

Este destul de dificil să vorbim despre un model standard al unui Oraş European, dacă e să
luăm în considerare diversitatea continentală, în special în ceea ce priveşte tradiţia, fie că e vorba
de zona Anglo-Saxonă, Central Europeană, Nordică sau Mediteraneană. Totuşi, putem identifica
un set de caracteristici comune care sunt prezente în toate aceste oraşe şi care definesc, într-o
modalitate similară, înţelegerea termenului de oraş.

Oraşul, din punct de vedere normativ, reprezintă o zonă compactă care adăposteşte
numeroase activităţi şi unde, de asemenea, găsim oameni din diverse amestecuri sociale. Zonele
sale publice sunt locaţii liniştite, care îmbogăţesc ideea de coabitare. Mobilitatea locuitorilor săi
nu este în întregime dependentă de automobilul personal iar transportul public joacă un rol major.
Astfel, ceea ce urmărim la oraşele europene sunt următoarele idei:

- Unitatea: sunt grupate în jurul unui centru, spre deosebire de oraşele americane, întinse,
păstrând astfel integritatea şi coerenţa spaţiilor lor deschise.

3
Prof. univ.dr Puscasu V - Demografie – suport de curs, p 14.
4
Painter J – European Citizenship and the Regions, Queen’s Papers on Europeanisation, no7/2003, pg4.
7
 - Densitatea: favorizează mobilitatea pietonală sau cu mijloace de transport în comun,
aducând serviciile mai aproape şi evitând o dezvoltare excesivă a zonelor verzi

- Folosirea mai multor zone în aceeaşi locaţie: combină zonele rezidenţiale cu cele
industriale şi cu cele recreaţionale, pentru a crea un stil de viaţă urban care e divers şi
complex.

- Fundalul social: reducerea tendinţei de a crea zone „ghetto”, datorită nivelului veniturilor,
originilor sau rasei, încurajând astfel o mai bună integrare socială.

- Spaţiile publice: trebuie să aibă funcţia de a integra platforme pentru activităţi variate şi
pentru coabitarea diferitelor grupuri sociale.

- Zone în care transportul public este dominant

Toate aceste caracteristici sunt interdependente. Transportul public are nevoie de o

concentraţie mare demografică, iar zonele publice cer la rândul lor o diversitate de întrebuinţări.
Toate acestea îi dau formă oraşului. 5

1.4. Definiţia Urbanizării

De cele mai multe ori, termenii „urbanism” şi „urbanizare” sunt consideraţi aproape
sinonimi, deşi un funcţionar public, indiferent de natura lui, ar trebui să ştie diferenţa dintre” o
ştiinţă şi un proces spaţial complex, în care componenta teritorială vizibilă este marcată de
urbanism.”6

Conform Naţiunilor Unite, procesul de urbanizare reprezintă creşterea fizică a zonelor

urbane, ca rezultat direct al schimbărilor globale. Procesul este legat direct de modernizarea şi
industrializarea societăţii şi de procesul social al raţionalizării materiilor prime. Poate descrie o
condiţie specifică, la un moment dat, cum ar fi proporţia totală a locuitorilor unei zone dintr-un
oraş. Totodată, poate descrie creşterea aceleiaşi populaţii, într-o perioadă de timp. Astfel,
urbanizarea poate reprezenta nivelul urban relativ, la populaţia generală, sau poate reprezenta rata

5
Clos J – Towards a European City model ? Urban Age, Newspaper Essay, London, November 2005.
6
Prof. Univ. Dr. Puscasu V – Urbanism – support de curs
8
în care proporţia urbană creşte, într-o anumită perioadă de timp.

Procesul apare în mod natural, datorită eforturilor indivizilor şi ale membrilor industriei,
de a reduce timpul şi cheltuielile cu transportul, în timp ce se încearcă îmbunătăţirea
oportunităţilor de muncă, educaţie şi locative.

Diferite forme ale procesului pot fi identificate, în funcţie de stilul de arhitectură şi

metodele de planificare şi chiar de istoria zonei. În oraşele moderne, urbanizarea a prezentat, în
mod tradiţional, o concentrare a activităţilor şi locuinţelor, în jurul unei zone centrale,
identificând o aşa zisă „migrare spre interior”. Dezvoltarea recentă, ca cea a schemelor de
redezvoltare a oraşului interior (inner city), a însemnat că noii sosiţi în oraşe, nu mai erau
obligaţi să se stabilească în centru. În unele zone dezvoltate, a apărut procesul opus, al contra-
urbanizării, în care urbanul a pierdut populaţie în favoarea zonelor rurale, în mare parte datorită
îmbunatăţirii comunicaţiilor şi datorită temerii populaţie din cauza ratelor crescute ale
criminalităţii şi a zonelor urbane sărace. A contribuit la apariţia fenomenului de „oraşe în
scădere” (shrinking cities). Atunci când zonele rezidenţiale se mută spre exterior, procesul este
identificat ca suburbanizare.

Procesul de urbanizare poate fi planificat şi organic.

9
 CAPITOLUL 2. Populaţie şi Urbanizare în Uniunea Europeană

2.1.Demografia UE şi probleme ei actuale

Atunci când Thomas Malthus scria „Eseu asupra Principiului Populaţiei şi efectele sale
asupra viitorului progres al societăţii” (1798), lumea abia începuse să crească. Secolul 18 a
apărut sub semnul ştiinţei, iar ea a schimbat felul în care viaţa era trăită şi înţeleasă. Alimentaţia
s-a diversificat cu apariţia de noi plante şi legume aduse din colonii, medicina s-a transformat şi a
ieşit de sub semnul ruşinii pus asupra ei în Evul mediu. Varicelă, holera şi tuberculoza îşi
găsiseră oameni pricepuţi care să se lupte cu ele, iar asta a dus la o descreştere a ratei mortalităţii
de până atunci.

Fig.2.1.Estimari privind evolutia demografica globala

Sursa – Karoly Lorant, op cit

Dacă timp de mai bine de 15 secole, rata anuală de creştere a populaţiei globale era de 0.1%,
în secolul 19 planeta îşi atinge primul ei miliard şi odată cu el, se înregistrează o creştere a ratei
până la 0.6%, aducând pentru 130 de ani stabilitate. Totuşi, au trebuit să treacă Două războaie
Mondiale, iar rezultatele ştiinţifice şi medicale să atingă regiunile Asiei, Africii şi Americii
Latine (foste colonii), ca lumea să cunoască un „boom” populaţional fără precedent, cu o rata
10
anuală de creştere care a atins 2%, ceea ce a însemnat că, în mai puţin de o generaţie, demografia
lumii să se schimbe, să îşi dubleze numărul.

Începând cu a doua jumătate a secolului 19, de când cercetătorii au reuşit să identifice date
statistice oficiale, rata anuală de creştere a populaţiei în statele, actuale membre ale UE, a oscilat
mereu între 0.5% şi 1%.7 Totuşi acest model de creştere s-a schimbat dramatic în perioada anilor
1960 şi, după numai o generaţie, rata anuală a scăzut la aproape 0. Chiar şi rata de creştere
naturală (diferenţa dintre numărul deceselor şi al naşterilor), s-a transformat într-un număr
negativ şi doar imigraţia a mai făcut ca populaţia Europei să îşi revină.

Una dintre principalele probleme cu care Europa se confruntă, o reprezintă descreşterea ratei
totale a fertilităţii. Aceasta reprezintă numărul mediu de copii pe care o femeie, pe întreaga durată
a vieţii sale, îi poate naşte. În zona UE, la începutul anilor 60, raţă era de 2.66, însă până la
sfârşitul anilor 90, aceasta a scăzut la 1.46. 8

După această cădere abruptă, rata fertilităţii a început să cunoască o creştere din nou, în 2003,
când a atins un prag de 1.47, iar în 2008 la 1.60, în mare parte datorită lărgirii UE 25 cu doi noi
state. Conform raportului demografic din 1 aprilie 2011 9, rata fertilităţii a crescut în toate statele
membre, mai puţin Luxemburg, Malta şi Portugalia, cea mai mare creştere, în această perioadă,
fiind înregistrată în Bulgăria (de la 1.23 în 2003 la 1.57 în 2009), Slovenia (de la 1.20 la 1.53),
Republica Cehă (de la 1.18 la 1.49) şi Lituania (de la 1.26 la 1.55).

În 2009, Statele Membre cu cea mai mare rată a fertilităţii erau Irlanda (2.07), Franţa (2.00),
Marea Britanie (1.96) şi Suedia (1.94), iar cele mai scăzute rate fiind înregistrate în Letonia
(1.31), Ungaria şi Portugalia (ambele cu 1.32) şi Germania (1.36).

În ceea ce priveşte speranţa de viaţă, pe parcursul ultimilor 50 de ani, aceasta a crescut cu 10

ani, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, atingând 82.4 ani pentru femei şi 76.4 ani pentru
bărbaţi, cea mai mare creştere fiind în Estonia şi Slovenia.

7
Lorant K– The demographic challenge in Europe , Brussels, April 2005, p 7.
8
idem
9
Eurostat NewsRelease – Demography Report 2010 “ Latest figures on the demographic challenges in the EU”
50/2011 – 1 april 2011
11
 În ultimii ani, migraţia populaţională a revenit pe masa discuţiilor legate de demografia
continentului. În timpul anilor 50, majoritatea statelor Vest-Europene au înregistrat o balanţă
migratorie negativă. State precum Irlanda, Portugalia, Spania, chiar şi Italia şi Grecia, au suferit
pierderi substanţiale, cetăţenii lor emigrând din cauza unor motive economice, atât peste ocean
cât şi pe teritoriul Europei.

Perioada modernă a Uniunii, are o istorie complexă a imigraţiei. Statele vestice au început să
„importe” muncitori „oaspeţi” în anii 60, ca să acopere deficitul de locuri de muncă pe care
majoritatea cetăţenilor lor nu le-ar fi considerat. Aceştia au provenit în majoritate din zona
Mediteranei (cu direcţie spre Franţa) şi din Turcia (cu direcţie spre Germania).

Situaţia a stat însă diferit în statele din Centrul şi Estul Europei, unde „Cortina de Fier” a
restricţionat numărul de emigranţi, deşi situaţia „muncitorilor oaspeţi” a avut câteva similarităţi
cu statele occidentale, doar că aceştia proveneau în majoritate, din state comuniste „prietene”. Un
exemplu ar fi Praga şi comunitatea sa puternică de vietnamezi.

Schimbarea a venit după 1989, când „cortină” a căzut, restricţiile de călătorie fiind ridicate.
Totuşi, zona Balcanilor a suferit migraţii în masă atunci când zona a fost lovită de războaie civile
şi de epurări pe motive etnice.

În perioada 1960 – 2000, zona a pierdut cel puţin 4.7 milioane de locuitori, aproximativ 3%
din populaţia sa totală, prin migraţie. 10

Procesul este unul controversat. În cazul său, există atât avocaţi care îl apără, dar şi care îl
acuză de distrugerea unei balanţe demografice naturale.

Un raport al ONU11 produce unul din cele mai puternice argumente pentru libera migraţie. În
toată lumea industrializată, creşterea populaţională atinge praguri negative critice. Acest lucru va
impune fie taxe intolerabile asupra viitorilor muncitori, sau îi va forţa pe cei care au atins vârsta
de 65 de ani să rămână în câmpul muncii. Pentru a-şi păstra populaţia la nivelul prezent, pana în
2050, Europa ar avea nevoie de aproximativ 1.6 milioane de imigranţi anual.

10
Lorant K– The demographic challenge in Europe, Brussels, April 2005, p 11.
11
United Nation Population Division (2000) Replacement Migration: Is it a solution to declining and ageing
populations? New York, NY: United Nations apud Lorant K, op cit p 13.
12
 Comisia Europeană sprijină şi ea migraţia. Într-un comunicat din 2003, Comisia a arătat că
datorită descreşterii ratei fertilităţii, a îmbătrânirii populaţionale şi creşterii speranţei de viaţă,
populaţia activă în cele 25 de state membre, la acea oră, va scădea de la 303 milioane la 297 până
în 2020. O forţă de muncă mai mică înseamnă o creştere economică scăzută, migraţia este astfel
necesară pentru o susţinere a economiilor mondiale.

Argumentele împotriva migraţiei sunt numeroase, la rândul lor. Unul dintre ele ar fi faptul că
Europa este deja suprapopulată, iar acest lucru îşi pune amprenta asupra mediului. O migraţie
netă apropiată de zero procente, ar duce eventual la stabilizarea populaţiei europene, la 40% din
nivelul prezent. Apoi, piaţa muncii nu justifică imigraţia. Nivelul ridicat al şomajului în
majoritatea statelor Europene demonstrează că nu există un deficit general al forţei de muncă ci
arătă că unele sectoare sunt prost plătite. Dacă ar salariile ar fi mai mari şi cantitatea de muncă ar
creşte, devenind astfel impropriu argumentul care precizează că imigranţi ar trebui să facă doar
muncile pe care nativii le refuză. Ideea în sine a unei libere circulaţii în domeniul muncii este
falsă. Se cere liberalizarea circulaţiei muncitorilor, la fel ca a bunurilor şi serviciilor. Totuşi, o
fiinţă umană nu poate fi comparată cu un bun. Acesta este consumat în proces, acesta nu are o
familie, nu are nevoie de educaţie şi de servicii sanitare. Nu în ultimul rând, imigraţia nu poate
contrabalansa îmbătrânirea populaţiei.

2.2. Despre cum politica şi războiul au influenţat Oraşul European modern

Deşi nu putem vorbi de Oraşul modern, fără să îi prezentăm rădăcinile preluate din
urbanismul antic, lucrarea aceasta nu este potrivită pentru o prezentare istorică atât de detaliată.
Cum scopul cercetării noastre îl reprezintă influenţele politice şi cele ale războaielor mondiale
asupra feţei Oraşului European din ultima jumătate de secol, ne vom abţine de a face o prezentare
a modelului egiptean sau grec. Totuşi, pentru o mai bună înţelegere a principalelor detalii de
construcţie, vom face o sinteză a principalelor elemente urbane şi a perioadelor în care acestea au
apărut.

Aşa cum spuneam şi în Introducerea acestei lucrări, am putea sintetiza elementele urbane pe
care le urmărim de-a lungul timpului şi a evoluţiei oraşului, doar la spaţiul de locuit şi la
oportunităţile pe care aglomerările urbane le aduceau populaţiei, deşi această sinteză este prea

13
săracă şi pare să uite nevoia oraşelor de comunicare şi reprezentare.

Principalele idei pe care civilizaţia europeană le-a moştenit de la cea egipteană, în domeniul
urbanizării, au fost restrânse de-a lungul unei imagini a unui oraş bazat pe valori spirituale şi
religioase. Tot o comunicare, deşi aici, omul comunică cu divinităţile. Oraşul grec a combinat
aceste idei într-un plan regulat cu dominantă ortogonală, în care agora ocupă un loc central, iar
edificiile publice sunt coordonate astfel încât să creeze o unitate dinamică şi armonioasă. Până în
epoca modernă, oraşele au fost limitate spaţial. Revoluţia industrială şi importanţa din ce în ce
mai crescută a agriculturii pentru acoperirea necesarului de hrană din urma exploziei
populaţionale, au îndepărtat zidurile oraşului, sau cel puţin i-au adăugat noi inele funcţionale.
Cumva, necesitatea locuitorilor de a fi apăraţi de invadatori, prezentă din timpul oraşului roman,
văzut de Vitruve ca având formă de cerc, din raţiuni militare, cu drumuri curbe sau frânte, axat în
jurul forumului, până la oraşul Evului Mediu a cărui dispunere internă, rigidă, se adapta perfect
formelor sale exterioare, a dispărut, limitele fiind acum de ordin juridic. Agora şi Forumul se
transformă în pieţe ce marchează fizionomia oraşelor şi răspund nevoilor practice ale cetăţenilor.

Fig. 2.2. Planul orasului roman Calleva Atrebatum – Silchester, Marea Britanie
Sursa : http://www.english-heritage.org.uk/daysout/properties/silchester-roman-city-walls-and-
amphitheatre/history-and-research/calleva-atrebatum/

Oraşul Evului Mediu reprezintă un prim exemplu pentru modalitatea în care războiul şi
politică au influenţat structura urbanistică europeană. Decăderea oraşelor române a însemnat
apariţia unor centre urbane de mici dimensiuni, care teoretic ar fi trebuit să reziste mai bine
nenumăratelor valuri de migratori a căror ţinte erau frecvent. Mănăstirile joacă acum un rol
14
important, pe fondul unei creştinătăţi în expansiune, atât social, economic şi juridic, dar mai ales
în timpul invaziilor, când se transforme în centre de refugiu. În aceeaşi direcţie, invaziile
migratorilor şi numeroasele războaie care au aprins Europa fărâmiţată, au obligat seniorii la
construirea de castele de piatră, în jurul cărora viaţa urbană a început să se dezvolte ca o
completare a nevoilor seniorilor de forţă de muncă.

Fig.2.3. Orasul medieval Carcassonne – Franta

Sursa: http://www.historum.com/members/clement-albums-southern+france-picture2151-
carcassonne.html
Renaşterea şi Barocul au însemnat o nouă perioadă de schimbare în morfologia oraşului, atât
în Europa occidentală, cât şi în cea răsăriteană. Transformarea din cadrul artelor se face simţită şi
în arhitectură, concepţiile fiind marcate de dorinţa de a înfrumuseţa, a surprinde sau iluziona.
Oraşele occidentale sunt metamorfozate sub impactul unor politici de urbanizare care impun
bogăţia şi fastul în crearea de reşedinţe somptuoase, curţi şi parcuri, universităţi şi spitale, politici
de expansiune considerabilă, planurile lor integrând noţiuni noi ca igienă sau condiţii de ocupare
a terenului (ex. Tour-La-Ville, Torino, Amsterdam).12 În partea estică a continentului, în special
în societatea românească de secol XVIII, oraşul încă nu dobândeşte întâietatea pe care acesta o
are în spaţiul transilvănean. Exceptând capitalele celor două Principate, aşezările urbane erau
prezente în special în zona târgurilor, poate datorită economiei înfloritoare sau a faptului că erau

12
Prof. Univ. Dr.Puscasu V – Urbanism support de curs, p 12.
15
mai bine apărate.

2.2.1 Haussmannizarea – politica şi Oraşul European

Primele mari proiecte de sistematizare urbană în Europa au început în secolul 19. Oraşele nu
se mai potriveau cu ambiţiile monarhilor, aşa că au apărut noi politici de transformare. Parisul
reprezintă primul oraş care a trecut printr-o asemenea transformare şi care a dat startul, pe tot
continentul la adoptarea rigorii şi sistematizării în planificarea unui oraş. Epidemiile, curăţenia
deficitară, întunericul, sărăcia nu mai aveau ce căuta în marile capitale. „Noul Imperiu” al lui
Napoleon III a însemnat mai mult decât o pagină din istoria Franţei, a influenţat întregul chip al
Europei.

Fig 2.4. Planul Parisului Medieval

Sursa: Castells M.- The city and The Grassroots
Remodelarea Parisului sau planul Haussmann, a reprezentat o politică de modernizare a
capitalei Franţei, ordonată de împăratul Napoleon III şi condusă de prefectul Senei, Baronul
Georges-Eugene Haussmann, între 1853 şi 1870. Remodelarea oraşului se potriveşte cu tradiţia
planificării urbane începută în timpul Renaşterii şi a cuprins şi alte câteva oraşe de secol 18,

16
inclusiv Bordeaux, unde Haussmann a fost câţiva ani prefect. 13

Proiectul cuprindea toate aspectele planificării urbane, atât în centrul Parisului cât şi în
districtele înconjurătoare: străzi şi bulevarde, noi reglementări impuse construcţiilor, în special
faţadelor de clădire, parcuri publice, sisteme de canalizare şi fântâni, facilităţi urbane şi
monumente publice. Planificarea a fost influenţată de mai mulţi factori, dintre care unul a fost
reprezentat de istoria oraşului în ceea ce priveşte revoluţiile cetăţeneşti. Atunci când a fost numit
de către împărat să preia conducerea lucrărilor de modernizare, la 22 Iunie 1853, Napoleon III
speră că va avea un Pariş cu un trafic controlat, care să încurajeze creşterea economic şi care, în
secret, să fie „imun” la revolte, prin străzile care făceau construcţia de baricade, aproape
imposibilă.14

Haussmann, din punctul de vedere al contemporanilor săi, a fost fie un monstru, fie un erou.
Pentru mulţi parizieni, în timpul primei jumătăţi a secolului 19, oraşul nu era altceva decât o
aglomeraţie murdară şi nesănătoasă. Acoperit cu noroi şi plin de barăci improvizate, umed şi
fetid, oraşul era sărac şi împânzit de gunoaiele lăsate de sistemul de canalizare impropriu. 15 La
mijlocul secolului 19, centrul Parisului încă îşi păstra structura pe care o avea în Evul Mediu.
Străzile înguste şi care se împleteau, clădirile înghesuite, împiedicau traficul şi erau focare de
infecţie.

Inspirat de lucrările anterioare ale lui Chabrol şi Rambouteau şi conştient de problemele

sociale, Napoleon III a vrut să aibe un oraş modern, întocmai ca Londra afectată pozitiv de
Revoluţia Industrială. Inspirat de ideile lui Rambuteau, împăratul a dorit să îmbunătăţească
condiţiile de locuit ale păturii sociale sărace, căci în unele cartiere se ajunsese la o densitate de
100 de mii pe locuitori/km2, în condiţii foarte proaste de salubritate. Scopul acestei modernizări
era de a controla o capitală unde câteva regimuri politice fuseseră detronate începând cu 1789.

13
Parkhurst Ferguson P – Paris as Revolution , Writing the Nineteenth-Century City, University of California Press,
Berkley, 1997, p 119 http://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft296nb17v;brand=ucpress
14
http://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/mapping-paris/Haussmann.html (consultat la data
16.04.2012)
15
Rice S– Parisian Views ,
http://books.google.ro/books?id=nxfH0V6uDAIC&dq=shelley+rice+parisian+views&printsec=frontcover&source=bl
&ots=qfs1McClP9&sig=r6cf3PiOqr0Mf21AaptTdsdFh5A&hl=en&ei=bvYrSqjUIZPQjAePkqHyCg&sa=X&oi=book_resul
t&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=shelley%20rice%20parisian%20views&f=false (consultat la data
16.04.2012)
17
 Inspiraţi de ideile lui Saint-Simone, Napoleon III şi inginerii săi, credeau că societatea poate
fi transformată iar sărăcia redusă prin ideea voluntarismului economic, care prevedea faptul că
guvernul trebuie să joace un rol important în politicile economice ale statului, iar proiectul
renovării Parisului se potrivea perfect cu această orientare politică. Proiectul lui Haussmann
devenea astfel primul proiect ordonat şi condus de către stat, îndeplinit cu ajutorul antreprenorilor
privaţi şi finanţat prin împrumuturi garantate de stat.

Primul pas al proiectului îl reprezenta exproprierea acelor deţinători de teren care stăteau în
calea renovaţiilor, pas care a atras nenumărate voci negative la adresa lui Haussmann. Din Erou,
baronul devenea astfel Distrugătorul Oraşului.

Fig. 2.5. Planul remodelarilor lui Haussmann in Paris

Sursa: Castells M , op.cit.
Decretul din 26 Martie 1852, cu privire la străzile din Pariş, reprezintă unul dintre cele
mai potrivite exemple legate de cum politica schimbat faţa oraşului. Principalele unelte juridice
adoptate erau:

18
  Exproprierea pentru „motive de interes public”: oraşul putea dispune achiziţionarea
clădirilor dispuse de-a lungul bulevardelor ce urmau să fie construite, în timp ce, în
trecut, oraşul nu putea achiziţiona clădiri decât cele plasate direct pe zonele de
construcţie. Acest lucru a permis demolarea unei părţi importante din Ile de la Cite.

 Proprietarii de clădiri erau obligaţi să cureţe şi rezugraveasca faţadele proprietăţilor

lor, la fiecare 10 ani.

 Au fost regularizare nivelarea străzilor pariziene, aliniamentul clădirilor şi conectările

la sistemul de canalizare.

Autorităţile au intervenit în acelaşi timp la regularizarea dimensiunilor clădirilor şi chiar

la aspectul estetic al faţadelor lor:

 Legile din 1859 măreau înălţimea maximă a clădirilor de la 17.55 metri la 20 de metri,
în străzile mai largi de 20 de metri. Acoperişurile trebuiau să aibe o înclinaţie de 45 de
grade.

 Construcţiile aflate de-a lungul noilor bulevarde trebuiau să se supună unui set de
reguli referitoare la aspectul exterior. Clădirile din acelaşi cartier trebuiau să aibă
etajele la aceeaşi înălţime, iar liniile principale ale faţadelor trebuiau să fie toate la fel.
Uzul pietrei de carieră era obligatoriu de-a lungul acestor bulevarde.

Planul lui Haussmann era o reflecţie a evoluţiei Imperiului: autoritar până la 1859, flexibil
după 1860. 20 de mii de case au fost demolate şi peste 40 de mii construite între 1852 şi 1872.
Unele dintre aceste proiecte au continuat sub a Treia Republică.

Între 1854 şi 1858, Haussmann a realizat ceea ce nimeni nu reuşise până atunci, eliberarea
centrului Parisului şi construirea unei reţele ample de bulevarde care să se întâlnească în inima sa.
Datorită construcţiei liniei Nord-Sud, de la Bulevardul Sevastopol până la Bulevardul Saint-
Michel, un număr de alei şi străzi blocate au fost eliberate de pe hartă. Haussmann a dus mai
departe lucrările lui Ludovic al XVIII, lărgind Marile Bulevarde şi proiectând noi axe de trafic,
precum Bulevardul Richard – Lenoir.

În ultimii ani ai mandatului său, Haussmann a început să îşi întoarcă atenţia şi asupra
micilor oraşele exterioare, anexate în 1860, pe care le-a transformat în arondismente. S-a decis să
19
creeze un set de străzi lungi şi împletite care să conecteze arondismentele 12, 19 şi 20: rue
Simon-Bolivar, rue de Pyrenees şi avenue Michel-Bizot. Arondismentele vestice erau unite de un
aranjament prestigios, cu 12 căi, majoritatea construite în timpul celui de-al Doilea Imperiu, care
se reuneau în piaţa l’Etoile.

Renovarea Parisului se dorea a fi totală. Curăţarea zonelor de locuit implica nu numai o

mai bună circulare a aerului dar şi o mai bună aprovizionare cu apă şi o mai bună evacuare a
deşeurilor. În 1852, apă potabilă a Parisului venea în principal din Orucq, un afluent al marnei.
Motoare cu abur extrăgeau de asemenea apă din Sena, dar igiena lăsa de dorit. Haussmann l-a
desemnat pe inginerul Belgrand ca să se ocupe de crearea unui nou sistem de aprovizionare cu
apă a capitalei, ceea ce a condus la construcţia unui apeduct de 600 de kilometri, între 1865 şi
1900.

Spaţiile verzi erau rare în Paris. După modelul londonez, Napoleon III l-a angajat pe
inginerul Jean-Charles Alphand ca să creeze parcuri şi spaţii verzi. La limitele estice şi vestice ale
oraşului se regăseau Bois de Vincennes şi Bois de Boulogne, iar parcurile de Buttes Chaumont,
Monceau şi Montsouris, ofereau cetăţenilor peisaje spectaculoase şi un loc unde să se relaxeze în
natură. De asemenea, în fiecare district, pieţe erau construite şi se plantau copaci de-a lungul
fiecărei străzi.

Impactul social al politicilor de modernizare nu a întârziat să îşi facă apariţia. Cel puţin
două efecte au fost observate de-a lungul perioadei. Unul a fost reprezentat de creşterea chiriilor,
acest lucru forţând familiile mai sărace să se îndrepte către arondismentele de la periferia
oraşului, lucru observat în statisticile populaţionale. Apoi, câteva dintre deciziile urbanistice au
contribuit la un dezechilibru social între vestul bogat al Parisului şi estul neprivilegiat. Astfel
niciunul dintre cartierele estice ale Parisului nu au beneficiat de renovări comparabile cu marile
bulevarde care înconjurau Place de l’Etoile, în arondismentele XVI şi XVII. Săracii au fost
concentraţi în arondismentele lăsate deoparte de renovările oraşului.

Totuşi în ciuda acestor piedici, Parisul a înregistrat un „boom” demografic fără precedent.
Între 1863 şi 1885 oraşul a înregistrat o creştere de aproximativ 1 milion de locuitori, de la
2.269.000 de locuitori în zona propriu-zisă a oraşului, la 3 milioane în întreaga zonă urbană,
această creştere menţinându-se de-a lungul întregii perioade a secolului XX.

20
2.2.2. Oraşul şi rănile războiului – Socialismul şi Urbanizarea

Bertrand Russell spunea că „războiul nu determină cine are dreptate, ci doar cine va
supravieţui.”. Atunci când Primul Război Mondial s-a încheiat, în sunet de fanfare, bucurie şi noi
naţiuni fiind născute, toată lumea a răsuflat uşurată. Europa avea să renască, lumea întreagă avea
să cunoască o mie de ani de pace şi belşug, oamenii plănuiau să se înţeleagă, Liga Naţiunilor
veghea asupra tuturor. Dar nu a fost atât de simplu...

Supravieţuitorii au trebuit să se confrunte cu epidemia de gripă spaniolă, care a decimat

populaţia continentului mai aspru decât toate armele războiului, apoi Crashul economic de pe
Wall Street şi valurile sale din întreaga lume, au adus valuri noi de şomeri, la un nivel rar întâlnit.
Iar noile graniţe care au fost trasate după Tratatul de la Versailles au însemnat o creştere a
migraţiei.

După război, situaţia demografică din majoritatea ţărilor Europene era alarmantă: o mare
parte din grupul de vârstă al populaţiei active murise deja, iar forţa de muncă trebuia să fie
compensată cumva cu cererea masivă, pentru o lume care se reconstruia. Drept rezultat, multe
state europene au semnat înţelegeri de ajutor economic, ce încurajau imigraţia economică. Un
exemplu în această direcţia l-a constituit Franţa, care de-a lungul anilor 20 a adus muncitori din
Italia, Polonia şi Cehoslovacia.

Criză economică din anii 30 şi-a adus şi ea contribuţia la impactul asupra migraţiei, ceea
ce i-a forţat pe mulţi muncitori imigranţi să se întoarcă în ţările de baştină, în urma presiunii
naţionaliste de pe piaţa muncii.

Războiul a schimbat şi ideologii politice, care la rândul lor au fost cauza principală a
migraţiei forţate. Apariţia fascismului în Italia, a dus la o migraţie forţată a celor care se opuneau
regimului, la fel cum s-a întâmplat şi la venirea la putere a naziştilor în Germania. Războiul Civil
din Spania care a erupt în 1936 a fost şi el cauză a migraţiei forţată.

De cealaltă parte a continentului, în est, politica socialistă de îndepărtare a duşmanilor de

clasă, a dus la deportările în masă, din interiorul Uniunii Sovietice. Între 1936 şi 1952,
aproximativ 3 milioane de oameni, aparţinând unor culturi şi origini diferite, locuitori la graniţa

21
vestică a Uniunii, au fost deportaţi în sălbăticiile îngheţate ale Siberiei, sau în republice Asiei
centrale.

La toate acestea, oraşul a trebuit să li se adapteze.

Dacă până la jumătatea secolului 20, industrializarea încă rămâne unul dintre actorii cei
mai influenţi din spatele urbanizării, războiul schimbă întreaga economie iar asta duce la
încetinirea ratei de urbanizare în naţiunile puternic industrializare, deşi oraşele încă rămân vitale
economiei. Cercetătorii au observat că, responsabili pentru acest fapt sunt factori precum
externalitatile financiare primite prin planul Marshall (tehnologii şi materiale noi), mărimea pieţei
de desfacere şi avantajele naturale. În plus, în timp ce factorii economici sunt mult mai
semnificanţi în perioada modernă, factorii politici, precum taxele şi schimbările de regim, rămân
la fel de importante pentru creşterea oraşelor 16.

Trebuie însă să amintim că forma oraşelor şi numărul lor a rămas constante până după cel
De-Al Doilea Război Mondial, Europa rămânând mai mult rurală, dacă includem în această
schemă Uniunea Sovietică. Motivul îl reprezintă faptul că, statele a căror proces de urbanizare era
insuficient, participau totuşi la creşterea demografică a continentului. 17

Sfârşitul unui al doilea conflict de mare anvergură pe teritoriul Europei a însemnat

răspândirea socialismului pe mai bine de jumătate din continent, în mare pare în state europene
care beneficiaseră de ajutorul trupelor „Armatei Roşii” în câştigarea războiului. Comunismul şi-a
pus amprenta asupra oraşului, dar în fiecare stat apar diferenţe specifice ideologiilor politice.

În legătură directă cu rapida industrializare a statelor socialiste, în special a celor care

după cel De-Al Doilea Război Mondial se situau printre statele slab dezvoltate şi cu o economie
predominant agrară, procesul de urbanizare a înregistrat particularităţi precum ruralizarea
oraşelor, proces care s-a dezvoltat în paralel cu urbanizarea satelor şi cu transformarea în ţărani
a muncitorilor. Acesta reprezenta apariţia unei noi categorii de muncitori care, datorită creşterii

16
Kim S – “ Urbanization – The New Palgrave Dictionary of Economics”, Second edition- p 9,
http://soks.wustl.edu/urbanization.pdf (consultat la data 16.04.2012)
17
Hohenberg P, Hollen Less L – The making of urban Europe 1000-1994 , http://books.google.ro/books?id=-
fm0wWa_L80C&pg=PA221&lpg=PA221&dq=urbanization+during+la+belle+epoque&source=bl&ots=ZfQHxpDr33&si
g=3cwRJ5d-
MPAqnRPBhWg7BVVEPYs&hl=ro&sa=X&ei=hs92T4vnB8fDswbB2cjLBA&ved=0CFEQ6AEwBQ#v=onepage&q&f=false
(consultat la data 17.04.2012)
22
oportunităţilor de muncă în oraş, acompaniată de o concentrare mai scăzută a populaţiei în aceste
zone, continuau să muncească în oraş, dar locuiau la sate. 18

Ce s-a întâmplat cu oraşele Europei centrale şi de Est în secolul 20 reprezintă un

experiment remarcabil. Rezultatul acestuia însă, nu a fost pe deplin fructificat şi exploatat de
teoria urbană.

O parte a experimentului natural în planificarea, construcţia şi administrarea oraşelor

socialiste, l-au reprezentat două concepte importante. Unul privea natura sociologică a oraşelor.
Marxismul, care era rădăcina teoriei socialismului real al oraşului, era o variantă a filosofiei
sociale holistice, care sublinia natura sistematică a societăţii ca şi a oraşelor. Celălalt concept
sublinia posibilitatea şi fezabilitatea creării unei societăţi urbane armonioase, lipsită de
concurenţă şi de conflict. Se credea, de către marxiştii pur-sânge, că după ce se eliminau toate
cauzele adânci ale conflictelor sociale (proprietatea privată şi capitalismul) acea societate avea să
se schimbe, pas cu pas într-o societate armonioasă. Ambele concepte nu se potriveau deloc cu
realitatea oraşelor socialiste. 19

În primul rând, ideea generală a oraşului ca unitate foarte bine integrată (ca un sistem
interconectat) era una lipsită de acurateţe. Oamenii de ştiinţă, politicienii şi urbaniştii marxişti
priveau oraşul ca un organism şi subliniau o apropiere funcţională holistică în analiza şi
administrarea sa.

Apoi, experimentul a arătat că imaginea unei „noi societăţi” şi a „unui nou oraş”, nu
reflectau deloc realitatea lumii care supravieţuise revoluţiilor şi războiului. Societăţile socialiste
şi, în special, oraşele lor se confruntau cu problema veche a distribuţiei resurselor şi bunurilor
urbane. Cine va beneficia de un mediu mai plăcut de locuit, cine va beneficia de avantajele unei
infrastructuri mai bune, oraşele socialiste trebuiau să răspundă întrebării „Cui?”. 20

18
Musil Jiri – Urbanization in Socialist Countries, 1980 , p 7 http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=91455107
(consultat la data 17.04.2012)
19
Musil Jiri – Why socialist and post-socialist cities are important for forward looking urban studies, Helsinki, may
2005 , http://web.natur.cuni.cz/~simon1/Jiri%20Musil%20-%20Why%20socialist%20and%20post-
socialist%20cities%20are%20important%20for%20forward%20looking%20urban%20studies.html (consultat la data
17.04.2012)
20
Idem.
23
 Principiile de bază ale planificării urbanistice socialiste au fost sintetizate în 1953, de
către Maurice Frank Parkins, la 10 puncte, care au fost folosite în linii mari în întregul bloc
comunist.21

Acestea erau:

 Limitarea numărului populaţiei urbane şi creşterea oraşelor

 Construcţia planificată şi regăsirea serviciilor necesare oraşului

 Eliminarea diferenţelor dintre oraş şi sat

 Planificarea completă a proiectelor individuale

 Unitatea de bază a planificării urbane – superblocul

 Un program pentru serviciile comunităţii

 O abordare individuală a fiecărui oraş

 Păstrarea ideii de tradiţie naţională în arhitectură şi planificare urbană, subliniind

realismul socialist.

 Ideea că oraşul este un „organism viu”

 Prioritatea pentru spaţiul de locuit şi utilizarea standardizării în designul proiectelor

rezidenţiale.

Aplicarea unora din aceste principii aproape că a eşuat (de exemplul principiul 1 şi 9), în
timp ce unele au reuşit parţial (2, 4, 6), altele au fost schimbate sau parţial îndeplinite (3, 5, 10),
în timp ce principiile 7 şi 8 au fost aplicate cu succes. Eşecurile se datorau în mare parte ciocnirii
dintre abordările şi constrângerile ideologice (utopice) şi pragmatice (în majoritate economice).
Mai mult succes au avut principiile bazate pe tehnologie şi cele care au fost atente la diferenţele
existente, cum a fost abordarea individuală a oraşelor.

21
Parkins, M.F. 1953. City Planning in Soviet Russia. Chicago: The University of Chicago Press , apud Musil Jiri in
24
 Schimbările urbane aduse de colapsul regimurilor comuniste în fostele state socialiste sunt
la fel de importante, ca şi schimbările provocate de instaurarea acestora. Ele par a fi acute,
datorită faptului că conţin două tipuri de transformări simultane. Una din aceste schimbari e
reprezentată de trecerea de la un sistem politic autoritar la unul democratic, de la o economie
planificată central la economia de piaţă, iar cealaltă schimbare este adusă de procesul de
globalizare.

Schimbările socio-spatiale care pot fi observate pot fi legate de sinergia următorilor

factori: privatizarea şi restituirea proprietăţii, reintroducerea unei pieţe imobiliare şi a
terenurilor, dezindustrializarea oraşelor, o prezenţă crescută a investiţiilor străine în industrie
cât şi în servicii, modificările succesive ale spaţiilor de locuit, incluzând diferenţierea chiriilor,
diferenţele crescute de venit, slăbirea sistemului de ajutor social datorat de stat şi a sistemelor de
transport urban, descentralizarea administraţiei publice locale, sublinierea importanţei
mediului, liberalizarea imigraţiei – într-o oarecare măsură.

În toate oraşele post-socialiste principalele schimbări sunt concentrate în două zone

majore: centru şi periferie. Noi clădiri (în principal administrative, centre de cumpărături şi
hoteluri) sunt construite în toate centrele oraşelor, deşi se observă o tendinţă în oraşe cu un centru
istoric, ca acest lucru să se supună unor reguli noi şi mai stricte de urbanism (Praga şi Varşovia).
În zonele de periferie, în special de-a lungul autostrăzilor, activităţi extensive de construcţie pot fi
observate: ridicarea de centre comerciale (mall-uri), clădiri administrative, magazine, dar şi noi
construcţii de zone de locuit. O parte din acest proces are toate caracteristicile suburbanizarii.

La sfârşitul capitolului, nu putem decât să concluzionăm că, oraşele socialiste, în special

cele „noi”, se diferenţiau de oraşele capitaliste ale vestului Europei, în special prin centrele
slăbite, infrastructura socială care lăsa de dorit, lipsa procesului de suburbanizare şi o lipsă a
separaţiei sociale.22

Why socialist...
22
idem
25
 CAPITOLUL 3. Studiu de caz – Berlin

3.1.Generatorii urbani 23

Lenin a spus cândva despre Berlin că ar fi cheia Europei. „Cine controlează Berlinul,
controlează Germania, cine controlează Germania, stăpâneşte Europa.” Se referea bineînţeles la
rolul cheie pe care oraşul şi statul l-au jucat şi încă îl mai joacă în cadrul economiei şi istoriei
fragile a continentului.

Fig 3.1. Berlin- plan general

Sursa: Wolf E- Berlin shaped by history…
Din 1244 şi până acum, de la prima menţionare documentară a Capitalei germane,
Berlinul a captivat minţile şi inimile a nenumăraţi ambiţioşi. Topografia oraşului îşi are originile
în perioadă glaciară, nenumăratele lacuri, râuri şi zone mlăştinoase în legătură cu zone uscate de
teren, au fost influenţate de gheţari şi efectele lor se pot observa şi astăzi. Primele aşezăminte
(Spandau, Kopenick, Berlin und Colln) au fost ridicate în aceste zone uscate.

26
 Berlin îşi are originile într-o mică aşezare comercială, Colln, pe insula Spree, care a
evoluat la mijlocul secolului 13 pe malul nordic al răului Spree. Acest oraş hanseatic a rezistat ca
aşezare medievală până în 1400, când familia Hohenzollern s-a stabilit aici. Extinderea satelor în
timpul unei perioade de agricultură emergentă, se spune că îşi regăseşte originile până în ziua de
azi, căci Berlinul s-a format pe fundaţiile a 40 de sate vechi, conexiunile dintre ele fiind înlocuite
acum de principalele autostrăzi.

Primele centre urbane s-au cristalizat în Evul Mediu, din consideraţii strategice. În timpul
secolelor 16-17, fortificaţiile din Berlin şi Spandau erau întărite regulat şi lărgite pentru a se
menţine în pas cu evoluţia tehnicilor de artilerie din acea perioadă. Industrializarea a dus la
evoluţia germaniei în a doua jumătate a secolului 18 iar asta s-a putut observa şi în creşterea
demografică a oraşului. De la o populaţie de 100 de mii de locuitori în 1750, Berlinul a înregistrat
o creştere de aproximativ 400 de mii în 1850. Iniţiative private construite de-a lungul marilor
şosele şi căi navigabile, centre industriale în nord şi est, case de ţară în vest. Dezvoltarea
periferiei a consolidat structura rurala existentă şi a întărit forma haotică a oraşului. Iniţiativă din
1840 a lui Peter Joseph Lenne de a aduce un model de urbanizare în oraş, a eşuat din cauza
intereselor economice competitive. Lenne a încercat organizarea structurii împrăştiate a oraşului
într-un design urban cu un inel de drumuri înconjurătoare, spaţii deschise şi parcuri publice, în
acord cu ideile de peisagistică şi urbanizare britanice. Acele părţi ale planului sau care erau
necesare pentru dezvoltarea economică a oraşului, au fost finalizate, dar nu şi cele care ţineau de
domeniul social sau de estetică. După 30 de ani, James Hobrecht a întocmit un plan zonal pentru
Berlin şi zonele sale înconjurătoare. Planul era întocmit pentru o zonă de cinci ori mai mare decât
oraşul avusese anterior. Deşi nicio lege cu privire la locuinţe nu a fost dată şi s-a avut în vedere
doar sistemul de transport şi cel de canalizare, această strategie practică şi economică, a inclus
fără doar şi poate toate elementele oraşului. Drumurile nu erau aşezate intro reţea ci într-un
model neregulat, de multe ori modificat, iar terenul de lângă aceste drumuri era divizat în parcele
lungi. Foarte puţine elemente din planul său de urbanizare au fost vreodată finalizate. În 1910 a
avut loc una dintre primele competiţii pentru planificarea urbană a oraşului, ce includea
modelarea unui oraş pe un sistem radial, cu zone verzi aşezate strategic, plan care însă nu a fost
finalizat nici el, deşi Asociaţia „Marele Berlin” a reuşit să obţină drepturile de proprietate asupra

23
Wolf E – Berlin shaped by history, planning and economic forces, Studio for architectural and environmental
planning , Potsdam, Germany 2005
27
unor zone verzi ca Grunewald, Tegeler şi Pădurea Spandau, totalizând undeva la 10 mii de
hectare.

La începutul secolului 20, zonele ocupate de vechile terasamente şi şanţuri de apărare,

acum ieşite din folosinţă, au fost utilizate pentru sistemul urban rapid, de transport, S-Bahn.

Adolf Hitler a refuzat să accepte formă neregulată a oraşului şi a ordonat pregătirea unui
nou plan. Visul său era de a crea o nouă capitală mondială, numită Germania. După ce a preluat
puterea politică în 1933, a început imediat să dezvolte ideea sa, a unei axe nord-sud. Autorizat de
o lege nouă, Albert Speer a propus un decret general de zonare urbană, cu o axa principală care
urma să reprezintă coloana vertebrală a noii forme a Berlinului. Lucrările au început, spre
sfârşitul deceniului 3, să deschidă un decalaj în structura urbană pentru noile clădiri dar, după
1942, acest plan de dezvoltare a fost oprit. Câteva dintre elementele sale, ca intersecţia „Großer
Stern” şi „Coloana Victoriei – Siegessäule, au devenit realitate. Berlin, centru al puterii Naţional
Socialiste şi a industriei de armament germane, a fost una dintre cele mai importante ţinte din
Războiul Bombardamentelor. Grupuri de bombe au distrus multe dintre cartierele semiurbane,
aproximativ 70.000 de clădiri cu 500. 000 de apartamente au fost distruse în Berlin în timpul
celui De-Al Doilea Război Mondial.24

Unul din efectele războiului a constant în oportunităţile pentru modernizarea formei urbane a
Berlinului. Iniţial, au existat două grupuri în competiţie. Unul, numit Colectivul, inspirat de Hans
Scharoun, din Magistratura oraşului, adoptase ideea unui oraş adaptat automobilului. Celălalt
grup era condus de Walter Moest. Ambele planuri au fost discutate temeinic, iar una din soluţiile
cu care s-a venit, reprezenta un compromis între cele două idei, un plan care prevedea întreaga
aglomerare urbană, cu planuri detaliate pentru clădiri şi integrarea transportului.

Patru zone de ocupaţie au fost create după 1945, iar autoritatea comună locală a fost dizolvată
în 1948, când două jumătăţi de oraş au pornit pe căile lor separate. În jumătatea vestică a
oraşului, s-a luat în discuţie un model urban reunificat, continuând astfel discuţiile pe aceleaşi
linii ca şi înainte şi după război. Aceasta a fost politica spaţiilor verzi, bazată pe un concept
anterior al spaţiilor deschise şi al oraşului deschis automobilelor. În jumătatea vestică a oraşului,
dezvoltarea urbană s-a concentrat asupra situaţiei intraurbane, furnizând concepte funcţionale

24
idem
28
specifice pentru remodelarea atât a clădirilor cât şi a districtelor. În cele din urmă, conceptele
detaliate au fost arătate la Expoziţia Internaţională a Construcţiilor în 1987.

Jumătatea estică a oraşului a avut mereu de luptat cu problemele demografice asociate cu

politica generală a locuinţelor din RDG, concentrându-se asupra locaţiilor industriale şi ale
interiorului oraşelor. Dezvoltarea s-a centrat pe producţia industrială de masă a apartamentelor şi
clădirilor în marginea oraşului. Hellersdorf, cu cele 150 de mii de apartamente era cea mai mare
zonă de locuinţe prefabricate din Germania.

După căderea zidului Berlinului, în 1989, conceptul „Planwerk Innenstadt”, propunea

principiile designului urbanistic, care erau conservatoare şi erau orientate idealistic către Berlinul
Istoric. Diversitatea curentă a formei urbane a fost să fie schimbată de un design urban omogen al
stilului „Berlin – prusac”. Noile principii au fost stabilite pentru prima dată pentru pieţele
Potsdamer şi Leipziger. 25

3.2.Factorul demografic.

Oraşul este o metropolă tânără iar istoria sa recentă este modelată de dezvoltarea sa dinamică.
Berlinul a fost mereu un oraş al imigranţilor, cu o atmosferă creatoare, care a durat până astăzi.
Perioada Gründerjahre de la sfârşitul secolului 19, a fost o perioadă a unei creşteri urbane şi
industriale, în care populaţia oraşului a crescut de la 0.9 la 2.7 milioane. Acesta este timpul în
care Berlinul a revenit identificat cu structurile sale din piatră. Aproximativ 62% din populaţia sa
locuieşte în vest, iar 38% în est. Noile zone de blocuri, construite cu puţin înaintea reunificării, în
est, au peste 410 mii de locuitori.

La 31 decembrie 2010, oraşul avea o populaţie de peste 3. Milioane de locuitori, iar cele mai
mari grupuri de cetăţeni străini erau cele ale turcilor (104.556), urmaţi de polonezi (40.998), sârbi
(19.230), italieni (15.842), ruşi (15.332), americani (12.733), francezi (13.262), vietnamezi
(13.199), croaţi (10.104), bosniaci (10.198), etc.

Sublinierea unei istorii a imigraţiei în Berlin, până la unificarea Germaniei, înseamnă să

facem diferenţa între migraţia spre vest şi cea spre părţile estice ale oraşului.

29
 Imigraţia spre Berlinul de vest a început în anii 60, prin recrutarea aşa zişilor „muncitori
oaspeţi”, majoritatea provenind din Turcia şi Iugoslavia. Atunci când recrutarea a fost oprită în
1974, proporţia de străini crescuse de la 1% în 1960, la 9%. În timpul anilor 80, partea vestică a
oraşului a devenit un loc de azil pentru refugiaţii din toate colţurile lumii. O poveste similară s -a
petrecut şi în Berlinul de Est, însă într-un număr mai mic. Majoritatea migranţilor erau muncitori
contractaţi din state socialiste, precum Vietnam, Angola, Mozambic şi Polonia. Mulţi dintre ei au
părăsit ţara după reunificare.

Un al treilea val de migraţie s-a petrecut după 1990, val format în majoritate din cetăţeni ai
statelor est Europene. Printre ei se numărau muncitori şi refugiaţi, dar şi un număr considerabil de
colonişti, etnici germani care strămoşi au locuit în state din fosta uniune sovietică de secole. Deşi
aveau tradiţii şi un funda cultural diferit, majoritatea acestora au fost imediat asimilaţi,
Aproximativ două treimi din cele 126 de mii de persoane care au primit cetăţenie germană între
1991 şi 2004, au fost reprezentate de acest grup demografic.

Toate aceste faze diferite de migraţie au contribuit la demografia Brelinului de astăzi. În timp
ce populaţia non-germana era de 9.9 procente din populaţia totală a oraşului, în 1991, la ultimul
recensământ, din 2004, acest procent crescuse la 13.4 %.

Comunitatea turcă şi, într-o oarecare măsură minoritatea arabă, reprezintă singura comunitate
care afectează structura urbană într-un mod vizibil. Turcii nu formează doar cea mai mare
comunitate străină din Berlin, dar au şi cea mai veche tradiţie de imigraţie în oraş. Modelele lor
rezidenţiale timpurii, încă afectează modelele de distribuţie spaţială, nu numai a comunităţii lor,
ci şi a celorlalte comunităţi non-germanice. 26

Între 1990 şi 2010, Berlin a trebui să se confrunte cu numeroase probleme populaţionale, de

la îmbătrânirea populaţională, până la fluctuaţiile ratelor natalităţii şi mortalităţii.

Actuala piramidă populaţională27 a locuitorilor oraşului, reflectă procesul demografic care a

avut loc în ultima sută de ani. Ca şi în cazul celorlalte state occidentale, piramida are un caracter
regresiv, un număr scăzut de tineri spre deosebire de numărul crescut al populaţiei îmbătrânite.

25
idem
26
Ingeborg Beer, Alev deniz, Hanns Uve Schewdler – Berlin: urban, social and ethnic integration – an urban policy
challange
30
 În 2010 raportul de vârstă stătea astfel: 0-5 ani (5.2%), 6-14 ani (6.9%), 15-19 ani (4.2%), 20-
44 ani (37.6%), 45-64 ani (27%), peste 65 de ani (19.1%). În ceea ce priveşte echilibrul tinerilor
de ambele sexe, acesta oscilează, deşi ar trebui menţionat că există diferenţe semnificative între
natalitatea din zona de est şi cea de vest. În 2010, rata totală a fertilităţii a înregistrat un procentaj
de 45.2 %.28

3.3.Forma oraşului

Văzut din afară, Berlinul pare să se prezinte ca o aglomeraţie de zone întinse, cu o densitate
scăzută, înconjurate de areale verzi în care natura joacă un rol important. Această suprapunere
extremă a elementelor urbane, zone construite, câmpuri maronii, case vacante şi fabrici goale, dar
deasemenea birouri noi, districte vechi şi recente, cu trăsături culturale fragmentate de
infrastructură de transport (principalele linii de tren, sistemul de tramvai urban) par a fi haotice
pentru cineva nefamiliarizat cu oraşul.

Fig. 3.2. Influentele imperialismului in arhitectura Berlinului.

Sursa: Doytchinov G - Urban History, Modern Movement

Cinci regimuri politice succesive şi-au lăsat amprentele asupra morfologiei urbane a
Berlinului. În euforia victoriei asupra lui Napoleon, un proiect vas de reconstrucţie a centrului
monumental a fost lansat. În 1820, palatul baroc al conducătorilor prusaci a devenit unul dintre

27
Amt fur Statistik Berlin-Brandenburg – Berlin in Figures 2010.
28
idem
31
punctele de interes în designul global al arhitectului Schinkel. Acesta a conectat castelul şi
grădinile sale cu un teren deschis, dincolo de insulă, în faţa noii case a gărzilor, Neue Wache, de
la începutul bulevardului de promenadă Unter den Linden. Un pod lat decorat cu sculpturi forma
un nou centru urban simbolic, ce includea Zeughaus, catedrală, palatul prinţului Albert, muzeul
vechi şi, la capătul lui Unter den Linden, Poarta Brandenburg.

În timpul perioadei imperiale, universitatea, opera şi clădirea Reichstagului au ajuns să

împodobească acest ideea puterii kaizerului, Berlin ajungând să fie cunoscut ca şi „capitala târzie
a unei puteri mondiale târzii.”29

În perioada anilor 20, printre teoriile urbanizării metropolei se remarcă cele ale lui Ludwig
Hiberseimer, care stipulau necesitatea şi naturaleţea fenomenului ca rezultat al industrializării
lumii. Ideile sale aveau legături cu ideile lui Le Corbusier şi prevedeau decizia modernă asupra
avantajelor planului ortogonal al lui Hyppodamus, diferentierea stricta a funcţiilor oraşului şi
diferenţierea strictă a trotuarelor de căile rutiere. Teoriile sale se pot identifica în cele două
modele ale Berlinului, un oraş al locuinţelor (Wohnstadt) şi un oraş al zgârie-norilor
(Hochhausstadt). Tot în această perioadă se remarcă arhitecţi că Bruno Taut, a cărui idei despre
arhitectură şi forma oraşului ca organizatori ai unor noi modele de comportament publice, fac ca
locuinţa să devină produsul unei mentalităţi sociale colective şi, Walter Gropius care privea
designul ca şi expresie a dogmei social-politice, reducând forma oraşului la un principiu abstract,
ignorând genius loci.

Regimul nazist dezvoltă zonele urbane ale Berlinului mai departe şi se pregăteşte pentru
naşterea unui oraş grandios, a cărui clădiri menite să găzduiască instituţiile unui nou Reich,
precum Ministerul Forţelor Aeriene. Remarcabile sun planurile lui Albert Speer din 1942, printre
ideile căruia se numără şi aeroportul Templehof, un supravieţuitor al acelor timpuri. Staţiile de
cale ferată, Nord şi Sud, împreună cu Siegesallee – Bulevardul Victoriei, făceau parte din
planurile pentru construcţia unei axe a oraşului, a cărui punct focal ar fi fost Poartă Triumfală, o
clădire de 117 metri înălţime şi 170 metri lăţime, o sală uriaşă în care 150.000 de persoane puteau
fi adunate sub o cupolă înaltă de 290 de metri. 30

29
Doytchinov G – Urban History, Modern Movement , Institut fur Stadtebau, p 11.
30
Blockmans W– Reshaping Cities : the staging of Political Transformation , Journal of Urban History, 2003., p13.
32
 Am vorbit într-un capitol precedent despre caracteristicile oraşului sub impactul politicilor
socialiste. Principalele puncte printre care şi păstrarea ideii de tradiţie naţională în arhitectură şi
planificare urbană, subliniind realismul socialist, se întâlnesc şi în procesul de urbanizare al
Berlinului estic de după 1950.

Fig.3.3. cartier socialist in Berlin-Potsdam.

sursa: Blockmans W- op.cit.

Politica culturală şi estetică a comuniştilor germani era bazată pe recuperarea tradiţiei

naţionale şi accesul liber la cultural. Astfel, neoclasicismul secolului 18 şi clasicismul
monumentalist german al secolului 19 au fost privite ca „stiluri populare şi progresive” şi ca
limbaje arhitecturale privilegiate prin care se puteau exprima noile fapte de glorie ale
socialismului. Această politică a devenit concretă în 1951, când Comitetul Central al Partidului
Comunist a legalizat documentul intitulat „Lupta împotriva formalismului în Artă şi Cultură”, în
cadrul căruia a fost subliniată „o artă populară, realizată de mase, pentru mase”.

Partidul Comunist făcea astfel clară ideea că, în cazul Berlinului, arhitecţii trebuiau să ia în
calcul caracterul de capitală a unui stat şi că priorităţile aveau să fie legate strict de clădirile cu o

33
înaltă însemnătate socială. 31

Oraşul a fost reconstruit conform unei axe Est-Vest, ce includea Insula muzeelor
(Museumsinsel) şi fostul bulevard reprezentativ, acum reconstruit, Unter den Linden. O nou
spaţiu urban, în zona Alexanderplatz, avea să aibe rolul de centru, cu o piaţă pentru demonstraţii
şi clădiri comune, pentru Guvern şi Parlament. În final, în capătul estic al oraşului, Frankfurter
Allee şi Marea Frankfurter Strasse, au fost reurbanizate pentru a deveni Stalinallee. Principalele
hotărâri urbanistice au fost centrate în jurul acesteia din urmă, guvernul comunist dorind să arate
lucrările ca simboluri ale unei noi atitudini către clasă muncitoare, construind locuinţe la cele mai
înalte standarde dar şi spaţii publice în districtul industrial din Friedrichshain. Stalinalle a fost
creată de Henselmann, ca să îndeplinească funcţia de” poarta a Berlinului de Est”.

Fig. 3.4. Stalinallee – anii ‘60

Construită prin metode tehnice convenţionale, a fost concepută în concordanţă cu limbajul

elementelor clasice (frontoane, turnuri, cupole, coloane şi porţi) care aveau inspiraţia în
arhitectura oraşului secolelor 18 şi 19. Era o stradă destinată paradelor, cu o lăţime de 75-80 de
metri, prezidată de o statuie monumentală a lui Stalin, mutată în 1961. Dispersia serviciilor şi
tendinţa de amestec a comercialului, rezidenţialului şi administrativului, reprezenta o contribuţie

31
Juan Jose Gomez Gutierrez – Building Homes, Building Politics, Berlin’s post-war urban development and
ideology, Central Europe Review, Vol.1, no.21, 15 november 1999, http://www.ce-
review.org/99/21/gomez21.html (consultat la data 18.04.2012)
34
originală care propunea o alternativă la tipul modernist al specializării zonelor urbane şi crea un
nou timp de viaţă de stradă. Această zonă a devenit un model pentru urbanizarea din Berlinul de
est şi din celelalte oraşe ale RDG, ca şi în cazul lui Leninallee din Berlin, Pragerstrasse din
Dresda, zona Noerdhaeusern din Erfurt, zonele de locuinţe din Luttenklein, Elvershagen şi
Lichtenhagen din Rostock.

Procesul de urbanizare a fost continuat şi în anii ´60, cu câteva schimbări. Potrivit

acestora, centrul Berlinului de est, urma să fie dominat de un uriaş turn de televiziune. În
Alexanderplatz, pe lângă o nouă clădire înaltă, care urma să devină un hotel, un set de clădiri
urmau să fie ridicate, pentru a găzdui instituţii economice şi sociale. Acestea erau: Haus des
Lehrers, cu un mural intitulat Bidung în Socialismus (Educaţia în Socialism), Haus der Statistik,
Haus der Elektroinustrie, Haus der Berliner Verlages, cu un alt mural magnific Presse în
Sozialismus (Presa în socialism), etc.32

Între 1962 – 1964, Roland Korn şi Hans-Erich Bogatzky construiesc Staatsratgebaude

(Primăria) din piaţa Marx-Engles Platz, care includea Portalul IV, reconstruit, al palatului
imperial Hohenzollern, demolat, pentru a comemora locul unde Karl Liebnecht proclamase
Republica Socialistă Germană în 1918. Urbanizarea noului centru a fost finalizată în 1976 prin
ridicarea Palast der Republik, de către Heinz Graffunder şi Karl-Heinz Swora, ce urma să
găzduiască Parlamentul şi un centru cultural, în timp de guvernul îşi găsise loc în Leipziferplatz,
în fostul Minister al Forţelor Aeriene, una din puţinele clădiri rămase din regimul nazist. 33

În Vest, reconstrucţia oraşelor germane era legată de reconstrucţia societăţii. Totuşi,

urbanizarea concretă, economică din punct de vedere financiar, a Berlinului de Est, stă în contrast
cu incapacitatea puterilor ocupante şi a guvernului vestic de a ajunge la un acord în ceea ce
priveşte reconstrucţia oraşului. Politică britanică era de a controla instituţiile de planificare
urbană din jurisdicţia lor, dar planificarea efectivă a căzut în mâinile germanilor. Francezii au
impus o administrare centralizată planificară pentru dezvoltarea de modele, bazate pe filozofia
funcţionalistă a lui Le Corbusier, care stătea deseori în opoziţie cu urbaniştii locali şi populaţia
oraşului. Americanii nu aveau niciun punt de vedere general în ceea ce priveşte reconstrucţia,
însă erau preocupaţi de problema lipsei de locuinţe şi erau presaţi în acelaşi timp de administraţia

32
idem
33
idem
35
locală să găsească o rezolvare. Astfel, Berlinul a primit o proporţie de aproximaţi v 1070 de
milioane de mărci din cadrul Planului Marshall. Totuşi, oraşul, lipsit de un model concert, a
crescut în mare parte haotic.

Arhitecţii urbani au găsit aceste condiţii de lucru destul de dificile, obişnuiţi cu puterile de
care se bucurau sub privilegiile perioadei Naziste.

Zonele deschise ale Berlinului de est, contrastau cu interesul vestic pentru spaţiile
restrânse şi dorinţa de a întâlni nevoile unei populaţii burgheze. Acest lucru devine relevant
atunci când primele clădiri publice sunt ridicate, în zorii anilor ´50, Charlottemburg şi
Bismarkstrasse. Clădiri precum teatrul Schiller şi Sala de Concerte erau construcţii care arătau
nerespectarea modernistă a tradiţiilor arhitecturale. Puţine clădiri au fost ridicate ca şi embleme
ale noului centru Vestic. Gedaechtniskirche, Universitatea Tehnică şi Centrul Comercial Europa,
cu emblema Mercedes, care se roteşte fără încetare în vârful său, au devenit simbolurile unul
Berlin prosper.

Fig. 3.5. Centrul Comercial Europa

A doua dezvoltare majoră a Berlinului de vest a venit după prima expoziţie Internaţională
Bauausstellung INTERBAU (IBA), între 1955 şi 1957. Sub mottoul „Trăind în oraşul de
mâine!”, participanţii au perceput zona oraşului ca o pânză nouă pentru o urbanizare modernă.
Ideea din spatele aceste expoziţii a fost crearea unui oraş panglică, croit după nevoile
36
automobilului şi care trebuia să sufoce amintirile istoriei. Deoarece simţământul perioadei era că
Berlinul de vest şi-a pierdut rolul său politic, ideea unei arhitecturi reprezentative pentru puterea
politică a oraşului, a fost abandonată. Planurile urbanistice ale acestei perioade erau mai mult
34
orientate către construirea unei metropole moderne decât pe reconstruirea unei capitale istorice.

După căderea zidului, una din zonele Berlinului care suportă un nou proces de urbanizare a
devenit Adlershof. Zona de dezvoltare este situată într-un district sud-estic al oraşului, la 12
kilometri de centru, legat la reţeaua de transport feroviar locală. Zona se întinde pe aproximativ
420 ha, cu o zonă specială pentru cercetare şi ştiinţă (activităţi de cercetare şi dezvoltare), o zonă
de afaceri, un Media City, un campus universitar, zone comerciale şi industriale, înconjurate de
zone rezidenţiale.35

Totodată, piaţa Potsdamer a devenit o zonă a dezvoltării urbane, de cele mai multe ori
nerezonabile, plină de zgârie nori, sedii de birouri, precum sediile Mercedes Benz, construite de
Renzo Piano sau clădirea Sony a lui Arata Izosaki. Acestea constituie o întrupare spaţială a
opulenţei companiilor multinaţionale şi a triumfului vestului, în loc de o reală dorinţă de a
rezolva conflictele istorice ale Germaniei.36

34
Idem
35
Swyngedouw E, Moulaert F, Rodriguez A – Neoliberal Urbanization in Europe: large scale urban development
projects and the new urban Policy, Antipode, 2002.
36
Juan Jose Gomez Gutierrez – op cit.
37
 CAPITOLUL 4.Studiu de caz - Galaţi

Înainte de a începe prezentarea fenomenului urbanistic care a marcat formarea oraşului

nostru, ar fi corect să vorbim despre motivaţia din spatele alegerii ca exemplu pentru studiul
nostru de caz. Departe de motivaţia importanţei înţelegerii urbanistice a formării Galaţiului
pentru viitoarea administraţie publică locală, oraşul a fost ales pentru provocarea pe care o
reprezintă imaginea sa modernă. Totodată, am ales Galaţiul ca verificare a trăsăturilor urbanizării
socialiste identificate în capitolele precedente, astfel întregind scopul pe care lucrarea noastră şi-l
propune în ceea ce priveşte influenţa politicii şi războiului în totalitatea detaliilor vieţii urbane.

4.1. Comerţul şi portul – influenţa asupra formei oraşului

Istoria oraşului Galaţi este o istorie veche şi bogată, dar din nefericire nu constituie un
element de interes al lucrării noastre decât din punct de vedere al elementelor urbanistice şi
demografice. De aceea vom încerca să ne limităm la o scurtă prezentare a oraşului, cuprinzând
coordonate geografice şi elemente ale istoriei, ca mai apoi, să detaliem doar perioadele de
creştere urbanistică şi demografică, relevante pentru forma actuală a Galaţiului.

Oraşul este situat pe malul stâng al Dunării maritime, la o distanţă aproape egală de gurile de
vărsare ale Siretului şi Prutului, cele mai importante râuri ale Moldovei. Se întinde pe trei terase,
Valea Oraşului – cu altitudini de 5-7 m şi alte două, trasate în formă de evantai, cu altitudini între
20-25 m (prima) şi peste 40 m (a doua). Oraşul are o istorie ce porneşte de la fortificaţiile geto-
dace şi castrele romane din zonă, însă principalele motoare ale formării sale l-au reprezentat
comerţul (situarea sa la gurile Moldovei şi Dunării l-au făcut un important centru comercial) şi
portul. Condiţiile naturale ale portului, mal concav cu adâncime de 17-20 m la etiaj, înlesneau
operaţiile de acostare a vaselor direct la chei.

Datorită portului, accesibil unui mare număr de vase, comertul constituie dominanta
economică a oraşului Galaţi, până către sfârşitul secolului 19.37

37
Paltanea P – Istoria orasului Galati de la origini pana la 1918, partea 1, p 14.
38
 Numele oraşului Galaţi, în ciuda a numeroase controverse şi teorii, derivă de la un nume
vechi de persoane. În documentele interne şi cronici, oraşul a fost numit fie Galaţi sau Galat,
forma actuală a numelui născându-se prin folosirea tot mai largă a lui a neaccentuat.38

Unul din elementele în jurul căruia oraşul a fost creat, l-a reprezentat comerţul, iar piaţa făcut
mereu parte din peisajul Galaţiului, în jurul ei grupându-se, în secolul XVII, majoritatea
prăvăliilor stăpânite de mănăstiri şi biserici, negustori şi meşteşugari. Aceasta era situată în
apropierea locului denumit, „Piaţa veche”, în zona străzii Domnească, vecină cu Biserica
Catolică39. Dorinţa de a avea dughenele chiar în piaţă i-a îndemnat pe câţiva români, negustori
sau meşteşugari, să cumpere locul cimitirului catolic, de lângă piaţă, ca să-şi facă prăvălii. 40Într-
o relaţie catolică din 1682, se spune despre Galaţi că este plin de „turci şi greci”, atraşi de
comerţul de graniţă, de aici putându-se trage rădăcinile diversităţii demografice a oraşului. Piaţa
internă gălăţeana a cunoscut o activitate cu mult mai amplă decât cea ilustrată în documentele
vremii, fiind după iaşi, cel mai important loc de negoţ al ţării.

În a doua jumătate a secolului XVII, marginea de nord a târgului trecuse de locul unde astăzi
este Biserica Mavromol, spre est, acesta întinzându-se până la marginea râpii, partea din vale
fiind puţin locuită. Aici erau situate unele magazii şi şantiere navale. Spre vest, casele nu treceau
de Biserica Precista. Ştiri despre factorul demografic sunt relative şi contradictorii, dar sunt
situate undeva în jurul a 3000 de suflete şi 300 de case. Inima oraşului era constituită din casele
marilor negustori şi ale unor meşteri mai înstăriţi şi negustori de mâna a doua. Pe lângă
moldoveni, populaţia oraşului era compusă din evrei, armeni, unguri, turci, greci, sârbi şi bulgari,
majoritatea negustori. Bântuit de distrugerile şi devastările armatelor turceşti şi tătăreşti, târgul nu
se va extinde prea mult în a doua jumătate a secolului, populaţia crescând cu un procentaj redus. 41

Perioada 1711-1821 înregistrează o creştere a importanţei oraşului într-un ritm progresiv.

Piaţa oraşului rămâne tot pe locul vechi, în apropierea mănăstirii Sfântul Dumitru şi, cu toate că
oraşul se extinde foarte mult, nu se mai formează o a doua piaţă, dovedind că aproape întreaga

38
Ibidem, p 36
39
Ibidem, p42.
40
Ibidem, p 65.
41
Ibidem p 81-82.
39
viaţa urbană este legată de port, iar forma oraşului este în concordanţă cu aceasta.

Spre nord casele treceau dincolo de biserica Vovidenia terminată în 1790 şi în jurul căreia se
constituia, la 1821, mahalaua Vovidenia. Spre răsărit, oraşul trece cu mult de marginea râpii, fără
a ajunge la Prut. Creşterea activităţii comerciale şi portuare a determinat creşterea „oraşului de
jos”, locuinţele orăşenilor se întindeau pe malul Dunării până la locul şantierului. Către vest,
casele trec de Biserica sf. Spiridon, terminată în 1817. Străzile erau podite cu bârne, iar mai toate
casele erau joase, la nivelul pământului, acoperite cu şindrilă.

Mahalalele erau grupate în jurul bisericilor ale căror nume le purtau.

Informaţiile despre populaţia oraşului sunt destul de puţine. După datele catagrafiei din 1744,
în galaţi erau 648 de familii, o populaţiei de aproximativ 3000 de suflete. Alături de populaţia
românească, întâlnim mulţi greci şi evrei, armeni, turci, unguri şi italieni, care nu erau însă
amestecaţi în cisla orăşenilor. 42

Până la aplicarea regimului de porto-franco, oraşul nu se extinde prea mult după distrugerile
survenite la 1821, mai ales că între timp intervine şi războiul din 1828-1829. Se îndesesc
mahalalele din schelă şi în special cele de pe moşia Spiridoniei. Cu înfiinţarea Sfatului Municipal
şi aplicarea Regulamentului Organic, oraşul a fost împărţit în patru „ciaste”, cu 11 mahalale. Mai
populate erau cartierele din jurul pieţei „târgului nou” şi valea oraşului, aceasta destul de des
distrusă de inundaţiile Dunării şi Bratesului. Populaţia oraşului a crescut în continuare, catagrafia
din 1820 menţionează 5000 de locuitori, iar peste un deceniu oraşul atingea 2000 de familii cu
8047 de locuitori permanenţi şi 1200 de „nestatornici”. Numărul familiilor se dublează în răstimp
de 13 ani datorită sporului natural dar şi imigrării interne şi externe. Tendinţa strămutării ţăranilor
birnici spre Galaţi ia proporţii serioase în perioada regulamentară. În 1836 se legiferează
posibilitatea extinderii oraşului „pe tot dealul spre Vadul Ungurului cât ţine moşia târgului.”
Această parte a oraşului, cuprinsă între Biserică catolică şi Grădina Publică, a fost denumită
„oraşul nou”. Negustorii formează majoritatea celor care doreau să îşi cumpere proprietăţi în
această nouă zonă. 43

42
Ibidem p 187-190.
43
Ibidem p 290-294.
40
 În acelaşi timp se prevedea întocmirea unui plan al „oraşului vechi”, pentru îndreptarea
uliţelor şi aşezarea noilor clădiri la linie, lucrări ce rămân în grija unui inginer angajat de Eforie.
Primele lucrări de modificare a oraşului sunt făcute în decembrie 1834, de căpitanul Singurov şi
inginerul Filipescu. Pentru evitarea distrugerilor drumurilor din oraş, cu trecerea carelor spre port,
în 1836, obştea cere construirea a două şosele, una pe malul Dunării, în faţa schelei şi alta pe la
„Poştă”, pentru intratul şi ieşitul taberelor de care.

În 1834 sunt ales 4 deputaţi dintre negustori care vor constitui „Comisia Înfrumuseţării”, care
va lua măsuri de ordin edilitar. Aceştia vor nivela uliţa Braşovenilor, în piaţa Bisericii Sf.
Nicolae, lucrează la înfiinţarea Grădinii Publice prin punerea a 3500 de pomi şi regularizarea
drumurilor în ea, după planul inginerului. Vor repara „tăietoarea” de vite din Ţiglina şi vor
propune ca o parte din cheltuielile pentru pavarea străzilor să fie suportate de proprietari şi de
către Comisie. Aceasta a funcţionat până în august 1849, când domnitorul Grigore Ghica
înfiinţează „Comitetul Comercial”. 44 Acesta va crea o listă de îmbunătăţiri edilitare printre care
se aminteau: pavarea străzilor din târgul vechi, îmbunătăţirea iezăturii dinspre Brateş, o nouă
şosea prin Mahalaua Spiridoniei, ridicarea unei „încăperi pojarnicesti”, construirea şcolilor
publice, a clădirii Sfatului şi a Grădinii Publice, etc.

Datele despre populaţia oraşului, până la Unirea Principatelor, sunt foarte variate şi
contradictorii. Ştim cu siguranţă că în anul Unirii, după date oficiale, populaţia oraşului era de
26.050 de locuitori. Deşi creşterea demografică după 1859 nu e una ridicată, suprafaţa Galaţiului
cunoaşte o extindere apreciabilă, aproximativ 1000 de ha în 1861.

Ciastele, secţii de poliţie, avea în jurisdicţia lor următoarele zone ale oraşului: „ciasta” întâi
începea din dreptul străzii Dogăriei, până la bariera Prutului, apoi pe şoseaua „iezăturii”, lângă
Grădina Publică, „ciasta” a doua cuprindea centrul oraşului cu biserica Sf. Pantelimon în vest,
malul râpii spre est şi strada Eroilor spre nord, „ciasta” a treia se întindea până spre Bd. George
Coşbuc şi bariera Movilei, care servea drept limită pentru „ciasta” a patra, ce continuă prin str.
Domnească, până în spatele Grădinii Publice. „Ciasta” a cincea se întindea din str. Palatului spre
Vadul Ungurului.45

44
Ibidem , p 296.
45
ibidem, vol 2, p 46-56
41
 După Unirea Principatelor, Galaţiul suferă noi transformări. Teritoriul său se măreşte în
fiecare an, ajungând la 17 km în circumferinţă. Un interes deosebit se acordă înfiinţării
cimitirului, actualul cimitir „Eternitatea” (1864) şi pavării străzilor. La 28 iunie 1872, primarul
oraşului Al. Moruzi, propune construirea unei reţele de canalizare, antrepriza lucrării, contractată
de Grigore Eliad, trebuia terminată în 1876 dar nerespectarea unor clauze din contract a dat
naştere unui lung proces însoţit de violente campanii de presă. Alimentarea cu apă a oraşului, este
posibilă datorită unui proiect al inginerilor George Crawley şi Fred Power, încheiate în 1875 când
uzina avea un debit de 150 mc/zi. Iluminatul oraşului se face tot cu petrol, deşi în 1871, primăria
încheie un contrat cu o firmă din Marsilia pentru iluminatul particular cu gaz fluid. 46

Populaţia este în creştere, vechiul teritoriu al oraşului, înconjurat de şanţul porto-francului,

devine neîncăpător, iar locuitorii săi propun primăriei cumpărarea moşiei Ţiglinei. După un
recensământ de dinainte de 1866, oraşul avea cinci „cvartaluri” cu 5.811 case şi 7.173 de familii
cu un total de 48.799 de locuitori.47

În perioadă ce urmează Războiului de independenţă, oraşul cunoaşte o etapă activă dezvoltare

economică şi industrială, extinzându-şi suprafaţa cu repeziciune, ajungând la că începutul
Primului război Mondial, suprafaţa Galaţiului să crească la 1400 ha, pe care erau 15.000 de
locuinţe, fără de 10.853 în 1897 şi 12.033 în 1899.

4646
Ibidem, p 138.
47
Ibidem .p138.
42
 Fig. 4.1. Planul orasului Galati la 1908

Printre problemele edilitare care trebuiau rezolvate se numărau pavarea străzilor,

răscumpărarea Badalanului de la Epitropia mânăstirii Sf. Spiridon din Iaşi şi realizarea unui canal
de scurgere, care să salveze valea oraşului de inundaţiile provocate de Dunăre şi Brateş. Asanarea
Badalanului şi crearea unei reţele de canalizare nu se realizează decât după 1920. Problema
iluminatului este rezolvată în decembrie 1913, prin tratative ale Primăriei pentru realizarea unui
proiect necesar extinderii reţelei electrice cu 12-15 km. Alimentarea cu apă nu depăşea centrul
oraşului şi de aceea în 1880, Primăria obligă Compania Apelor să întindă conducta până în
Vadul-Ungurului. Populaţia din cartierele mărginaşe tot nu are acces la apă filtrată, un progres
realizându-se prin înfiinţarea unei uzine în Ţiglina, după 8 aprilie 1910. Galaţiul este dotat şi cu
tramvaie, lucrările de modernizare a străzilor, Domnească şi Portului, finalizându-se în 1890.

Faţă de datele recensământului din 1865 – 48.799 locuitori, populaţia oraşului este în regres
în 1881, 40.022, dar recensământul din 1885 înregistrează 44.096 locuitori. Populaţia va creşte
uşor, până când, în ianuarie 1913, va atinge cifra de 71.641 de locuitori, Galaţiul devenind astfel
al treilea oraş al ţării după Bucureşti şi Iaşi.48

48
Ibidem.
43
 4.2. Oraşul industrial – perioada interbelică şi influenţa socialismului

După Primul Război Mondial, de fapt abia după anul 1920, se parcelează şi începe construcţia
în noi cartiere, care se adăugă la vechiul intravilan: Ţiglina – Demobilizaţi, pe versanţii pârâului
cu acelaşi nume, în vestul oraşului; Galaţii Noi, între Calea Prutului şi digul Bratesului; cartierele
Pavel (la nord de tunelul căii ferate) şi Ghenea (dincolo de bariera Traian). 49

Până la al doilea război mondial, oraşul se dezvoltă mai ales pe orizontală, făcându-se sudura
completă (dinspre sud-est şi nord-vest) cu Vadul Ungurului, Badalan, Izvor, până la Calea
Prutului. Între 1920-1930 se parcelează sip mare suprafaţă de teren dincolo de Calea prutului,
până la gara Brateş.

Între cele două războaie mondiale se dezvoltă, în continuare, funcţia industrială, în acest
interval de timp ocupând terenuri în intravilan o fabrică de ţevi de plumb şi un laminor de tablă,
Galaţiul începând să atragă populaţia prin importanţa sa metalurgică, în creştere.

După cel de-al Doilea război Mondial, oraşul, distrus în bună parte, trece mai întâi printr-o
fază de reconstrucţie în primii ani, apoi după 1950, au fost elaborate planurile de modernizare,
prin extinderea teritoriului intravilan, dincolo de limitele existente. Astfel, oraşul se măreşte spre
nord-vest, dincolo de Întreprinderea de sârmă, cuie şi lanţuri (I.S.C.L), printr-o nouă zonă
industrială, de transporturi auto şi mari depozite, în est, spre gura Prutului, printr-un nou bazin
portuar, spre vest şi sud-vest, reconstrucţia Ţiglinei.50

Însă unul dintre motoarele principale ale Galaţiului, atât urbanistic şi demografic, a rămas
Combinatul Siderurgic Galaţi. Ridicat la ordinul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej,
combinatul de la Galaţi era în 1989, cea mai mare companie din Europa, cu 40 de mii de
angajaţi.51

Un studiu sociologic arată că din cei 300 de mii de locuitori ai oraşului, peste 200 de mii au
sau au avut, într-un fel sau altul, legături cu compania siderurgică. Ei sau rudele lor de gradul 1,

49
Dimitrie Oancea , Gruparea Urbana Galati-Braila, ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1973, Partea 1, Evolutia
Teritoriala, p 57
50
idem
51
Costel Crangan – Cresterea si descresterea Combinatului Siderurgic Galati.
http://www.adevarul.ro/locale/galati/Galati-CSG-Ceausescu-ArcelorMittal-Sidex-inaugurare-istoric-
aniversare_0_596940758.html (consultat la data 20.05.2012)
44
au lucrat sau încă mai lucrează în cadrul combinatului sau în cadrul companiilor legate de acesta.

Fig. 4.2. cartiere socialiste in central orasului.

Sursa: Vechiul Galati in imagini.

Construcţia unui mare combinat siderurgic în partea de est a României, cu ieşire la Dunăre
şi/sau la mare, a fost discutată prima oară în 1958, la o plenară a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român (cum se numea pe atunci Partidul Comunist).

Decizia a fost pusă pe hârtie însă de-abia după doi ani, respectiv pe 8 iulie 1960, prin decretul
br 924 al Consiliului de Miniştri. În prealabil, Congresul al VIII-lea al PMR aprobase uriaşa
investiţie, după o discuţie furtunoasă. Iniţial s-a vorbit despre construirea combinatului lângă
Constanţa, la Midia sau la Mangalia, dar Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea rădăcini la Galaţi a
decis că oraşul de pe Dunăre este „alesul".

Cel care a primit misiunea de a conduce proiectarea platformei siderurgice (în calitate de
director al IPROMET Bucureşti), a fost Ion Prisecaru, care avea pe atunci doar 30 de ani.
Amplasamentul actual a fost ales la concurenţă cu Tuluceştiul şi cu zona dintre Galaţi şi Brăila,
după un studiu ştiinţific aprofundat privind curenţii de aer, pânza freatică şi stabilitatea terenului.

45
 Pentru realizarea proiectului s-a înfiinţat o firmă specializată - ICMRSG - care în doar şase
luni a angajat peste 12.000 de oameni. Practic, a golit de meseriaşi satele din sudul Moldovei şi
nordul Munteniei. Organizarea de şantier a început în 1960, în iulie, dar până în iulie 1961 s-a
construit doar infrastructura necesară constructorului. Oficial, construcţia combinatului siderurgic
de la Galaţi a început pe 17 iulie 1961, când, scrie presa comunistă, „excavatoristul Nicolae Afteţ,
în vârstă de 35 de ani, a excavat prima cupă de pământ". Prima construcţie a fost actuala hală a
Secţiei Prelucrări Mecanice. 52 Panglica avea să fie tăiată de succesorul lui Dej, Nicolae
Ceauşescu, în ziua de 14 septembrie 1966, la ora 17.56. Însă producţia integrată avea să înceapă
de-abia în 15 iulie 1968, când au fost finalizate toate capacităţile de producţie siderurgice şi a fost
scoasă prima şarjă la Oţelăria nr. 1.

Până în 1972, activitatea combinatului de la Galaţi a crescut constant. Numărul de salariaţi a

ajuns la circa 40.000 (întreaga platformă siderurgică, incluzând unităţile industriale conexe,
număra peste 50.000 de angajaţi).53

Dezvoltarea funcţiei industriale, materializată prin localizarea unui mare combinat în oraş,
concomitent cu funcţia portuară, precum şi cu cu adoptarea planurilor de sistematizare socialiste,
care au necesitat un mare volum de construcţii, au conferit Galaţiului caracterul unui magnet
permanent pentru populaţie şi forţă de muncă.

În perioada de dinainte de 1989, oraşul şi-a sporit populaţia, în medie, cu 5000 de locuitori
anual, sporul migratoriu depăşind în unii ani 30% (1968 spre exemplu, acesta atingea valoarea de
32.8%)54. Majoritatea muncitorilor provenea din mediul rural, în special din satele ce formau
centura înconjurătoare a Galaţiului.

52
idem
53
Idem
54
Dimitrie Oancea –op cit,p 68.
46
 4.3.Planificarea Dezvoltării oraşului.

În prezent, conform Planului Integrat de Dezvoltare, Galaţiul este împărţit în circa 28 de

cartiere importante, din care Micro 18(6202, 2 locuitori/kmp), Micro 38 (4441,8 locuitori/kmp),
Micro 39C (3958, 3 locuitori/kmp) şi Micro 39A (3633.9 locuitori. Kmp) prezintă cea mai mare
densitate de populaţie.

Fig. 4.3. Planul orasului Galati

Sursa: http://www.dgaspcgalati.ro/galati/

Din punct de vedere al dezvoltării urbane, datorită situării geografice între Siret, Prut şi
Dunăre, oraşul are tendinţa de extindere a zonelor rezidenţiale şi comerciale în zona de nord.
Există, de asemenea, o oportunitate de dezvoltare a oraşului în zona de est, prin reconfigurarea
47
traseului şoselei de centură, astfel încât aceasta să ocolească zona industrială.

Cartierele din estul şi sudul municipiului sunt cartiere rezidenţiale, cu locuinţe colective înalte
(mai mari de P+3), zona cu densitate cea mai ridicată fiind în Sud-Estul oraşului. Partea vestică,
zona veche şi centrală, sunt areale rezidenţiale cu locuinţe individuale (P-P+2), cu o densitate
ridicată de teatre, muzee, monumente, cinematografe, case de cultură, biblioteci şi importante
zone comerciale, în special Mazepa I şi II. Zonele rezidenţiale de est şi vest ale galaţiului sunt
mărginite de zone cu activitate industrială, în partea de est fiind situat Combinatul siderurgic.

Zonele comerciale sunt preponderent în micro 18, 19, 20, 21, micro 13B, micro 38, Mazepa I,
II, Ţiglina I şi II, Centru. Între zonele rezidenţiale şi cele industriale există perdele de protecţie
verde. Zonele industriale aflate în interiorul zonelor rezidenţiale sunt total sau parţial dezafectate.
Există o singură zonă industrială funcţională în micro 40, respectiv firma Trefo SA, dar nu
prezintă risc din punctul de vedere al poluării mediului.

În partea de nord a oraşului se află Cartierul Traian, cartier de dezvoltare, cu locuinţe

individuale şi zone comerciale.

Demografia la nivelul oraşului cunoaşte o tendinţă de scădere începută in1992 şi continuată

după 2002, care se încadrează în trendul existent la nivel naţional. Conform datelor preliminare
ale Recensământului locuinţei şi populaţiei din 2011, oraşul Galaţi are o populaţie de 277.933
locuitori.

48
 Concluzii personale

Atunci când am început această lucrare, credeam că înţeleg cumva noţiunea de „oraş viu”.
Elementul urban a fost mereu asociat cu un organism viu, chiar şi cu o junglă. O aglomerare
uriaşă de artificial şi natural, de ciment steril şi de pământ, care din întâmplare reuşeau să sprijine
viaţa.

A trebuit să parcurg materialele strânse pentru această lucrare, să le studiez, ca să înţeleg de

fapt că metafora trece dincolo de jocul de cuvinte, că oraşul este un „organism viu”, în primul
rând datorită populaţiei, că modificările care îl fac să pară în continuă evoluţie sunt datorate
numai factorului demografic, indiferent de natura schimbărilor, indiferent de natura nevoilor care
le cer şi că de fapt, noi nu suntem altceva decât un „grup norocos de paraziţi”, pentru care oraşul
caută se se adapteze pentru a crea o simbioză perfectă. Ce mai simbioză... Taxe şi impozite,
pentru statutul de civilizaţie.

Atunci când am început această lucrare, am pornit cu o idee în gând. Să demonstrez

modalitatea în care politica şi războiul au modificat faţa oraşului. Nu aveam în minte decât ultima
jumătate a secolului XX când am început să studiez problema „Populaţiei şi Urbanizării”, ultima
mare schimbare la faţă a oraşelor s-a petrecut după anii 1950, dar nu ştiam exact motivele
schimbării, nici etapele şi nici criteriile după care oraşele au evoluat.

Războiul a schimbat faţa oraşului încă din antichitate. Romanii au considerat că cea mai bună
formă a unui oraş ar fi cea concentrică, pentru o mai bună apărare. Şi ideea a rămas
împământenită de-a lungul timpului şi continentului. Zidurile oraşului au apărut cu acelaşi scop.
Dar zidurile şi spaţiul închis nu aveau cum să-şi protejeze populaţia de ameninţarea epidemiilor
sau a incendiilor. Într-un spaţiu închis, ambele se răspândeau cu repeziciune. Primele noţiuni ale
unor politici de urbanizare în Europa medievală au impus construcţia de fântâni şi surse de apă
proaspătă cât mai accesibile populaţiei, crearea unor zone speciale pentru industrie şi un interes
crescut pentru sănătate. Cea mai spectaculoasă modificare a unui oraş a fost însă cea a Parisului
lui Haussmann. Haosul de până atunci a unui oraş aglomerat a fost stăpânit prin legi clare şi
ingineri. Acestea sunt lucrurile pe care Parisul le-a câştigat. Acestea, împreună cu bulevarde
lărgite pentru ca armata să poată înăbuşi orice altă revoluţie.

49
 O privire asupra oraşelor noastre exemplu, Berlin şi Galaţi, ne oferă alte argumente în
favoarea ipotezei noastre. Berlinul a reprezentat un caz aparte pentru lucrarea noastră. Ar fi putut
sta singur că exemplul deoarece, între limitele sale, oraşul a reprezentat pentru o bună perioadă de
timp, exact cele două jumătăţi ale Europei pe care am căutat să le studiez. Vestul şi Estul, reunite
într-o capitală europeană, separate doar de o Cortină De Fier. Politica nazistă a modificat Berlinul
în concordanţă cu crezul ei, grandoarea care trebuia să creeze o locuinţă unui nou Reich, oraşul
care ar fi trebuit să arate adevărata putere dominantă în Europa. Remodelarea Berlinului sub
planurile lui Speer, ar fi trebuit să fie cea care simbolizează renaşterea Germaniei după
înfrângerea de la Versailles. Dar războiul a pus capăt grandorii. În schimb oraşul a fost împărţit în
zone de ocupaţiei, iar arhitecţii săi au trebuit să îl reclădească în conformitate cu noile politicii.
Socialismul şi ale lui 10 criterii urbanistice şi-au spus cuvântul în Berlinul de Est, în timp ce
capitalismul domină partea vestică. Un Berlin pentru proletariat versus un Berlin pentru afaceri.

Istoria demografică a Berlinuluie şi ea direct influenţată de politica Germaniei. Dacă la

începutul secolului XX, capitala Imperiului Prusac număra 1.888. 848 de locuitori, Primul
Război Mondial şi Actul " Marelui Berlin", adoptat de guvernul prusac în perioada interbelică, au
făcut ca, în mai puţin de 20 de ani, oraşul să cunoască o creştere populaţională fără precedent, la
aproape 4 milioane de locuitori în 1925.

Politica nazistă, Al doilea Război Mondial şi ocuparea Germaniei de către Aliaţi au văzut
această cifră înjumătăţindu-se, oraşul trebuind să îşi găsească surse de creştere în imigranţi,
astăzi, comunităţile cele mai puternice fiind cele de turci ( peste 100 de mii de locuitori),
polonezi, sârbi, italieni şi ruşi ( fiecare grup minoritar având o populaţie de peste 15 mii de
locuitori).
Cazul Galaţiului e puţin diferit. Alimentat de comerţ şi de portul său, oraşul a fost mereu legat
de Dunăre. Nu a cunoscut o modernizare ca cea a Parisului lui Haussmann, imitată în Berlinul
imperial, deşi încercări de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului, de-a lungul sec XIX, au tot
fost. Nu a fost lipsit de elemente moderne precum iluminatul stradal sau alimentarea cu apa sau
chiar de un sistem de transport cu ajutorul tramvaielor, dar în mare parte, oraşul comercial cu o
oarece funcţie industrială, nu s-a schimbat major până după Al Doilea război Mondial.

Ca şi în cazul Berlinului, socialismul a transformat oraşul. Politica de industrializare forţată,

construcţia unui combinat siderurgic, care ajunsese la un moment dat, cea mai mare companie din
50
Europa, cu 40 de mii de angajaţi, au făcut din Galaţi un magnet demografic. Oraşul a devenit
peste noapte un oraş muncitoresc, noi cartiere de blocuri au fost ridicate, totul pentru menţinerea
producţiei siderurgice şi a companiilor adiacente.

Am putea concluziona următoarele. Războiul poate crea suferinţă şi distrugere, dar în acelaşi
timp, din ruine, războiul oferă renaştere. Politica e, la rândul ei, bipolară. O politică a drepţilor şi
o politică a celor strâmbi. Dar o politică pentru oamenii de rând poate înfrumuseţa prin rigoarea
ei. Uniformizarea socialismului poate fi pe aceeaşi treaptă cu modernismul lui Le Corbusier
atunci când vine vorba de crearea unui spaţiu util, diferă doar motivele din spatele arhitectului.

51
 BIBLIOGRAFIE

A. Studii cu caracter general, tratate, curusuri, monografii :

I. P. PĂLTĂNEA , Istoria oraşului Galaţi, de la origini până la 1918, Ed. Partener, Galaţi, 2009
II. V. PUŞCAŞU, Demografie – suport de curs, Centrul de multiplicare al Universitatii Dunarea de Jos,
Galati, 2010.
III. V. PUŞCAŞU, Urbanism – suport de curs, Centrul de multiplicare al Universitatii Dunarea de Jos,
Galati, 2010.
IV. D. OANCEA, Gruparea Urbană Galaţi – Brăila, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1973

B. Articole si studii de specialitate :

I. AMT FUR STATISTIK BERLIN-BRANDENBURG, Berlin in Figures, 2010
(http://www.statistik-berlin.de/produkte/Faltblatt_Brochure/berlin_in_Zahlen_engl.pdf)
II. W. BLOCKMANS, Reshaping cities: the staging of Political Transformation, în Journal of
Urban History, 2003 (http://juh.sagepub.com/content/30/1/7.abstract)
III. J.CLOS, Twords a European City model, în Urban Age, Newspaper Essay, Londra,
Noiembrie 2005
(https://www.lse.ac.uk/collections/urbanAge/0_downloads/archive/Joan_Clos_2005-
Towards_A_European_City_Model_London.pdf)
IV. G. DOYTCHINOV, Urban History, Modern movement, Institut fur Stadtbureau, Berlin,
2006
(http://lamp.tugraz.at/~f145stdb/Geschichte%20der%20Stadt/urban%20history_11_modern%20
movement.pdf)
V. W.A.HAY, Geopolitics of Europe, Ed.Orbis, Londra, 2003
(http://www.fpri.org/orbis/4702/hay.geopoliticseurope.html)
VI. B. INGEBORG, D.ALEV, H. SCHEWDLER, Berlin: urban, social and ethnic integration,
Potsdam, 2006 (http://www.eaue.de/Vortrag/Berlin-Integration.PDF)

52
VII. K.LORANT, The demographic challenge in Europe, Brussell, April 2005
(http://www.europarl.europa.eu/inddem/docs/papers/The%20demographic%20challenge%20in%
20Europe.pdf)
VIII. J.PAINTER, European Citizenship and the regions, în Queens papers on Europenisation,
no.7/2003
(http://www.qub.ac.uk/schools/SchoolofPoliticsInternationalStudiesandPhilosophy/FileStore/Eur
opeanisationFiles/Filetoupload,38407,en.pdf)
IX. E. SWYNGEDOUW, F.MOULAERT, A. RODRIGUEZ, Neoliberal Urbanization in
Europe: large scale urban development projects and the new urban policy, Antipode, 2002.
(http://www.scholars-on-bilbao.info/fichas/antipodeARodriguez.pdf)
X. E.WOLF, Berlin shaped by history, planning and economic forces, Potsdam, 2005
(http://www.qub.ac.uk/ep/research/costc10/findoc/cs07-ber.pdf)

C. Surse internet:
I. http://www.adevarul.ro/locale/galati/Galati-CSG-Ceausescu-ArcelorMittal-Sidex-inaugurare-
istoric-aniversare_0_596940758.html
II. http://dexonline.ro/definitie/popula%C8%9Bie
III. Eurostat NewsRelease – Demography Report 2010 “ Latest figures on the demographic
challenges in the EU” 50/2011 – 1 april 2011
IV. J.GUTIERREZ– Building Homes, Building Politics, Berlin’s post-war urban development
and ideology, Central Europe Review, Vol.1, no.21, 15 november 1999, http://www.ce-
review.org/99/21/gomez21.html
V. M.JIRI– Urbanization in Socialist Countries, 1980 , p 7
http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=91455107
VI. M.JIRI.Why socialist and post-socialist cities are important for forward looking urban
studies, Helsinki, May 2005 , http://web.natur.cuni.cz/~simon1/Jiri%20Musil%20-
%20Why%20socialist%20and%20post-
socialist%20cities%20are%20important%20for%20forward%20looking%20urban%20studies.ht
ml
VII. P.HOHNEBERG, L. HOLLEN– The making of urban Europe 1000-1994 ,
http://books.google.ro/books?id=-
53
fm0wWa_L80C&pg=PA221&lpg=PA221&dq=urbanization+during+la+belle+epoque&source=
bl&ots=ZfQHxpDr33&sig=3cwRJ5d-
MPAqnRPBhWg7BVVEPYs&hl=ro&sa=X&ei=hs92T4vnB8fDswbB2cjLBA&ved=0CFEQ6A
EwBQ#v=onepage&q&f=false
VIII. S.KIM“ Urbanization – The New Palgrave Dictionary of Economics”, Second edition- p 9,
http://soks.wustl.edu/urbanization.pdf
IX. http://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft296nb17v;brand=ucpress
X. http://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/mapping-paris/Haussmann.html
XI.http://books.google.ro/books?id=nxfH0V6uDAIC&dq=shelley+rice+parisian+views&printsec
=frontcover&source=bl&ots=qfs1McClP9&sig=r6cf3PiOqr0Mf21AaptTdsdFh5A&hl=en&ei=bv
YrSqjUIZPQjAePkqHyCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=shell
ey%20rice%20parisian%20views&f=false

54