UNIVERSITATEA DANUBIUS, GALAȚI

FACULTATATEA DE DREPT

AN III

STUDENT: CATANĂ CONSTANTIN RAIMOND

Condițiile de admisibilitate ale căilor extraordinare de atac

Analiză comparativă

Necesitatea căilor extraordinare de atac

Judecata constituie cea mai importantă activitate procesuală, faza centrală din cadrul
procesului penal, întrucât are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale, adică problema
existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni, toate acestea
reflectate de convingerea judecătorilor, întemeiată pe discuţiile şi probele din şedinţa de judecată,
convingere concretizată în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că instanţa verifică
întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării
cauzei, cât şi pe parcursul judecării ei.1 Cu toate acestea, ca orice activitate umană, şi judecata
poate fi supusă erorilor săvârşite de către judecători în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. De
asemenea şi părţile, voluntar sau involuntar, îşi pot aduce aportul la o greşită soluţionare a
cauzei. De aici rezultă necesitatea ca o primă judecată să poată fi urmată de o judecată
subsecventă, prin mijlocirea căreia să fie înlăturate greşelile comise cu ocazia primei judecăţi 2,
astfel încât numai hotărârile legale şi temeinice să rămână în autoritatea lucrului judecat.
În scopul rămânerii definitive doar a hotărârilor legale şi temeinice legiuitorul, prin
modul de reglementare a căilor ordinare de atac, apelul şi recursul, creează condiţiile înlăturării
tuturor greşelilor comise de prima instanţă. În teoria procesuală se admite posibilitatea,
confirmată de practica judiciară, ca şi unele hotărâri definitive să nu corespundă adevărului şi

1
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010 , p. 176;
2
I. Cârlan, I.S. Cârlan, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.1;

1
legii, fie datorită neatacării lor cu recurs, fie soluţionării greşite sau contrar legii a recursurilor
judecate. În aceasta din urma ipoteză s-a pus problema raportului dintre principiul autorităţii
lucrului judecat, pe de-o parte, şi principiile legalităţii şi aflării adevărului, pe de altă parte, şi s-a
decis că, în împrejurări excepţionale, cauza rezolvată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă
poate fi supusă unei reexaminări printr-o procedură cu caracter extraordinar.3
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu, exprimat prin adagiul non bis
in idem, care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi
persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care există o hotărâre definitivă. În
virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată o expresie a
adevărului (res iudicata pro veritate habetur).4
Întrucât erorile strecurate în corecta activitate jurisdicţională pot fi diferite fiind
imputabile după caz, instanţelor, părţilor sau ambelor categorii de subiecţi, legea a instituit un
sistem complex şi cuprinzător de căi de atac extraordinare, fiecare urmărind remedierea altor
consecinţe.5 Înscriind condiţiile necesare pentru ca reexaminarea hotărârilor definitive să nu se
transforme într-o etapă ordinară a judecăţii, Codul de procedură penală a reglementat un sistem
de căi de atac care, în variate situaţii, asigură desfiinţarea hotărârilor nelegale şi netemeinice.
Aceste căi de atac se numesc extraordinare nu pentru motivul că pot fi folosite în cazuri rare,
excepţionale, ci pentru a le deosebi de căile ordinare, întrucât, spre deosebire de acestea, pot fi
exercitate numai împotriva hotărârilor definitive, care au căpătat autoritatea lucrului judecat. De
aceea aceste căi se situează în afara desfăşurării ordinare a procesului penal.
Având ca obiect hotărâri definitive, căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva
unor hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, care, în mod normal, nu ar trebui să mai poată fi
atacate şi desființate. Astfel, aceste căi de atac reprezintă o modalitate de înfrângere a
principiului autorităţii de lucru judecat care trebuie să cedeze în situaţia în care este necesară
înlăturarea unor erori de fapt (revizuirea), de drept (recursul în interesul legii), respectiv evitarea
unor grave vicii procedurale (contestaţia în anulare).

3
I. Neagu, op.cit., p.410
4
Ibidem, p. 409
5
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 2004, p. 319.

2
 Fiecare cale extraordinară de atac promovează o etapă de judecată distinctă, situată în
afara ciclului ordinar, având însă efectul de a readuce cauza în ciclul ordinar, pentru a se
pronunţa o hotărâre definitivă legală şi temeinică.6
Căile extraordinare de atac nu aparţin desfăşurării normale a procesului penal, ele pot
interveni după ce cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre definitivă, moment care marchează
limita la care desfăşurarea activităţii procesuale ordinare a încetat. Spre deosebire de căile de
atac ordinare, căile de atac extraordinare pot fi folosite numai după ce hotărârea atacată a trecut
în puterea lucrului judecat. Fiind extraordinare, folosirea acestor căi este limitată la anumite
situaţii (cazuri) speciale (probe noi, verificări noi), care fac să se presupună, în mod serios, că
procesul penal definitiv judecat ar trebui să primească o nouă soluţionare.7
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare determină o reglementare în
general foarte prudentă. Astfel, sunt puse condiţii care permit declanşarea acestor căi numai dacă
există împrejurări excepţionale; exercitarea căilor de atac este, de regulă, mai complicată, pentru
a constitui o piedică în realizarea lesnicioasă a procedurii, spre a nu o transforma într-una
obişnuită, folosibilă prea uşor şi, în consecinţă, prea frecvent.8
Îngrădirile puse pe plan procesual pentru evitarea folosirii prea dese a căilor de atac
extraordinare trebuie să se justifice obiectiv, ele neputând constitui obstacole artificiale care să
tindă la menţinerea hotărârilor definitive necorespunzătoare, împotriva intereselor unei justiţii de
calitate. Excesele efectelor autorităţii de lucru judecat în menţinerea hotărârilor judecătoreşti sunt
tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multa largheţe. Problema
principală în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare este găsirea acelor ipoteze
mediane care să împace ambele deziderate.9
În lumina consideraţiilor de mai sus, căile extraordinare de atac se înfăţişează ca remedii
procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase
definitive.10

7
I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 6;
8
N. Volonciu, op.cit., p. 318;
9
Ibidem;
10
I. Neagu, op.cit., p. 410;

3
 Căile extraordinare şi căile ordinare de atac
Privirea comparativă asupra căilor extraordinare şi ordinare de atac necesită analiza
asemănărilor şi deosebirilor dintre acestea, dintre care elementele de diferenţiere prezintă o
importanţă mai mare, întrucât ele marchează specificul căilor extraordinare şi, în acelaşi timp,
este evidenţiată natura juridică a acestora.
În primul rând căile ordinare şi cele extraordinare de atac au în comun acelaşi scop, acela
de a se înlătura erorile grave de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărârile penale, având
aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la acestea. De asemenea, motivele
care determină folosirea căilor de atac ordinare şi extraordinare deseori sunt izbitor de
asemănătoare putând duce, în unele cazuri, până la identitate. Astfel, orice cauză care poate
justifica exerciţiul unei căi de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare a primei
instanţe şi, aproape în toate împrejurările, şi un motiv de recurs.11
Trăsăturile esenţiale ale căilor extraordinare de atac pot fi evidenţiate prin diferenţierea
acestora de căile ordinare de atac. O primă deosebire care trebuie subliniată constă în faptul că
apelul şi recursul sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, în timp ce căile extraordinare
de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive.12 Din această deosebire cu caracter
esenţial derivă şi alte distincţii între căile ordinare şi cele extraordinare de atac, distincţii ce vor fi
analizate în cele ce urmează.
Astfel, căile ordinare de atac fac parte din desfăşurarea ordinară a procesului penal, ele se
suprapun succesiv şi ierarhic, în timp ce căile extraordinare de atac declanşează o judecată
situată în afara gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege şi nu pot interveni decât în momentul în
care cauza a fost soluţionată printr-o hotărâre judecătorească trecută în puterea lucrului judecat.
Căile extraordinare de atac nu reprezintă rezolvarea unei noi cauze şi nici grade de jurisdicţie
suplimentare, pentru că ele nu constituie posibilităţi obişnuite la care părţile pot recurge când
consideră că hotărârea definitiv pronunţată este criticabilă.13 Prin intermediul acestor căi procesul
nu trece într-o altă fază, ci se reia repetând un ciclu care, de regulă, a mai fost parcurs.14
O altă deosebire o reprezintă faptul că, în timp ce căile ordinare pot fi exercitate de un
cerc foarte larg de subiecţi interesaţi [potrivit art. 362 lit. f) C.proc.pen., apelul şi recursul pot fi

11
N. Volonciu, op.cit., p. 319;
12
I. Neagu, op.cit., p. 410;
13
N. Volonciu, op.cit., p. 348;
14
Ibidem;

4
exercitate, în afară de procuror şi de părţi, de orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei], căile extraordinare de atac pot fi
exercitate de un cerc restrâns de persoane (nu pot exercita o asemenea cale de atac martorii,
experţii, interpreţii sau apărătorul în nume propriu).
Diferenţă există şi în privinţa termenelor de declanşare a celor două căi de atac. Astfel,
căile ordinare de atac se exercită într-un termen relativ scurt, precis şi determinat de lege [10 zile,
uneori 24 de ore – recursul împotriva încheierii de arestare preventivă pronunţate în cursul
urmăririi penale, conform art. 1403 alin (1) C.proc.pen., recursul împotriva încheierii de arestare
preventivă în cursul judecăţii, conform art. 141 C.proc.pen., recursul împotriva încheierii privind
liberarea provizorie, conform art. 1609 alin. (2) C.proc.pen. -, alteori 3 zile – în procedura
infracţiunilor flagrante, conform art. 477 C.proc.pen., în materie de liberare condiţionată,
conform art. 450 C.proc.pen.], pe când căile extraordinare de atac nu sunt supuse unui termen
sau se exercită într-un timp mult mai lung (revizuirea în favoarea condamnatului poate fi făcută
oricând).
De asemenea folosirea căilor de atac ordinare, ope legis, efect suspensiv, pe când căile
extraordinare nu atrag o asemenea suspendare, anumiţi subiecţi procesuali având latitudinea să
decidă dacă declanşarea unei asemenea cai de atac suspendă sau nu executarea hotărârii
definitive.15
Căile ordinare de atac pot fi exercitate pentru orice motiv de nelegalitate şi netemeinicie a
hotărârii atacate, în timp ce căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai în cazurile expres
prevăzute de lege.
În timp ce căile ordinare declanşează întotdeauna o nouă judecată (în mod excepţional,
dar, în orice caz, după desfăşurarea unei judecăţi şi numai ca urmare directă a promovării căii de
atac, cauza poate fi restituită procurorului în vederea refacerii urmăririi penale), unele căi
extraordinare de atac conduc la reluarea procesului penal din faza de urmărire penală; în acest
sens se poate arăta că revizuirea presupune întotdeauna reluarea cercetărilor de urmărire penală.
O deosebire importantă priveşte organul căruia îi revine competenţa de a soluţiona cauza.
În cazul căilor ordinare, competentă este instanţa ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se
atacă (cu o singură excepţie în cazul în care sunt atacate cu recurs hotărârile pronunţate în primă
instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când judecata se face tot la această instanţă, dar la

15
I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 13;

5
alt complet), pe când, în cazul căilor extraordinare de atac, uneori este competentă o singură
instanţa (recursul în interesul legii este soluţionat numai de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie), alteori fiind competentă instanţa a cărei hotărâre este atacată [contestaţia în anulare
pentru cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c)] sau instanţa care a judecat cauza în primă instanţă
[cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. a)-d)].
Căile ordinare de atac au prioritate faţă de cele extraordinare, în sensul că nu se poate
folosi o cale de atac extraordinară înainte de a fi expirat termenul de exercitare a căilor de atac
ordinare sau dacă acestea au fost exercitate înainte de a fi rezolvate.16
In sfârşit, căile de atac ordinare nu pot fi folosite de acelaşi titular împotriva aceleiaşi
hotărâri decât o singură dată, pe când, în cazul căilor de atac extraordinare, acestea pot fi folosite
de mai multe ori de către acelaşi titular, dacă de fiecare dată se prevalează de altă situaţie
generatoare de asemenea erori.17

Sistemul actual al căilor extraordinare de atac

În codurile de procedură penală de la 1936 şi, respectiv, 1864, erau reglementate drept căi
extraordinare de atac recursul extraordinar şi revizuirea. Cu toate acestea, în doctrină, pe lângă
cele două, mai era considerată ca o cale extraordinară de atac şi o formă a contestaţiei la
executare, aşa numita contestaţie contra hotărârii, prin care se obţinea desfiinţarea unei hotărâri
definitive în anumite cazuri de încălcare a legii de procedură penală. Ulterior, prin modificarea
codului, s-a despărţit contestaţia contra hotărârii de contestaţia la executare, devenind a treia cale
de atac extraordinară.
Recursul extraordinar era reglementat sub două forme: recursul în interesul legii şi
recursul ministrului justiţiei. Restructurat după 1949, recursul extraordinar s-a transformat într-o
cale de atac eficientă, mai întâi sub denumirea de "cerere de îndreptare", apoi sub cea de "recurs
în supraveghere". Codul de procedură penală din 1968 a menţinut cele trei căi extraordinare de
atac, într-o altă reglementare şi cu denumirile de contestaţie în anulare, revizuire şi recurs
extraordinar.

16
I. Cîrlan, I.S. Cîrlan, op.cit., p. 12;
17
V. Papadopol, C. Turuian, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 2004, p. 21;

6
 Prin Legea nr. 145/1993 de modificare şi completare a Codului de procedură penală s-au
adus schimbări şi în reglementarea căilor de atac extraordinare, mai ales în ce priveşte recursul
extraordinar, care, sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut anumite cazuri în care poate fi
exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în interesul legii în scopul interpretării şi
aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală.
Pe linia apropierii legislaţiei noastre procesual penale de legislaţiile europene şi a
criticilor aduse modului în care fusese promovat recursul în anulare, prin Legea nr. 576/2004
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a fost desfiinţată calea de atac
extraordinară a recursului în anulare prin abrogarea dispoziţiilor art. 409-4141. Au rămas să fie
judecate în continuare doar recursurile în anulare declarate până la intrarea în vigoare a acestei
legi.
Iniţial, în Codul de procedură penală din 1968, în vigoare astăzi, toate căile de atac
extraordinare erau reglementate într-un singur capitol intitulat „Căile de atac”. Prin Legea nr.
45/1993 s-a înfiinţat un nou Capitol intitulat „Căile extraordinare de atac” şi, prin secţiuni
diferite, sunt reglementate contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.
Contestaţia în anulare a luat locul contestaţiei contra hotărârii, îndeplinind pentru primele
două cazuri, rolul opoziţiei, de a asigura judecata în recurs în prezenţa părţilor; în celelalte cazuri
contestaţia în anulare corectează o eroare de judecată a instanţei de recurs, care a omis să ia în
considerare o cauză de încetare a procesului penal, precum şi neaplicarea regulii "non bis in
idem", prin existenţa a două hotărâri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană.
Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt săvârşite de
instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în momentul soluţionării cauzei, a unor
împrejurări esenţiale, în raport de care hotărârea definitivă nu mai corespundea adevărului; de
asemenea, atunci când se descoperă că s-au săvârşit infracţiuni care au influenţat soluţionarea
cauzei.
Recursul în interesul legii înlocuieşte, într-o anumită măsură, deciziile de îndrumare ale
fostului Tribunal Suprem, revenindu-se la reglementarea căii de atac cu aceeaşi denumire
prevăzută în Codul de procedura penală din 1936. Exerciţiul acestei căi de atac extraordinare este
încredinţat procurorului general din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
proprie iniţiativă sau la solicitarea ministrului justiţiei, precum şi colegiilor de conducere ale

7
curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă aceste instanţe, în vederea asigurării interpretării şi
aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării.18

3.2. Căile extraordinare de atac în Noul Cod de procedură penală

Tezele prealabile ale proiectului noului Cod de procedură penală prevăd o singură cale de
atac ordinară – apelul – şi o nouă cale de atac extraordinară – recursul în casaţie. Această nouă
cale de atac extraordinară, care poate fi invocată de orice parte din proces şi de către procuror,
urmează a fi judecată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este de natură, ca fostul recurs în
anulare, să conducă la desfiinţarea hotărârilor definitive contrare legii şi adevărului, în cazurile
de casare prevăzute de lege.
De asemenea proiectul renunţă la calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi
propune modificări importante în ceea ce priveşte revizuirea.
Aceleaşi teze prealabile îşi propun reglementarea posibilităţii exercitării căilor de atac
extraordinare numai în favoarea condamnatului, aşa cum se prevede în multe legislaţii europene.

Recursul în casaţie. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la

nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este
numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor
definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ
prevăzute de lege.19 Sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în
casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Termenul general de declarare a recursului în casaţie este de 30 de zile de la data

comunicării deciziei instanţei de apel.20 Pentru inculpatul care a lipsit la toate termenele de
judecată în apel şi la pronunţarea deciziei, recursul în casaţie se poate declara în termen de 30 de
zile de la data începerii executării.
Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu
privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline

18
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 875-876
19
Art. 433 N.C.proc.pen.
20
Art. 435 N.C.proc.pen.

8
procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în
motivele prevăzute de lege .
Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii
şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost
invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Procedura recursului în casaţie presupune două etape:
i. admisibilitatea în principiu, ce are rolul unui filtru al recursurilor. Aceasta se desfăşoară
în camera de consiliu, în procedură, scrisă, necontradictorie.
ii. Judecarea recursul după admiterea în principiu.
Formularea cererii de recurs în casaţie nu are caracter suspensiv, însă după admiterea în
principiu se poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând fi impusă
respectarea de către condamnat a unor obligaţii.

Revizuirea. Proiectul valorifică, în materia revizuirii, soluţiile propuse în doctrină şi în

jurisprudenţă şi vine să înlăture dificultăţile practice create de actuala reglementare.
Este reglementat un nou caz de revizuire, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere
legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în
care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.21 Astfel, este reglementat un remediu
procedural, având în vedere prevederile din proiect potrivit cărora a fost eliminat posibilitatea
suspendării cauzelor penale pe perioada desfăşurării procedurii de soluţionare a excepţiilor de
neconstituţionalitate.
Tot ca element de noutate, cererea de revizuire se va adresa instanţei care a judecat cauza
în prima instanţă22 şi va trebui să cuprindă, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea
cazului de revizuire, motivarea în fapt şi în drept, precum şi indicarea mijloacelor de probă
propuse în dovedirea temeiniciei acesteia.

21
Art. 453 alin. (1) lit. f) N.C.proc.pen.
22
Art. 456 alin. (1) N.C.proc.pen.

9
 În vederea evitării formulării unor cereri de revizuire în mod abuziv, proiectul prevede
că, în situaţia respingerii în mod definitiv a unei cereri de revizuire, o nouă cerere nu va mai
putea fi formulată pentru aceleaşi motive.

Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.

Proiectul instituie o nouă cale extraordinară de atac de retractare, în scopul înlăturării

dificultăţilor create în practică de prevederile actualului art. 5221 C.proc.pen. şi în scopul
asigurării compatibilităţii legislaţiei române cu standardele impuse de jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Prezentarea la proces a inculpatului are o importanţă deosebită atât din punctul de vedere
al dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi al necesităţii de a verifica exactitatea afirmaţiilor sale şi
de a le confrunta cu declaraţiile părţii vătămate, cât şi cu cele ale martorilor.
Dreptul de a compărea în persoană nu este necesar numai pentru respectarea dreptului la
apărare, ci conferă, totodată, posibilitatea instanţei, pe de o parte, de a-şi forma o impresie
nemijlocită cu privire la acuzat, iar, pe de altă parte, de a asculta declaraţiile pe care acesta
intenţionează să le facă.
Deşi procedurile desfăşurate în absenţa acuzatului nu sunt în sine incompatibile cu art. 6 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, persoanei
judecate în lipsă care a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca, ulterior
condamnării, o instanţă să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra temeiniciei acuzaţiei
în fapt şi în drept, dacă rezultă că persoana nu a renunţat, în mod neechivoc, la dreptul său de a fi
prezentă în instanţă şi de a se apăra sau dacă nu se sustrage judecăţii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte un drept la redeschiderea procedurilor
numai în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării voluntare din partea
acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările.
În acest sens, proiectul prevede posibilitatea persoanei condamnate definitiv, care a fost
judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de şase luni din ziua în
care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, dacă între timp nu s-a
împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.

10
 Este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la judecată, nu a avut
cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod
justificat de la judecarea cauzei.
Procedura redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
presupune o fază de verificare a admisibilităţii în principiu în care instanţa examinează dacă
cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană ce avea dreptul conferit de lege, dacă au
fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum şi dacă motivele în
baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a
procesului penal, care a fost judecată definitiv.
În cazul admiterii în principiu a cererii, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de
procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.23

23
Informaţiile referitoare la căile extraordinare de atac în procesul penal în reglementarea Noului Cod de procedură
penală au fost preluate de pe site-ul Ministerului Justiţiei, www.just.ro.

11
Bibliografie
1. Cârlan, I.S., Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2009;
2. Neagu, I., Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010;
3. Papadopol, V., C. Turuian, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti,
2004;
4. Theodoru, G., Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
5. Volonciu, N., Tratat de procedură penală, Vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 2004;
6. Noul Cod de Procedură Penală.

12