„„Știința politică autentică” – Pierre Manent

Recenzie

Titlul cărţii: Știința politică autentică

Autorul: Pierre Manent
A elaborat: Milea Cezar
Profesor: Alexandru Solcan
Ilustrul filozof politic francez, Pierre Manent, prin numeroasele sale publicații, a adus o
inestimabilă contribuție la înțelegerea și dezvoltarea liberalismului în țara sa de origine,
oferind o perspectivă inovatoare asupra fundamentelor acestuia. El consideră tradiția
liberală a fi, în primul rând, o consecință a sferei religioase, mai exact, a războaielor ce
au izvorât din contradicții pe teme spirituale. În acest sens, evocăm lucrarea sa, „Istoria
intelectuală a liberalismului”, dar și alte scrieri de o importanță majoră în conturarea
unei științe politice moderne, capabilă a analiza cu precizie orice inflexiune în regimurile
sau doctrinele politice: „Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului”,
„Cetatea omului” sau „O filozofie politică pentru cetățean”. Claritatea viziunii și
profunzimea deducțiilor sale plasează „Știința politică autentică” – un dialog cu
Bénédicte Delorme-Montini – pe o treaptă înaltă în angrenajul intelectual al filozofiei
politice contemporane. Structurată în 5 părți, fiecare cu tematica sa predilectă, cartea
reia, desigur, într-o manieră succintă, argumentația regăsită în scrierile sale anterioare
ce vizează evoluția Occidentului, gândirea antică, formarea științei politice actuale,
modernitatea politică sau dezvoltarea principiilor liberale de la Machiavelli la
Tocqueville. Considerată, într-o oarecare măsură, de către mediul academic a fi o
critică aprigă a modernității europene, lucrarea în cauză este mai degrabă o analiză
pertinentă a relației dintre democrație și creștinism, ce reușește să surprindă cu succes
raportul europenilor cu națiunea sau democrația, având în vedere trecerea de la formele
politice de bază ale antichității – cetatea și imperiul – la națiune. Prima parte, intitulată
„Uceniciile”, împărțită la rândul ei în două capitole, evidențiază o scurtă cronologie a
principalelor ideologii și pasiuni îmbrățișate de către autor: comunismul, încă de când
era mic copil, filosofia și apoi religia catolică pe parcusrul liceului. Totodată, în incipit, se
reliefează dorința de înțelegere deplină a societății moderne, iar în particular a
problemelor politice actuale, întrucât Pierre Manent este de părere că esența vieții
umane se oglindește cu adevărat doar în viața politică. În urma examinării minuțioase a
elementelor care au influențat marile evenimente din istoria omenirii, el atribuie lipsa de
ordine politică care a dominat secolul al XX-lea dispariției științei politice autentice și
politizării acerbe a vieții umane ce era privată de orice fel de gândire politică. Prin
urmare, în accepțiunea sa, dezlănțuirea totalitarismelor se datorează în mare parte
incapacității oamenilor din acea perioadă de a înțelege transformările prin care trecea
societatea, în momentul de față identificând doar două științe politice autentice: știința
antică (grecească) – care se traduce prin experiența consemnată a cetății – și știința
modernă liberală – concretizată înainte1 și după2 revoluția politică modernă. În ciuda
observațiilor riguroase în ceea ce privește sfera politicului, remarcăm denunțarea
folosirii unei metodologii specifice în procesul de reconfigurare a științei politice, fapt
care poate îngreuna încercările ulterioare de raliere sau de completare a acesteia.

A doua parte a lucrării, denumită sugestiv „Filosofie, politică, religie”, descrie întâlnirea
lui Pierre Manent cu Raymond Aron, etapele premergătoare stabilirii unei adevărate
relații de prietenie cu politologul francez, dar și efectele de ordin intelectual pe care
aceasta le-a avut asupra autorului. În contextul anterior amintit, Manent descoperă
opera lui Leo Strauss și își conturează o viziune inedită asupra „proiectului modern”,
sugerând că europenii s-au angajat în a stăpâni condiția umană, însă acest demers
coincide cu o alienare totală sau, mai exact, cu pierderea de sine. Totuși, atât Strauss,
cât și Manent, neglijează faptul că modelul antic poate fi combătut la fel de ușor,
întrucât încercarea de atingere a obiectivității presupune, inevitabil, o judecată de
valoare – cu alte cuvinte, deși este realizată o examinare exhaustivă, ea implică tot o
selecție, care, în ultimă instanță, este considerată subiectivă – și, totodată, orice sistem
de gândire este echivoc, nu devine de necombătut, ci, din contră, este subiectul unor
numeroase viziuni contrare, datorate caracterului inerent al argumentelor, ce lasă destul
spațiu de interpretare. Concomitent, autorul invalidează „punctul de vedere sociologic”,
tot cu ajutorul lui L. Strauss, care prin intermediul studiului aprofundat al operelor lui
Machiavelli, Hobbes sau Locke arată că referințele religioase nu sunt rezultatul presiunii
sociale, ci doar elemente controlate de filozof menite a spune societății lucrurile pe care
nu dorea să le audă. Autorul extrapolează demonstrația lui Strauss și consideră că
„există o presiune socială care-l incită pe fiecare să spună ceea ce trebuie spus ...
societarii se supun principelui, mai degrabă, decât sunt produsi de societate”, ignorând
practic realitatea conform căreia majoritatea populației din vreme respectivă nu avea
posibilitatea de a se sustrage ideologiei consemnate de guvernarea politică. „Presiunea
socială” despre care vorbește Strauss nu era resimțită de intelectuali, dar individul
comun al secolelor trecute, din cauza lipsei unei educații de bază, nu dispunea de
mijloacele necesare pentru a vedea o altă perspectivă; în lipsa unor demesuri
intelectuale serioase, niciun societar nu putea să nege doctrina impusă, prin urmare,
aceștia erau „produși de societate”. Filozofia straussiană îl determină pe Manent să
acorde o semnificație specială aspectelor ce țin de planul motivelor, deoarece
cunoașterea de sine, după părerea lui, constă în determinarea modului de ierarhizare a
motivațiilor umane comune din propriul suflet. În același timp, autorul fiind prins în
triunghiul pasiunilor sale – politică, religie și filosofie – încearcă să deslușească
dificultatea cuplării perspectivei religioase și a celei umane sau paradoxul polarității
democrație – totalitarism. Partea a treia pune în discuție apariția proiectului intelectual al
lui Pierre Manent în timpul petrecut ca asistent a lui R. Aron la College de France,
acesta fiind declanșat de „chestiunea diferenței moderne”. Cu alte cuvinte, filozoful
meditează asupra categoriilor gândirii moderne, precum societatea, istoria și drepturile
omului, ce par, în viziunea sa, problematice – orice poate fi considerat, afirmă el, drept
„cauză socială” a comportamentelor umane, ideile nu intră în argumentarea istorică,
numai dacă sunt asociate la o problema politică, iar noțiunea de drept (care implică
relațiile în societate) dublată de cea a individului titularul de drepturi naște o dialectică
continuă. Având în vedere aceste dileme ale modernității, autorul studiază demersurile
asemănătoare ale lui Heidegger, Marx, Tocqueville sau Nietzsche, considerându-le
eronate din simplul motiv că gândirea lor se organizează conform unor principii de
opoziție sau unei polarități a contrariilor. În acest fel, se ajunge, crede Manent, la o
restrângere progresivă a capacităților umane, încât subiectul se interpune întotdeauna
între el și ceea ce face. Referitor la istorie, autorul o vizualizează precum o derulare
continuă a formelor politice, statul conferind, de-a lungul timpului, libertate din ce în ce
mai mare cetățenilor săi, fenomen ce a dus la evoluții care au ieșit treptat de sub lumina
discursului public. Numai literatura a reușit să oprească dezvoltarea opacității,
Machiavelli, de exemplu, jucând un rol semnificativ în descrierea condițiilor necesare
impunerii unei noi ordini politice. Partea a patra, aduce în prim-plan perioada petrecută
de Pierre Manent la EHESS ca director de studii, dar și experiența sa de predare la
Boston College. Pe de o parte se analizează sistemul francez de învățământ în
comparație cu cel american, iar pe de altă parte, autorul sugerează recunoașterea
realizărilor americane, întrucât ele pot fi văzute ca o condiție de bază a înțelegerii
politicii. Finalul cărții, partea a cincea, surprinde impasul prin care trece Europa privitor
la presiunile exterioare de ordin economic, politic și militar, întrucât se înregistrează o
discreditare a statelor-națiune incapabile a face față noilor provocări apărute. Europa,
potrivit autorului, trăiește pe baza inerției formei naționale, din ceea ce poate fi
identificat ca „religia umanității” – concepție potrivit căreia europenii aparțin umanității –
și din protecția americană. În consecință, „Știinta politică autentică”, se dovedește a fi o
lucrare de o imensă valoare pentru filofozia politică contemporană, realizând pe lângă o
evaluare exhaustivă a cauzelor ce au condus inevitabil la formarea modernității și o
concluzie bine argumentată referitoare la situația actuală a Occidentului. Remarcăm
luciditatea autorului care se angrenează în explicarea unor fenomene socio-politice
specifice democrației, el având ca scop cristalizarea unei știinte politice obiective.
Printre numeroasele referințe livrești, menite a demonstra punctele de vedere inedite,
cele despre operele lui Platon, Aristotel, Rousseau sau Machiavelli ocupă un loc de
cinste în sistemul politico-filozofic propus de către Pierre Manent. Așadar, putem afirma
că autorul este un excelent observator al celor mai mici inflexiuni din sfera politicului și
un bun „cercetător” capabil a înțelege și corela toate datele disponibile. Totodată,
viziunea sa este uneori alterată de importanța prea mare acordată filozofiei antice
grecești, religiei și empirismului, fapt ce îl determină când vine vorba de anumite
judecăti de valoare să proiecteze o notă subtilă de subiectivitate asupra raționamentelor
sale.