Alien Cicatrix (I) - de Corrado Malanga

INTRODUCERE

Totul a început cu mulți ani în urmă.

Mă interesam de fenomenul OZN la nivel de amator, dar într-o zi am decis
să intru într-o organizație care studia această problemă la nivel național. Am
devenit membru al Consiliului Director și am lucrat pentru această organizație timp
de mai multe decenii. Într-o zi m-au însărcinat să cercetez un caz de presupusă
răpire din partea extratereștrilor, cazul unui băiat din Genova, care se numea
Valerio. După patru ani de cercetare mi-am transformat raportul într-o carte, tot din
voința aceleiași conduceri a Centrului pentru care lucram.
Atunci s-a dezlănțuit infernul!
Am fost amenințat imediat, din interiorul și din exteriorul acelei organizații,
încercându-se astfel să fiu redus la tăcere. Aceleași persoane, care în primă instanță
m-au susținut în cercetările mele, s-au revoltat împotriva mea și este foarte simplu
de înțeles că aceștia colaborau cu anumite sectoare guvernamentale italiene și
străine. Colaborări de care eu, în mod stupid, nu îmi dădusem seama. În realitate
îmi dădusem seama la nivel inconștient, dar nu am vrut deloc să ascult vocea
Conștiinței mele, cea care spune foarte clar, zi după zi, că în acea organizație, la fel
cum se întâmplă și în alte organizații din Itlalia, longa manus a serviciilor secrete
era cea care comanda peste tot.
Cum mie nu-mi place să las o treabă pe jumătate neterminată, am decis că
este bine să-mi continui cercetările despre fenomenul abduction (răpire n.t.).
Sarcina îmi fusese înmânată și mașinăria fusese pusă în funcțiune. Eu când încep
ceva nu pot fi oprit, decât de tot!
Acest tratat este rodul multor ani de muncă, în care am căutat martori ai
fenomenelor de răpiri extraterestre (abduction), cele mai bune tehnici prin care să
studiem această cazuistică ciudată, realitatea care se află în spatele minciunilor din
mass-media, adevărul din spatele tâmpeniilor pe care le afirmă grupurile new age
și bisericile din toate timpurile.
Acesta nu este o carte despre abduction. Avem o grămadă de astfel de cărți -
acestea descriu istoria fenomenului, fac o listă a aparițiilor OZN, vorbesc despre
mușamalizările pe care le fac guvernele, iar cei mai curajoși introduc câteva
mărturii ale celor care susțin că au fost răpiți de extratereștri. În acest tratat nu este
nimic din toate acestea, de fapt nici nu este adresat cititorilor obișnuiți, care citesc
în fiecare seară câte trei pagini din orice carte. Vă rog! Dacă faceți parte din
această categorie, nu citiți aceste pagini, pentru că nu veți mai putea dormi câteva
luni de zile. Acest tratat nu se adresează nici cititorilor de cărți despre OZN-uri,
așa-zișii ufologi. Aceștia nu ar înțelege nici măcar un cuvânt din ceea ce este scris
aici, pentru că aceștia nu îndeplinesc premisele pentru a înțelege mare lucru.
Acest tratat nu este adresat nici ufologilor, a căror aspirație principală este
aceea de a colecționa multe cărți despre acest subiect, pentru a le putea arăta cu
orgoliu prietenilor atunci aceștia când vin în vizită.
Cu siguranță nu a fost scris nici pentru religioși, de care nu mă prea
interesează și a căror aspirații de putere ca mediatori între Dumnezeu și om vor fi
demolate în acest tratat.
Nu a fost scris nici pentru militari, care, după cum vom vedea la concluzii,
sunt total lipsiți și de cea mai banală înțelegere a Universului.
Acest tratat se adresează exclusiv răpiților italieni și în al doilea rând celor
care, înarmați cu bunăvoință și câțiva neuroni funcționali, cred că ceva nu
funcționează normal.
Da! Ceva nu funcționează!
La nivel inconștient răpiții știu și simt foarte bine acest lucru, pentru că au
experimentat-o pe pielea lor și în interiorul lor. Ceilalți știu asta pentru că o percep
prin intermediul micilor lucruri care se întâmplă zi de zi.
Nu se știe ce anume nu este în regulă, dar se simte peste tot o anumită
indispoziție. Se dă vina pe împrejurări, politică, războaie, vremea de afară și
poluare, dar în realitate nimeni nu știe ce se întâmplă. Se întâmplă că Sufletul
nostru știe la nivel inconștient că mai este puțin și se întâmplă ireparabilul, dar nu
știe cum să spună acest lucru la nivel conștient celorlalte părți din noi înșine,
nivelelor conștiinței și subconștientului. Totul rămâne astfel adormit, amorțit la
nivel de senzație. Se știe că trebuie să se întâmple ceva, dar nu se știe ce. Se
percepe că ceea ce trebuie să se întâmple nu este un lucru bun, dar se au în vedere
catastrofele trecutului și se consideră că sunt senzații datorate stării în care se află
societatea astăzi, nefiind vorba de o problemă adevărată și concretă.
Acest tratat explică de-a fir a păr în ce constă problema interferențelor
extraterestre, descrie principalele rase extraterestre care participă la interferențe,
analizează diversele nivele de interferență internă și externă ale răpitului, clarifică
relațiile dintre extratereștri, dintre extratereștri și grupurile Guvernului Mondial
(NWO - New Word Order).
Aici sunt descrise tehnicile de subjugare pe care le folosesc extratereștrii și
militarii, care sunt aliați cu aceștia, pentru a-și îndeplini scopurile.
Se arată care sunt scopurile din cauza cărora se întâmplă toate acestea și se
descriu de-a fir a păr tehnicile utilizate pentru a înțelege fenomenul.
Se utilizează foarte mult hipnoza regresivă și Programarea Neurolingvistică
(PNL), complet renovate și restructurate.
Se adaugă mărturiile celor care au fost răpiți și care au pe corpul lor
cicatricele acestei experiențe teribile. Acele cicatrice, așa cum vom vedea în text,
nu ating doar nivelul fizic, ci își fac prezentă greutatea mai ales la nivel psihic -
psihic și trup uman în mâinile extratereștrilor.
Acest tratat vorbește despre cicatricele pe care le-au făcut extratereștrii
societății umane dintotdeauna, ascunzându-se în spatele religiilor, politicii și
puterii, folosindu-se de prostia unor oameni goi pe dinăuntru.
Însă acest text vorbește despre adevărata natură a omului și a Universului,
face diferența între Suflet, Corp, Minte și Spirit, între realitatea reală și realitatea
virtuală, oferind și cheia de lectură pentru o putea transforma.
De fapt, mi-am dat seama că studiind extratereștri am comis o mare greșeală
metodologică - nu se pot studia extratereștrii fără să cunoaștem cum suntem făcuți
noi înșine.
Mi-am dat seama repede că extratereștrii căutau în noi ceva ce ei nu aveau,
ceva ce noi nu știam că avem, ceva ce face ca mulți oameni să fie parte integrată
din Dumnezeu.
Scopul acestui tratat este acela de a clarifica și acesta se adresează răpiților
italieni, care, dacă vor reuși să-l citească pe tot, se vor recunoaște în acest scenariu
teribil.
Exact în acel moment vor fi făcut primul pas spre eliberarea lor și spre a
noastră!
A te elibera de extratereștrii înseamnă să te eliberezi de toate formele de
putere, chiar și de cele pe care suntem învățați de mici să le respectăm, și să poți
recunoaște falșii zei de Dumnezeu adevărat. Citind acest tratat se va înțelege că
Dumnezeu adevărat este ceva care se află în interiorul omului și nu în exteriorul
lui. Cine spune să căutăm în afara noastră, de cele mai multe ori o face pentru a ne
deruta și pentru a ne obliga să acceptăm un Dumnezeu fals, care atunci când se
prezintă spune: "EU SUNT CEL CARE SUNTEM!", față de ceea ce spune
adevăratul Dumnezeu, care este în interiorul nostru:"EU SUNT CEL CARE ȘTIE
CINE SUNTEM!"
Este o mare diferență.
Vom începe vorbind despre extratereștri și vom termina vorbind despre
Dumnezeu, adică despre OM, dar această chestiune nu este pentru ufologi, nici
pentru oamenii de știință și nici pentru extratereștrii - aceste chestiuni sunt pentru
cei care au Suflet și nu l-au "vândut diavolului."
Acest tratat este dedicat tuturor răpiților care m-au ajutat prin mărturiile lor
și prin voința lor de a vedea clar, care au luptat și luptă alături de mine împotriva
acelei componente a prostiei umane care ne-a condus pe marginea prăpastiei.
Fără voința lor de a ieși din închisoarea extraterestră, fără efortul și dorința
de a face ceva pentru a se salva pe ei înșiși și pe ceilalți, nu am fi putut să facem o
cercetare de acest fel. Eu însumi nu aș fi înțeles niciodată cât de demoralizant este
să trăiești fără să știi cine ești în realitate. Datorită lor am înțeles multe lucruri,
dintre care multe nu pot fi descrise în cuvinte, ci doar simțite cu acea parte din
mine pe care nu știam să o utilizez și care astăzi îmi permite să văd lumea într-un
mod mult mai apropriat de realitatea reală.
Sper ca acest tratat să le fie util răpiților și celor care vor să continue pe
drumul eliberării speciei umane din robia extraterestră. În orice caz, eu astăzi am
devenit alt om - am regăsit o parte din mine și încă caut piesele lipsă.

Mulțumiri ulterioare sunt adresate celor din Grupul StarGate Toscana, care
m-au susținut în toți acești ani, în diverse forme și moduri, suportând modul meu
logoreic de exprimare verbală.

ABDUCTION - SCENARIU - RĂSPUNSURILE

Cum am mai spus, cercetarea fenomenului răpirilor extraterestre, definite cu

termenul englezesc " abduction " și rebotezate de mine cu un termen mult mai
corect de "Interferențe Extraterestre", se află la cotitură.
Proiectul meu de cercetare, care de-acum durează de circa șaptesprezece ani,
a ajuns la concluzia a ceea ce eu definesc ca fiind A TREIA FAZĂ.
Acum să facem un salt înapoi în timp pentru cei care nu au auzit niciodată
vorbindu-se despre fenomenul abduction.
"Debutul oficial" are loc în 1957, în America Latină (Brazilia), în satul
Minas Gerais, prin faimosul caz, de-acum istoric, al țăranului Antonio Villasboas.
Acest țăran, care apoi se licențiază, povestește pentru prima dată o ciudată
experiență de răpire din partea unor creaturi extraterestre.
 Pe la mijlocul anilor '60 scriitorul John Fuller scrie despre un alt eveniment
ciudat - doi soți americani, Barney și Betty Hill, descriu în hipnoză regresivă o
experiență asemănătoare. Și în acel caz, cu ajutorul tehnicilor de hipnoză regresivă,
cei doi soți își amintesc întâmplarea în care ei sunt protagoniștii unei răpiri
extraterestre, executată de niște ființe mici și ciudate, care au coborât dintr-un disc
zburător și care le urmăriseră mașina într-o noapte caldă de vară.
În anii '80 îi vine rândul cercetătorului ufolog Bud Hopkins să scrie niște
cărți, în care prezintă numeroase istorisiri americane legate de experiențele
abduction. Și în acest caz, Hopkins face uz de tehnicile de hipnoză regresivă pentru
a readuce în creier mărturiile acestor experiențe ciudate, memoriile lor, aparent
uitate sau ascunse în pliurile propriilor minți.
Apoi vine rândul scriitorului Whitley Strieber, și el de origine americană,
care într-o serie de cărți povestește, de această dată în calitate de martor direct,
povestea experienței sale de răpire extraterestră. În acest caz este expus un punct de
vedere complet diferit față de cele precedente - cel al unui tată, care împreună cu
membrii familiei sale, se vede adesea obiectul unor interese ciudate din partea unor
creaturi extraterestre, provenite de pe alte planete, alte dimensiuni sau cine știe de
unde.
Cine știe de unde?! Poate din acea parte a creierului care este predispusă să
creeze vise fantastice, spun detractorii problemei abduction, printre care se remarcă
în America niște personaje faimoase, cum ar fi iluzionistul James Randi de la
CISCOP (o organizație de sceptici guvernamentali, unii dintre aceștia fiind în
relații strânse cu servicii de informații, cum ar fi CIA și FBI), sau omologul său
italian, Piero Angela, jurnalist și propagandist științific, care face parte din
organizația italiană echivalentă (CICAP).
În orice caz, interesul pentru fenomenul abduction ia amploare și începe să
producă cercetări independente și în alte țări ale lumii. Astfel, asistăm la publicarea
unei cărți scrise de germanul Fiebag și alta scrisă de englezul Philip Mantle, care
poartă numele unui program, Without Consent, adică Fără permisiune!
Și psihiatra americană Karla Turner scrie o carte, dar într-un stil feminin -
este vorba despre povestea a opt femei răpite de extratereștri, cu titlul Răpite de
ozn-uri, în timp ce psihiatrul John Mack, de la Harward University, descrie
rezultatele analizelor sale, efectuate pe un număr de aproximativ șaizeci de cazuri.
Mack nu este singurul din lumea academică care descrie și validează
fenomenul răpirilor extraterestre - și cei de la Temple University descriu acest
lucru prin profesorul David Jacobs, un istoric care cunoaște tehnicile de hipnoză
regresivă și care se expune criticilor comunității academice americane. Cartea lui
Jacobs, care a fost un adevărat succes, cu titlul The threat, stabilește legătura dintre
proiectele extraterestre și experiențele trăite de răpiți. Este vorba despre prima
tentativă de a oferi un răspuns la întrebarea: "De ce toate acestea?"
 Jacobs susține, cu pesimism, că extratereștrii nu sunt chiar niște sfinți și că
aceștia urmăresc un proiect precis - acela de a modifica biogenetic pământenii
pentru a putea apoi conviețui cu noi pe planeta noastră. Acest proiect ar trebui să se
încheie peste aproximativ patru generații terestre, când, după părerea autorului,
toată populația terestră va fi trăit deja cel puțin o experiență de abduction.
Mărturiile controversate, comportamentele fideiste ale martorilor și ale
cercetătorilor și criticile la adresa metodologiei hipnotice se intensifică tot mai
mult pe perioada anilor '90, diatribele dintre cercetători-ufologi, organele de stat și
conducătorii religioși se intensifică, iar ultimii, pentru a-și menține puterea, tind să
nege prezența unui astfel de fenomen pe planeta noastră, iar ceilalți se trezesc în
postura în care ei, credința lor și Dumnezeul lor nu ar mai putea reprezenta centrul
Universului, pentru că acestea ar trebui împărțite cu alte entități inteligente.

PRIMELE IPOTEZE

Cu toate că trecuseră aproape cinci decenii, niciunul dintre cercetătorii

fenomenului abduction nu reușise să înțeleagă încă mare lucru, dar între timp
apăruseră foarte multe ipoteze, care nu erau mereu pozitive.
La sfârșitul primilor 50 de ani de studiu situația stătea cam așa:
Pesimistul Jacobs susține că noi suntem deja în mâinile extratereștrilor și că
aceștia nu ne-au cerut permisiunea să efectueze anumite selecții pe noi. După
părerea sa, noi aparținem extratereștrilor, pentru că suntem inferiori atât din punct
de vedere științific, cât și biologic. Adică, extratereștrii pot să ne ia lucrul pe care îl
caută pe planeta noastră nu prin intermediul forței, ci printr-o înșelăciune
pluriseculară.
Însă psihiatrul Mack este optimist, iar la finalul studiilor sale tinde să susțină
că nu știe bine care este scopul extratereștrilor, dar cu siguranță aceștia produc un
fel de "mărire a conștiinței" în fiecare răpit. Un astfel de efect i-ar folosi omului
ales pentru a face în interiorul său un salt evolutiv, putând, prin urmare, să intre în
lumea viitorului, pregătind planeta să treacă peste acele traume pe care civilizația
noastră le-a produs și le va mai produce planetei în anii următori.
Această versiune, de tipul "Hai să ne iubim unii pe alții!", în stil new-age,
este susținută de un curent de psihiatri americani, care văd cauza tuturor
problemelor în propria societate. Nu trebuie să uităm că în SUA, abuzul în a apela
la psihologi și psihiatri pare că reprezintă efectul unei proaste dispoziții generale,
care tinde să-i conducă pe americani spre punctul de a nu mai fi capabili să rezolve
singuri nicio problemă de relaționare cu semenii, pentru că lumea îi împinge spre a
deveni sclavii lui "a avea" și să creadă că "a fi" este ceva exterior, condiționat de
părerea altcuiva.
Nu este întâmplător faptul că inconștientul lor încearcă să se revolte exact
față de acest mod nesănătos de a trăi, americanul din pătura mijlocie devine obez
ingurgitând mâncare pentru a manifesta pe de o parte dorința sa de a poseda tot
(din punct de vedere psihologic se posedă și ceea se mănâncă), iar pe de altă parte,
îngrășându-se și devenind flacid, se opune inconștient acelor canoane de frumusețe
fizică, care l-ar vrea slab și musculos, refuzând astfel dogma de a fi bogat și
frumos.
Nu întâmplător detractorii problemei abduction spun că aceasta este cu
precădere americană (vom vedea că această afirmație nu este deloc adevărată) și
trebuie să fie considerată ca fiind fructul unor psihisme nesănătoase, un subprodus
al freneticei civilizații de consum.
Deci, profesorului John Mack i se va reproșa că a scris un tratat despre
psihotici, despre care a crezut că sunt niște persoane selectate de extratereștri. El a
fost obligat să suporte o adevărată inchiziție din partea colegiului de docenți din
interiorul universității sale, pentru că a îndrăznit să scrie acea carte (titlul traducerii
italiene este Rapiti și a fost publicată de Mondadori).
Cu toate acestea, în anul precedent publicării cărții cu pricina, Mack
câștigase premiul Pulitzer pentru un tratat de psihiatrie, creând astfel multe
dificultăți lumii științifice americane în a-l elimina din scenă pe acest psihiatru
incomod.
Procesul, cel puțin în aparență, a fost câștigat de Mack, dar este cu siguranță
corect să suspectăm că a doua sa carte (care în Italia nu a fost niciodată publicată) a
fost atenuată de exigențele "politice", existând însă foarte multe dubii în legătură
cu moartea sa, care s-a petrecut în Anglia anul trecut (a fost lovit de un
autoturism).
În concluzie, opțiunile rezultante sunt doar trei:
1. Răpiții sunt toți niște schizofrenici psihotici.
2. Extratereștrii există cu adevărat și sunt răi.
3. Extratereștrii există cu adevărat și sunt buni.

Pentru moment să lăsăm de-o parte prima opțiune, care va fi examinată și

exclusă mai târziu. Pentru a doua opțiune extratereștrii sunt răi, supun răpiții unor
intervenții chirurgicale teribile, pentru a preleva sânge și spermă, introducând
ovule fecundate în femeile speciei noastre și implantând microcipuri sub piele în
diferitele părți ale corpului răpiților, pentru a-i putea monitoriza permanent.
Însă pentru a treia opțiune extratereștrii sunt buni și fac experimente
chirurgicale pentru a salva răpiții de la anumite boli, pentru a îmbunătăți corpul și
mintea și pentru a-i pregăti pentru marea zi, în care Terra va intra în Confederația
Stelară.
Unul dintre aspectele cele mai demențiale ale celei de-a treia opțiune este
reprezentat de noile religii, născute (ca să vezi!) tot în lumea anglosaxonă și mai
ales în SUA, care descriu extratereștrii ca pe niște salvatori ai umanității.
Astfel, Scientologia din SUA și Raelienii din Europa nu se limitează la a-i
considera pe extratereștrii creatorii ființelor umane, ci îi consideră și mai avansați
din punct de vedere tehnologic, deci, superiori nouă.
Raelienii, care printre altele sunt și fondatorii Clonaid - o multinațională
capabilă din punct de vedere tehnologic să efectueze cele mai crude experimente
biogenetice - au anunțat că-l vor clona pe Hitler și că viitorul umanității va consta
în viața eternă obținută prin intermediul proceselor de clonare. Toate aceste pentru
că Claude Vorillon, cunoscutul personaj francez, pilot automobilistic în anii '60,
care astăzi se numește Rael, ar fi fost răpit de extratereștrii în tinerețe. Cu acea
ocazie, extratereștrii l-ar fi ales ca ambasadorul lor și, printre altele, i-au spus că ei
sunt creatorii rasei umane și că se folosesc de clonare pentru a obține imortalitatea
și multe alte lucruri asemănătoare cu ceea ce descriu răpiții în hipnoză regresivă.
Deci, ipoteza "tehnologică" a prezenței extraterestre pe Terra, pe care o
susține Vorillon, nu este lipsită de sens, pentru că este susținută de zeci de mărturii,
pe lângă povestea sa personală.
Pe lângă ipoteza "tehnologică" există și cea "spirituală", și acum susținută de
răpiți faimoși, pentru care răpirea (abduction) în realitate nu ar fi o răpire în
adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de catarsis mentală, un moment în care
extratereștrii îi vorbesc răpitului și îl învață adevăruri cu caracter religios, moral și
științific.
Ideea că mintea face parte din existența noastră, dar că este o stare evolutivă
a corpului, cu acces la planurile perceptive "superioare", îi determină pe unii să
creadă că un contact cu ființe total diferite de noi din punct de vedere energetic
poate avea loc doar prin intermediul percepției mentale. Se nasc astfel așa-numiții
Channelers sau Catalizatori de Entități, care, din alte dimensiuni, vorbesc despre
tot felul de lucruri, dar mai ales despre problemele noastre.
Acest aspect al ufologiei face ca această materie să fie asemănătoare cu
studiul aparițiilor mariane (aparițiile Fecioarei Maria); acele persoane sunt sigure
de existența unui Dumnezeu tehnologic, reprezentat de extraterestrul de serviciu.
Ca unei divinități, extraterestrului îi sunt atribuite actele creației și distrugerii; în
timp ce profețiile mistice, făcute de cei care pretind că au văzut apariția Fecioarei
Maria, vorbesc despre faptul că lumea se va sfârși într-o catastrofă provenită din
cer, Channelerii ufologici povestesc despre Nibiru, misterioasa planetă ascunsă și
locuită de extratereștri, care va lovi Terra (sau va cădea peste ea) exact în aceeași
perioadă (ca să vezi!) în care clarvăzătorii spun că va avea loc o răzbunare divină.
 După cum se poate observa, există puternice analogii de fond, iar asta,
pentru mine, înseamnă că "nu iese fum fără foc". Poate că nu există un singur
adevăr, ci mai multe tipuri de interferență extraterestră.

DOVEZILE

Indiferent de ipoteze, ceea ce le lipsea acestora pentru a fi considerate mai

mult sau mai puțin valide era un tablou de ansamblu, care să definească o dată
pentru totdeauna realitatea fenomenului de răpire extraterestră (abduction) și să
identifice adevăratul scop pentru care au loc aceste răpiri, făcându-le astfel
credibile.
Prin urmare, în ultimi ani diverși studioși și-au făcut de lucru încercând să
găsească dovezile pentru a demonstra realitatea fenomenului de răpire
extraterestră.
Căutarea dovezilor care să ateste existența fenomenului OZN și
demonstrarea faptului că OZN-urile există cu adevărat, s-au încheiat toate într-un
eșec total, dar nu pentru că nu au fost furnizate în ultimii cincizeci de ani
comunității științifice numeroase dovezi irefutabile, ci pentru că aceasta a
considerat că nu trebuie să fie considerate valide dovezile pe care le-a primit; vă
dați seama că nu puteam să sperăm la o atitudine diferită în cazul răpirilor
extraterestre (abduction).
În această lucrare nu mă interesează să vorbesc despre modele mentale
clasice și să discut despre precizia fenomenelor fizice raportată la limitările
interpretării lor, pentru că deja am abordat acest aspect specific al subiectului, dar
trebuie să spun că și în acest caz dovezile au fost prezentate - iată de ce am exclus
opțiunea conform căreia răpiții sunt cu toții schizofrenici psihotici.
Dovezile obiective ale unei răpiri care a avut loc, și nu cele subiective (care
sunt caracterizate de diferiți indici de validitate), în ziua de azi sunt tot mai greu de
demontat.
De exemplu, răpiții, în hipnoză, povestesc că au suferit o ciudată intervenție
chirurgicală prin nas, Hopkins fiind primul care a găsit un microcip în interiorul
creierului unui răpit, care descrisese o astfel de intervenție.
Acel tip de implant, introdus de obicei prin una dintre nări (de obicei
dreapta) până se ajunge la osul sfenoid (care este astfel spart), implantul ajungând
apoi în poziția sa finală, adică în interiorul hipofizei, a fost descoperit apoi la mulți
răpiți prin intermediul RMN-ului (Rezonanță Magnetică Nucleară), TAC
(Tomografie Axială Computerizată) și uneori chiar și prin intermediul unor simple
radiografii frontale și parietale.
 Alte tipuri de implanturi au fost descoperite sub cicatricele pe care răpiții le
au pe corp, dar fără să știe acest lucru la nivel conștient; totuși, în hipnoză, aceștia
își amintesc mereu operația pe care au suferit-o, chiar dacă de multe ori nu știu să
spună cu certitudine dacă în timpul operației li s-a extras sau li s-a introdus ceva în
corp.
Derrel Sims a aprofundat în SUA cercetarea și cu ajutorul doctorului Leir și
a celorlalți chirurgi, a extras din corpul mai multor răpiți, când a fost posibil, niște
obiecte microscopice ciudate, dintre care unele, ce au fost studiate de cel puțin
cinci universități americane, au scos la iveală un procent izotropic (elementele din
care era făcut implantul) diferit de cel terestru, confirmând fără niciun fel de
"dubiu logic" proveniența extraterestră. Definiția de "dubiu logic" arată că din
punct de vedere tehnic nu există certitudine nici măcar pentru existența reală a
Universului, despre care un anumit fizician spune că este de fapt o hologramă
gigantică. În fața anumitor rezultate pot fi prezentate și alte explicații, dar acestea
se dovedesc a fi mult mai puțin plauzibile față de soluția extraterestră.
Metoda "Lama lui Occam", conform căreia explicația cea mai simplă este și
cea mai adevărată, nu poate fi utilizată doar de calomniatorii problemei ufologice
pentru a-i nega existența.
Un exemplu: Cu ani în urmă, Sims a extras din degetul mare al unei femei
de vârstă mijlocie un mic obiect metalic acoperit de o membrană din material
chitinos, folosit probabil pentru a evita respingerea. Acel material avea un procent
izotropic diferit de cel terestru prevăzut pentru acel eșantion, acest lucru fiind
suficient pentru a-i confirma lui Sims natura extraterestră a obiectului găsit, care a
fost confirmată și de rezultatele hipnozei regresive efectuate pe acea doamnă. Însă
CISCOP a susținut că doamna, când se afla în hipnoză, ar fi inventat acea poveste
cu implantul extraterestru din degetul mare și deriva din faptul că într-o zi,
doamna, coborând din pat, ar fi călcat din greșeală pe o bucată de meteorit, care i-
ar fi intrat în degetul mare. Astfel, se încerca, într-un mod absolut ilogic, să se
explice prezența de netăgăduit a izotropilor din expertiza lui Sims.
O altă dovadă fundamentală a existenței răpirilor este prezența unor martori
oculari, care sunt fie persoane răpite, și ele la rândul lor împreună cu subiectul
examinat prin intermediul hipnozei, fie observatori întâmplători care sunt capabili
să facă relatări fidele, rămânând în exteriorul experienței, adică ceea ce răpitul
povestește în hipnoză.
Se descoperă astfel (asta pentru a da un alt exemplu) că și Perez de Quellar,
la vremea aceea secretar la Națiunile Unite, și escorta sa, în prezența altor zeci de
persoane, au fost martori oculari în faimosul caz de răpire extraterestră al italo-
americancei Linda Cortile, caz studiat de Hopkins și care s-a petrecut dimineața
devreme, într-o cădire cu vederea spre Podul din Brooklyn, în New York.
 Trebuie considerate a fi dovezi și cicatricele verificabile, interne și externe,
răpitul povestind în hipnoză circumstanțele în care extratereștrii i le-au provocat,
împotriva voinței sale. Anumite cicatrice au fost examinate de experți și rezultă a fi
niște traume cutanate foarte particulare, a căror origine nu a putut fi explicată nici
până în ziua de astăzi, decât apelând la "dubiul logic", adică considerând că tot
ceea ce răpitul povestește este adevărat.
În acest context, este fundamental să facem cunoscut faptul că anumite
răpite constituie obiectul unor fecundări artificiale din partea extratereștrilor, care
introduc în corpul lor un ovul deja pregătit și fecundat de ei; acestea duc gestația
timp de trei luni, în timpul unei alte răpiri fătul este extras din purtătoare (carrier)
și introdus într-un cilindru făcut dintr-un material transparent, plin cu lichid, pentru
a continua gestația în vitro. La relatarea acestui fapt, care se întâmplă în hipnoză
regresivă și care este prezentat la fel de toate răpitele până în cele mai mici detalii,
se adaugă suportul analizelor medicale, ecografii și tot ceea ce poate identifica în
aceste femei sarcini, care nu sunt unele isterice, așa cum ar putea susține vreun
dezinformat, ci niște dovezi adevărate și obiective de răpire extraterestră.
Și în acest caz, dovezile disponibile sunt zdrobitoare, dar, încă o dată, știința
oficială interpelată în legătură cu acest aspect caracteristic răpirilor extraterestre,
explică fenomenul în următorul fel (!):
"La aceste femei, apariția unei tumori la nivelul ovarelor mimează efectele
gravidității pentru trei luni, apoi, tumoarea, care este de mărimea unui făt mic, se
vindecă de la sine și dispare."
Răpitele care au fost sub îngrijirea mea și care au fost supuse unui implant
de ovul, au format o placentă, ca apoi, după ce fătul a fost extras de extratereștri, să
aibă și lactație. Unele dintre acestea aveau tuburile uterine legate chirurgical, altele
luau anticoncepționale pentru a evita o sarcină și altele nu întreținuseră raporturi
sexuale de foarte mult timp, dar la proba chimică reieșea că toate sunt gravide și
toate, fie în hipnoză regresivă, fie prin tehnicile de Programare Neurolingvistică,
povesteau experiențele lor cu extratereștrii.
În fața unei analize ecografice ciudate, efectuată unei femei însărcinată în
trei luni (judecând după valorile sterolilor prezenți în analiza chimică), unde se pot
distinge un lichid amniotic și o placentă care are în interior ceva foarte mic,
auzindu-se chiar și un zgomot ritmic, asemănător cu cel al bătăilor cardiace umane,
dar mai lent, ei bine, unsprezece medici au spus că sarcina era isterică și că bătăile
cardiace erau ale unui făt care era pe moarte (într-o sarcină isterică nu există nici-
un făt! - n.a.) sau că este vorba despre contracții ritmice ale vaginului sărmanei
nenorocite; trebuie reținut faptul că toate acestea se întâmplau în cea care este
considerată, în domeniul academic, ca fiind cea mai bună clinică ginecologică
italiană!
 Pentru că deja colaborasem cu această femeie și în trecut, mi-a fost foarte
ușor să prevăd cum aveau să decurgă lucrurile.

DAR ÎN ITALIA?

În Italia, primul care s-a ocupat serios de problema "Răpirilor Extraterestre"

a fost subsemnatul, care, însărcinat de CUN (Centrul Ufologic Național) să facă o
cercetare de acest fel pentru prima dată pe teritoriul nostru, s-a trezit cu cazul în
mâini, de-acum destul de cunoscut, a lui Valerio Lonzi, un băiat din Genova, care a
fost răpit într-o noapte în prezența altor martori, în timp ce se afla într-o tabără de
cercetași în Reppia, în munții din Liguria.
Despre acest caz am scris și o carte de succes (Gli ufo nella mente - care s-a
vândut în 26.000 de exemplare în două ediții succesive). A doua zi după publicarea
cărții, CUN-ul, care îmi însărcinase investigația, a observat că textul era cu
adevărat scandalos și contravenea politicii acelei organizații (private), cu toate că,
înainte de publicare, toți membrii comitetului directiv primiseră câte o copie a
cărții. Poate că nu au citit-o? Poate că au citit-o dar nu au înțeles-o? Sau poate că
altcineva, din afara CUN-ului, nu era mulțumit că în Italia se abordează un anumit
tip de subiecte?
Din investigarea cazului Lonzi, care a durat cel puțin doi ani și jumătate, a
reieșit că și Italia confirma ceea ce ufologii americani denunțau de ani buni.
Extratereștrii se foloseau și de italieni!
Scrierea cărții m-a ajutat să învăț tehnicile hipnotice descrise de americani și
chiar să le îmbunătățesc cu ajutorul doctorului Moretti din Genova, care se ocupase
cu efectuarea hipnozelor.
Cartea trebuia să fie un fel de "momeală" pentru cei care, citind ceea ce a
pățit Lonzi, s-ar fi recunoscut pe ei înșiși în acele întâmplări. Speram ca ei, odată
ce au depășit bariera fricii, să mă contacteze, permițându-mi astfel să încep a doua
parte a cercetării, care prevedea lărgirea experienței dobândite, extinzând-o la zeci
de potențiali răpiți și verificarea, dacă aceștia se prezentau, similitudinilor
verificabile din diferite cazuri de abduction.
În acest moment nu mai puteam lucra în CUN, unde cercetările mele, de
altfel cerute tot de ei, nu erau văzute cu ochi buni, și am abandonat acea
organizație, abandonând astfel și acea rețea de experți pe care o construisem pe
teritoriul național și care ar fi trebuit să mă susțină în a doua parte a cercetării, care
era și cea mai delicată. Cu toate acestea, orice rău are partea sa bună. Eliberat de
orice cenzură și control am reorganizat toată operațiunea, și, împreună cu noii
colaboratori, am obținut în numai câțiva ani ceea ce nu aș obținut în decenii dacă
aș fi lucrat în CUN.
S-a născut astfel a doua parte a proiectului abduction, care s-a încheiat în
august 2002.
Această muncă a condus la concluzii sigure în legătură cu extratereștrii, cu
identitățile lor, locurile lor de proveniență, nevoile lor, implicațiile istorice ale
prezenței lor pe planeta noastră și, nu în ultimul rând, motivația răpirilor
extraterestre.
Cantitatea de material extras, repetabilitatea experiențelor hipnotice
efectuate, efectuate până acum în peste două sute de cazuri și probele colaterale
obținute îmi permit să afirm, foarte clar și pentru prima dată în lume, fără să mă
tem că aș greși, ce anume vor de la noi diversele grupuri de extratereștri care sunt
pe Terra de mii de ani.
Rezultatele obținute, care vor fi prezentate sintetizat în continuare, m-au
ajutat să înțeleg și de ce era atât de dificil de înțeles scopul acțiunilor extraterestre.
De ce, după ani de muncă, fie din partea mea cât și din partea colegilor
străini, nu se ajungea la construirea unui tablou de ansamblu?
Pentru că extratereștrii căutau în noi ceva ce noi nu știam că avem!
Ceva ce, odată ieșit la lumină, permitea construirea unei imagini a omului
foarte diferită de cea impusă astăzi de determinismul materialist à la Piero Angela.

REZULTATELE

Există cinci nivele de Interferență Extraterestră, dintre care, precedent

cercetării mele, era cunoscut doar primul.
Primul nivel de Interferență Extraterestră descrie răpirea ca pe un
fenomen invaziv, în care niște ființe, de obicei mici de statură și de culoare gri
închis sau negre, uneori albastre, prelevă subiectul și îl conduc într-un mediu
tehnologic, unde acesta este supus unor operații chirurgicale pe un fel de masă de
operație; atât femeilor, cât și bărbaților le sunt implantate microcipuri de control.
Asta este tot ceea ce reiese foarte clar din expunerile diverșilor studioși
americani.
În realitate, lucrurile sunt un pic mai complicate.
Există cel puțin doisprezece rase extraterestre care au conexiuni cu
umanitatea și, chiar dacă utilizează tehnici diferite, până la urmă caută același
lucru, așa cum se va vedea mai departe.
 "RASELE" EXTRATERESTRE

Fiecare dintre aceste rase are la dispoziție ființe mititele, definite generic
"Gri" sau EBE (Entități Biologice Extraterestre), așa cum reiese din anumite
documente CIA (declasificate prin FIOA), care pot fi considerate un fel "cyborg",
adică adevărați roboți biologici, obținuți prin clonare.
După cum am afirmat deja, există diverse tipuri de Gri, care sunt descrise în
mod asemănător, dar care au caracteristici morfogenetice diferite, cum ar fi de
exemplu culoarea pielii și înălțimea. Aceste ființe sunt descrise cu precizie în
timpul hipnozei, în funcție de rasa extraterestră cu care au conexiuni.
Chiar de la primele ședințe de hipnoză a reieșit foarte clar că descrierile
înfățișării extratereștrilor nu erau coerente dacă mergeam pe ipoteza conform
căreia ar exista o singură rasă extraterestră - ori subiecții hipnotizați inventau
descrieri în esență asemănătoare dar diferite în detalii, ori existau diferite tipuri de
extratereștri, asemănătoare, dar nu identice.
Descrierile au fost examinate în cele mai mici amănunte, pentru a reuși să
extragem din ele informații pe cât se poate de sigure. De exemplu, după o
examinare încrucișată și atentă a mărturiilor și după studierea tipului de întrebări
care ar fi indicat să fie puse răpiților în timpul hipnozei, ființele albastre care par a
fi niște Gri mai înalți (150 cm în loc de 100 cm sau mai puțin de 100 cm) a reieșit
că în realitate sunt negre. Responsabilă de culoarea albastră se pare că era
iluminarea azurie din sala de operație în care răpiții noștri erau conduși de către
aceste ființe. Pielea acestor "Gri înalți", care lucrează de obicei cu extratereștri
sauroizi (vom discuta despre asta în continuare) și care lipsesc din celelalte
contexte, în realitate este de culoare neagră, translucidă, și reflectă luminile
ambientale, preluându-le coloritul (negru și azuriul combinate dau albastru).
Cinci dintre cele doisprezece rase extraterestre despre care se vorbește,
apăreau cu o frecvență mai mare decât celelalte (poate că printre acestea se află și
rasele permanente la care făcea referire colonelul Philip Corso în cartea sa, cu titlul
"După Roswell").
În realitate, nu ar trebui să se vorbească despre rase, ci despre grupuri de
putere.

Primul(I°) grup de putere

•Din acest grup fac parte ființe care par a fi mamifere, mai înalte decât noi
(circa 2,40m), cu pielea albă, părul alb și lung, cu șase degete la mâini și cu ochii
albaștri, dar cu pupilă verticală. Aceste ființe de obicei sunt îmbrăcate în alb și
poartă la gât un medalion rotund, pe care este desenat un simbol triunghiular.
Aceștia se pare că provin dintr-o parte a Universului care este caracterizată de
dimensiuni spațio-temporale diferite de ale noastre. Se pare că aceștia au un corp
(masculin) care este identic pentru toți. Partea de Univers din care provin aceștia
nu prevede existența unor corpuri fizice și ceea ce ni se prezintă nouă pare să fie un
fel de "haină", făcută cu ajutorul unei mașinării, prin intermediul căreia această
rasă poate intra în sistemul nostru dimensional, în care, în mod normal, legile
fizicii și geometriei nu le permite să intre; adică folosesc aceste corpuri pentru a
putea interacționa în mod fizic cu noi.

Al doilea(II°) grup de putere

• Din acest grup face parte alt tip de mamifere, care au părul deschis la
culoare, de culoare portocalie/maro-roșcat (de multe ori sunt numiți Orange), sunt
înalți cam de 2 m, ochii cu pupile verticale, craniu este alungit și se ascute
progresiv în părți pornind de la frunte (ca prora unei nave), piele bronzată, au cinci
degete la mâini și sunt îmbrăcați în niște costume mulate de culoare albastru-
închis. Costumul este caracterizat de o stemă în forma a două triunghiuri
încrucișate între ele, poziționată pe partea stângă a pieptului. Se pare că acești
extratereștri provin din Constelația Taurului (din acest motiv îi vom mai numi și
Taurieni), adesea sunt caracterizați ca fiind "frumoși" și printre ei sunt atât femele
cât și masculi.
Este bine să precizăm că nu există aproape niciodată Interferențe
Extraterestre în care răpitul să semnaleze prezența a două rase diferite în același
timp - operațiunile sunt desfășurate de câte o rasă pe rând. Misiunile par diferite,
dar obiectivul final se pare că este fructul unui proiect comun.
Se pare că acești Orange dețin harta genetică detaliată a umanității, sau se
pare că știu să distingă ființele umane care sunt apte pentru răpiri de cele care sunt
refuzate pe motivul că nu au acel "ceva" ce le trebuie lor. Deci, ei sunt cei care
intervin "aparent" primii pe durata vieții unui răpit.

Al treilea(III°) grup de putere

• Și mai sus pe această scară ierarhică neoficială se pare că există ființe mult
mai antice, foarte înalte, de obicei îmbrăcate în haine mulate de culoare închisă,
despre care răpiții spun că nu i-au văzut niciodată în mod direct, dar pe care le
percepeau ca aflându-se în spatele unui ecran (deci este dificil să stabilim înălțimea
lor exactă, chiar dacă din anumite considerente, pe care nu le mai expunem în
această lucrare din motive de spațiu, se poate estima că au în jur de 3 m).
Aceste ființe au ochii rotunzi și aproape albi, iar sub barbă au un fel de
apendice, făcându-i să semene oarecum cu niște bărbați bărboși. Această
excrescență este caracteristică doar masculilor. Femelele se pare că nu au așa ceva.
În plus au și oasele scapulare foarte pronunțate și pentru cel care îi privește din față
acestea par niște aripi strânse pe spate.
 Uneori a fost observată în centrul frunții prezența a ceva ce pare a fi
adevăratul lor ochi, foarte luminos (din acest motiv îi vom numi și "Monocluri").
Au trei degete plus unul opozabil. Degetele sunt subțiri și arcuite ca cele ale unei
păsări. Monoclurile par să aibă puteri de telechinezie atunci când se deplasează și
se pare că ei nu se află aici unde suntem noi, ci transmit mesajele lor altor
extratereștri de departe, prin mijloace tehnologice.

Al patrulea(IV°) grup de putere

Din acest grup fac parte ființele de natură sauroidă (îi vom numi "Sauroizi",
chiar dacă sunt identificați, în mod eronat, cu termenul de "Reptilieni" de către
ufologia contemporană).
Se pare că există două tipuri de Sauroizi.
• Primul tip, și cel mai invaziv, este înalt de 2,80 m, are cinci degete la mâini
și la picioare, iar pe antebraț, departe de mână are o unghie încovoiată care
seamănă cu degetul pe care îl au pisicile pe labele posterioare, dar cu o structură
chitinoasă foarte dură. Pielea, care pare a fi mereu umedă și translucidă, are
culoarea verde-maro și văzută de aproape pare că este dotată și cu solzi, care, dacă
sunt examinați cu atenție, se dovedesc a fi mult mai moi decât s-ar fi crezut.
Pielea devine în mod progresiv roșie în zona ventrală și la buricele degetelor
- în acele zone pielea devine mai subțire și se poate vedea cum se scurge o limfă
roșie, mai ales când extraterestrul se comportă într-un mod coleric.
Craniul, pe latura stângă și dreaptă, este caracterizat de prezența a două
suprafețe ce seamănă cu două coarne rotunde și prea puțin proeminente, pe când în
mijloc există o structură mai moale, sub care se vede cum pulsează limfa; această
structură seamănă cu o coloană vertebrală în relief și străbate, în mod foarte
evident, toată lungimea capului, a gâtului, a spatelui și a cozii groase. Coada groasă
și îndesată este utilizată ca un al treilea punct de sprijin atunci când Sauroidul stă
nemișcat pe cele două picioare scurte și îndesate ale sale. Degetele de la mâini și
de la picioare sunt palmate.
Dispunem de foarte puține informații anatomice în legătură cu limba, care
însă se pare că este și ea îndesată și bifurcată.
Ochii au un fel de subpleoapă (membrană oculară) care străbate ochiul pe
diagonală, de jos în sus, dinspre nas în afară. Pupilele sunt verticale și irisul își
schimbă culoarea de la galben - verde la roșu aprins, în funcție de starea de spirit.
Urechea externă este inexistentă, pe când urechea internă se poate închide la
comandă.
În general este descris ca fiind un "dragon" sau un "crocodil în picioare",
chiar dacă fața sau (sau botul?) este rotunjită ca cea a unui șarpe, cu buze subțiri și
nări poziționate în fundul septului nazal, dar pe lateral, nu frontal ca ale noastre.
Există mărturii despre "dragoni" de diferite dimensiuni, această caracteristică
depinzând de vârstă, adică aceștia continuă să crească mereu, fără a avea o limită
maximă.
Este vorba de ființe amfibiene, neputându-se determina dacă există două
sexe; aceștia sunt mereu descriși ca fiind permanent în compania unei alte specii,
aceasta lăsând impresia că este supusă lor.
• Al doilea tip Sauroid este reprezentat de cei care nu au coadă, înalți de
aproximativ 2 m, cu pielea translucidă, ochi rotunzi care oferă privirii o oarecare
rigiditate (din acest motiv îi vom numi "Broaște"), dinți verticali, lungi și subțiri,
care amintesc de cei ai balenelor. Pe cap au un fel de coarne mici, care de la
depărtare dau impresia unei tunsori "periuță". Totuși, nu este vorba de păr, ci de
niște excrescențe cornoase apropiate. Aceste ființe seamănă toate una cu cealaltă,
făcând imposibilă identificarea diferențelor, chiar dacă se pot observa diferite
diferențe de tip comportamental; au o uniformă asemănătoare cu cea a militarilor
naziști din Ultimul Război Mondial. Nici în cazul acestora nu se poate determina
dacă există două sexe.

Al cincilea(V°) grup de putere

Din acesta fac parte ființe de tip insectoid, asemănătoare cu călugărița (din
acest motiv o vom numi "Călugăriță"), de culoare verde, având un corp chitinos. Se
deplasează mergând pe membrele posterioare. Membrele anterioare sunt ținute în
așa fel încât dă impresia că extraterestrul s-ar ruga, ținând mâinile aproape unite;
au două degete plus un deget diferit (care pare a fi opozabil). Gura este foarte mică,
iar capul, cu niște ochi mari, închiși la culoare, este ținut adesea înclinat într-o
parte. Nu se știe cu certitudine dacă mai au și alte membre micuțe între cele
inferioare și cele superioare.
Mai există o altă rasă de ființe de tipul mamiferelor, despre care chiar trebuie
să vorbim în această lucrare, pentru că rezultă că acestea nu sunt clone, ci sclavi
(astfel îi definesc răpiții în timpul hipnozelor) care aparțin sauroizilor.
Este vorba despre ființe mici (pe care îi vom numi exact "Sclavi"), cu pielea
foarte ridată, cu gâtul lung, mușchii care rotesc și înclină capul (echivalentul
pentru mușchii noștri sternocleidomastoidieni) sunt foarte evidențiați, gura mică și
cu buzele de mărimi diferite (buza superioară este cu mult mai mică decât cea
inferioară), cu ochii întunecați și umezi.
Degetele de la mâini se pare că sunt cinci la fiecare mână.
Craniul, în formă de inimă, este tipic, dezvoltat în mod retrovers, dar
prezintă o adâncitură în centrul frunții, care devine tot mai puțin pronunțată înspre
partea posterioară a craniului (din acest motiv îi vom numi "Cap în formă de
inimă").
Urechile sunt mici și un pic ascuțite în partea de sus.
 Acești extratereștri se îmbracă cu haine care nu sunt mulate și au
aproximativ 1,50 m; de multe ori au fost confundați cu cei "Gri" sau cu alte ființe
care poartă pe cap un fel de glugă, numiți "Javas" și care după părerea mea există
doar în literatura fantastică.
În jurul extratereștrilor descriși până acum apăreau și descrieri ale altor
ființe, cu care, după o primă examinare eronată, se părea că răpiții au mai puțin de-
a face.
Locul de onoare este atribuit celor pe care ufologia americană îi numește
"Ființe de Lumină", care, după cum vom vedea, sunt cu totul altceva.
După aproximativ șaptesprezece ani de trudă am reușit să trasăm un fel de
"bestiar cosmic", acum fiind necesar să reconstituim acțiunile membrilor
componenți ai acestui bestiar, pentru a înțelege de ce se află ei aici.

AL DOILEA NIVEL DE INTERFERENȚĂ EXTRATERESTRĂ

În această lucrare nu vor fi descrise contextele și mediile hipnotice care ne-

au permis să ajungem la concluziile expuse și nici nu vor fi oferite explicații
tehnice, pentru că ar trebui să scriu câteva cărți. Mă voi limita doar să expun
concluziile la care am ajuns în urma investigațiilor.
Aceste lucruri fiind spuse, era foarte clar că mamiferele aveau o problemă pe
care noi o puteam rezolva - căutau imortalitatea!
Fiind convins că imortalitatea ar deveni plictisitoare pe termen lung, sunt
conștient că nu toți gândesc la fel ca mine. Dorința extratereștrilor de a nu
abandona niciodată această viață și determinarea de care au dat dovadă în a-și urma
scopul, m-au lăsat destul de perplex în ceea ce privește gradul lor de maturitate
intelectuală, dar am continuat cu cercetările - poate că mă înșelam.
În hipnoză, răpiții care intraseră în contact cu aceste ființe susțineau în mod
unanim că extratereștrii trăiau "prin intermediul nostru, prin intermediul minții
noastre…"
În acest tip de răpiți exista o puternică dihotomie cerebrală, pe care un
psihiatru de doi bani ar fi interpretat-o foarte ușor ca schizofrenie acută; cu toate
acestea, analiza profundă a personalității subiecților arăta că aceștia sunt perfect
întregi al minte. Aceștia se simțeau adesea diferiți, de parcă n-ar fi fost de pe
această lume, având flash-back-uri în care își aminteau scene din vieți trecute și
imagini în care acționau într-un context extraterestru, ca și cum ei însuși ar fi fost
extratereștri.
A fost imediat clar că în mintea lor exista o zonă de memorie cu acces
interzis, în care erau ascunse anumite amintiri care erau niște scene de viață ale
unui extraterestru. S-a născut astfel ipoteza că ceea ce rezulta din alte hipnoze era
adevărat, adică faptul că extratereștrii utilizau creierul răpiților pe post de spațiu de
depozitare pentru amintirile lor (în termeni informatici ar fi un fel de sistem de
back-up).
Conform unei astfel de ipoteze extratereștrii în cauză caută imortalitatea, pe
care în realitate nu o pot dobândi, pentru că, chiar dacă sunt mult mai longevivi
decât noi, mor și ei până la urmă. Însă pot să-și salveze amintirile, așezând în
creierul unui copil terestru toată experiența de viață (până în acel moment) a unuia
dintre ei, care după aceea poate și să moară.
Copilul, odată cu trecerea timpului, va deveni adult și din când în când
creierul său îi va arăta semne ale celeilalte personalități, creându-le o mulțime de
probleme existențiale.
Memoria extraterestră oricum rămâne inaccesibilă, dar poate fi accesată doar
cu ajutorul unei proceduri-cheie (asemănătoare cu parola unui computer).
Înainte de moartea răpitului utilizat pentru back-up, extratereștri se întorc și
copiază, dacă este necesar, tot conținutul memoriei sale în creierul unui
extraterestru nou-născut.
Astfel acesta dispune imediat de memoria predecesorului său, cât și de cea a
oaspetelui terestru, devenind astfel una cu el.
În acest fel personalitatea sa supraviețuiește, chiar dacă corpul moare,
obținându-se astfel un surogat al imortalității. Extraterestrul nou-născut nu trebuie
să mai facă experiență luând de la capăt tot drumul de formare, iar în final, ca să
dăm un exemplu, un extraterestru (sau mai bine spus personalitatea sa) în vârstă de
30.000 de ani va fi alcătuită din amintirile a șase extratereștri în vârstă de 5.000 de
ani fiecare, plus un număr ridicat de memorii terestre utilizate pentru back-up.
Rezultatul aplicării ideii abia descrise este o singură personalitate în
evoluție, care utilizează succesiv foarte multe corpuri - un fel de pseudo-
imortalitate care le permite extratereștrilor să-și conserve toate caracteristicile
fundamentale ale condiției lor originale.
S-a constatat că creierul uman este preferat de extratereștri pe post de spațiu
de depozitare pentru memoriile lor. Răpiților chiar li se repetă cu insistență în
timpul răpirilor "…creierul vostru este o casă perfectă - mașinăriile se strică, dar
creierele umane nu… "
Iată deci de înseamnă afirmația "Noi trăim prin intermediul creierului
vostru!... "
Aplicarea unor șiretlicuri hipnotice a permis găsirea procedurii-cheie pentru
accesarea memoriilor ascunse în creierul răpiților, punând astfel la dispoziția
noastră un întreg bagaj de informații despre extratereștri, inclusiv despre limba lor.
Procedura este verificată și reproductibilă în laborator pe orice răpit.
 Studiul fonemelor extraterestre este în desfășurare în momentul de față, dar
despre asta se va vorbi cu altă ocazie.
Descoperirea procedurii-cheie este fără nici un dubiu o descoperire foarte
importantă.
Pentru a o confirma am decis să verific dacă creierul nostru, comportându-se
ca o memorie ce nu poate fi ștearsă (o adevărată ROM - Read Only Memory), în
zona de memorie cu acces interzis a unui răpit ar exista și urme ale memoriilor
"purtătorilor" (carrier), adică amintiri din viețile celor care "transportaseră"
memoria extraterestră în trecut. În creierul răpiților ar trebui să fie memoria unui
singur extraterestru, compusă din mai multe fragmente secvențiale, și pe lângă
aceasta ar trebui să fie și memoriile tuturor celor de care s-au folosit extratereștrii
pentru back-up. Este de prisos să descriem satisfacția pe care ne-a oferit-o
confirmarea acestei ipoteze.
Munca lui Weiss, psihiatrul american care cu ajutorul hipnozei stimula
amintirile vieților trecute, ar trebui deci reinterpretată? Reîncarnarea nu există și
este vorba doar niște amintiri care în realitate nu ne aparțin, ci sunt ale unor
persoane care au trăit precedent, purtând cu sine povara suplimentară a unei
memorii extraterestre?
Apoi a devenit clar că lucrurile sunt încă și mai complexe - în realitate, alți
extratereștri merg mult mai departe decât back-up-ul memoriei.

AL TREILEA NIVEL DE INTERFERNȚĂ EXTRATERESTRĂ

În răpiții pe care i-am examinat am găsit memorii extraterestre aparținând

Sauroizilor sau Insectoizilor. De ce oare?
Creierul unei reptile sau a unei insecte este compatibil cu cel uman?
Probabil că răspunsul corect este următorul:
O memorie extraterestră Insectoidă s-a exprimat în hipnoză astfel:
"Creierul vostru este mai mare decât al nostru, dar noi îl folosim pe tot.
Spațiul pe care voi nu-l utilizați este utilizat de noi. Dinadins v-am creat așa și în
ADN-ul vostru există fie ADN-ul nostru, fie cel al Sauroizilor. Din acest motiv
suntem destul de compatibili."
Însă în hipnoză regresivă ieșeau la iveală, atât în mediu sauroid, cât și în cel
insectoid, relatări care aveau cu totul altă greutate.
La început m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă răpitul utilizat pentru
back-up ar fi suferit un accident și ar fi murit pe loc - extratereștrii ar fi pierdut mii
de ani de informații și odată cu acestea ar fi pierdut și pe unul dintre ei. Nu-și
puteau permite așa ceva!
 Noi ce am fi făcut în locul lor?
Ceea ce ar fi fost evident de făcut - o copie a creierului răpitului. Totuși,
pentru a-l conserva cu o eficiență ridicată, ar fi trebuit să copiem tot corpul.
Corpul nu are o utilitate prea mare, dar este necesar pentru a ține viu
creierul, care în interior conține prețiosul conținut de informații despre viața
extraterestră.
În timpul hipnozelor regresive apărea uneori descrierea "camerei de
rezonanță", a "camerei matrioșcelor", a "camerei cu cilindru metalic", toate acestea
fiind descrieri ale diferiților răpiți, adoptate pentru a descrie aceeași situație, adică
faptul că sunt introduși într-un cilindru metalic din care, prin intermediul unui
hublou lateral, puteau asista la formarea în timp real a unui corp identic cu al lor,
într-un alt cilindru vertical și transparent, poziționat în aceeași cameră - o adevărată
"fotocopie" a răpitului, care conține și toate informațiile conținute în creierul său.
Persoana în cauză, în fața unei asemenea imagini, își pierdea propria
identitate, suferind apoi crize psihice destul de greu de suportat. Părea evident că
unul dintre cele două corpuri era conservat de către extratereștri "în frigider" am
putea spune, la loc sigur și reprezenta back-up-ul de rezervă, pe când celălalt era
readus în habitatul său natural.
Toate aceste operațiuni erau efectuate într-un mediu subteran terestru, în
prezența unor militari, și aceștia tereștri! (răspunsurile pe care le am eu la
dispoziție despre motivele pentru care se întâmplă asta sunt cu totul exhaustive, dar
nu este cazul să le discutăm în această lucrare).
În această etapă a cercetărilor întrebarea cea mai importantă era următoarea:
"Dar ce aduc înapoi, copia sau originalul?"
Noi am fi ținut originalul. Dar extratereștri?
Memoriile copiei și ale originalului bineînțeles că erau identice și nu exista o
modalitate de a găsi o diferență care să poată arăta care ar putea fi soluția la această
problemă.
Dar se părea că extratereștrii aveau un punct slab în ceea ce privește
procedura - cilindrul în care îl introduceau pe sărmanul nefericit era (conform
primelor descrieri) orizontal, pe când cel în care se forma copia era vertical, deci,
dacă răpitul aflat în hipnoză își amintea că a ieșit din același cilindru în care a
intrat, era originalul; dacă își amintea că a ieșit din cilindrul vertical, era vorba
despre copie. Răpitul părea că-și amintește că a ieșit din cilindrul în care nu intrase,
deci dădea impresia că este o copie!
Dar aceasta era o greșeală! De fapt, am descoperit că existau patru camere
cu cilindri, fiecare având un scop precis, dar în hipnoză anumite amintiri se
confundau și se amestecau; vom vedea în continuare din ce cauză.
În realitate se întorcea mereu originalul, după cum au demonstrat hipnozele
mai profunde de mai târziu.
 AL PATRULEA NIVEL DE INTERFERENȚĂ EXTRATERESTRĂ

În timpul etapei de copiere a corpului răpitului, practicată de extratereștri, se

întâmpla ceva foarte ciudat. Răpitul descria o senzație - un fel de vibrație care îi
străbătea tot corpul; în cilindrul metalic era foarte multă lumină, iar apoi ceva se
desprindea și vibra în aer.
Apoi răpitul descria scena de sus și vedea ambii cilindri, pe cel metalic și
altul transparent, dar ambii în poziție verticală, în primul aflându-se originalul iar
în al doilea aflându-se altceva.
Ce era această a treia poziționare vizuală?
La prima vedere acest lucru părea imposibil, chiar și fără să intru în detalii
inutile despre caracterul verosimil și autenticitatea tehnicilor hipnotice, atunci când
acestea sunt aplicate cu măiestrie.
De aici nevoia de a dezvolta un set de întrebări de control, pentru a înțelege
cine răspundea în realitate:

• Extraterestrul cu memoria sa?

• Copia?
• Originalul?
• Una dintre memoriile "transportatorilor"?

Setul de întrebări era compus din întrebări foarte simple, de tipul:

Cum te numești?
Câți ani ai?
Ce zi este astăzi?
Privește-ți mâinile și descrie-le!

Dar răspunsurile erau terifiante!

Întrebare:"Privești în jos?"
Răspuns:"…Nu."
Întrebare:"Atunci cum poți vedea ce se întâmplă jos?"
Răspuns:"…Nu privesc în jos. Privesc peste tot în același timp…"
Întrebare:"Privește-ți mâinile!"
Răspuns:"…Nu am corp" (perplexitate)
Întrebare:"Cum te numești?"
 Răspuns:"…Noi nu avem nume…"
Întrebare:"Câți ani ai?"
Răspuns:"…Ce înseamnă asta?..."
Întrebare:"De cât timp exiști?"
Răspuns:"…Dintotdeauna…"

Astfel, ieșea la iveală existența unor ființe care se defineau ca fiind "matrice
de puncte de lumină", care trăiau "între un timp și altul" și care se autodefineau
cu termenul de "Suflet" al ființelor umane!
Acel lucru pe care, dacă îl ai, îți conferă VIAȚA ETERNĂ!
Exact acel lucru pe care îl căutau extratereștrii…Acum totul era clar.

Analiza atentă a acestor evenimente mă făcea să înțeleg, pe parcursul unui

an de zile, că extratereștrii încercau să captureze matricea noastră de puncte de
lumină și încercau să o utilizeze pentru scopurile lor.
TERIBIL! Dar, cel puțin, după o primă analiză, din fericire, se părea că
aceștia nu reușiseră să facă asta "în mod stabil" sau "pentru o perioadă lungă de
timp" din cauza unei incompatibilități de tip bioenergetic între ei și Sufletul nostru.
Sufletul era perfect conștient de aceste tentative și nu-i plăcea deloc această
situație, dar nu putea, sau nu vroia să facă ceva pentru a-i opri.
Apărea în hipnoză descrierea unor câmpuri de forță ciudate, care transportau
Sufletul în corpul unui extraterestru, dar uniunea dura foarte puțin, apoi se
producea dezlipirea totală și ireversibilă, urmată de frustrarea relativă a
extraterestrului, care nu reușise, încă o dată, să se lege permanent la matricea de
puncte de lumină, devenind astfel una cu aceasta.
În ADN-ul nostru există ceva ce ne face compatibili cu Sufletul nostru, așa
cum afirmă mințile extraterestre introduse în creierele răpiților pe care le-am
interogat în acest scop. Până la urmă este vorba doar de a cere minților
extraterestre, activate cu ajutorul parolei potrivite (password), conținutul memoriei
lor.
E ca și cum ai privi, fără să te faci văzut, cărțile secrete ale extratereștrilor.
Compatibilitatea ADN-ului nostru cu Sufletul clarifică de ce extratereștri
încearcă prin experimente genetice să utilizeze ADN-ul nostru - este evident că
încearcă să-și modifice ADN-ul lor, pentru a-l face asemănător cu al nostru, adică
compatibil cu acel lucru care de obicei este numit "Suflet".
Sufletul, interogat despre cum stau lucrurile, afirma foarte clar: răpiții, pe
lângă alte premise, au Sufletul, pe care alte ființe umane nu-l au.
În plus, nu toate ființele umane au "acel lucru", ci doar o mică parte
dintre aceștia! (circa 20 - 25%)
 Până la urmă se descoperea că Sufletul, odată extras din original, nefiind
compatibil cu corpul extratereștrilor, era introdus pentru câteva secunde în copia
răpitului, care se afla în cilindrul vertical, ca apoi să fie iar reintrodus în corpul
original, unicul cu care este cu adevărat compatibil pentru o perioadă lungă de
timp.
Așadar, răpitul nu era lipsit decât pentru câteva clipe, și din când în când, de
esența sa sufletească.
"Sufletul nu se poate copia." spun matricele de puncte de lumină interogate
de mine în hipnoză.
"Extratereștrii știu asta și încearcă să le folosească pe ale voastre, dar
trebuie să-și modifice ADN-ul dacă vor să le lege pentru totdeauna de corpurile
lor. "
Din acest motiv extratereștrii fac experimente genetice pe rasa umană - doar
pentru a crea o rasă "punte" între ei și noi, o rasă care aibă acea parte de AND
capabilă să se lege de Sufletul uman.
Atunci și numai atunci vor putea smulge Sufletele locuitorilor acestei
planete, și poate și a altor planete, punând astfel mâna pe ele pentru totdeauna.
Acesta este adevăratul plan al extratereștrilor.
Toți răpiții spuneau aceleași lucruri, identice, fără nicio excepție!
Acum putem să le spunem și lor adevărul (răpiților n.t).
Iată care era secretul Copacului Vieții din Cabala ebraică, a construirii
copiei faraonilor egipteni, a lui Kundalini indiană și a căutării așa-zisului Graal,
idee preluată de mai multe secte, mai mult sau mai puțin secrete.
Totul devenea foarte simplu – ceva din interiorul ADN-ului nostru era
reședința vieții eterne, iar extratereștrii, dornici să ajungă la ea, o căutau în noi, iar
noi nici măcar nu știam că așa ceva poate să existe.
Copacul Vieții din miticul Paradis Terestru, simbolizat de multe hieroglife
din lanurile de grâu englezești - iată ce căutau extratereștrii în unii (doar unii)
dintre noi!

AL CINCILEA NIVEL DE INTERFERENȚĂ EXTRATERESTRĂ

Dar încă lipsea o za din lanț - egiptenii antici chiar descriau existența
Corpului fizic, a Minții și a Sufletului, dar și pe cea a Spiritului.
Nu se știa despre ce este vorba.
Pentru a scurta povestea, evitând complicații inutile în această lucrare: din
mințile răpiților ieșeau la iveală în hipnoză urme de amintiri ale unor vieți trecute
aparținând unor ființe extraterestre cu totul diferite de noi - Ființele de lumină - cu
totul diferite de noi, ființe care, chiar dacă sunt foarte longevive, sunt mortale,
pentru că, din câte am aflat, din toată creația, doar Creatorul și o parte din
ființele umane au Suflet.
Aceste Ființe de Lumină probabil că sunt cele pe care cultura noastră
mitologică le definește ca fiind "spirite imortale" și care i-ar controla pe
extratereștrii responsabili cu fenomenul de răpiri extraterestre, care, la rândul lor,
i-ar controla pe cyborgii Gri, care ar controla întreaga umanitate.
Ființele de Lumină erau structurate în mod asemănător cu ceea ce noi am
numi "Spirit" , care, după cum vom vedea în continuare, se diferențiază substanțial
de ceea ce eu definesc ca fiind Suflet.
Reiese de aici că există diferite tipuri de ființe umane:
1. Corp cu Minte
2. Corp cu Minte și Suflet
3. Corp cu Minte și Spirit, fără Suflet
4. Corp cu Minte, Spirit și Suflet.

Devin astfel comprehensibile diferitele fenomene pe care Biserica le descrie

ca fiind "posesiuni demonice", care ar avea loc atunci când o persoană nu acceptă
prezența, în interiorul său, a unei "Ființe de Lumină" - un parazit negativ.
Poate că aveam de-a face cu entități mai pozitive, care trăiesc în simbioză cu
Sufletul proprietarului?
Sau poate că Ființa de Lumină preferea să staționeze în corpurile persoanelor
dotate cu Suflet pentru că astfel putea să exploateze "energia" Sufletului pentru a
nu îmbătrâni, având în vedere că matricea de puncte de lumină era lipsită de
dimensiune temporală și din acest motiv fiind eternă?
Da! Chiar așa era!
Toate aceste ființe vor Sufletul, pentru că sunt toate muritoare și vin să-l
caute în unicul loc din Univers unde, după câte se pare acesta există.
Aveam o cheie de lectură clară, care dădea impresia că explică tot și asta se
întâmpla pentru prima dată în istoria cercetării acestor fenomene.
Această explicație avea calitatea de a pune de acord fizica, metafizica,
ezoterismul și istoria planetei noastre.

CAMERE ȘI CILINDRI

La începutul investigației am fost condus de multe ori pe drumuri greșite,

pentru că răpiții introduși în hipnoză profundă își aminteau mereu o cameră cu
cilindri, în care erau manipulate ființe umane. Confuzia lua naștere din faptul că cel
hipnotizat uneori tindea să lege amintiri care nu mereu erau succesive, doar pentru
că anumite componente ale amintirii aveau lucruri în comun. De exemplu, dacă un
răpit este dus o dată într-o cameră cu doi cilindri verticali și altă dată suferă o
răpire în care este dus într-o cameră cu un cilindru vertical și unul orizontal, este
posibil ca cele două amintiri să se amestece, creând astfel confuzie și limitând
posibilitatea de a reconstrui evenimentul în complexitatea sa spațio-temporală.
Am reușit să rezolvăm această problemă doar datorită numărului ridicat de
mărturii, care ne-au permis să corectăm și să înțelegem anumite aspecte
nefuncționale (nefuncționale doar în aparență) a trăirilor readuse la viață în
hipnoză.

Camerele

Nivelul actual de informații pe care le deținem ne permite să afirmăm că

există patru camere cu cilindri, diferite din punct de vedere al formei și
materialelor utilizate, care sunt utilizate la efectuarea a patru operațiuni diferite.

1. Camera cu doi cilindri verticali transparenți și alăturați. Acești

cilindri sunt conectați în partea de sus printr-un fel de tuburi. Aceasta este camera
de formare a copiei răpitului. Într-un cilindru vertical și transparent este introdus
originalul, pe când în al doilea cilindru este conținut un material fără formă. La
sfârșitul procedurii și în al doilea cilindru există o ființă umană, identică cu prima,
dar fără inele, piercinguri și alte detalii neorganice, care se pare că nu sunt copiate.
În acest context, Conștiința originalului trece în cilindrul copiei, în care staționează
pentru câteva secunde. Apoi se întoarce în cilindrul în care se află originalul.
2. Camera cu diferite perechi de cilindri, unul transparent vertical, iar
celălalt metalic și orizontal. În acest ultim cilindru se intră printr-o parte, ca într-
un aparat pentru TAC (Tomografie Axială Computerizată). Cei doi cilindri sunt
poziționați unul lângă altul. Răpitul (originalul) este introdus în cilindrul orizontal,
pe când în cel vertical se află un extraterestru, tipologia acestuia variind - de la
Sauroid la Orange, etc. Aparatul folosește la transportarea memoriei
extraterestrului în creierul răpitului. În realitate, cei care sunt copiați și transportați
în creierul răpitului sunt Spiritul și Mintea extraterestrului, pe când Corpul
extraterestrului rămâne gol în cilindrul său. Un detaliu interesant este acela că cei
doi cilindri sunt fixați pe sol și par să fie conectați unul cu celălalt prin intermediul
unor tuburi care trec pe sub podea. De fapt, în această cameră este creată în Mintea
răpitului MEA, adică Memoria Extraterestră Activă, care va fi descrisă în
continuare.
3. Camera cu niște perechi de cilindri dispuși ca în camera precedentă.
În acest caz cilindri verticali sunt pe roți și pot fi transportați și în altă parte. În
cilindrul vertical se intră mereu prin partea de sus, iar în cel orizontal și transparent
(numit uneori și "cadă") se intră prin glisare orizontală, ca și cum ar fi un sertar
lung. Cel care se află în cilindru, atât în cel vertical cât și în cel orizontal, este
scufundat într-un lichid cu niște caracteristici electrice foarte particulare. Cineva
l-a descris ca fiind un fel de lichid superconductor, format din milioane de contacte
electrice. Cilindrul orizontal conține întotdeauna răpitul original, pe când în cel
vertical se află copia. Copia este prelevată dintr-un fel de "arhivă a copiilor" și este
adusă în cameră împingând cilindrul cu roți în care se află. Această cameră este
camera back-up-ului (BU) memoriei copiei, dar și cea în care Sufletul este scos din
original, împreună cu Mintea și Spiritul răpitului, fiind apoi introduse în copie
(care se află în cilindrul vertical) pentru a-i reanima potențialul. Este vorba despre
un fel de descărcare de curent electric, care încarcă "bateriile" copiei, care astfel
poate trăi pentru o perioadă lungă de timp, fără să se dezintegreze.
4. Camera cu doi cilindri verticali, făcuți din materiale diferite. În
primul cilindru, mai mic și transparent, este introdus un exemplar dintr-o specie
extraterestră, în timp ce în al doilea cilindru, mai masiv și făcut dintr-un material
care nu este transparent, de culoare neagră și cu caracteristici metalice, este
introdus printr-o deschidere laterală un răpit în versiune originală. Acest ultim
cilindru masiv este înconjurat de fum alb, ceea ce amintește despre răcirea cu heliu
lichid. Răpitul, odată introdus în cilindrul opac, începe să perceapă o puternică
presiune în plexul solar, concomitent cu o puternică senzație de vibrație în tot
corpul, și aceasta pornind din plexul solar. Este vorba despre un efect datorat
rotației rapide a pereților cilindrului metalic, rotație care își mărește viteza în timp,
până ajunge la punctul maxim. Răpiții își amintesc că mașinăria produce un
zgomot foarte puternic. Odată atinsă viteza (frecvența ) corectă, Sufletul răpitului
se desprinde singur și este direcționat în celălalt cilindru, unde se află
extraterestrul, printr-o metodă încă neidentificată (câmp de forțe?). Sufletul intră
astfel singur în corpul extraterestrului, fără Minte și Spirit, și îl regenerează pe
acesta, oferindu-i posibilitatea să trăiască mai mult timp. La sfârșitul operațiunii,
care în realitate durează foarte puțin, Sufletul se întoarce în răpit, cilindrul său
oprindu-se încet din rotire. Apoi răpitul este extras din cilindru, acesta fiind foarte
confuz și aflându-se într-o stare de oboseală extremă.
5. Mai există și o a cincea cameră cu cilindri, numită nursery , unde se află
ființe vii mici, antropomorfe, care își completează ciclul de gestație odată ieșiți din
uterul purtătoarei terestre după o perioadă de gestație de circa trei luni. Această
cameră este caracterizată de prezența multor cilindri, în interiorul cărora
extratereștrii de diferite tipuri sunt grupați și selecționați. Și lichidul în care se află
are o culoare diferită, în funcție de tipul de extraterestru care se află în interior.
Acești cilindri nu sunt verticali, ci ușor înclinați într-o parte și cu mult mai mici
decât cele în care se află adulții. Corpurile din interiorul cilindrilor sunt legate cu
niște fire subțiri, sonde sau alte lucruri care ajută la monitorizare.

A ieșit la iveală faptul că femeile terestre sunt utilizate ca mame-surogat

pentru un ovul extraterestru, care le este implantat și care după trei luni de gestație
este transferat, pentru dezvoltarea sa finală, într-un uter artificial - cilindrul
înclinat. Recent, un medic englez a afirmat că a realizat un cilindru asemănător
pentru scopuri asemănătoare - cine știe de unde i-a venit această idee?

Cilindri

Pe parcursul studiului fenomenelor de abduction am primit multe descrieri

despre locații de tip tehnologic, unde extratereștrii, uneori singuri, uneori însoțiți
de militari tereștri, îi conduceau pe răpiți.
În acele locații se întâmplau lucruri ciudate, care la început nici nu puteau fi
descrise, pentru că răpiții raportau în mod foarte confuz detaliile acestor locații.
Bineînțeles, exista un motiv pentru această confuzie, ba chiar mai multe motive îl
determinau pe răpit să ofere o descriere foarte confuză a acestor medii.
Primul motiv era faptul că răpitul, de obicei, era introdus în locație într-o
stare de percepție puternic alterată, ca și cum ar fi fost drogat. În hipnoză, răpitul
descria lucrurile cum le percepuse, adică în mod distorsionat.
 O altă cauză pentru alterarea puternică a amintirilor era segmentarea
(chunking) amintirilor în sine. Chunking este un termen împrumutat din
Programarea Neurolingvistică și înseamnă tăietură netedă. Uneori, răpitul tăia
brusc "pelicula" care conținea amintirea unei trăiri și o lipea la altă bucată de
"peliculă" care conținea o amintire asemănătoare a trăirii, care aparținea unui
episod diferit, dar caracterizat de evenimente asemănătoare sau chiar identice.
Odată unite cele două porțiuni (quenching) într-o amintire finală unică, anumite
detalii rezultau a fi identice înainte și după "lipire", pe când altele erau
caracterizate doar de porțiunea care aparținea alteia - două experiențe similare
pentru un singur film de amintiri. Din reconstituirile hipnotice rezulta foarte clar că
răpitul ajungea de mai multe ori pe parcursul vieții sale în așa-numita "cameră cu
cilindri", aceasta fiind descrisă în mod confuz și din această cauză.
Apoi existau diferite camere cu cilindri, în care răpitul era supus unor
proceduri diferite, și acesta fiind o motivație în plus pentru imensa confuzie.
Mai exista încă un motiv serios ce-l determina pe răpit să vadă mediul
ambient diferit de cum era în realitate, în realitate existând trei puncte de vedere
asupra locației: unul corespunzând descrierii datorate percepției normale, altul
produs de caracteristicile pe care le avea Sufletul când era desprins de corp, iar al
treilea aparținea extraterestrului în corpul cărui era introdus Sufletul pentru a-l
regenera. Exista chiar și un al patrulea punct de vedere - cel al copiei răpitului,
poziționată în mod diferit față de ceilalți trei subiecți. Memoria răpitului
înmagazina simultan date relative, provenite din mai multe puncte de vedere, toate
caracterizate de o percepție diferită a realității. Sufletul descria lucrurile de sus, în
timp ce răpitul se afla în interiorul unui cilindru sau în afara lui, în altul aflându-se
copia sau un extraterestru care aștepta regenerarea sau back-up-ul memoriei sale.
Trebuie precizat că extraterestrul are un aparat vizual diferit de al nostru și vede
lucrurile în mod diferit, prin culori care sunt diferite de cele cu care suntem noi
obișnuiți. Iar unii extratereștri, cum ar fi Insectoizii, au un aparat vizual care se
pare că funcționează ca un detector de raze ultraviolete sau raze X în culori. Uneori
subiectul vede camera în galben și negru, ca și cum n-ar putea percepe culoarea
roșie sau albastru-violet. Acest lucru ne face să ne gândim la o vedere
monocromatică (asta este valabil pentru Călugăriță). Uneori mediul înconjurător
este descris utilizând doar tonuri de gri (vedere în alb și negru). Însă se pare că
amintirea în alb-negru poate fi produsă de izolarea, în timpul activării amintirii, a
acelei părți din creier care este predispusă la emotivitate, ceea ce împiedică și
percepția culorilor. Uneori răpitul descrie fără emotivitate scene teribile, văzute în
timpul răpirii, dar noi știm că asta nu este posibil în ceea ce privește o experiență
care a fost trăită în mod real - poți descrie fără emoții doar experiențe care nu s-au
întâmplat în mod real. De fapt, sunt prezente alte canale cenestezice care atestă
realitatea experienței, deci, lipsa de culoare în anumite scene poate fi imputată unui
tip de manipulare pe care extraterestrul o produce în scoarța cerebrală a răpitului,
pentru a-l determina să trăiască experiența fără stres - în practică, extraterestrul
"desprinde contactele", decerebrând local răpitul. Dacă decerebrarea nu este totală,
dar implică zona creierului responsabilă de percepția culorilor, rezultatul va fi
vederea în alb-negru. Aceste cazuri sunt destul de rare, dar oricum este interesant
pentru a explica capacitatea anormală de percepție a răpitului și pentru a putea
teoretiza o motivație de tip fiziologic. Decerebrarea se pare că nu este provocată
din dorința extraterestrului de a nu provoca suferință răpitului, ci din necesitatea de
a evita ca organismul său să sufere traume neurovegetative care să-i determine să
secrete endorfine capabile să blocheze îndeplinirea scopurilor răpirii. Răpitul,
speriat, dar mai ales înfuriat în prima fază a răpirii, ar tinde să nu urmeze ordinele
mentale ale extratereștrilor.
Deci, cum se poate obține o descriere suficient de exactă a "camerelor cu
cilindri"? Foarte simplu! Era suficient să pui două sute de persoane diferite să-ți
povestească acest lucru, luând în calcul doar detaliile identice. Este vorba de a
aplica pe amintirilor răpiților o tehnică de ștergere a zgomotelor utilizată în
telecomunicații. Fiecare amintire reprezintă o măsură (eșantion) și toate măsurile
efectuate sunt suprapuse între ele, întărindu-le pe cele identice și atenuându-le pe
cele diferite. Astfel, după ani de muncă, devenea posibil să se producă o imagine
cât de cât fiabilă a unei prime "camere cu cilindri". După cum s-a văzut, camerele
cu cilindri sunt patru și toate sunt diferite una față de alta, dar două sunt învecinate.
 Iată cum sunt văzute de sus:

Imaginile "camerelor cu cilindri" au fost obținute utilizând o planimetrie de

bază, desenată de un răpit care este de profesie geometrist, fiind obișnuit să facă
planmetrii fiabile chiar și în urma unei simplei observări a unor ambiente.
Confruntând descrierile sale cu cele ale altor răpiți a fost posibil să se
reconstituie parțial și decorurile.
În mod sigur culorile unor materiale nu sunt exacte și nu au fost reproduse
cu gradul de reflexie corect, iar pe lângă asta există incertitudini și asupra altor
detalii, dar aceste imagini îi ajută pe răpiți să facă reconstituiri mai adecvate.
 Prima "cameră cu cilindri"

Va fi numită "prima cameră cu cilindri" cea în care se intră prima dată.

În ea există doi cilindri din material transparent, poziționați vertical pe
dreapta a celui care intră în cameră, în fața unei mese metalice cu suprafața aspră.
Masa ar putea fi și un recipient orizontal, așezat în fața celor două cilindre
verticale (acest detaliu nu este încă foarte clar). Pe stânga celui care intră în cameră
este o "zonă - computer", sau ceva care seamănă cu nișe computere. Mai este și o
piesă de mobilier care seamănă cu un dulap pentru documente și un scaun. Pereții
par a fi făcuți din ciment armat.
Se pot face imediat anumite aprecieri:
a) Dacă există un scaun, înseamnă că este și un umanoid care stă așezat pe
el.
b) Ideea de a poziționa scaunul în zona-computer este corectă și confirmă
prezența unor mașinării care trebuie monitorizate de către un operator umanoid.
c) Prezența a doi cilindri verticali este descrisă în timpul efectuării copiei
răpitului și din descrieri reiese că prima dată este făcută copia și abia apoi se
detașează Sufletul, în a doua cameră și utilizând un aparat diferit.
d) Prezența pereților de ciment armat indică că această cameră nu se află
într-o mașină zburătoare (OZN), ci probabil că se află într-o instalație subterană,
așa cum afirmă în mod unanim răpiții.
 "Zona-computer" din prima "cameră cu cilindri"

Din câte se pare, "zona-computer" conține consolele de comandă pentru

operațiunile care se desfășoară în interiorul celor doi cilindri. În reconstituire
lipsesc detaliile de care încă nu suntem siguri, cum ar fi prezența probabilă a două
tuburi groase, care pornesc din capacele cilindrilor și se termină în zidul din ciment
armat.
Cum intri, în dreapta, pe peretele perpendicular pe cel unde sunt cilindrii
transparenți, există niște ferestre negre și ciudate, triunghiulare, cu marginile
rotunjite, despre care nu se știe ce sunt în realitate. Cei doi cilindri transparenți sunt
plini cu un lichid albăstrui/ galben-verde (poate este vorba de fenomene de irizare
sau de percepția diferită de care se vorbea mai devreme).
 În Interiorul celor doi cilindri sunt două ființe, care par a fi originalul și
copia sa.

Se pare că originalul este introdus în cilindrul care se află mai aproape de

colțul dintre pereți.
 Apoi, se pare că în acești cilindri, plini cu un lichid gelatinos și rece, în care
se poate respira, trebuie să fii introdus prin partea de sus - introducerea răpitului în
cilindru îi revine unui extraterestru sauroid.
Masa metalică ar putea fi "cada" (unii o numesc "sicriu") în care este
introdus originalul când trebuie să se efectueze back-up-ul memoriilor și când
Sufletul răpitului este transferat pentru o clipă în interiorul copiei sale, cu scopul de
a o readuce la viață.
Este vorba despre o structură care din exterior pare a avea o formă de
paralelipiped și care se deschide într-o parte; în interior este același lichid ciudat.

Din prima cameră se intră într-o a doua cameră, caracterizată de prezența

unei mese mari, numită "de conferințe". În reconstituire au fost introduse scaunele,
dar în descrierea originală acestea nu existau. Pasajul care unește cele două camere
este mare și nu are ușă. A doua cameră e împărțită în două părți, separate de un
pasaj care le pune în legătură - în practică este ca și cum ar fi trei camere. În a treia
cameră se observă că este un al doilea cilindru, mult mai gros decât cele care sunt
în prima cameră. Acel cilindru are o deschizătură prin care este introdus răpitul,
care a fost deja "copiat".Uneori se afirmă că în jurul acestui cilindru este un fel de
ceață și credem că aceasta poate fi generată de prezența unui gaz lichid foarte rece,
cum ar fi heliu sau azot.
 Răpitul este introdus în cilindrul translucid și, după ce deschizătura a fost
închisă, acesta se trezește în întuneric total. El nu știe ce se întâmplă, dar simte o
vibrație foarte puternică. Pereții cilindrului încep să se rotească (doar partea
interioară), până ce, gradual, se atinge o anumită viteză. În acest punct vibrația
devine și mai puternică iar răpitul simte o mare presiune în plexul solar. În acel
moment Sufletul se desprinde, ajungând în celălalt cilindru, care este asemănător
cu cele poziționate la intrarea în prima cameră, în interiorul căruia de această dată
se află un extraterestru care trebuie regenerat.

În camera din mijloc se află consola de comandă.

 Pe pereții, de-o parte și de alta a aparatului care compune marele cilindru se
pot observa diferite cabine goale, care amintesc de cele care sunt utilizate pentru
buteliile cu gaz sub presiune. În aceste cabine nu este nimic, pentru că, atunci când
vine timpul, în acestea sunt așezați cilindri pe roți, care bineînțeles că sunt
conservați în altă parte, conținând extratereștri care trebuie regenerați.
Și în acest caz se pot face anumite observații interesante:
a) Este logic ca aceste cabine să fie goale și să se vorbească despre cilindri
pe roți.
b) Este logic ca dimensiunile pasajelor dintre prima locație și a doua, dintre
a doua și a treia să fie largi, pentru a permite trecerea cilindrilor pe roți, cum este la
fel de logic să considerăm că prima ușă de acces este destul de largă.
c) Este logic să admitem că, dacă marele cilindru conține și un fel de magnet
mare super-conductor, acesta trebuie să fie răcit cu heliu lichid pentru a putea
funcționa corect, la fel ca un aparat RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară).
d) Este logic ca marele cilindru să se rotească pe axa sa, pentru a sincroniza
câmpul magnetic, așa cum se întâmplă cu aparatele RMN sau RES (Rezonanță
electronică de spin / Electron Proton Resonance).
e) Este logic ca răpitului să-i fie frig în cilindru, un frig foarte intens, care în
timpul hipnozei îl face să tremure în timp ce retrăiește această amintire.
Toate acestea nu fac altceva decât să confirme ipotezele Teoriei Super
Spinului, care descrie cum este posibil ca Sufletul să fie desprins de corpul uman
doar dacă se rotesc în fază axa Conștiinței și a Spațiului aparținând Sufletului, în
corespondență cu axele Minții subiectului răpit, dar acest aspect va fi examinat în
profunzime mai târziu.

TIPURI DE EXTRATEREȘTRI

Principalele tipologii extraterestre descrise în mediul hipnotic de către răpiți

sunt prezentate în tabelul comparativ de mai jos.
Se poate observa că unele dintre acestea nu sunt amintite de răpiți cu o
frecvență foarte mare - este vorba de extratereștri care sunt descriși rareori și care
nu vor fi analizați profund în acest context, pentru că aceștia nu se află în contact
direct cu răpiții.
Uneori aceștia sunt descriși ca fiind "departe de aici, nefiind rezidenți ai
planetei noastre", cu toate acestea, uneori sunt văzuți printr-un fel de ecran tv iar
alteori aparțin de amintirile și informațiile memoriilor extraterestre care sunt
investigate în hipnoză, la fel cum se procedează în mod normal și cu mintea
umană.
 De exemplu, observați cât de ciudat se suprapune cazul lui Carl Higdon, din
1974, cu reconstituirea făcută de un răpit extraterestrului Monoclu, care în tebel
corespunde extraterestrului de tip egiptean (Zeul Horus), descris pe primul rând.

PRINCIPALELE TIPOLOGII ALE CĂROR DESCRIERI APAR ÎN HIPNOZĂ

Nume Culoare Piele Ochi Înălțime Degete Craniu Note

Monoclu Piele zbârcită, de Un singur ochi, 4m La mâini are 3 Chel și rotund. Are Are niște omoplați
Proveniență: culoare galben- foarte luminos, degete, plus unul o excrescență foarte pronunțați,
necunoscută măslinie proeminent, care opozabil, cărnoasă sub care seamănă cu
iese din craniu, asemănătoare cu bărbie (doar la niște aripi strânse.
cu gene dese ghearele păsărilor masculi), care Se pare că poate
seamănă cu barba levita.
faraonilor egipteni.
Agarthiani? Pielea de culoare Pupile verticale mai mult de 6 degete Bombat înspre Mandibulă
Proveniență: maro-măslinie 4m, poate 6m spate, în sus, frunte pronunțată și dură,
Marte înainte înaltă, fără păr lărgimea feței este
de distrugere mai mică decât
lungimea craniului.

Sauroid Pielea zbârcită, ca a Pupile verticale, Minim 2.80 m 5 degete plus un Prezintă 3 Sub ochi are niște
Proveniență: unui bătrân, se culoarea se ciot chitinos. expansiuni pomeți foarte
Orion pare că are și solzi. schimbă de la Degetele sunt cornoase, dintre pronunțați, ca la
Pielea pare umedă, galben-verde la palmate. care cea centrală șopârlă. În zona
exact ca a unui roșu în funcție de merge de-a lungul unde țesuturile sunt
amfibian. starea de spirit. coloanei moi se vede cum
Are un fel de vertebrale, ieșind curge limfa pe sub
pleoapă în evidență, de tip piele, limfa având
(membrană sauroid și culoarea roșu-închis
nictitantă) care terminându-se într- sau roșu-aprins.
pornește din o coadă lungă și
interiorul groasă.
ochiului înspre
exterior

Călugărița Verde-maronie Ochi închiși la De la 2 la 4 , în 3 degete , cu care Aproape Membrele

Proveniență: culoare, alungiți funcția de pot ține ceva pe triunghiular, ca al inferioare tind să
ACO 117 spre spate în sus, poziția în care membrul superior Călugăriței. stea pe vine, dar
foarte mari stă - ridicat "genunchiul" pare
sau pe vine. să nu depășească
înălțimea spatelui.
Membrele
superioare sunt
ținute în poziție de
"rugăciune".
Orange Maronie-măslinie Pupilă verticală 2m -2,20 m în 5 degete lungi și alungit spre spate sinusuri frontale
Proveniență: funcție de sex. osoase și mai strâmt decât pronunțate,sept
Taur sau Sirius Sunt îmbrăcați al nostru, dând nazal aproape
în uniforme impresia că este inexistent, cu două
albastre și mai strivit în părțile găuri mititele. Buze
poartă bocanci laterale subțiri.
militari.

Nordic, cu baze Piele deschisă la Pupilă verticală 2.40 m. Sunt 6 degete. Lungime Asemănător cu al Păr alb, lung și rar,
în Pleiade culoare, apropiată îmbrăcați într- degetelor de la nostru care pornește din
(ființă originară de culoarea perlei. o cămașă albă mâini nu este partea de sus a
din altă Corpul care este și mare, care diferențiată ca la frunții. Corpurile lor
dimensiune, vizibil este nu este oameni. sunt artificiale și
care se află în construit cu mulată. La gât sunt construite cu
spate la a ajutorul unei poartă un ajutorul unei
noastră ) mașinării și în medalion cu mașinării. Din
realitate este un simboluri această cauză toți
recipient triunghiulare. arată identic.

Lăcusta Sunt reptiloide Pupilă verticală Asemănătoare Cinci degete ca ale De tip reptiloid, Nu au nicio legătură
Proveniență: antropomorfe, cu cea a unei noastre, dar dotat cu anumite cu Sauroizii, cu care
Shaula dotate cu o coadă ființe umane degetul mare în excrescențe osoase se dușmănesc.
(Constelația micuță. Pielea este obișnuite formă de gheară. care formează un
Scorpionului), formată din solzi Mâini palmate. fel de șiruri pe
pe care ei o irizate. brațe și pe craniu
numesc Berion
Ființa de Culoarea acestei Nu sunt vizibili în În general sunt Nu se distinge. Forma nu se poate Ființe dotate cu
Lumină ființe este masa de lumină mici de statură deosebi în lumină. Minte și Spirit, fără
Proveniență: luminoasă, Suflet.
necunoscută asemenea luminii.
Își ia diferite culori,
de la roșu la galbe,
și este descrisă ca
fiind irizată.

Amfibian Piele albă, Pupile deschise 2,40 m ,bine 3 degete la mână. Craniu pătrat. În loc Nu se deosebesc
(Broască) transparentă, la culoare, ochi făcut. Buricele degetelor de păr are niște între ei, ca și când ar
umedă. mari și rotunzi. sunt ca ale tuburi mici, care fi clone. Uniformă
broaștelor, arătă precum o de culoare albă, care
îngroșate spre perie. Gât gros, amintește de
vârf. Mâini aproape inexistent. uniforma germane
palmate. SS.

Ceilalți Piele albă, dar cu Ochii sunt atât Înălțimea 5 degete (?) Craniu pătrat. Este îmbrăcat într-o
părul alb în loc de de deschiși la acestor cămașă lungă și are
blond. culoare, că par extratereștri o barbă destul de
albi. Pupila pare nu poate fi deasă, ca cea ale
a fi rotundă, cunoscută, unor divinități din
chiar dacă nu se pentru că ei Mesopotamia.
înțelege foarte apar pe un
bine. ecran, fiindcă
nu sunt aici.

Gri. Există Piele gri sau Ochi mari, 1,20 m. 3 degete plus Craniu în formă de Uniforma este falsă -
multe subspecii, maronie-gălbuie acoperiți de o Mișcările degetul mare pară sau veioză dă impresia că este
în funcție de membrană acestor ființe opozabil răsturnată. Urechia lipită de corp,
rasa care îi protectoare sunt externă este neputându-se
utilizează. detașabilă. zgomotoase și inexistentă. scoate. Par a fi niște
frenetice ființe artificiale.

Ființa Albastră. Piele neagră- Ochi foarte 1,50 m. Se 3 degete plus Craniu dezvoltat Se pare că îi
Proveniență: albăstruie, migdalați, cu o mișcă mai lent degetul mare înspre partea din comandă pe cei Gri.
Z-Reticuli? albăstruie din cauza membrană și îi comandă opozabil spate,față de
reflectării luminilor neagră care pe Gri. insectoid, cu o gură
ambientale, dar în ascunde irisul mică și un nas
realitate este care se pare că aproape invizibil.
neagră translucidă există sub Urechile sunt lipite
membrană. de craniu.

Sclavul, numit și Piele gri și zbârcită, Ochii migdalați, 1,50 m 4 degete plus unul. Craniu dezvoltat Poartă haine lungi,
Cap în formă de ca cea a cu pupilă Degete îndesate. înspre partea din iar urechile sunt
inimă. Conform elefantului. rotundă. spate, dar nu este foarte dezvoltate,
vechilor Marginile ochilor rotund, ci puțin mai un pic alungite în
legende indiene sunt ridate. adâncit pe mijloc. sus. Gâtul este lung
ar fi Elder , cel și este caracterizat
despre care de tendoane destul
vorbește și de mari.
nativul
american
Morning Sky în
povestirile sale.

Putem observa că în acest tabel anumite identikit-uri corespund unor specii

care nu au mai fost descrise aproape niciodată, cum sunt cei definiți cu termenul de
"Ceilalți" sau "Monoclu" sau chiar "Agarthiani".
 Acest tratat nu abordează problema unei eventuale interferențe de natură mai
puțin invazivă din partea lor pe această planetă, asta din informațiile pe care le
deținem.
Unele dintre aceste ființe ar putea corespunde chiar unor rase care nu au un
corp real, dar care au un corp "fals" - cum ar fi "Șase degete" din tabel.

MINȚI EXTRATERESTRE ACTIVE ȘI PASIVE:

ULTIMA FRONTIERĂ A RĂIRILOR

Există diferite modalități de parazitare utilizate de extratereștri, în funcție de

nevoile lor.
Cea mai simplă constă în utilizarea unei părți din creierul răpitului pentru a
introduce în ea amintirile unei vieți extraterestre, astfel încât acestea să nu se
piardă, încercându-se astfel obținerea unei pseudo-imortalități a gândirii.
Diferit este modul de a acționa al Ființei de Lumină, care se agață în
principal de Spiritul răpitului, influențându-i comportamentul. Din studiul
înregistrărilor hipnotice ar reieși că Ființa de Lumină (Lux n.t.)este inventatoarea
religiilor și a simțului culpabilității, două instrumente care împreună cu altele îi
sunt utile pentru a subjuga omenirea, păcălind-o.
Ființa de Lumină (Lux n.t.) nu ar fi altcineva decât miticul Lucifer din
Vechiul Testament.
Această figură arhetipică nu trebuie confundată cu cea a lui Satan, care
trebuie asociată cu figura mitică a lui Astaroth, încarnată de extraterestrul Sauroid.
Nu are nimic de-a face nici cu Diavolul din Vechiul Testament. Acesta era
cel care comanda ierarhiile de îngeri negri, printre care se numără primii doi
extratereștri, Ființa de Lumină și Sauroidul.
Rolul de comandant al ierarhiilor diabolice îi revine extraterestrului alb cu
șase degete.
Ar reieși că această ființă locuiește într-o zonă a Universului care din punct
de vedere dimensional se situează "în spatele" dimensiunii noastre, astfel încât, în
timp ce Universul nostru se extinde, zona acestui extraterestru tinde să se
prăbușească în ea însăși, din motive care probabil că au legătură cu conservarea
simetriei totale. Această ființă, sau mai bine spus mintea sa, este capabilă să
stabilească o legătură cu mințile răpiților și să le piloteze de la distanță, ca și când
acestea ar fi marionete. Scopul său final ar fi acela de a reuși să "treacă pe partea
aceasta" înainte ca Universul său să se închidă, iar apoi să "treacă într-o altă parte",
unde să poată trăi iar cu Sufletul. Sufletul bineînțeles că ar fi al nostru, care ne-ar fi
smuls cu forța în timpul celei de-a doua treceri.
 Acestea sunt informațiile pe care le-am cules în hipnozele pe care le-am
efectuat. Pot părea absurde și puțin credibile, dar nu este deloc așa. Deci, acest
extraterestru ar putea fi asociat cu cel care locuiește în Infern, acest loc fiind exact
dimensiunea care îl condamnă la moarte.
Acesta nu se agață prea mult de Spirit, ci mai mult de Mintea răpitului și se
folosește de creierul său pentru a-l mișca de la distanță ca pe un pion. Răpiții cu
acest tip de parazitare au fost capabili, împotriva voinței lor, să lucreze la mutarea
unor sume imense de bani, implementând un adevărat și propriu sistem de control
financiar și militar, care poartă numele de NWO, New World Order, Noua Ordine
Mondială. În realitate, organizația NWO are conexiuni cu principalele secte
masonice cu putere ocultă la nivel mondial, care au fost clasificate dintotdeauna ca
o prelungire a acțiunii demonice clasice.
În acest caz nu ne aflăm doar în fața simplei prezențe a unei memorii
extraterestre pasive (MEP), ci a unei adevărate și proprii voințe autonome,
clasificabile ca Memorii Extraterestre Active (MEA).
Vom vedea cum se pot deosebi în hipnoză aceste două modalități de
parazitare și cum putem să le înfruntăm la nivel de PNL (Programare
Neurolingvistică).

IMPLICAȚII FINALE

Tabloul prezentat aici, adus pentru prima dată în atenția omului, poate
explica toate evenimentele istorico-politice din ultimii ani, pe lângă toate
fenomenele în legătură cu care știința și religia oferă explicații cu totul confuze, și
permite, în baza acestor informații, reinterpretarea întregii istorii, a legendelor și
miturilor antice; ne permite să înțelegem care este adevărata natură a omului și face
lumină în tentativele din trecut de a stabili existența unor entități care niciodată nu
au reușit să fie bine definite, care, pornind de la lumea ezoterismului cel mai
profund și până la fenomenele actuale care nu pot fi explicate de mintea umană,
pretind că sunt recunoscute în mod definitiv.
Dintr-un punct de vedere politic, acum se poate înțelege perfect care a fost
rolul puterilor mondiale în a gestiona, fără știrea noastră, problema extratereștrilor
de pe planeta noastră. De fapt, de fiecare dată când ne aflăm în timpul hipnozei în
fața execuției copiilor, acest lucru se întâmplă mereu într-un mediu tehnologic
subteran, atât în prezența unor Sauroizi, cât și a unor militari tereștri.
În cazul răpiților studiați de mine (toți italieni), militarii vorbeau aproape
mereu limba franceză, cum am mai spus și înainte. Mințile extraterestre inserate în
creierele lor descriu un tablou politic incredibil, în perfect acord cu acea parte a
ufologiei moderne, care poartă numele de Conspiraționism, conform căruia,
extratereștrii și guvernanții noștri, într-un anumit moment din istoria noastră, au
încheiat un pact de alianță, fără ca întreaga planetă să știe ceva.
Tabloul politic descris este următorul:
În 1947, după prăbușirea unuia sau a mai multor OZN-uri în deșertul din
New Mexico, americanii și-ar fi dat seama că extratereștrii existau, unii dintre
aceștia ar fi contactat guvernul SUA, propunând un acord care privea posibilitatea
de a utiliza ființe umane nu doar în scopuri reproductive, ci și pentru a le extrage
acestor amărâți acea parte din ei, definibilă cu termenul de Suflet, care le-ar fi
garantat extratereștrilor viața eternă.
În schimb, extratereștri de tip Sauroid le-ar fi oferit informații de tip
tehnologic, destinate să fie utilizate, acum și pe viitor, doar de cercul restrâns
compus din cei care dețin puterea, împreună cu un bagaj de Suflete care ar fi fost
necesare "stăpânilor" noștri pentru a obține și ei viața eternă.
Cu alte cuvinte, prețul pentru colaborare guvernanților noștri era plătit
fiindu-le oferite Sufletele aparținând populației care deținea așa ceva - Suaroizii ar
fi găsit cu timpul metoda prin care să o ia de la cel care o avea, pentru a atinge într-
un final eternitatea, oferind câteva Suflete și stăpânilor Pământului, câtva Suflete în
schimbul favorurilor primite.
Procesul de conectare permanentă la Suflet ar permite să nu se mai moară cu
adevărat, ci să se trăiască etern, în mod perfect conștient, într-un corp compatibil,
care ar fi "actualizat" periodic sau care nu s-ar mai consuma.
Conform acordului, între timp guvernanții noștri, aliați cu extratereștrii
sauroizi, ar fi trebuit să facă astfel încât pământenii să nu își dea seama de nimic.
Singur mod posibil de a gestiona pentru eternitate puterea asupra oamenilor era
acela de a-i face pe aceștia să devină niște zombi, începând să convingă populația,
prin intermediul acelui proces politic care astăzi este numit Globalizare, că toți,
chiar de mici, trebuie să-și instaleze un microcip în craniu.
Pretextele sunt multe și credibile:
"Microcipurile vă vor ajuta să supraviețuiți, pentru că în acestea vor fi toate
codurile personale; vi se vor deschide automat toate ușile, veți putea plăti fără
niciun efort și fără să riscați furturi, la spital vor avea imediat fișa clinică și vor
putea să vă prelungească (un pic) existența." și tot așa...
Bineînțeles, fără microcip nu veți mai putea face nicio operație bancară. Vă
veți afla "în afara" lumii.
Bineînțeles că nu vi se va spune că microcipul în chestiune, fără ca
dumneavoastră să vă dați seama, vă va spune cu cine să votați, când să face
dragoste, când să dormiți și ce anume să visați.
 Din păcate, brevetele acestor microcipuri au fost deja acceptate, toate
circuitele electronice se află într-un spațiu de 2,5 x 2,5 milimetri și în acest spațiu
sunt conținute instrucțiunile necesare pentru a se putea efectua alterări ale
conștiinței umane; în plus, microcipul, odată introdus în corpul uman, se
autoalimentează.
Dintre organizațiile care, împreună cu Sauroizii, vor să transforme Terra
într-un imens joc video, sunt implicate, prin proprii adepți la nivel maxim, diferite
societăți secrete - Grupul Thule (Tule în italiană n.t.), Golden Dawn, Ordinul
Templierilor, Rozacrucienii și Clubul de la Roma.
Sunt cei care gestionează băncile, resursele energetice și un anumit tip de
politici sociale și religioase - aceștia, folosindu-se de serviciile secrete și forțele
militare, vor asigura trecerea lentă a omului de la statutul de liber gânditor la cel de
sclav imbecil.
Tot ceea ce era comunicat în mod confuz de anumiți revelatori era, deci,
absolut adevărat.
În această lucrare nu este posibil să aprofundăm această temă, care va fi
abordată parțial în continuare.
Încă o dată, alianța dintre puterile religioase, politice și economice produce
un cocktail ucigător pentru ființa umană, care nu se află doar sub stăpânire
extraterestră, ci și sub a propriilor "stăpâni", care sunt corupți și aliați între ei, cei
care vor Globalizarea cu orice preț, pentru a putea să trăiască și să comande în mod
privilegiat, la fel ca în filmul s.f. Zardoz.
Dar lucrurile stau și mai rău de atât!
În realitate, nu 1947 este anul în care începe așa-numitul "pact scelerat"
dintre extratereștri și pământeni - acel pact există dintotdeauna și putem spune că ia
naștere odată cu omul. În hipnoză ies uneori la suprafață povestiri despre cum
Extratereștrii au contactat un guvern sau altul chiar și înainte de fatidicul 1947.
Astfel, s-ar putea presupune că mereu a existat o tentativă din partea
extraterestrului de a îndrepta politicile terestre spre situații care să le fie comode lor
- comerțurile ilicite, războaiele inutile și purificările rasiale ar fi efectuate pentru că
acestea sunt convenabile pentru extratereștri și pentru guvernantul nostru, prea
puțin preocupat de ceea ce se întâmplă cu populația terestră.
Sirius, Orion, Taur, Pleiadele - “ei” de acolo vin.
Alien Cicatrix (II)

CICATRICELE

Psihosomatica interferențelor extraterestre studiază atât psihicul (psiche),

adică partea sufletească în sensul platonic al termenului, cât și soma, adică corpul.
În ceea ce privește corpul, este bine să arătăm ce fel de urme se regăsesc pe corpul
răpiților, acestea fiind ușor de atribuit unor cauze extraterestre.

Cicatrice clasică în zona tibială, de obicei pe piciorul stâng, căreia îi corespunde o mică
prelevare de țesut osos de pe tibie

Cicatrice frontală - apare de obicei în timpul nopții și este observată a doua zi dimineață,
când răpitul se privește în oglindă
Cicatrice clasică ce apare ca o tăietură subțire și albă, poziționată de obicei între index și
degetul mijlociu al mâinii drepte. În legătură cu această cicatrice, la pipăit se simte ceva
dur sub piele, ca un fel de chist. Însă radiografiile arată un obiect străin, în aparență
metalic, care uneori dispare, la fel cum a apărut.

Cicatricele de pe spate sunt de două feluri. Primul tip merge pe verticală, fiind probabil
asociat cu prelevarea de măduva spinării în timpul răpirii. Al doilea tip merge pe
orizontală și este de natură necunoscută.
Implantul în hipofiză este realizat prin spargerea sfenoidulu

i drept, urmată de pierderi de sânge din acea

nară, fapt care tinde să se repete în timp, mai ales în timpul nopții.

Implantul din interiorul urechii este mare de aproape 7 mm, are antenă și poate că
folosește la activarea implantului din hipofiză. Uneori produce fluierături în interiorul
urechii concomitent cu transmiterea de date.
 Există și un implant poziționat în afara urechii, între peretele craniului și spatele urechii
externe. Mereu se pot observa cicatricele corespondente, ce apar ca niște tăieturi mici. La
atingere se poate simți și o mică biluță, care uneori este confundată cu o acumulare de
grăsime, dar care lipsește din cealaltă ureche.

Implanturi care nu sunt de origine extraterestră și care utilizează microcipuri de origine

terestră. Aceste implanturi sunt introduse în dinții răpiților și nu în arcada supradentară,
ca cele de natură extraterestră, care de altfel sunt și mult mai mici ca dimensiune.

În acest montaj exemplificativ au fost adunate principalele tipuri de

implanturi, extraterestre sau nu, care mi-au picat în mâini pe parcursul studiilor
efectuate în toți acești ani.
Aceste imagini sunt publicate toate împreună pentru a-i ajuta pe investigatori
în identificarea fenomenului.
Există alte tipuri de implanturi și
cicatrice, dar care sunt mai greu de
detectat, pe când lista prezentată mai sus,
chiar dacă este doar parțială, prezintă
fenomenul la modul general.
Toți răpiții au sfenoidul fracturat și
au implantul pineal, toți au implantul
retroauricular și toți au cicatricea de la
nivelul tibiei. Această ultimă cicatrice
este uneori pe piciorul drept, iar uneori apare ca invizibilă. O analiză atentă a
epiteliului extern conduce mereu la concluzia că există o cicatrice de acest tip,
chiar dacă este mai puțin evidentă, ea fiind totuși prezentă.
Aceste cicatrice sunt ușor de descoperit, iar răpitul descoperă, mereu din
greșeală, că are ceva în arcada dentară superioară (pe stânga sau pe dreapta). Nu
este vorba despre o obturație și implantul nu se află în interiorul dintelui, ci a fost
introdus în arcada palatină. În acel loc, în apropierea unui molar, se observă
cicatricea unei mici tăieturi, lungă de 4-5 mm, care a fost făcută pentru
introducerea obiectului.
În mod analog, altor tipuri de implanturi le corespunde o cicatrice subțire, în
formă de tăietură, practicată adesea în interiorul unei cute care deja exista în piele
sau în interiorul unui rid.
Pentru fiecare tip de implant bineînțeles că există reconstituirile în mediu
hipnotic ale operațiilor suferite pentru introducerea sau extracția acestora. De
obicei, răpitul habar nu are că are aceste implanturi, dar le descoperă uneori în
hipnoză regresivă, când povestește despre o mică operație chirurgicală pe care a
suferit-o și observă că aceasta era efectuată de unul dintre extratereștri.
Informațiile în legătură cu aceste lucruri nu sunt abundente, dar sunt foarte
promițătoare. Analizele efectuate în SUA de către unii cercetători, printre care și
Derrel Sims, care a ajuns la concluzia că procentajul izotropic al elementelor care
compun implanturile, măsurat prin spectrometria de masă atomică cu structură
fină, este diferită de cea terestră.
Nu se știe cu certitudine la ce folosesc aceste "dispozitive" iar ipoteza cea
mai demnă de a fi luată în seamă este cea conform căreia ar fi vorba de microcipuri
utilizate pentru controlul de la distanță a comportamentului răpiților.
Mai jos sunt prezentate câteva fotografii cu alte tipuri de presupuse
implanturi extraterestre, asupra cărora Derrel Sims face și acum investigații. Se
pare că există și ceva ce este numit "implant nazal", care se poate vedea într-o
radiografie. Nu este foarte clar dacă este vorba despre implantul hipofizar, dar care
a fost poziționat rău. De fapt, ar fi foarte riscant să se insereze un implant în nara
dreaptă, pentru că acesta ar putea fi descoperit foarte ușor, fiind așezat într-un
orificiu care poate fi inspectat cu ușurință în timpul unei vizite de rutină la orelist.
 În fața acestor obiecte ciudate și a cicatricelor corespondente medicii tind să
dea mereu explicații care nu au nimic științific în ele. De exemplu, un răpit a mers
pentru prima dată la dentist, pentru o consultație de rutină. Medicul, din Livorno,
l-a întrebat când a fost plecat în Statele Unite pentru a-și repara un dinte care
prezenta în interiorul său o bară de iridiu (? – n.a.), care în Italia nu se folosea încă.
Răpitul îi spune că nu a suferit niciodată intervenții la dinți, dar nu a fost crezut și a
fost nevoit să-și schimbe dentistul.
Unei răpite cu implant dentar i s-a povestit că poate fi vorba de un ecou al
piercingului pe care-l avea în nas.
Unui alt răpit, care prezenta semne că ar fi suferit o ruptură a sfenoidului, i
se spune că osul s-ar fi fisurat în copilărie când poate că s-a lovit la cap.
Hematomul care ar fi trebuit să se dezvolte în interior, probabil omorându-l pe loc,
s-ar fi revărsat, nu se știe de ce, în exterior, dar în mod invizibil (? – n.a.) și el s-ar
fi salvat în mod miraculos.
Doctorul Leir a operat în SUA o femeie cu un implant, care apoi s-a dovedit
a fi de natură extraterestră când a fost supus analizei cu izotropi, efectuată sub
supravegherea lui Derrel Sims, dar, cu toate că femeia avea un sindrom declarat de
răpită, oamenii de știință de la CISCOP îi spun că a călcat pe un meteorit, care i s-a
incastrat în picior.
O altă răpită italiancă, care este găsită dimineața în grădina casei sale, într-o
stare de confuzie profundă, îmbrăcată în halatul de casă, în timp ce repeta obsesiv
fraza: "Lăsați-mă în pace! Nu mă luați cu voi...!" Tatăl său a observat că îi curge
foarte mult sânge din nas. Când a revenit curentul electric în casă și când
automobilul, care nu vroia să pornească, a fost într-un final funcțional, părintele
și-a dus fiica la spitalul de urgență. Tomografia Axială Computerizată (TAC) a
arătat, la nivelul hipofizei femeii, un obiect ciudat, cu aspect metalic și de
aproximativ 2 mm în grosime. Doctorul a scăpat spunând că îi va lămuri după o
analiză ulterioară, cu Rezonanță Magnetică Nucleară (RMN), dar până la urmă nu
a mai făcut nimic, așa cum rezultă din buletinul original al analizei, care se află în
posesia mea.

IMPLANTURI ȘI ANIMALE

În unul dintre cazurile de abduction peste care am dat, răpitul, o femeie, a

povestit în hipnoză că a fost ridicată de militari direct de la ea de acasă, printr-o
procedură exactă, descrisă și de alți răpiți. Condusă într-o anumită locație, este
supusă unor șocuri electrice pentru că i se cerea să spună niște lucruri pe care ea nu
dorea să le spună.
Militarii, care vorbeau franceza, au amenințat-o pe femeie și pe câinele
acesteia, de care ea era foarte atașată. Câinele a murit a doua zi din cauza unei
maladii ciudate, dar radiografiile efectuate pe corpul animalului au arătat că la
nivelul coloanei vertebrale se afla un obiect destul de mare după forma geometrică
evidentă.
La nivelul coloanei vertebrale a animalului este evidențiat ceva ciudat cu ajutorul graficii
computerizate cu filtru emboss.

Încă o dată apărea o conexiune între răpirile extraterestre și cele ale

militarilor tereștri, confirmându-se astfel ceea ce s-a afirmat în primul capitol din
acest tratat. Dar a fost imediat evident că cele mai grave răni nu erau cele produse
de extratereștri sau de militari pe corpul răpiților, ci cele provocate în psihicul lor
se dovedeau a fi cele mai grave, care sunt și cele mai greu de depistat, cele mai
teribile, cu efecte total necunoscute și cu siguranță devastatoare.

ABDUCTION - PARASCHIZOFRENIA PSIHOPATOLOGICĂ A UNUI

FENOMEN REAL

PREMISĂ

Acest capitol a fost scris pentru experții în psihologie sau pentru cei care
lucrează în sectorul răpirilor extraterestre. Acesta se bazează doar pe experiența pe
care am acumulat-o în aproximativ șaptesprezece ani de muncă, timp în care am
făcut cercetări cu ajutorul tehnicilor PNL (Programare Neurolingvistică), din care
face parte și hipnoza.
Multe concepte exprimate aici vor fi noi și pentru experții din acest sector,
pentru că în aceste rânduri este descris modul în care eu am înfruntat un fenomen
necunoscut pentru psihopatologia oficială. Asta înseamnă că sunt primul din lume
care descrie cum este posibil, după părerea mea, să se înfrunte și să se rezolve, cel
puțin parțial, problema răpirilor extraterestre. Psihologia freudiană este abandonată
complet, în favoarea unei viziuni mai jungiene asupra psihicului uman. Astfel, își
găsesc loc în descrierea ființei umane Neumann cu Hillman, împreună cu Eric
Fromm. Consider că teoria relativității lui Adler încă este utilizabilă, cel puțin
parțial, la fel cum ideea Daimon-ului lui Hillman este fascinată, dar cu siguranță
prea puțin funcțională.
În acești ani m-am folosit în studiile mele de tip experimental de tehnicile
hipnotice ale lui Milton Erickson, de sugestiile lui Rossi, de ideile lui Bandler și
Grinder - am utilizat tot ceea ce psihologia modernă condamnă, dar tehnicile
cotidiene de psihanaliză utilizează în mod cotidian, pentru a evita sclavagismul
psiho-farmaceutic și apelarea la electroșocuri.
În toată lumea, studioșii problemei răpirilor extraterestre, până în ziua de
astăzi, au privit răpitul ca pe o persoană pe care să elaboreze sau să verifice
propriile teorii, uitând că el nu este o vacă de muls și niciun bolnav care trebuie
vindecat.
Astăzi intenționez să apăr răpitul de ultima și cea mai neplăcută răpire care
este executată asupra sa, adică de răpirea pe care ființele umane o pun în scenă
pentru a-l utiliza ca soldat de sacrificiu, ca animal pe care să se experimenteze și
din care să se extragă informații despre extratereștri.
Se pare că nimeni nu-și mai amintește că răpitul este o ființă umană, care
înainte a fost violat de extratereștri, apoi de militarii guvernelor din umbră și, în
final, de presupuși studioși ai răpirilor extraterestre, ultima monstruozitate
îngrozitoare creată de ignoranța umană, doar cu scopul de a putea spune că nimeni
nu a mai spus așa ceva înainte și de a obține recunoașterea societății moderne, în
tentativa de a rămâne în istorie.
Dacă este vorba doar de asta, presupușii experți pot sta liniștiți...și Hitler a
rămas în istorie! Este plină lumea de cărți care povestesc experiențele răpiților, dar
fără a-i înțelege, exorciza, metaboliza și a le rezolva problema. Astfel, răpiții se
trezesc în rolul unor vaci epuizate, bune doar pentru a fi măcelărite, pentru că, la
finalul jocului, nimeni nu a știut să le rezolve problemele...și toate acestea se
întâmplă sub ochii impasibili ai "experților".

PRECEDENT

Când este vorba de abduction, se vorbește foarte mult despre extratereștri și

prea puțin despre răpiți. Această lacună va fi acum colmatată. Cineva trebuie să o
facă, pentru că fenomenul răpirilor extraterestre, care sunt cu adevărat reale, nu
este interpretat cu înțelepciune de către psihologi, psihiatri sau de către psiho-ceva.
Cine a intrat în contact, așa cum mi s-a întâmplat mie în acești ani, cu zeci de
persoane care manifestă sindromul de abduction, a perceput, poate doar la nivel
emoțional, la nivel empatic sau poate în adevăratul sens al cuvântului, senzațiile și
comunicările răpiților. Ei vin și îți spun:
"Spuneți-mi că sunt nebun. Măcar așa sunt mulțumit și mă întorc acasă
fericit..."
Să fie declarați, în sfârșit, nebuni, putând astfel să-și aranjeze astfel multe
lucruri la locul în creier, asta este ceea ce cer cu toții - să fie declarați nebuni
devine o necesitate. Presupusul nebun știe că modelele mentale ale societății
noastre, modele pe care le vom defini imediat, sunt clare și indiscutabile. Modelele
mentale spun următoarele: "Vezi sau percepi ceva ce nu există? Foarte bine!
Înseamnă că ești bolnav mintal!"
Și ce este rău în a fi bolnav mintal, ne-am putea întreba noi? Nu este nimic
rău în asta. Astfel, în fața a ceva real, dar înfricoșător și necunoscut, care îți
provoacă teamă, care îți distruge viața, nopțile și zilele, familia...tu preferi să crezi
că ești nebun. Astfel, ceilalți, toți cei care îți spun în fiecare zi că ești nebun și te
fac să înțelegi asta prin gesturi mici și foarte semnificative, ar avea în sfârșit
dreptate. Tu ești nebun, dar lumea din jurul tău ar fi salvată. Fii tăi, părinții tăi,
amicii tăi, ar fi cu toții salvați.
Unica persoană cu adevărat nebună ai fi doar tu, nu și persoanele pe care le
iubești. Persoanele pe care tu le iubești ar rămâne neatinse de nebunia ta. Este
adevărat că tu ai crede că și ele sunt implicate în problema răpirilor extraterestre,
dar dacă tu ai fi nebun totul ar fi doar o falsă percepție de-a ta, distorsionată de
nebunia ta și nu o realitate obiectivă.
"Eu sunt nebun, dar familia mea este bine!"
"Spuneți-mi că sunt nebun și mă întorc acasă fericit..."
Am auzit de multe ori această frază prin telefon, față în față, în scrisori sau
prin email.
Când eu îi spun "Știți, eu nu cred că sunteți nebun." și încerc să-i explic ce
este nebunia și ce este normalitatea, de cealaltă parte a telefonului este o tăcere
totală, o gaură neagră, în care, în timp ce eu vorbesc, caut să scrutez, să ascult o
respirație...nimic. Totul este înghețat! Termin de vorbit și aștept ca interlocutorul
meu, căruia i-am spus exact contrariul a ceea ce și-ar fi dorit să i se zică, să-mi
spună:
"Nu este nimic adevărat! Dumneavoastră nu sunteți decât un bufon cu niște
idei ciudate în cap. Și mi-am spus că nu ar trebui să vorbesc cu dumneavoastră..."
În schimb, după o respirație lungă, interlocutorul meu începe să vorbească,
spunându-mi:
"Știam eu! Știam că nu sunt nebun și că ceea ce credeam eu că sunt vise,
care m-au obsedat pe tot parcursul vieții mele, nu erau niște simple vise; înseamnă
că și fii mei...atunci este adevărat...și cum îmi pot apăra familia? "
 În fața unui număr tot mai mare de persoane care răspundeau în același mod
obiecțiilor mele, am decis să fac ceva și m-am decis să aplic psihologia. Trebuia
stabilit dacă fenomenele care îmi erau povestite erau adevărate și, dacă erau, în ce
măsură erau adevărate.
După atâția ani de muncă am înțeles că în spatele presupuselor halucinații
ale răpiților se află doar adevăruri.
Psihologia și psihiatria modernă, dacă se poate vorbi despre modernism,
credeau că au în fața lor niște subiecți schizofrenici, a căror schizofrenie cu
siguranță se datora trăirilor familiale pentru psihologi și din cauze organice pentru
psihiatri.
Psihologii tind mereu să justifice psihopatologiile prin trăirile familiale. Asta
nu ar fi un lucru rău dacă psihologii ar ști că există și un fenomen numit abduction,
în care pacienții pe care ei îi consideră bolnavi au avut de-a face în mod real cu
extratereștrii.
Însă pentru psihiatrii această opțiune este exclusă, pentru că ei cred că totul
se datorează unei disfuncții a sistemului perceptiv uman și că unicul mod prin care
se pot evita daune mai grave constă în îndoparea pacientului cu medicamente, care
astfel nu va mai răspunde în mod nedorit la anumite impulsuri extravagante, iar cu
trecerea timpului acesta nu va mai răspunde la nimic.
Cassano face electroșocuri în fiecare marți tuturor celor care sunt exilați în
secția sa. "După electroșocuri se simt cu toții mai bine..." este răspunsul doctorilor.
Bine! Dar ce înseamnă să te simți mai bine? Să nu mai enervezi medicii de
pe secție? Un caz istoric este cel al unui răpit din Livorno, care, după mulți ani în
care spunea că vorbește cu extratereștrii, a fost supus unui serii de electroșocuri.
Până la urmă a reușit să iasă din corp și a devenit conștient de cine este el cu
adevărat.
În timpul unei conferințe despre răpirile extraterestre am vorbit cu Prof.
Rossi de la Universitatea din Genova, care este un psihoanalist cunoscut; el
neștiind nimic despre problema răpirilor extraterestre, dar, fiind o persoană
inteligentă și având disponibilitate să asculte despre această problemă, la un
moment dat a spus: "...am avut și eu acum zece ani o pacientă care mă urmărea
prin ospiciu pentru a-mi spune că a fost contactată de extratereștri, care îi
introduseseră ceva în nas (Exact! - un microcip n.a.) și poate că astăzi, ascultând
conferința Prof. Malanga, ar trebui să revizuiesc anumite lucruri... "
Deci, anumite lucruri trebuie să fie revizuite. Cu siguranță! Dar cine să
revizuiască aceste lucruri? Psihiatri? Ei văd creierul uman ca pe o mașină. Dacă
acesta nu funcționează trebuie să se acționeze mecanic pentru a o face să
funcționeze.
Sau psihologii?
 Ei, în fața unei simptomatologii pe care nu o cunosc, pot doar să aplice
modelele mentale care să semene cu ceva ce au învățat la școală. Sunt psiholog și
la mine se prezintă un pacient care spune că vede extratereștrii în fața patului său
(în trecut ar fi spus că a văzut diavolii, datorită unei condiționări istorico-culturale).
Eu, în calitate de psiholog, știu că modelele mele mentale îmi impun să spun că
pacientul meu cu siguranță a avut o halucinație. Astfel ies la iveală imaginile taților
autoritari, ale mamelor castratoare și ale surorilor vrăjitoare-asasine. Apoi,
psihologul nu reușește să înțeleagă de ce pacientul, după ce i-a găsit cauza nebuniei
care îl afectează, nu se vindecă, cu toate că i-au fost oferite toate explicațiile
necesare.
Și cu toate acestea, în cărțile de psihologie este scris că, dacă pacientul
recunoaște natura problemelor sale, atunci acesta se află deja pe drumul spre
vindecare, printr-un proces de purificare și digestie mentală a bolii.
Însă aici nu există nicio vindecare, ci, dimpotrivă, subiectul, căruia i s-a spus
că este vorba de coșmaruri care se datorează raporturilor distorsionate cu tatăl,
cade într-o stare de depresie.
De ce oare? Poate că pacientul, sau mai bine spus inconștientul său, știe
foarte bine că interlocutorul-vindecător nu a înțeles nimic și începe să creadă că va
rămâne bolnav pentru toată viața sa?
Pe de altă parte, nu e scris nicăieri că extratereștrii există și că răpesc
oamenii. În cărți nu este scris și niciun psiholog din lume nu și-a dat seama de asta.
Incredibil, dar adevărat! Psihologul și psihiatrul aplică ceea așa-numitele "modele
mentale în vigoare", acele procese automate pe care creierul nostru a învățat să le
urmeze pentru că cineva i-a spus să facă asta pe parcursul vieții sale și pentru că
sunt de încredere. Îmi vine acum în minte cazul bacteriei Helicobacter Pylori, pe
care acum o au mulți în stomac, dar înainte nimeni nu-și dădea seama de existența
sa, doar pentru că acesta nu putea să existe. De fapt, se predica textual:
"Niciun bacil nu ar putea vreodată să trăiască în mediul acid al stomacului."
Ba iată că se poate! Acum există, în sfârșit, și posibilitatea de vindecare. Există
mari diferențe metodologice între psihologi și psihanaliști.
Unii dintre ei cred că nu trebuie să-l pui pe pacient să retrăiască traumele, ci
să doar să-l ajuți să le intuiască, pe când alții susțin că pentru a fi recunoscută și
vindecată, trauma trebuie retrăită și chiar cu un anumit grad de violență.
În ultimii ani am mai observat, după ce am vorbit cu numeroși
psihoterapeuți, o oarecare tendință de a amesteca metodologiile impuse de practică
cu unele noi, condiționate de new-age.
Toate acestea se datorează faptului că psihologul își dă seama că nu reușește
să rezolve problemele doar urmând ceea ce este scris în cărți, începând astfel să
încerce Florile lui Bach sau Meditația Transcendentală, unii utilizând chiar
stupefiante, transformând astfel profesionalismul vindecătorului de minți în cel al
vrăjitorului, care, utilizând pejote, încearcă să transforme o situație care lui îi este
confuză în ceva mistic.
Din punctul meu de vedere aceste tentative sunt lăudabile și, cu siguranță,
oferă mai multe garanții decât să te lași pe mâna Prozac-ului, așa cum face
Cassano. Dar cu toate acestea, aceste tentative sunt lipsite de o cheie de lectură și,
din acest motiv, sunt destinate eșecului - de fapt, nu se poate vindeca o boală care
nu este boală.
Răpiții nu sunt niște bolnavi mintali, dar există riscul ca ei să devină dacă
problema lor nu este recunoscută de societatea care îi înconjoară.
Din păcate, în societate contează mereu recunoașterea.
Pentru a intra în societate trebuie să fii cineva, să faci ceva, să faci parte
dintr-un grup, să fii membru al unui partid, al unei religii... Dacă nu ești nimic din
toate acestea pur și simplu nu exiști. Un izolat, unul care nu aparține de niciun clan
și care nu gândește la fel cum gândesc ceilalți, se află în afara societății.
A fi în afara societății înseamnă că nu ți se recunoaște existența din partea
celor care fac parte din ea - ești în afară, nu contezi, ba unii cred că ar trebui să te
autoelimini, iar alții chiar se oferă să te ajute în a te autoelimina. Prin urmare, tinzi
să te autoexcluzi, și, pentru că te simți marginalizat, nerecunoscut, și nu te
identifici pe tine însuți ca aparținând de vreun clan sau de vreo congregație; dacă
nu ți-ai făcut o examinare profundă a Conștiinței și nu ai înțeles că "ești" pentru că
exiști și nu pentru că aparții de ceva, ești terminat.
Nerecunoscându-se pe sine însuși, subiectul nu recunoaște nici experiențele
sale și drumul spre nebunie este facilitat de această etapă inițială importantă.
Este ușor de găsit exemple în legătură cu ceea ce afirm și susțin de ani de
zile.
Dacă îi telefonați unui profesor universitar din SUA și vă răspunde soția sa,
aceasta nu se va prezenta cu numele și prenumele său, ci va spune: "Sunt soția
profesorului x..." În SUA, soțiile profesorilor sunt la fel ca soțiile președinților -
niște gablonțuri adăugate bărbatului, și, prin urmare, se prezintă ca atare.
Ești gay? Nu ai loc în societatea "normală"...
Ești normal? Nu ai voie în societatea gay.
Dar când ești nimic nu poți fi nicăieri, nici măcar în corpul tău, și uneori
cineva încearcă sinuciderea în tentativa de a merge într-un alt loc, într-un loc de
unde să nu se mai întoarcă înapoi și oriunde ar fi locul acela, el trebuie să fie ținut
acolo...
Dar dacă dincolo nu există nimic, cu atât mai bine! Cel puțin s-a terminat
suferința și în moarte se încearcă găsirea acelei identități pe care în viață nu ai
putut să o ai. Devii nimic? Foarte bine! Dacă în moarte există nimicul, acolo
trebuie să meargă. Este inutil să spun că mulți dintre răpiții pe care i-am cunoscut
s-au gândit la sinucidere și mulți au și încercat să se sinucidă, nereușind niciodată
s-o ducă până la capăt. Însă alții, cu care nu au putut lucra, au reușit să meargă mai
departe, pentru că odată terminat cilul de utilizare din partea extratereștrilor ei se
puteau autoelimna, considerând că nu mai valorează nimic, nici măcar pentru
extratereștri. În această optică, psihologii, dar mai ales psihiatrii, pot crea niște
daune ireparabile răpiților care nu știu că sunt răpiți.

O PRIMĂ POVESTE INTERESANTĂ - CAZUL ANNEI

Cazul Annei (Anna este un pseudonim) demonstrează asta.

Am cunoscut-o pe această tânără femeie în timpul unui simpozion, într-o
localitate montană, o stațiune italiană cunoscută pentru schi.
Fata, având la vremea aceea 27 de ani, era directoarea biroului de turism.
După conferința mea despre fenomenul abduction, aceasta m-a luat de-o parte și
mi-a povestit o întâmplare ciudată.
Observasem că, în timp ce vorbeam despre experiențele răpiților, și-a luat o
poziție ciudată în scaun - asculta de parcă ar fi fost șocată de ceea ce spuneam, deci
se recunoștea în ceea ce spuneam.
Eu nu las niciodată să se vadă că m-aș putea afla în fața unui răpit care este
total inconștient de faptul că este răpit, ci, la un moment dat, fata a decis să-mi
povestească ciudata sa experiență, pe care vreau să vi-o redau aici în câteva
rânduri.
Fata mi-a povesti că pe vremea când avea 5 ani, când se afla în camping, a
fost violată. Apoi s-a dus la mama sa și i-a povestit tot. Mama a dus-o la ginecolog,
care însă nu a confirmat povestea sa.
În acest punct situația s-a precipitat - fata insista și susținea că fusese violată
și că părinții nu o credeau. Ea nu putea să-l descrie pe cel, sau pe cei, care o
violaseră.
Acesta era premisa.
Psihologul, la care fata a fost dusă cu forța, susține apoi că violatorul
necunoscut, neidentificabil pentru că chipul său nu este vizibil, în realitate poartă
chipul tatălui fetei - fata s-ar simți violată de către tatăl său, care se opune
comportamentelor sale, deci, chipul violatorului este al tatălui, dar acesta este șters
de inconștientul fetei.
Psihologul susține că fata își urăște tatăl. Fata, care în realitate nu-și urăște
tatăl, crede că, dacă începe să-l urască va scăpa de problema sa și urmează sfatul
psihologului, dar apoi renunță la el, în interiorul său știind foarte bine că nu a
descoperit adevărul. La sfârșitul povestirii eu o întreb pe fată de ce mi-a povestit
această întâmplare și ce legătură au extratereștri cu asta. Fata scutură capul, ca și
când ar fi zdrobit o muscă care o gâdila în interiorul craniului și îmi spune:
"Nu știu!"
"Cum să nu știi? Ia gândește-te mai bine" îi spun eu, "pentru că în realitate
știi foarte bine..." Dar ea îmi răspunde, simțindu-se din ce în ce mai tulburată și
îngrozită: "Nu știuuuu...."
Fata nu reușește să mai gestioneze situația și mai are puțin și începe să
plângă. Eu trag de timp și îi spun tot felul de cuvinte inutile, dar în acest timp
privesc ce face și cum se mișcă. Într-un final îi spun:
"Să știi că se poate reconstitui ceea ce s-a întâmplat în realitate, pentru că
creierul tău este ca un hard disk de pe care nu se poate șterge nimic - tot ceea ce ți
s-a întâmplat a fost înregistrat. Poate că nu mai știi unde ai pus înregistrarea, dar
dacă vrei, putem încerca să reconstituim situația, adică să găsim înregistrarea
acelui eveniment..."
Ea mă privește, face o pauză și apoi îmi spune:
"Da, să facem asta...Dar este periculos?"
"Ce să fie periculos?" o întreb eu.
"Hipnoza - chestia asta..."
"Nu este nevoie de hipnoză" îi spun eu "este vorba doar despre a vorbi..." și
încep să o fac să-și amintească ciudatul episod cu presupusa violență carnală.
"Povestește-mi totul de la început" îi spun eu și ea începe (la început este
important să asculți subiectul și abia apoi să interacționezi cu el fără milă; se face
apel la Programarea Neurolingvistică, care utilizează mișcările corpului, vocea, cât
și contradicțiile și contrastele amintirilor, exaltându-le și scoțându-le în evidență).
Iată textul discuției:
- Eram acolo.
- Acolo unde?
- În camping.
- Ce s-a întâmplat?
- Am simțit că cineva m-a luat pe la spate și m-a dus în cort.
- "M-a dus" este la singular - atunci este vorba de o singură persoană?
- mmmmm, daaa, nu m-am gândit niciodată la asta...
- Cum adică nu te-ai gândit? Te-au violat și tu nu te-ai gândit la asta?
- Nu știu de ce, dar nu m-am mai gândit la asta niciodată...
- Și în cort ce era?
- Nu știu! Nu se vedea nimic.
- Dar lui îi vedeai fața?
- Nu, nu i-o vedeam.
- Era întuneric?
- Nu. Nu era întuneric.
 - Atunci de ce nu-l vedeai?
- Nu știu!? Nu îl vedeam, dar nu era întuneric.
- Ce culoare avea cortul?
- Din exterior era alb.
- Alb? Un cort alb? Este o culoare cam insolită pentru un cort de camping -
albul este o culoare care se murdărește ușor și într-un cort de culoare albă în
interior este o grămadă de lumină...
- Ciudat! Daa, nu se potrivește...
- Cum de nu se potrivește?
- Nu știu! Ceva nu se leagă în amintire...
- În cort ce era?
- O masă. M-a întins pe o masă.
- Cum era făcută această masă?
- Nu știu, nu-mi amintesc.
- Era cladă sau rece? (amintirea senzațiilor activează amintirea imaginilor -
n.a.)
- Era rece. Era din metal.
- O masă din metal într-un cort de camping?
- Chiar așa! Nu m-am gândit la asta înainte.
- Ce făcea cel care te luase (nu spun nici "el", nici "ea", nici "extraterestru",
nici "asasin"; spun "acela" și atât - n.a)
- Mă blocase.
- Atunci îți prinsese mâinile pe undeva pentru a te bloca?
- Nu...nu mă atingea.
- Și atunci cum de erai imobilizată pe acel pătuț de fier într-un cort alb prin
care nu trecea lumina? Cine te ținea?
- Cineva mă ținea din spate...erau doi.
- Erau mici de statură sau înalți?
- Erau mici.
- Atunci înseamnă că i-ai văzut?
- Nu, nu, nu i-am văzut, erau întunecați la culoare.
- Dar dacă știi că erau întunecați la culoare asta înseamnă că i-ai văzut. Și
cum aveau mâinile?
- Aveau degete lungi (femeia se scutură ca și când ar fi trecută de un fior
rece).
- Ce miros aveau? (reconstituirea amintirilor senzitive - n.a.)
- Puțeau, puțeau foarte rău. (minunându-se)
- Dar acel cort alb cum se vedea din exterior?
Femeia se întoarce ca și când s-ar afla acolo, ca și când inconștientul său își
amintea mișcările pe care le făcuse atunci.
 - Dar nu este un cort, pare a fi o chestie rotundă, acum că văd mai bine.
(fata utilizează prezentul "acum că văd mai bine"...- n.a.)
- Dar tu ești în camping?
- Acum că văd mai bine că nu este nimeni și nici măcar camping nu este.
- Dar tu unde erai cu cortul?
- Eram în Franța.
- În Franța?
- Da. Eram în vacanță în Franța.
- Și mama ta?
- Mama rămăsese în Italia.
- Dar atunci cum ai reușit să-ți anunți mama, așa cum mi-ai spus înainte?
- Nu știu...nu știu. Poate nu de acea dată...(pierdere și lipsă de amintire care
este în același timp coerentă)
- Acela îți spunea ceva în cort?
- Da. Îmi spunea să stau liniștită.
- Și cum îți spunea asta?
- Nu știu. Parcă nu auzeam cuvintele sale cu urechile, ci le auzeam în cap.
- Și înțelegeai ce spune?
- Da.
- Ce limbă vorbea?
- Franceza.
- Și tu îl înțelegeai?
- Da, da - eu știu bine franceza...
Opresc aici această primă parte a amintirii și îi spun:
"Cum adică? Nu-ți aminteai că erai în Franța când s-a întâmplat asta?"

Fata, încurcată, spune că își amintește foarte bine acum, dar înainte credea că
acest lucru s-a întâmplat în Italia, la ea acasă. În realitate, la ea acasă nu a fost
niciodată în camping - ea, pe tot parcursul vieții sale, fusese în camping doar în
Franța.
Deci, mintea acestei fete încercase involuntar să lipească mai multe amintiri
- crezuse că acea chestie albă era un cort, deci trebuia să se afle în camping.
Presupusul violator nu era singur și vorbea telepatic în franceză, dar fata nu făcuse
legătura cu faptul că se afla în Franța.
După ce s-a întors din vacanță, ea și-a amintit, ca din reflex, de ceva ce se
întâmplase cu câteva luni înainte, dar pentru ea era ca și cum s-ar fi întâmplat exact
în acel moment. Nu a știu să așeze corect evenimentul nici din punct de vedere
spațial și nici din punct de vedere temporal, acesta ieșind deci din modelele
mentale normale. Deci, fata era nebună și nebunia sa era cauzată de tată, pe care,
după părerea psihologului, fata ar fi trebuit să-l urască. Să urăști pentru a te
vindeca - iată care era sfatul psihologului.
După discuția prezentată mai sus fata și-a recuperat adevărata natură a
amintirilor sale și nu și-a mai urât tatăl, care nu avea nimic de-a face cu această
poveste.
Fata a înțeles ce se afla în spatele acestei experiențe, rezolvându-și dintr-o
dată problemele de relaționare pe care le avea cu ceilalți.
Pentru a rezolva problema relațiilor cu extratereștrii, discursul ar fi fost cu
totul altul și ar fi necesitat un efort de voință ulterior și lung. În acest caz nu am
putut să-l obțin.
Cum era de așteptat, fata răspundea pozitiv la multe dintre întrebările
Testului de Autoevaluare (TAV), iar pe lângă asta, scrisul ei indica că este absolut
normală, nu schizofrenică, la fel ca și comportamentul său de-a lungul puținelor
zile în care am întâlnit-o, când a demonstrat că este perfect capabilă să relaționeze
cu ceilalți.

ÎNGERI ȘI DEMONI

Ajunși în această etapă a analizei psihologice este bine să deschidem o

paranteză despre diferența care există între un răpit și o răpită. În realitate,
diferențele sunt multe - experiența unei femei răpite este prin esența sa mai
invazivă decât cea a unui bărbat răpit.
Femeia se simte invadată în propriul corp, dar și în propria minte -
povestește și descrie, în cele mai mici detalii, cum este fecundată artificial din
exterior, prin intermediul unui mecanism în formă de tub, care "împinge ceva" în
interiorul vaginului său. Experiența este traumatizantă, pentru că răpita vede și
poate că și înțelege, că se umblă la organele sale genitale.
În aceste cazuri, hipnoza evidențiază frica ca propriul corp să nu fie profanat
- femeia, în timpul hipnozei plânge, se agită și este disperată, retrăind, ca și când ar
fi acolo, teribila senzație.
Și încă ceva - femeia răpită descrie cum îi este introdus același tub în vagin,
după aproximativ trei luni, dar de această dată îi este extras ceva. Acel ceva, într-o
reconstituire hipnotică atentă, se dovedește a fi un făt. Un făt care însă are
caracteristici diferite față de unul terestru - este mult mai mic și are trăsături
extraterestre. Femeia care suferă acest tip de viol exterior planetei, dă mereu
dovadă, indiferent de tipul de făt pe care îl naște, de iubire mamă - fiu (fiică) față
de acea chestie care i-a fost extrasă.
 Chiar dacă fătul extraterestru este cu totul diferit de ai noștri, femeia care
trăiește această experiență îl consideră din acel moment înainte un fiu de-al său. Nu
are nicio importanță dacă amintirea este reconstituită în cele mai mici detalii prin
hipnoză sau prin PNL.
Este suficient și un vis, un vis care aproape mereu este povestit de femei în
timpul primelor discuții pe care le am cu ele, iar femeile răpite devin conștiente că
au un fiu pierdut pe undeva, un fiu care nu este din această lume, un fiu
extraterestru.
În Testul de Autoevaluare (TAV) la care îi supun pe răpiți există o întrebare
exactă, care sună cam așa: "Ai visat vreodată că ai un fiu care nu este al tău?"
Întrebarea demonstrează o contradicție de termeni, dar contradicția este doar
aparentă.
Cum poate un fiu de-al meu să nu fie al meu? Contradicția este complet
neglijată de inconștientul răpitului, care răspunde în mod pozitiv:
"...Da, am visat că am un fiu care nu era al meu!"

Care ar putea fie explicația?

Psihanaliza modernă, adică cea care aparține de-acum unei perioade istorice
deja trecute, ar spune dorința refulată de maternitate a femeii produce visul cu
maternitatea însăși, ca o compensație a acelei dorințe neîmplinite. Bărbatul,
necesar ca o femeie să rămână însărcinată, ar fi sublimat în figura unui
extraterestru, un bărbat superior, cel mai bun pentru fiul pe care ea și-l dorește, un
bărbat care este aproape un zeu, pentru că nu este din această lume, în care femeia
ar transpune figura masculină. Însă acum trebuie subliniat faptul că în această
societate figura masculină este refuzată ca și consecință a unor stereotipuri
familiale, care nu au fost deloc înțelese și digerate de femeia-fiică.
Erich Neumann, un cunoscut discipol de-al lui C. G. Jung, care vorbește
despre stadiile de dezvoltare feminină, descrie femeia de primul tip (după părerea
sa există trei tipuri), care crede că lumea este doar feminină și că ființa masculină
este utilă doar pentru reproducere. În acest context este evident că răpita aparținând
primului tip de "femeie după Neumann" este adesea reprezentată de figura femeii
care crede că o vede pe Fecioara Maria, sublimând masculul într-un extraterestru-
zeu sau semizeu. Cele care cred în viziunile Fecioarei Maria, care (ca să vezi!) sunt
în proporție de 90% din cazuri femei castrate în animus, adică nu cunosc partea
masculină care se află în interiorul lor, visând masculi fără chip și considerând că
Fecioara Maria este femeia care trebuie imitată, pentru că este ființa feminină
perfectă, rămasă însărcinată și fără un raport sexual real cu un bărbat. Fetița care
trăiește într-o familie în care există un tată autoritar și o mamă-servitoare, care însă
în interiorul său se revoltă față de acea situație și revendică, de cele mai multe ori
în mod inconștient, rolul său de femeie, ajunge să urască în așa fel figura
masculină, încât sublimă figura femeii și o transformă în cea a Fecioarei Maria,
care, în mod convențional, este falsă. Bineînțeles, este vorba despre Fecioara Maria
descrisă de Biserica Catolică și nu despre adevărata mamă a lui Iisus, care avea și
ea probleme specifice acelor timpuri - să aibă grijă de copil, să spele rufele, să fie
în stăpânirea unui bărbat care este stăpân peste capre și femei, într-o lume ebraică
unde bărbatul conduce.
Așadar, femeia răpită, care face parte din prima tipologie a lui Neumann, va
tinde oricum să creadă că extraterestrul a ales-o ca pe o madonă, ca să fie mamă
unui copil asemănător cu un zeu.
Acest tip de femeie este caracterizat de dificultăți în raporturile cu un
partener de sex masculin, chiar dacă în anumite cazuri ar vrea să aibă relații
sexuale cu el, până la urmă ajunge să fugă, motivată de frici teribile, bazate pe
necesitatea de a "rămâne pură".
Și în aceste cazuri psihanaliza contemporană crede că se află în fața unor
persoane afectate de puternice tulburări sexuale și de procese frustrante, care inhibă
modul normal de manifestare a feminității. Însă explicația poate fi cu totul alta.
În mod inconștient, femeia știe că este răpită și a înțeles că cineva i-a umblat
la organele genitale împotriva voinței sale.
În consecință este vorba de violență carnală!
O astfel de violență este adesea de neacceptat, dar procesul de disonanță
cognitivă pe care îl avem în interior face miracole și încearcă să îndrepte o situație
dureroasă și groaznică. Procesul de disonanță cognitivă este acel proces cu ajutorul
căruia un adevăr neplăcut este reinterpretat de către subconștient în așa fel încât să
fie suportabil pentru subiectul care l-a trăit - în practică, este principiul pe care se
bazează fabula "Vulpea și strugurii".
Unica posibilitate de a face acceptabilă violența sexuală suferită este aceea
de a spune că cel care a produs violența a fost Dumnezeu în persoană. Nu are
importanță dacă Dumnezeu ia forma unui extraterestru sau a unei figuri angelice,
pentru că Dumnezeul noilor generații seamănă tot mai mult cu un extraterestru
tehnologic, capabil să creeze rasa umană cu multe miliarde de ani în urmă.
Deci, un stăpân spațial a făcut ceea ce avea dreptul să facă unei creaturi pe
care a produs-o – adică femeia bărbatului. Iată cum reapare sindromul Anei și
Mariei, două dintre multele femei din Vechiul și Noul Testament care au fost lăsate
gravide de suflul divin.
În ziua de astăzi, sociologul ar explica aceste situații prin tentativa femeii
subjugate de a ava un rol în societatea patriarhală ebraică antică, recuperând stima
capului familiei și demonstrând că, până la urmă, și ea este o unealtă a voinței lui
Dumnezeu.
Dumnezeu, pentru a crea, alege femeia și nu are nevoie de bărbat. Numai
faptul în sine, de a propune, într-o societate guvernată de bărbați, așa cum este cea
ebraică din antichitate, figura unei femei, care, în actul de reproducere, este
eliberată de masculul stăpânitor, dar care are nevoie în aceeași măsură de
Dumnezeu pentru a procrea, reprezintă un subterfugiu de o valoare impresionantă.
Așadar, arhetipul Sf. Ana este repropus și în societățile mai puțin culte și
masculine decât cea mediteranean-catolică, o lume în care aparițiile Fecioarei
Maria cu siguranță nu lipsesc. A vedea invizibilul apare adesea ca o cerere de
susținere, și, dacă societatea care ne înconjoară ne ajută în a fi acceptați ca
persoane și nu ca lucruri, iată că prinde contur în mintea noastră posibilitatea că
noi putem face parte din joc, fiind trași la răspundere de zeul sau extraterestrul de
serviciu. Atunci nu ar există altă soluție decât moarta prin sinucidere, provocată
mai mult de societate asupra individului decât de el însuși asupra sa.
În anumite medii figura feminină, dacă este dotată cu un caracter și un spirit
egotic însemnat, poate tinde, și pe bună dreptate, să-și reafirme, prin forță și
violență, poziția în societate și să decidă să nu rămână, precum o servitoare pe
ascuns infidelă, lângă un mascul stăpân. Așadar, dacă răpita povestește că Iisus a
venit să o caute, după părerea mea, rezultatul acestei trăiri, prea puțin înțeleasă și
metabolizată, probabil că trebuie revăzut și corectat.
"...Iisus era înalt și blond, îmbrăcat în alb, iar ochii săi aveau pupila
verticală...și o vindeca pe mama, care era bolnavă de cancer, cu mașina de
vindecat bolile (mama chiar s-a vindecat de cancer - n.a.) În vis, mama mea era
într-un cilindru de sticlă, dezbrăcată, suspendată într-un lichid și conectată la
niște fire. Aceea era mașina cu care se salva viața mamei mele...Apoi vin diavolii,
dar eu îi alung citind din Evanghelie. Diavolii sunt mici, închiși la culoare, cu un
cap foarte mare și cu degete lungi. Miros foarte urât și au patru degete la
mână...Dar eu nu cred că i-am văzut, pentru că atunci când îi văd mă rog și ei
dispar...(? – n.a.)"
Astfel își descrie o fată unele experiențe, nepoata a doi episcopi catolici, cu o
mamă foarte credincioasă, care de mică dorea să devină măicuță, dar care acum
este căsătorită, are doi copii și trăiește în Sardinia.
În timpul unei conferințe pe care am susținut-o în Sardinia, fata a asistat la
descrierea extratereștrilor, pe care de obicei o efectuez utilizând declarațiile unor
răpiți, suferind o puternică criză de isterie.
Lumea realității, pe care ea o refuza, se izbea de acea realitate pe care ea și-o
construise, astfel încât s-a produs o rebeliune în corpul și mintea sa - o reacție
logică la o situație neacceptată la nivel conștient, însă recunoscută la nivel
inconștient de către subiect. Arhetipul ascuns în rândurile Noului, dar și din
Vechiului Testament, este incredibil:
"Fii lui Dumnezeu au venit pe Pământ și au văzut că fiicele omului erau
frumoase și s-au împreunat cu ele..."
Observați că în acest pasaj arhicunoscut din Vechiul Testament, nu se spune:
 "Fiicele lui Dumnezeu au văzut că fii omului erau frumoși... etc."
Pasajul este dominat de figura masculină a Dumnezeului masculin, dintr-o
societate masculină, iar pentru o femeie de-a lui Neumann, care vrea să se
dezvolte, nu va exista altă posibilitate decât să viseze o lume feminină comandată
de un singur mascul - Dumnezeu. Restul va fi o lumea total feminină, în care
soțiile se confruntă cu prietenele, surorile, nurorile și soacrele, dar este o lume în
care figura masculului este mereu absentă, apărând doar pentru a procrea, iar dacă
această figură este substituită de divinitatea masculină, cu atât mai bine, pentru că
aceasta reprezintă eliberarea femeii din sclavia față de mascul, chiar și în actul de
procreare dintr-o societate masculină.
Dacă răpitul, care este lipsit de cultură și este legat de figuri parentale
castrante și posesive, nu este urmărit și îndreptat spre o reexaminare a trăirii într-o
cheie de lectură mai realistă, ajunge să reparcurgă acel drum care-i va conduce pe
subiecții de acest tip, în acord cu ceea ce susține Eric Fromm în opera sa
fundamentală intitulată "A avea sau a fi?", să asocieze figura extraterestrului cu cea
a lui Dumnezeu, care este figura unui stăpân imparțial, căruia îi este permis tot. În
acest fel, raportul cu extraterestrul devine și mai turbulent, pentru că pe de o parte
există necesitatea de a justifica comportamentul extraterestrului, care este stăpânul
absolut al răpitului, dar pe de altă parte înfloresc amintirile dureroase, atât fizice
cât și morale, care se acumulează în timpul proceselor de răpire extraterestră. Iată
cum devine răpitul martirul unei biserici care utilizează tradiții locale, dar care are
și conotații de tip științific.
Astfel se nasc cele mai rele mișcări de tip ideologic, cum ar fi Scientologia,
ideologia lui Rael sau ideea că anumiți stigmatizați, cum este Giorgio Bongiovanni
în Italia, au de-a face cu figurile extraterestro-cristice ale celui de-al treilea mileniu.
Dacă acest lucru este adevărat, ar trebui să-i considerăm pe unii dintre cei
care pretind că sunt contactați de extratereștri, ca pe niște subiecți, dacă nu
schizofrenici, măcar răpiți cu adevărat de extratereștri, dar care sunt incapabili să
înțeleagă acea realitate adevărată care îi are ca protagoniști, datorită faptului că
sunt lipsiți de o cerință fundamentală, reprezentată de o bună cultură personală.
Figura răpitului-martir este tipică pentru răpita-femeie. În cazul răpiților-
masculi nu mi s-a întâmplat niciodată să văd o astfel de trăsătură, bineînțeles,
excluzând acele figuri masculine care simt că sunt în contact cu extratereștrii și nu
contactați de aceștia.
Așadar, răpitul-martir religios și-a creat în interiorul său, la nivel
subconștient, o motivație validă pentru suferința sa dihotomică:
"...Așa vrea Dumnezeu - Extraterestrul m-a ales pentru scopurile sale de
neînțeles - Atât Dumnezeu cât și extraterestrul sunt ființe superioare, deci sunt
perfecte, sunt frumoase și au dreptate - Au dreptate și în a mă face să sufăr, pentru
că noi nu avem capacitatea de a înțelege, dar într-o zi vom înțelege... "
 Prin urmare, unui psiholog care lucrează cu un răpit adevărat îi este foarte
ușor să confunde o situație de răpire adevărată, modificată de procese de disonanță
cognitivă, cu o tulburare schizoidă religioasă, făcând astfel o mare eroare.
După Neumann, o femeie care pare a fi mai evoluată (Neumann le definește
pe acestea ca aparținând celui de-al doilea tip - n.a.) va avea un raport total diferit
cu extraterestrul care vine periodic să-i compromită viața.
În general, masculii răpiți evoluați și femeile răpite evoluate, care, din
fericire, par să reprezinte majoritatea răpiților, sunt total atei și nu suportă religia
catolică, dar nu știu foarte bine de ce. Această ură are rădăcini istorice în copilăria
lor.
În schimb, aceștia cred într-o civilizație buddhistă de tip oriental, sunt
aproape mereu vegetarieni și respectuoși față de animale, chiar dacă (iar asta pare a
fi o contradicție puternică) iubesc și practică artele marțiale sau meditația
transcendentală - de la yoga la respirația orientală și alte practici care nu aparțin
culturii noastre. Toți îi consideră pe guvernanții noștri niște bastarzi speculanți și
asasini, și toți cred că rasa umană nu este alcătuită din ființe egale între ele; adică
sunt rasiști, dar nu într-un sens negativ al termenului.
Dorința de a fi diferiți ar putea să-și găsească o explicație în constatarea că
au fost aleși, dar imediat depășită prin constatarea că NU au fost aleși pe criterii de
bunătate, frumusețe, corectitudine, capacitate de a face sau de avea, cumva, ceva în
plus față de alții - răpiții își dau seama că au fost aleși în baza unor factori genetici,
dar a căror importanță nu o înțeleg. Atunci, răpitul aparține unui grup de norocoși
sau unui grup de ghinioniști? Cine poate ști cu adevărat?
"Eu le sunt folositor lor, deci sunt folositor la ceva... "
Uneori, omul se mulțumește cu a fi băgat în seamă de ceilalți, pentru că
trăiește într-o lume în care nimeni nu l-ar respecta și nu l-ar ajuta pentru ceea ce
este, ci doar pentru ceea ce face, și numai dacă ceea ce face respectă canoanele
unei societăți în care singurul lucru care contează este să fii cunoscut și să ai
succes.
Încă o dată se declanșează un raport de tip sadomasochist între răpitor și
răpit.
Masochistul, în acest caz reprezentat de răpit, este fericit că a fost luat,
pentru că astfel intră într-un mecanism care îl ajută să devină conștient că este
folositor la ceva.
Acest ceva aparține de domeniul invizibilului, a impalpabilului și a ceea ce
nu poate fi atins - cu alte cuvinte, aparține lumii magice a irealului.
Într-o societate în care tot ceea ce este real îi provoacă greață, el are nevoie
ca o parte din el să locuiască în ireal, pentru a se simți util măcar în acea
dimensiune, având în vedere că aici lucrurile merg atât de prost. Extraterestrul care
îl torturează și îl folosește reprezintă un mijloc prin intermediul căruia el contribuie
în domeniul irealului, unde este adevărat că extraterestrul îl face să sufere, dar dă
dovadă și de considerație pentru el, chiar dacă prin suferință. Este mai bine să devii
obiectul unei suferințe, decât să fii tratat ca și când nu ai exista!
"Până la urmă cineva se interesează de mine făcându-mă să sufăr, dar cel
puțin se interesează de mine."
Subiectul răpit trăiește în mod dihotomic această senzație - îi este frică de
extraterestrul care se va întoarce și cine știe ce va dori să-i facă, dar, după ceva
timp, îi simte lipsa și ar vrea să-l revadă.
"Este absurd!" ne-am putea gândi noi, crezând că ne aflăm în fața unei
persoane cu modele comportamentale multiple.
Dacă nu se clarifică cu răpitul imediat acest comportament, el tinde să se
izoleze tot mai mult într-o exaltare egotică care îl vrea indiscutabil personaj-cheie
în această întâmplare și nu doar o marionetă în mâinile extratereștrilor.
Se poate observa și evidenția acest tip de reacție mai ales într-un grup de
susținere format din răpiți - impactul cu aceeași realitate din partea diferitor
indivizi se transformă. Rezultă de aici diferite ciocniri între răpiți, care, în contrast
cu ceilalți, susțin că doar ei sunt ADEVĂRAȚII RĂPIȚI, obținând un fel de
satisfacție personală și nedându-și seama că ar fi fost mai bine pentru ei dacă nu ar
fi fost niciodată răpiți.
În grup se mai întâmplă să prindă formă și să se manifeste ideea conform
căreia unu se poate să fi fost răpit de o anumită rasă extraterestră, pe când celălalt
de către altă rasă, asta tot în tentativa de a continua cu farsa mentală conținută în
afirmația de a fi ales și nu doar selecționat ca marionetă vie.
"Diavolul m-a ales pe mine!" par să afirme cu orgoliu anumiți răpiți,
recăzând apoi, după câteva minute de la această afirmație, în frică absolută, când se
gândesc la următoarea răpire. Nu este ciudat ca acest tip de răpit să se considere
diferit de alții și să încerce să scoată în evidență diferențele pe care le percepe,
prezentându-le cercetătorului ca dovezi ale propriei diversități; le etalează cu
mândrie, ca pe niște răni din război, și, pentru a-și susține propriile teorii, se
convinge imediat că are și capacități paranormale, că poate citi gândurile și poate
vedea aura persoanelor.
Să ne înțelegem! Uneori, toate acestea par să fie adevărate, dar facultățile
paranormale nu trebuie considerate, în mod greșit, un cadou care derivă din faptul
că ești diferit sau un cadou produs de faptul că ai fost ales.
Este vorba de cu totul altceva - probabil că are de-a face cu reacții ale
glandei pineale în urma puternicelor suprasolicitări la care a fost suspus răpitul în
timpul experienței de răpire. Un fenomen colateral și secundar, cu siguranță nedorit
de extratereștri, dar produs ca răspuns la chimismul deacetilării serotoninei , este
cu mult mai umană decât se poate crede. Există și alte motive care îl determină pe
răpit să aibă cu adevărat puteri paranormale, dar am spus deja că în acest tratat nu
vom aborda aceste teme.

RĂPIREA CA SEPARAȚIE (PARASCHIZOFRENIE)

După cum s-a putut observa din tot ce am afirmat până acum, când ne aflăm
în prezența fenomenului de abduction, ne aflăm și în prezența unui puternic proces
de separație, atât în interiorul cât și în exteriorul răpitului. Este mai mult decât
evident că medicina modernă îl consideră pe răpit ca fiind schizoid, adică ca pe un
subiect al cărui Inconștient nu vorbește cu propriul Subconștient, făcându-l
incapabil să rupă vălul care separă realitatea de fantezie. În fața unor declarații cum
sunt cele ale răpiților, care spun că au fost luați de extratereștri, sau, mai rău, că se
simt extratereștrii, sau și mai rău de atât, că se simt a fi diferite ființe umane într-o
viață trecută, diagnosticul nu poate fi altul decât schizofrenia.
Din păcate, toți ceilalți parametri care i-ar determina să-l privească pe
subiect ca normal trec în planul secund, fiind dominantă ideea că pentru el este
imposibil să se coreleze corect la propriile trăiri. Medicina are multe lacune, dar
una dintre cele mai teribile este legată de raportul dintre credibilitate și minciună.
Pentru psihiatru, o poveste incredibilă cade în sfera irealului și a fantasticului, deci
nu este adevărată.
În psihanaliză, din fericire, lucrurile stau cu mult mai bine.
Hillman susține, contrar psihiatrilor, că trăirile sunt mereu reale și cea care
se schimbă este doar capacitatea de a le vedea și a le simți prin traducătorii de
simțuri pe care îi avem la dispoziție. Pentru el, schizoidul este unul care vede
lucrurile mult mai bine decât o persoană normală, deci acesta este cel care se
aruncă în Inconștient, adică un schizofrenic nu are acele filtre bazate pe
funcționarea Subconștientului, care alterează permanent realitatea pentru a o face
mai plăcută sau mai neplăcută, dar, în orice caz, potrivită momentului trăit și
exigențelor psihice ale răpitului.
Pentru Hillman sănătatea mintală e o stare de boală mintală, cu nimic diferită
de schizofrenie, însă în schizofrenie descrierea lumii este mai apropiată de
realitate.
Hillman perfecționează o idee deja prezentă în cugetul unor filozofi antici,
introducând acel concept de virtualitate în realitate, care astăzi este atât de iubit de
unii fizicieni moderni și care face teoriile sale mai fascinante față de cele ale altora,
dar și mai adevărate, cel puțin în mod virtual.
În mod analog cu separația internă, subiectul răpit suferă o adevărată și
proprie dezlipire de realitatea familială, proporțional cu insistența în a susține că a
avut de-a face cu o realitate a aparențelor total ireale. Ea, care este răpită, îi spune
lui - el îi ia fii și divorțează imediat. Aceasta parcă ar fi publicitatea pentru un film,
dar, din păcate, nu este; în repertoriul meu este prezentă o vastă cazuistică de acest
fel, dar ceea ce se întâmplă în realitate în nucleul familial este ceva mai profund și
mai mutilant decât ne putem imagina noi.
Dacă, de exemplu, femeia își dă seama că are probleme de interferențe
extraterestre și încearcă să-și atenționeze partenerul, produce în acesta un refuz
imediat față de o realitate pe care el nu vrea să o accepte.
Există două impulsuri precise care iau naștere într-o asemenea situație.
Prima are de-a face cu frica, sub formă unei adevărate terori de "a se afla în
problemă". A se afla în problemă, din partea partenerului unei răpite, semnifică că
probabil și el este răpit și nu vrea să aibă nimic de-a face cu această problemă. S-ar
putea spune că partenerului îi este și mai frică decât îi este ei și are și un nivel de
cunoaștere mult mai scăzut decât femeia răpită. Asta ne face să credem, și
hipnozele confirmă acest lucru, că partenerul nu ar fi parte integrală în răpire, ci
doar martor involuntar.
În acest caz, când fenomenul se produce, femeia este luată, dar bărbatul își
dă seama de ceea ce se întâmplă, chiar dacă dă impresia să este total absent. Are
ochii deschiși dar nu se mișcă, sau are ochii închiși, dar inconștientul său, care nu
doarme niciodată, înregistrează tot. La ce reacție te poți aștepta de la un martor,
care de patru ori pe an asistă neputincios la scena răpirii partenerei sale, fără a
putea mișca un mușchi?
În fața unei femei care povestește și confirmă ceea ce inconștientul
bărbatului a înregistrat de zeci de ori, în fața aspectului acelor ființe, care par ieșiți
din cele mai rele coșmaruri, nu-i rămâne decât să fugă.
Nu este deloc ciudat ca bărbatului să-i fie mai frică decât adevăratei răpite;
el nu a suferit răpirea și nu știe ceea ce se întâmplă în realitate după ce femeia este
luată, uneori trecând prin fereastră, alteori trecând prin plafonul casei, sau trecând
prin pereți. Fantezia sa o poate lua în toate direcțiile și povestirile partenerei cu
siguranță nu-l liniștesc. Deci, nu-i rămâne decât să fugă. Fuga se poate exprima în
toate modurile posibile, dar se termină, in mod foarte rapid, cu separarea răpitului
de partenerul său. Acesta din urmă încearcă să-și salveze și fii, încercând să-i țină
la distanță de răpită, dar nereușind dacă și aceștia sunt implicați și ei în fenomenul
de răpire extraterestră. Încearcă să-i salveze de răpiri, agravând și mai mult ruptura
și separația familială. Partenerul nu va reuși în fuga sa, ci doar va agrava starea
psihică a răpitei.
Pe lângă acestea, mai există un al doilea aspect dramatic al separației.
Este vorba despre un raționament care în timpul nopții, de obicei când are
loc răpirea, devine tot mai mare în mintea partenerului care nu este răpit. Subiectul
se întreabă în interiorul său: "De ce ea da și eu nu?"
 Masculul care asistă în mod pasiv la răpire și care la nivel conștient nu-și
amintește nimic, dar care la nivel inconștient știe tot, se întreabă cum de partenera
sa este luată, aleasă sau selecționată, pe când el nu este. Dacă masculul dominator
credea că el este pivotul familiei, acum descoperă că nu este deloc așa; ar vrea ca el
să fie răpitul, iar orbirea care se ascunde în spatele acestei situații demonstrează
neplăcerea pe care o simte în a-și susține poziția dominatoare. Astfel, asistăm la
îndepărtarea masculului de nucleul familial, am putea spune din invidie; își găsește
altă femeie, fuge, refuză să vorbească și toate acestea se întâmplă la nivel
inconștient, tocmai pentru că masculul, la nivel conștient, nici măcar nu știe care
este obiectul disputei, dar îl știe la nivel inconștient.
Femeia este cu adevărat zăpăcită de o serie de comportamente de neînțeles
ale partenerului, care, până nu demult nu manifesta comportamente imprevizibile
și anormale. Se pare că masculul începe să aibă în familie comportamente
antisociale când femeia începe, de exemplu, să înfrunte hipnozele, în încercarea de
a recupera unele amintiri. Soțul asistă și reasistă liniștit, dar în interiorul său își
face loc o absurdă gelozie de fond: "Pe ea o iau, pe ea o aleg, dar pe mine nu..."
Și mai există un aspect care produce separație în cuplu - este vorba despre
drumul de aprofundare, pe care, cu ajutorul hipnozei, ea îl înfruntă cu succes, pe
când el rămâne în urmă. La începutul hipnozelor ne aflăm în fața a două persoane
care se cunosc, dar la sfârșit, femeia este profund schimbată, pentru că are o
viziune asupra Universului de mii de ori mai extinsă decât a lui. Este un dezastru,
pentru că acum ne aflăm în fața a două persoane total diferite, care este posibil să
nu mai aibă ce să-și spună.
Când situația este opusă, adică cea în care el este răpitul și ea asistă
neputincioasă la răpire, conștient sau nu, dar niciodată în mod inconștient, fuga ei
din cauza fricii este practic imediată. Ideea de a fi luată și ea nu este suportată de
femeie, care încearcă imediat orice mijloc pentru a scăpa din nucleul familial.
În aceste condiții, pentru un mascul normal este imposibil să-și facă o
familie stabilă.

MAME ȘI FII

Raportul care există între o răpită și fiica sa, și acesta răpită, este cu adevărat
unic. Niciuna dintre cele două nu știe la nivel conștient, că atât ea, cât și cealaltă,
au avut probleme de interferențe extraterestre și se scanează reciproc pe tot
parcursul vieții pentru a vedea dacă cealaltă spune vreo fărâmă de adevăr. Relațiile
între cele două femei sunt, și în acest caz, bazate pe separație și nu pe uniunea
forțelor și pe înțelegere reciprocă.
 Dar să le luăm pe rând și să încercăm să înțelegem de unde provin până la
urmă neînțelegerea fiicei față de mamă. Fetița, de la o vârstă foarte fragedă este
luată în mod repetitiv de extratereștri și, față de masculul, își pierde rapid
încrederea în posibilitatea că propria mamă poate să facă ceva pentru a evita
nelegiuirea.
La o vârstă fragedă figura tatălui este aproape inexistentă. Din acest motiv
eu insist pe figura maternă și rolul acesteia. Deci, fata își pierde încrederea în
figura maternă și această încredere pierdută este reelaborată de subconștientul
răpitei, care, la nivel conștient, nu știe că este răpită, deci nu este capabilă nici
măcar să știe de ce nu are încredere în figura maternă.
Lucrurile ies la iveală în hipnoză și, aproape mereu, clarifică o serie de
comportamente pe care femeia, fetița de ieri, le are față de mamă și pe care le
manifestă astăzi.
Unul dintre cele mai impresionante exemple poate fi extras din experiența pe
care am avut-o cu o răpită, timp de mai mult de patru ani, care, în hipnoză, își
amintește una dintre primele sale experiențe cu extratereștrii:
"Sunt acasă cu fratele meu geamăn și ne jucăm, când apare el...a trecut prin
perete iar eu mă ascund sub masă...este închis la culoare și are un cap mare și
chel, cu niște ochi foarte mari, negri...are patru degete lungi la mâini și este rău,
pentru că se uită urât la mine...Eu fug sub masă, dar el bagă o mână prin masă și
mă apucă de ceafă de parcă aș fi o pisicuță...Mie îmi este frică și țip...Și fratele
meu a văzut valiza...valiza care zboară deasupra capetelor noastre în
cameră...valiza în care vor să mă bage pentru a mă lua cu ei...eu țip și țip, o chem
pe mama...mama nu aude...Mama nu vine...Mama nu vine niciodată când o chem!"

Iată cum apare motivul fundamental pentru care ea va nutri mai târziu,
pentru tot restul vieții sale, senzația că are o mamă egoistă, care se gândește doar la
ea, total închisă în fricile sale și în amintirile sale inconștiente. Tonul cu care este
rostită fraza "Mama nu vine niciodată când o chem..." denotă o resemnare
profundă, o pierdere totală a speranței. Perioada de după răpire agravează și mai
mult situația:
"Mama spune că am febră mare, pentru că m-am îmbolnăvit...Eu îi spun
despre valiză...și fratele meu a văzut valiza...îi spune și el...dar mama spune că ni
s-a făcut rău pentru că am mâncat ceva care nu ne-a picat bine și acum avem
halucinații..."
Nu este nimic de făcut! Cei mici nu sunt credibili și mama nu crede ceea ce
ei povestesc! Raportul mamă-fiică este compromis definitiv, pentru toată viața, și
nu va mai fi posibil să fie reparat, emoția de a trăi o răpire și de a nu fi salvat de cei
cu care te simți unit, adică mama, a prins deja rădăcini. Acest episod, uitat cu totul
de memoria conștientă a fetiței, va ieși la suprafață în hipnoză.
 Fetița, acum devenită femeie, va ști de ce mama nu a venit - mama nu putea
să-i vină în ajutor, pentru că era blocată de forțele extraterestre. Fiica, devenind
conștientă de fenomenul abduction, va începe, ca prin minune, să recupereze
raportul dificil cu o mamă insensibilă, care, în realitate, se dovedește că este și ea
răpită și din acest motiv este incapabilă să reacționeze în anumite situații.
Copilul vede o creatură ciudată în camera sa și nu înțelege cine este aceasta:
"...este înaltă ți blondă, cu părul lung...poate o fi o femeie, poate o fi
Fecioara Maria..." se gândește el "eu țip, o chem pe mama, dar mama nu aude și
nu vine...Fecioara Maria îmi spune că este inutil să o chem - mama oricum nu
poate veni și îmi spune că ea este mama mea...mama tuturor mamelor, este chiar și
mama mamei mele..."
Răpitul adult, retrăind acest episod din copilărie, are un comportament
duplicitar față de Fecioara Maria - unul de încredere și altul de frică, creând o
dihotomie interioară datorită faptului că simțurile sale primesc informații
contradictorii.
Pe de o parte, efebica figură blondă îi spune să tacă și încearcă să-l calmeze,
făcându-l să creadă că este ceva ce de fapt nu este, iar pe de altă parte copilul știe
perfect că nu trebuie să aibă încredere în acea ființă.
Analizele și diagnosticele corecte ale problemei, pe de o parte permit
membrilor familiei să poată recupera relațiile reciproce, distruse de atâția ani de
prezență a răpirilor, iar pe de altă parte produc lărgirea conștiinței, cu intensificarea
interogărilor interioare și a incertitudinilor despre viitor.
Mărirea incertitudinilor - cineva ar putea obiecta că ar fi o situație negativă,
pe când eu susțin că, pentru a putea muri liniștiți, este necesar să ne cunoaștem pe
noi înșine, pe ceilalți și Universul. Altfel, această viață nu ar fi utilă, decât
extratereștrilor, care, ca toți cei care comandă, vor dintotdeauna să țină populația
de supuși într-o ignoranță totală.
A înțelege realitatea Interferențelor Extraterestre înseamnă a să deschizi o
ușă spre înțelegerea fenomenului și să încerci să înveți să conviețuiești cu acea
realitate îngrozitoare.
Vom vedea imediat că acesta, pentru mine, este drumul care trebuie parcurs,
singurul care îți poate oferi speranța că te poți elibera de această obsesie terifiantă
pentru restul de crononi (cronon - unitate de măsură a timpului în fizica cuantică
n.t.) care ne așteaptă.
Dar nu este momentul să abordăm acest alt aspect al problemei.
Dar ce se întâmplă atunci când mama este adultă și descoperă că este răpită?
Mama răpită nu descoperă niciodată pe sine însăși acest adevăr, ci, adesea,
analizând ceea ce povestesc copiii și comportamentele acestora, descoperă că ceva
nu este în regulă.
 În realitate, spun asta încă o dată, inconștientul său cunoaște toate
răspunsurile, dar conștientul nu reușește să înțeleagă ce se întâmplă și încearcă în
toate direcțiile posibile.
Fii se comportă ciudat, visează exact aceleași vise imposibil de menționat pe
care le visa și ea când era mică și pe care le are și ca adult, se izolează, fac desene
ciudate cu șerpi și Gri mici, dar și cu creaturi blonde îmbrăcate în albastru. Ceva se
întâmplă iar mama își face griji pentru fii ei. Mama își face griji, pentru că
inconștientul știe ce adevăr se ascunde în spatele acelor vise ciudate, altfel nu și-ar
face griji pentru un simplu vis sau un simplu desen, dacă în spatele acelui vis și în
spatele acelui desen nu s-ar afla altceva.
Atitudinea mamei care începe să înțeleagă este una de protecție față de fii
săi, pe când atitudinea tatălui este de protecție a familiei.
Un răpit mascul, adult, din nordul Italiei, care avea o soție capabilă să facă
față situației, avea și un copil mic care se comporta ciudat. Într-o zi, copilul este
găsit la ora cinci dimineață dezbrăcat, ghemuit într-un colț...tace. Mama se trezește
și îl vede în starea aceea, se apropie și îl întreabă ce s-a întâmplat. Copilul nu vrea
să vorbească - poate că a visat urât, un coșmar populat de aceleași ființe mici, pe
care el îi asociază cu iepurii. Mama nu dă importanță acestui vis. Și cu asta, basta!
După o perioadă, copilul trebuie să deseneze la grădiniță un iepure. Iepurele
desenat de copil este cu adevărat ciudat și educatoarea o cheamă pe mamă, pentru a
întreba dacă micuțul are vreo problemă în familie. Iepurele este negru, mic, fără
haine și cu un cap foarte mare, negru, și cu doi ochi mari și oblici. Acasă, mama
încearcă, cu mult calm, să îl facă pe copil să vorbească și obține o povestioară
foarte ciudată:
"Iepurii vin noaptea, când mama doarme, și trec prin fereastră, chiar dacă
aceasta este închisă. Vin să se joace cu mine și mă duc în casa iepurilor. Casa
iepurilor este un fel de rachetă..."
În realitate, copilul desenează o chestie rotundă, cu multe lumini sub burtă.
"Iepurele mă duce în raza albastră și urcăm în casa iepurilor. Casa
iepurilor zboară și ei mă duc să văd Pământul de sus...Casa iepurilor funcționează
cu electricitate și iepurii vin aici pentru a pune copii în burțile mamelor..."
Copilul făcuse și un desen foarte semnificativ, în care era reprezentată o
femeie cu burta transparentă, în care se afla un copil mic negru!
Copilul continuă să povestească:
"Alaltăseară erai și tu, mamă, în casa iepurilor...și frățiorul meu..."
Mama face ochii mari și îi spune că nu-și amintește; copilul se gândește un
pic, apoi adaugă:
"Da, nu aveai cum să-ți amintești, mamă. Tu dormeai, întinsă pe un pătuț în
camera iepurilor, cu mulți iepuri în jurul tău, care îți făceau ceva..."
 Când mama îl roagă pe copil să-i arate cum era făcut iepurele, el aleargă
într-o altă cameră, ia un iepure de pluș, îi trage urechile pe spate, apoi ia ochelarii
de soare ai tatălui, care au lentilele negre, ascuțite și alungite în partea din spate, și
pune ochelarii pe capul iepurelui.
În fața unor asemenea episoade, părinții, care știu de problema răpirilor,
pentru că unul dintre ei se simte răpit, nu vor reacționa, dar intră într-o stare de
panică totală, urmată de dorința de a distruge extratereștrii, oricine ar fi aceștia.
Imposibilitatea obiectivă de a reuși să facă ceva se transformă repede în frustrare,
care se manifestă prin depresii puternice, care, dacă nu sunt controlate, pot conduce
la gesturi ireparabile.
Este necesar să se intervină masiv printr-o operă de clarificare, care tinde să
stabilească cine este ființa umană, cine este extraterestrul și ce anume îl interesează
pe extraterestru.
Clarificarea dinamicii răpirii îl conduce pe răpit către un stadiu de înțelegere
care îi permite să excludă actele nesăbuită asupra propriei existențe, ba chiar,
transformă răpirea dintr-un teatru unde răpitul este marioneta, într-un loc unde
există interacțiune reactivă între extraterestru și terestru.

Un cuplu tânăr, cu un copil mic, care locuiește în nord-estul Italiei, îl ducea

pe micuț la bunici sâmbătă și mergeau să-l ia duminică dimineață. Tatăl,
profesionist în mediul social al justiției civile și penale, avea un trecut de răpit și,
după ce eu am avut niște discuții de aprofundare cu el, s-a întâmplat ceva ciudat în
familie.
Într-o duminică, ca toate celelalte, tatăl se îmbracă cu o bluză pe care nu o
mai purtase niciodată, o bluză pe care a primit-o cadou de la un prieten și care avea
imprimată pe ea chipul clasic al unui Gri, tipul de extraterestru cu ochii mari și fără
păr, care de-acum apare și în cele mai banale spoturi publicitare.
Cei doi soți merg să ia copilul de la bunici, unde de fiecare dată se repetă
scena în care copilul alergă să-și îmbrățișeze mama.
Dar de această dată lucrurile se petrec diferit - copilul își vede părinții și
fuge, cum face de obicei, îi iese în întâmpinare mamei, dar dintr-o dată observă
bluza purtată de tată și dintr-o dată se oprește. Într-o liniște absolută, se apropie de
tatăl său și, fără să spună niciun cuvânt, îl îmbrățișează și atinge bluza cea nouă.
Liniște totală! Pentru a dispersa tensiunea, bunica îi spune copilului, arătând către
imaginea Griului:
"Îl cunoști pe acela? Cine este acela?"
Iar copilul răspunde:
"Acela este Kikom! "
"Cine este Kikom ?" întreabă bunica. "Și de unde vine Kikom?"
 Copilul ridică degetul în sus și arată ...spre cer...iar părinții simt că sunt pe
punctul de a leșina. Apoi, cel mic îl va recunoaște pe Gri în mod indiscutabil, așa
cum rezultă în urma altor informații obținute în urma discuțiilor pe care le-am
purtat cu el în mediu familial.
În practică, copilul va vedea la televizor o reclamă a unui implant
stereofonic al unei societăți americane importante și va recunoaște fața lui Kikom
în figura ciudatei actrițe care apare în publicitate și care are trăsături asemănătoare
cu cele ale unui EBE

Imagine la care se face referire în text, lângă o reconstrucție fantastică, dar credibilă în
baza experienței mele, a extraterestrului "Cap în formă de inimă".

În acel moment, în părinte se frânge ceva și geamul opac al incertitudinilor

se sparge, incertitudini care uneori rămân prezente pentru tot restul vieții!
"A fost atins și fiul meu!"

Acum, părintele nu numai că are certitudinea că ceea ce i s-a întâmplat lui

este adevărat, pentru că astfel de clarifică și se întărește toată tematica răpirii
familiale, dar știe și că tot ceea ce și-a imaginat și a bănuit este real.
Începe să lege și alte situații familiale, de această dată cu privire la părinții
săi și la bunicii săi, persoane care aparent aparțin altei generații, care poate că îi
vedeau pe cei morți (ei așa îi numeau), sau spiridușii pădurii, sau zâne și gnomi, și
își va da seama rapid că nu era vorba nici de zâne, nici de gnomi și nici de figuri
angelice sau demonice, ci era vorba doar de interferență extraterestră, care
dintotdeauna avusese în vizor întreaga familie.

BĂRBAȚI ȘI FEMEI - RAPORTUL PERCEPTIV AL TIMPULUI ȘI

RELATIVITATEA SA ÎN ABDUCTION
 După cum se știe, în hipnoză, subiecții reacționează la percepția timpului
dilatându-l sau comprimându-l la maxim - când ești hipnotizat poți să revezi un
film, cum ar fi "Pe aripile vântului", într-o secundă și să-l știi, apoi să-l povestești
de-a fir a păr, de parcă l-ai fi examinat atent timp de câteva ore.
Din acest motiv, percepția dilatată a timpului pe care o ai în hipnoză, îi face
pe cei care cred că știu ceva despre aceste tehnici să considere că reconstituirile
temporale nu sunt fiabile.
După câte am putut observa din nenumăratele hipnoze pe care le-am efectuat
în acești ani, consider că, odată ce un creier a înmagazinat niște date recognoscibile
din punct de vedere temporal, acestea sunt disponibile imediat, toate simultan, și
sunt eliberate în același moment. Din acest motiv, subiectul este capabil să citească
informațiile scrise pe "CD-ul" propriului creier în timp real. Dacă i se cere să
reproducă trăirea în timpii în care aceasta s-a produs, o va face, dar dacă i se spune
să încrucișeze timpii și să revadă lucrurile care s-au întâmplat mult mai rapid, el va
putea să facă și acest lucru.
Dacă cel care conduce hipnoza nu furnizează o instrucțiune de tip temporal
în legătură cu citirea datelor înmagazinate în creier, ne putem aștepta la orice.
Aplicând tehnici PNL de ani de zile, mi-am dat seama că percepția timpului
este total diferită pentru un mascul decât în cazul unei femele. Este posibil ca asta
să se datoreze faptului că masculii și femeile utilizează în mod diferit lobii
temporali drept și stâng, dar am mai observat și că nimic din ceea ce voi spune nu a
fost raportat în literatura de specialitate.
Femeia și bărbatul, care nu trebuie confundați cu masculul și femela,
stăpânesc timpul în două moduri total diferite. În primul rând trebuie să spun că
femeia și bărbatul au în interiorul lor părți feminine și masculine. Este normal ca
femeia să aibă mai multă parte feminină decât masculină și viceversa pentru
bărbat. Femela trăiește în trecut și în prezent, pe când masculul trăiește în prezent
și în viitor. Asta înseamnă că masculii și femelele pot relaționa doar în prezent,
care este unica porțiune temporală pe care o au în comun.
Femeile cu un ridicat conținut feminin tind deci să relaționeze în prezent cu
bărbați care au un ridicat conținut masculin. Ideea că relațiile mascul-femelă sunt
foarte scurte ca perioadă de timp, după părerea mea, ia naștere din faptul că,
adesea, nu se merge mai departe de o atracție de natură imediată și exclusiv
sexuală.
Femeia privește albumul cu fotografii și vede trecutul cu care îi este plină
memoria. Bărbatul nu privește niciodată albumul cu fotografii, pentru că acestea
țin de un trecut uitat, pentru el fotografiile nemaiavând niciun sens. Apoi, masculul
face adesea aceleași erori, pentru că nu a învățat nimic din trecut, pentru că nu ține
cont de ceea ce s-a petrecut, fiind axat doar pe ceea ce va fi.
Să analizăm gesturile unei femei care are un conținut feminin ridicat!
 Femeia merge cu bicicleta, iar modul său de a se deplasa este rectiliniu
uniform. Nu accelerează și nu încetinește, adică nu-și variază niciodată mersul,
care pare constant și monoton. Asta se întâmplă pentru că, contrar bărbatului, ea nu
percepe din punct de vedere temporal obstacolele care nu sunt în prezentul său.
Faptul că nu percepe obstacolele o face pe femeie să folosească un mers care să nu
fie influențat de lumea exterioară. Doar atunci când ajunge la un semafor, iar
acesta este roșu, doar atunci se blochează, lăsându-i pe toți uimiți prin frâna
neașteptată pe care o pune. Dar, pentru femeie, asta este regulă - semaforul devine
ceva important doar când intră în timpul său, adică în prezent. Atâta timp cât se
află în viitor nu are nicio importanță.
În ziua de astăzi, în industrie, femeia este utilizată pentru munci repetitive,
nu pentru că este mai puțin capabilă decât bărbatul, ci pentru că este mai capabilă
să repete ceva ce a învățat deja, care este deja catalogat și învățat.
Astfel, marile pianiste execută perfect cele mai dificile fragmente, dar pe
care deja le-au învățat, dar nu căutați o femeie care să cânte jazz, pentru că veți
găsi foarte greu una - găsirea unei serii de variante jazistice necesare pentru a face
în așa fel încât o bucată să nu semene niciodată cu alta este un proces anevoios
pentru o persoană care se inspiră mai mereu din trecut.
Femeia are o anumită tendință spre a nu-și programa viitorul, care însă este
indispensabilă pentru bărbat, care, fără programare nici măcar nu iese din casă. Să
mergi să privești vitrinele pentru că trebuie să se cumpere ceva, dar nu se știe ce
anume, este o acțiune care îl enervează la culme pe bărbat, pe când pentru femeie
este o activitate normală.
Același gest, făcut de un bărbat sau o femeie, prin urmare, are o semnificație
diferită.
Să lași mașina parcată într-un loc unde parcarea este interzisă pe două
rânduri și în mijlocul străzii, pentru bărbat reprezintă un act de impolitețe și
insolență față de libertatea celuilalt, pe când, pentru o femeie este doar aplicarea
propriei naturi:
"Dacă trebuie să mă opresc, mă opresc exact acolo... De ce să mă gândesc,
proiectându-mi viitorul în acele puține secunde care mă separă de parcare, că
vreun șofer, peste puțin timp s-ar putea să nu reușească să treacă prin spațiul
strâmt pe care eu i l-am lăsat la dispoziție? "
Această caracteristică se observă și din studiile statistice efectuate pe femei
și bărbați - există mai multe femei care studiază istoria și mai mulți bărbați care
studiază ingineria aerospațială.
Femeia se apără, spunând că bărbatul este prea previzibil și nu are
imaginație în actul trăirii. Bărbatul nu înțelege de ce, dacă trebuie să duci niște
documente la birou, mai întâi nu verifici înainte de a ieși din casă dacă le-ai luat pe
toate.
 Unele persoane ar putea obiecta, afirmând că există exemple de bărbați și
femei care se comportă exact invers față ceea ce descriu eu aici.
Iată un exemplu:
Arturo Benedetti Michelangeli era cu siguranță un pianist excelent, un
executant perfect al bucăților scrise de alții, fără să facă vreodată o improvizație.
Toate concertele sale erau identice, într-un mod de-a dreptul canonic și spasmodic.
Dar pianistul era și homosexual, dând dovadă și de o mare anima în interiorul său,
în detrimentul unui animus sufocat de situații familiale, care pentru noi nu sunt
interesante acum.
Atenție! Nu este vorba despre ereditate parentală, ci de dezvoltări diferite de
animus-anima.
Astfel, când întâlnim anumite figuri feminine, care sunt foarte la modă
astăzi, cum ar fi femeia top-manager, descoperim în ele o anima castrată și o
tentativă, nu neapărat de a imita bărbatul, ci de a fi bărbat.
Analiza grafologică, în cazul acestui profil nu poate să ne păcălească.
Aceste persoane, care au o viziune atât de diferită asupra spațiului, dar mai
ales asupra timpului, atât în cazul bărbaților cât și a femeilor, care au animus și
anima diferite față de majoritatea oamenilor, se trezesc uneori în situația de a trece
prin problema Interferențelor Extraterestre.
Astfel, femeia, care se închide în ea însăși, gândindu-se la trecut, la mama sa
și la ceea ce este închis în mintea sa, dar care deja s-a petrecut, vede fenomenul
răpirilor extraterestre doar în prezent. Faptul de a nu-și putea imagina ceea ce se va
întâmpla data viitoare și mai ales ceea ce li se va întâmpla fiilor săi, o bagă pe
răpită într-o stare de agitație din care nu poate ieși cu ușurință de una singură.
Totuși, această situație o apără cumva de a-și face o idee clară în creier că aceste
experiențe se repetă cu scadențe regulate - faptul de a nu reuși să focalizeze situația
oricum produce în psihicul femeii răpite o anumită stabilitate care o ajută să
supraviețuiască în cotidian și să nu se gândească la ceea ce se va întâmpla.
În schimb, bărbatul percepe trecutul ca pe ceva deja trecut și se gândește că
trebuie să facă ceva, să se opună extraterestrului, să-l elimine cumva - își face niște
planuri, dar, neanalizând în profunzime experiențele trecute, nu este capabil să
dezvolte vreo strategie bază pe învățarea prin repetiție. Este obsedat de răpire și
încearcă să i se opună reactiv în fiecare zi. Cu cât ești mai masculin în interior cu
atât mai mult devii mai rebel, până ajungi să pui în scenă anumite manifestări care
pot conduce și la sfârșirea propriei existențe, ca refuz final la situația de răpire
extraterestră. Dar cu cât ești mai feminin, cu atât mai mult încerci să găsești un
compromis care, prin intermediul disonanței cognitive, îți permite să
supraviețuiești într-o situație atât de dramatică. Astfel, femeia transformă imaginea
extraterestrului în Fecioara Maria, pe când bărbatul se predispune să suprime
extraterestrul în sine.
 Un răpit cu o anima dezvoltată va sublima răpirea într-o alegere pe care ar fi
făcut-o extraterestrul, alegându-l exact pe el pentru a-l însărcina cu vreo acțiune
bună în viitor, pentru care celelalte ființe umane nu ar fi demne. Astfel, procesul de
disonanță cognitivă induce ideea că omul ar fi în centrul situației, nu utilizează
modele religioase care nu sunt în rezonanță cu psihicul masculin și-l face pe răpit
să se simtă centrul de greutate al situației.
Masculul, mai ales cel cu puține mijloace culturale la dispoziție, are mai
multă nevoie decât femeia să primească respectul celorlalți, fie aceștia și
extratereștri.
O răpită cu un animus puternic va tinde chiar să lovească extraterestrul în
timpul răpirii, nedându-și seama că un astfel de gest este doar un mijloc de ușurare,
fiind o reacție cu totul violentă și masculină, capabilă să obțină ca unic rezultat
posibilitatea de a se elibera de puternica cantitatea de stres emotiv în tentativa de
reafirmare a propriei supremații teritoriale.

RĂPIȚII ȘI SEXUALITATEA

Activitatea sexuală a unui răpit rezultă că este puternic condiționată de

experiențele pe care le suferă împotriva voinței sale.
Femeia suferă un adevărat viol tehnologic. Pe parcursul vieții sale este luată
de mai multe ori, confruntându-se cu ideea că a fost fecundată de un fel de
mașinărie extraterestră, prin intervenția unor extratereștri mici (așa-numiții Gri,
care fac "munca murdară" în locul altcuiva). După câteva luni, tot într-un mediu
extraterestru, femeia va naște o creatură extraterestră, ajutată tot de o mașinărie.
Tipurile de extratereștri născuți sun cel puțin patru și trebuie să subliniez că, chiar
și după ce iese din hipnoză, femeia terestră are față de micul extraterestru născut,
fie o atitudine de protecție, fie una de posesiune:
"Era al meu și mi l-au luat..."
Chiar dacă ființa născută ar fi avut zece ochi și paisprezece cozi, asta nu ar fi
avut nicio importanță, pentru că instinctul matern nu ține cont de formă, ci reevocă
în mod atavic importanța substanței. Femeia va trăi o viață, pe parcursul căreia, va
crede că a fost privată de o maternitate care la care avea orice drept și va fi mereu
în căutarea unui fiu, pe care ea oricum l-a născut, dar nu se știe unde. În plus, în
psihicul ei feminin se va crea un raport negativ față de actul sexual procreator, pe
care ea îl va refuza apoi în mod inconștient pentru a evita decepția unei nașteri
pierdute și pentru a combate, tot în mod inconștient, aspectul violent și executat
împotriva voinței sale a violului extraterestru suferit.
 Însă pentru mascul, trauma este legată de sexualitatea de la vârsta de
paisprezece - cincisprezece ani, când extratereștrii efectuează pe el o prelevare de
spermă, și continuă când răpitul este pus într-o situație erotică în care el nu se
poate mișca, dar poate avea erecție. O creatură ciudată, cu aspect feminin, practic îl
violează. Acest lucru, pentru mulți răpiți reprezintă primul raport sexual cu o
femeie. Știm cât de delicat este acest moment pentru mascul; faptul că el știe că se
află într-o situație de tip exogam, în care este blocat în mișcări și este forțat, contra
voinței sale, deci, fiind incapabil să gestioneze situația în sine, poate produce în el
un stres violent, urmat de refuzul activității heterosexuale pentru tot restul vieții
sale. Masculul, de fiecare dată când se va apropia de o femeie, se va simți violat,
chiar și de privirea sa, iar viața sa conjugală nu va fi una ușoară.
Femela extraterestră descrisă în hipnoză de către răpiții care au avut de-a
face cu ea se pare că are trăsături orientale; ei bine, masculii care au fost violați de
acest tip de femelă, preferă apoi orientalele, cu care ar dori să se cupleze din punct
de vedere sexual, dar când trebuie să pună în practică actul sexual se dovedesc a fi
aproape impotenți.
Răpiții ghidați spre o recuperare a propriei sexualități, în timpul parcurgerii
drumului care îi va conduce la a înțelege adevărata natură a violenței trăite, vor
observa pe propriul scrot o cicatrice făcută din trei punctulețe închise la culoare,
poziționate în formă de triunghi, pe care ei, sau mai bine spus inconștientul lor, îl
vor colega imediat la o anumită trăire de natură extraterestră.
Diferitele răspunsuri la aceste solicitări inconștiente produc reacții diferite în
viața sexuală a răpiților, în funcție de capacitatea pe care au avut-o aceștia în a o
ascunde sau de a o uita, ori să suprime trăirile din mediu extraterestru. Nu este
posibil să confunzi aceste trăiri cu evenimente fantastice imaginate de răpit.
Dincolo de prezența anumitor semne externe, vizibile pe corpul răpiților,
trebuie subliniat că "cei cei care nu sunt normali la cap", care sunt exact opuși
răpiților, își creează vise în care maniile lor de preamărire se revarsă și în faptul de
a fi ales, dar care îi produce acestuia plăcere, bucurie, complezență și satisfacție.
Însă răpiții nu au nicio dorință să fie aleși și încearcă să-și renege experiența
de tip exogam cu extratereștrii, să o ascundă, să fugă de ea și să o îngroape în cel
mai ascuns colț al minții.
Acum îi întreb pe "experți":
"O exista sau nu o motivație pentru acest tip de comportament diferit?"
 RĂPIȚI FAȚĂ DE EI ÎNSĂȘI, RĂPIȚI DE PROPRIA MEMORIE

Raportul de separație care există între un răpit și o altă ființă umană este
doar o față a medaliei. Cealaltă față este o separație interioară, de care răpitul
suferă în fiecare zi, când se întreabă cine este, fără să știe ce să-și răspundă.
Răpitul tinde mereu să scrie "separat de literă" sau "lipit în mod fals", așa
cum spun grafologii. Cu alte cuvinte, e ca și cum pixul său, creând o desprindere,
tinde mereu să se ridice deasupra foii între o literă și altă literă a cuvântului. Acest
tip de scris este clasică pentru un subiect care nu știe să se lege pe el însuși cu ceea
ce propria ființă va fi după o clipă. În cuvinte mai simple, subiectul are dificultăți
în momentul în care scrie în a se recunoaște în ceea ce va fi el însuși câteva clipe
mai târziu, adică recontrolează permanent adevărat sa identitate, pentru că în
interiorul său simte că ceva nu este așa cum trebuie.
Încă o dată, psihologul sau psihiatrul, ar putea cădea în capcană,
convingându-se că subiectul din fața sa este schizofrenic, însă în realitate este
vorba de paraschizofrenie, un termen ce înseamnă - în partea opusă a schizofreniei.
În termeni grafologici este foarte ușor de înțeles că răpitul nu este
schizofrenic, pentru că adevăratul schizofrenic scrie într-un mod total diferit.
Nu vom face acum un tratat de grafologie a schizoidului, dar ar fi de dorit ca
psihologii să țină cont de părerea grafologilor înainte de a emite diagnostice ce ar
putea fi cu totul hazardate.
Dar care este adevărata bătălie care are loc în interiorul răpitului și de ce
acesta dă dovadă de niște caracteristici care l-ar putea face să semene, în mod
eronat, cu un schizoid?
În timpul acestor fenomene, utilizând PNL-ul am putut observa că, în mintea
subiecților răpiți era o zonă de memorie care nu permitea accesul și această zonă de
memorie, în care oricum se putea intra prin intermediul unei anumite solicitări (să
o numim password), era locuită de amintirile unei vieți extraterestre.
Modul de funcționare al acestei zone a minții a fost deja descris și s-a
afirmat că o astfel de zonă este populată nu doar de amintirile din viața
extraterestrului, dar și de cele ale transportatorilor (carriers), ființele umane care
au transportat precedent aceeași memorie extraterestră și care au fost utilizați ca
exact ca niște suporturi pentru back-up.
În această lucrare vom aprofunda tema "A te simți altcineva".
De-a lungul vieții răpitului, el necunoscând direct și conștient parola
(password) necesară pentru a accesa acea parte a memoriei, uneori o declanșează
în mod involuntar.
Creierul nostru este ca un computer care urmează permanent anumite
operațiuni matematice (niște iterații) care sunt necesare pentru a ajunge la soluția
celor mai diferite probleme. Astfel, din greșeală, este posibil ca traficul neuronal să
conducă la deschiderea porții în spatele căreia există memoria de viață a unei alte
ființe umane sau a unui extraterestru. Prin urmare, răpitul suferă adesea de flash-
back-uri, în care se vede fiind un altul, având și un alt nume!
Chiar și unele vise sunt foarte semnificative, dacă sunt citite cu această cheie
de lectură. Răpitul visează adesea că se află pe o altă planetă, fiind aproape mereu
caracterizat de prezența a două corpuri cerești pe cer și de vegetație foarte bogată și
foarte colorată.
Locuitorii sunt înalți, cu părul deschis la culoare și au cinci degete la mâini -
aceiași care apar apoi și în timpul răpirilor. În aceste vise, în momentul în care
subconștientul celui care doarme se relaxează, iată că inconștientul împușcă, fără
nicio milă, toate gloanțele pe care le are. Sau iată că înfloresc scene de viață de
acum mulți ani, din vremuri descrise în cărțile de istorie.
Situațiile și senzațiile sunt atât de adevărate încât se poate simți amintirea
senzației de frig sau rece, mirosul, zgomotul, gustul și orice altceva este necesar ca
noi să înțelegem că amintirile fac parte dintr-un bagaj real, caracterizat de aportul
tuturor celor cinci simțuri. Se știe că atunci când acest lucru se întâmplă, amintirea
trebuie clasificat ca reală, și nu ca indusă.
Așadar, cine visează așa ceva se află în fața unei amintiri absurde la nivel
conștient, care, dacă este analizată cu modelele mentale pe care le are la dispoziție,
îl va face să creadă că este nebun, cu psihoze disociative și personalitate multiplă.
Aceste amintiri pot rămâne inactive pe tot parcursul vieții, dar, din greșeală,
fără ca măcar să cunoască parola necesară pentru a deschide ușa acelei memorii,
subiectul oricum poate accesa date, informații, imagini, sunete și senzații cu totul
reale.
Există un alt eveniment, din cauza căruia este posibil ca memoria
extraterestră să iasă în față - este vorba despre un accident traumatic, un șoc
violent, capabil să producă ruperea vreunui proces neuronal.
Subiectul, sau mai bine spus creierul său, în aceste cazuri tinde să mute
procesele neuronale în altă parte, compensând astfel, măcar în mod parțial,
activitatea sectoarelor creierului.
Se poate întâmpla și ca el, după ce a suferit o operație chirurgicală sub doze
mari de anestezic, să fie conștient când se trezește, de o parte din amintirile de care
înainte nu era conștient. Anestezicele, care au capacitatea de a face astfel încât să
nu se simtă nicio durere fizică, înrăutățesc raportul dintre semnal și zgomotul de
fond din corpul uman, și, pe lângă toate acestea, mai au și caracteristica de a
distruge câțiva neuroni, astfel, creierul, după anestezie, încearcă să gândească
utilizând trasee pe care nu le utiliza înainte.
 Am analizat un anumit număr de răpiți, pentru care accesul la memoriile
extraterestre a început să fie posibil ca efect secundar după o anestezie făcută în
timpul unei operații chirurgicale.
Ne aflăm în fața unor persoane care, în timp ce la nivel conștient nu
manifestă disfuncții disociative ale personalității, la nivel inconștient (și prin
analiza scrisului se observă – n.a.) dau dovadă de o incapacitatea în a ști cine sunt
ei în realitate:
Mereu m-am gândit că părinții mei nu sunt părinții mei adevărați...
Mereu am crezut că numele meu ar trebui să fie altul...
M-am gândit uneori că trăiesc pe altă planetă...
Nu se simt parte din această societate, pe care o refuză, considerând-o
barbară și ineficientă.
Adesea sunt vegetarieni și practică arte marțiale.
Iată că încep să apară răspunsuri la anumite întrebări ciudate, pe care răpitul
și le pune în legătură cu propria existență. Când el înțelege de unde vin toate aceste
senzații, înțelege și că nu este nebun și știe că poate să înfrunte viață într-un mod
mult mai concret. Devine conștient și de faptul că în interiorul creierului său, există
diferite minți, cu care trebuie să învețe să trăiască, dar de care se și poate folosi.
Trebuie să înțeleagă că adevărata ființă importantă este el. Extraterestrul cu
siguranță nu este cel important, pentru că are doar memoria sa găzduită de creierul
răpitului. Terestrul este cel important, pentru că el s-a născut aici, pe această
planetă.
Se demolează astfel, dintr-o singură lovitură, că visul superficial și fals,
conform căruia răpitul ar avea origini extraterestre - această părere l-ar putea
determina pe răpit să se creadă superior altora.
Această atitudine poate produce o compensație interioară în tentativa
disperată a răpitului de a se considera un ales, această tentativă fiind pusă în scenă
de disonanța cognitivă.
A face ordine în mintea răpitului înseamnă și să distrugi necesitatea acestei
minciuni dăunătoare din interiorul psihicului său; el își va recăpăta ca prin minune
adevărata și propria identitate terestră. În consecință, va înțelege repede că el este
cel de care au nevoie extratereștrii și nu contrariul, așa cum Dumnezeul creator din
Vechiul Testament are nevoie de oameni și nu viceversa.
Eul subiectului, frustrat până în acel moment, nu va mai avea nevoie să se
simtă un extraterestru, pentru că nu este adevărat că extratereștrii sunt cei mai tari
și a renunța la propria identitate îi determină pe răpiți să fie slabi, până în punctul
în care să devină paraziți în mâinile unor ființe care sunt exterioare planetei
noastre. Revendicarea propriilor origini întărește psihicul răpiților și le permite
acestora să trăiască următoarea răpire tot mai conștienți și să fie tot mai puțin
manevrabili.
 STABILIZAREA RĂPITULUI

Dacă cele prezentate mai sus descriu psihopatologia unui răpit, sunt anumite
puncte fixe, care, după părerea mea, trebuie implementate, cum ar fi strategia de
limitare, pentru a-l stabiliza și a-l face capabil să trăiască răpirea, pentru că, pentru
moment, nimeni nu este sigur că poate să le oprească - asta reprezintă primul
punct, în legătură cu care nu trebuie să existe discuții. El trebuie să fie informat de
faptul că răpirea nu poate fi oprită, dar se poate trăi cu ea.
În plus, redobândirea amintirilor trăirilor îl ajută pe răpit să înțeleagă că:
1)Nu este nebun.
2)Ceea ce povestește s-a întâmplat cu adevărat.
3) Poate concura cu extraterestrul, pentru că are ceva ce extraterestrul nu are.
4)Nu are sens să se răzbune pe extraterestru, eventual poate să-l
compătimească pentru incapacitatea sa în a-i gestiona pe oameni.
5)Noi suntem proprii noștri stăpâni și nu ne aflăm în proprietatea lor.
6)Noi putem se ne salvăm atât pe noi, cât și pe ei.
7)Ei au pierdut deja o bătălie, condiționată de o lege dictată tot de ei, pentru
că în Univers nu există nicio lege, decât cea a timpului - într-o zi toate vor ajunge
la un sfârșit, chiar și extratereștrii.
8)Uneori noi suntem mai conștienți decât ei, iar asta lor le provoacă teroare!
9)Chiar dacă ceilalți nu înțeleg situația răpiților, aceștia din urmă sunt atât
norocoși, cât și ghinioniști, ca două fețe ale unei singure medalii - duc crucea
răpirilor, dar asta le oferă posibilitatea să trăiască și să vadă, dincolo de propriul
nas, grandoarea Universului.
10)Nimeni nu este identic cu altcineva.

Cu aceste reguli în minte, răpitul devine o forță a naturii, înțelege esența

lucrurilor și le înfruntă cu o forță pe care nu ar fi găsit-o în nicio altă parte, în
speranța că, într-un viitor apropiat, această bătălie pe care trebuie să o ducă poate fi
câștigată, poate chiar de către răpiți.
 UITARE ȘI VINDECARE

Se poate să te vindeci de sindromul abduction?

În fond, răspunsul la această întrebare este rezultatul cercetărilor mele și e și
cel pe care vor să-l știe răpiții. Răspunsul este cu adevărat simplu: NU! Nu te poți
vindeca de sindromul abduction, pentru că răpitul nu este bolnav, deci, fiind o
persoană sănătoasă la cap, în sensul cel mai larg al termenului, nu poate și nu
trebuie să se însănătoșească. Dar ce înseamnă asta?
Răpitul, când vine după ajutor, are două probleme, care până la urmă este
doar una - pe de o parte vrea să știe dacă ceea ce crede că visează este real, iar pe
de altă parte, după ce devine conștient de noțiunea de realitate, vrea să știe cum se
poate elibera de coșmarurile sale reale.
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înfrunte problema în mod
concret.
Ce se înțelege astăzi prin termenul "boală" și când te însănătoșești?
Boala, după medicina occidentală reprezintă, din păcate, doar o proastă
funcționare a corpului, care, ca și când ar fi o simplă mașinărie, trebuie reparată,
trebuie să i se înlocuiască piesele sau trebuie să se intervină asupra acelor
funcționări proaste.
În realitate, lucrurile nu par să fie atât de simple. De fapt, se pare că am uitat
cu totul de gândul creator, specific creierului nostru.
Azi se tinde să se creadă că creierul nostru are funcții de analizator al
gândului, nu și de creator al gândului. Tot ceea ce gândim ar deriva din analiza
lucrurilor care vin din exterior, numiți stimuli, și fiecărui stimul îi corespunde un
răspuns al sistemului nostru de gândire. Nimeni nu a vrut să ia în mâini această
problemă, care este însă extrem de interesantă și care are de-a face cu creativitatea
noastră.
Creierul nostru creează încontinuu - acest proces creativ este cel care-l face
om să fie diferit. Spun asta pentru că consider că multe dintre bolile umane își au
originea în psihosomatică, adică se nasc pentru că soma (corp) ființei umane
interacționează cumva cu mediul și îi permite acestuia să ne îmbolnăvească. Boala
nu este altceva decât o oglindă a stării de sănătate a minții noastre.
Bineînțeles că oamenii se îmbolnăvesc pentru că există un motiv fizic
adevărat în a se îmbolnăvi, dar doar dacă creierul și mintea vor, în mod inconștient,
să se îmbolnăvească. Astfel s-ar predispune să fie mai vulnerabili la anumiți viruși
sau la anumite situații care produc o proastă funcționare a corpului.
Cauzele pentru acest lucru pot fi multe - dorința de a ne autopedepsi, dorința
de a fi iubiți pentru că suntem bolnavi, dorința de a muri, ideea de a pedepsi pe
cineva prin propria suferință,etc. Acest tip de situație, în care corpul nu mai
funcționează bine, ar fi, deci, legat de psihopatologie și nu doar de o patologia
medicală.
În timp ce în orient această idee este prețuită de milenii, în occident se
presupune că mașina este ceva à la Piero Angela, caracterizată de simple
răspunsuri la stimuli, cu totul previzibile pe baza unor reguli fixe.
Acest tip de viziune asupra realității poate că nu este atât de îndepărtată de
realitatea faptelor, dar omite un parametru fundamental, reprezentat de dorința de a
fi bolnavi, un parametru care depinde de creativitatea EU-lui nostru adevărat, care
face ce vrea din noi și care nu dă doi bani pe bolile adevărate.
Un Daimon, sau un demon interior, à la Hillman, care decide dacă trebuie să
ne îmbolnăvim sau nu, este responsabil de existența unei voințe interioare de a fi
bolnavi. Știința oficială crede că o persoană s-a vindecat de o boală când nu mai
simte simptomele - cu alte cuvinte, când a uitat de ea.
"Dacă uiți de problemă, uiți și de boala care are legătură cu acea
problemă..."
Dar a uita nu înseamnă a te vindeca - a uita înseamnă a ascunde o problemă
în pliurile psihicului nostru. Astfel, ne convingem că ne-am vindecat, dar cel mult
am refuzat să înțelegem natura bolii sau a problemei cu care aceasta are legătură.
De câte ori nu auziți:
"Vreau să uit acea perioadă din viața mea, care era plină de suferință..."
După părerea mea acest raționament este cu totul greșit, pentru că te vindeci
în momentul în care aceasta a fost înțeleasă total, înțelegându-se ce anume a
provocat-o și de ce - a încerca să asociezi răpirile extraterestre cu o boală este
greșit, pentru că realitatea faptelor contestă, în fiecare moment, această ipoteză.
Nu are sens să vă bizuiți pe o expectativă de vindecare a unei boli, pentru că
doar o expectativă de înțelegere a faptelor care s-au întâmplat în mod real îl poate
conduce pe subiect să înfrunte, într-un mod pe cât se poate de pozitiv, neplăcerile
pe care le produce această problemă.
Medicina actuală îi propune răpitului, care este considerat un psihopat, să
uite, să nege conținutul "fanteziilor" sale, pe când eu spun că salvarea, adică
vindecarea, stă în a-și aminti în mod detaliat toate momentele traumei create de
răpiri și în a înțelege și cele mai mici amănunte, pentru a continua să conviețuiască
cu acea realitate care în prezent este tipică răpiților, dar care, în curând, ar putea
privi întreaga umanitate.
Experiențele traumatice nu trebuie uitate, ci trebuie înțelese și ținute minte,
pentru că și în acestea există ceva ce poate duce la un progres; a refuza să suferi
înseamnă a refuza să crești. Astăzi suferința este interpretată ca ceva ce trebuie
refuzat, iar generațiile tinere studiază puțin, pentru că a studia și a înțelege
înseamnă a suferi; părinții familiilor moderne își lasă copilașul în fața televizorului,
astfel încât acesta să fie mereu mulțumit și să nu-i deranjeze, dar acesta nu va
învăța nimic și va crește ca un lobotomizat.
“Fericiți cei săraci cu duhul, ca a lor este împărăția cerurilor”
Pentru Dumnezeu! Acest regat să stea cât mai departe cu putință de noi,
pentru că, pentru a-l cuceri trebuie să fim cretini. Dumnezeu să-și păstreze, dacă
vrea, un regat de cretini și să le lase altora un infern cald, bun și indestructibil.
Deci nu trebuie să uităm, să sublimăm, să reinterpretăm în mod fantastic, ci
trebuie să percepem realitatea așa cum este, fără să ne abandonăm fantasmagoriilor
religioase sau credințelor de posesiuni diabolice; trebuie să trăim trauma și să o
recunoaștem ca experiență proprie și personală, fără ascunzișuri gen psihoterapie.
Aceasta este părerea mea și pentru mine reprezintă salvarea răpitului din
ghearele unui necunoscut, care ar trebui să rămână așa, dacă ne luăm după ce spun
serviciile secrete, știința oficială, ignoranții și extratereștrii aliați cu guvernanții
noștri.

CONCLUZII PARȚIALE

Dacă la o terapie psihologică s-ar prezenta un caz cu caracteristicile care au

fost enumerate până acum, sfătuiesc, ca înainte de a considera subiectul ca fiind
nebun de legat, acesta să fie supus unei vizite ORL, pentru că, dacă el prezintă
fractura la nivelul osului sfenoid, asta ar putea însemna că ceva a încercat să-i
invadeze în mod fizic creierul.
În caz că rezultă pozitiv, probabil că a suferit de-a lungul vieții sale și
pierderi de sânge din nara dreaptă.
Într-un astfel de caz, aș cere o consultație mai aprofundată înainte de a-i
prescrie Prozac.
Referințe despre tehnica de spargere a sfenoidului
Jho HD, Carrau RL: Endoscopic endonasal transsphenoidal surgery: Experience with 50
patients. Neurosurgical focus 1: article 2, 1996
Jho HD, Carrau RL, Ko Y: Endoscopic pituitary surgery, in Wilkins RH, Rengachary SS
(ed): Neurosurgical Operative Atlas, Park Ridge, III: American Association of Neurological
Surgeons, 1996, Vol 5, pp 1-12
Jho HD, Carrau RL: Endoscopy assisted transsphenoidal surgery for pituitary adenoma:
Technical note. Acta Neurochirurgica 138: 1416-1425, 1996
Jho HD, Carrau RL: Endoscopic pituitary surgery: An early experience. Surgical Neurology
47: 213-223, 1997
Jho HD: Endoscopic endonasal pituitary surgery: Technical aspects. Contemporary
Neurosurgery 19, No.6: 1-8, 1997
Jho HD: Endoscopic surgery of pituitary adenomas. In Krisht AF, Tindall GT (eds),
Pituitary Disorder: Comprehensive Management, Williams & Wilkins (in press)
Carrau RL, Jho HD: Pituitary: Endoscopic approach. In Arriaga M, Day J (eds)
Neurological Issues in Otolaryngology: Principles and Practice of Collaboration, Lippincott-
Raven (in press)
Jho HD: Transsphenoidal endoscopic surgery. In Fessler RG, Sekhar LN (eds), Atlas of
Neurosurgical Techniques (in press)
Jho HD: Endoscopic transsphenoidal surgery. In Schmidek HH (ed), Fourth edition of
Operative Neurosurgical Techniques: Indications, Methods and Results (in press)
Jho HD: Endoscopic transsphenoidal surgery. In Fisher WS (guest ed), Hadley M (ed),
Perspectives in Neurological Surgery (in press).

SINDROMUL DE FALSĂ RĂPIRE

Mă ocup de răpiri de aproape șaptesprezece ani și mi-am dat seama că pe

lângă situațiile reale de Interferențe Extraterestre, există și un subprodus al acestui
fenomen.
Este adevărat că în acești ultimi ani, radioul, televiziunea, cinematografia și
ziarele au mediatizat, de altfel în cel mai rău mod cu putință, problema
extraterestră, iar acest tip de informare falsă a produs în mass-media o anumită
idee că răpirile sunt fructul unor comportamente schizoide din partea unor
persoane care au probleme psihice grave.
În realitate, lucrurile nu stau așa, sau mai bine spus nu stau deloc doar așa.
Fenomenul răpirilor, pentru cercetătorii care au depus un minim efort în
acest sector, este cu totul real.
Și mai este adevărat că subiecții cu puternice perturbări psihice s-au hrănit
cu știrile despre sindromul de abduction (SDA), alimentându-și astfel fricile și
incertitudinile.
 Trebuie să clarificăm diferențele care există între sindromul de falsă răpire și
un sindrom de răpire, pentru că această situație aparține de domeniul celor se
consideră experți în funcționarea creierului uman, dar care în realitate, în ceea ce
privește acest subiect, își demonstrează toată ignoranța de care sunt capabili.
Astfel, anumiți psihiatri s-au dezechilibrat un pic cam mult în a clasifica
sindromul de abduction ca fiind un sindrom de schizofrenie acută, confundându-l
adesea cu sindromul de răpire falsă.
Deci, cum se pot diferenția cele două aspecte, care pentru ochii
neexperimentați lasă impresia că se pot suprapune? Spunând foarte clar care sunt
diferențele dintre aceste două sindroame și prezentând caracteristicile specifice
fiecăruia.
Falsul răpit are mereu un raport optim cu răpitorii săi extratereștrii.
"Extratereștrii sunt buni și l-au ales pe el pentru ceva care nu este foarte clar,
dar care va fi clarificat în timp, de-a lungul următoarelor răpiri" - asta îi spun chiar
extratereștrii.
Extratereștrii și răpitul au un raport pozitiv. Bărbații și femeile nu se
diferențiază în analiza fenomenului, dar ceea ce-i unește este viziunea religioasă a
fenomenului ufologic pe care îl trăiesc. Extratereștrii sunt văzuți mai mult dintr-un
punct de vedere cu precădere divin, ca ființe superioare, decât unul tehnologic.
Subiecții care sunt victimele acestui sindrom de falsă răpire, la nivel mental
sunt caracterizați de lipsa spiritului critic și a unei minime culturi, sunt cu toții
religioși, unii în felul lor, și cred că divinitatea i-a ales pentru dintr-un motiv
oarecare, pentru care aceștia trebuie să fie considerați speciali - speciali în sens
pozitiv, bineînțeles.
Am dat peste tineri, cu vârsta între 15 și 17 ani, convinși că nu valorează
prea mult în mediul familial, și care sublimă lipsa de interes față de ei din partea
părinților cu cea pe care ar putea-o avea față de el extraterestrul. Deci,
extraterestrul devine tatăl spiritual al băiatului, și, în fantezia acestuia din urmă,
nu-l abandonează niciodată; și nu-l abandonează mai ales în acele momente în care
figurile parentale sunt absente.
Acest aspect îi unifică pe falșii răpiți cu cei care cred că o văd pe Fecioara
Maria, figură în care, mai ales femeile, își văd propria mamă, nu doar pe cea
spirituală, dar și pe cea fizică, figură care în viața reală este absentă sau nu este la
înălțimea așteptărilor falsului clarvăzător.
Există bărbați și femei adulți care sublimează lipsa de interes față de ei din
partea sexului opus, prin contacte cu ființe extraterestre, bineînțeles că de sex opus.
Extratereștrii nu numai că sunt asociați cu perfecțiunea mentală, dar și cu
măreția fizică. Multe dintre aparițiile Ființelor de Lumină se pot încadra în acest
sindrom, chiar dacă nu toate cazurile sunt explicite. Nu lipsesc descrierile
raporturilor sexuale dintre falșii răpiți și extratereștri.
 Cel mai mult trebuie să se țină cont de comportamentul narcisist al
subiectului, care consideră că se află în centrul atenției extratereștrilor-zei, pe când,
în realitate, dacă zeii ar exista cu adevărat, nu și-ar pierde vremea cu noi, niște
tereștri nesemnificativi.
Ideea de recuperare a autoreferențialității pe care o are falsul răpit este foarte
ușor de recunoscut, pentru că el tinde să se pună mereu pe el însuși în centrul
povestirilor sale:
"Extratereștrii mi-au spus...extratereștrii mi-au făcut...extratereștrii vor face
astfel încât eu...când se vor întoarce să mă ia..."
Trebuie să ținem cont că în ziua de astăzi persoanele vor cel mai mult să fie
recunoscute de alții - să fie recunoscute în rolul lor de fii, părinți, profesioniști,
amanți, etc. și de câte ori lipsește această recunoaștere, se declanșează sindromul
de falsă răpire, pentru că subiectul tinde să reacționeze la această carență creând el
însuși o figură fantastică, care să-l recompenseze și să-l recunoască în câmpul
afectivității, al muncii, al relaționării sociale și orice alt domeniu.
Diferența subtilă dintre un răpit fals și un răpit adevărat constă deci în faptul
că primul știe cine este, dar se consideră prea puțin stimat de ceilalți, în realitate
pentru că el însuși se subestimează la nivel inconștient. Crezând efectiv că
valorează puțin și nu merită stima colegilor săi, el își creează o figură, de obicei din
alt plan, uneori mistic, divin, extraterestru, care să poată substitui iubirea pe care
practic nu o obține din partea lui însuși.
Însă adevăratul răpit, nu știe cine este în realitate și se prezintă cu grave crize
de identitate a personalității. Aceste incertitudini asupra identității sale profunde
pot fi recunoscute în frazele pe care acesta le pronunță:
"Nu știu...uneori mi se pare că provin de pe altă planetă...Mereu am crezut
că părinții mei nu erau părinții mei adevărați...Ființele umane îmi provoacă
greață și eu nu am nimic de-a face cu ei..." și acestea nu se datorează unor
probleme de schizofrenie, de altfel cu totul absente, cum demonstrează probele
grafologice ale subiecților, ci se datorează cu totul altor experiențe pe care răpiții
le-au trăit de-a lungul vieții lor.
Dar despre acest aspect al problemei nu vreau să vorbesc acum, pentru că
aici mă interesează să evidențiez cum este posibil să se deosebească cele două
sindroame, în mod ușor și exact.
Adevăratul răpit nu este niciodată religios dintr-un punct de vedere catolic,
ci din contră, catolicismul îl scârbește, pe lângă asta, nu vrea să aibă nimic de-a
face cu extratereștrii, chiar dacă, la o primă abordare, oscilează între două atitudini:
"...mi-ar plăcea ca ei să se întoarcă...dar dacă se întorc îmi este frică..."
Falsul răpit are doar o atitudine extrem de pozitivă față de extratereștri, speră
ca ei să se întoarcă cât mai curând, și, uneori, să-l ia cu ei, vrând prin asta să exalte
simbolismul premiului, premiu pe care umanitatea întreagă i-l neagă, dar pe care
extratereștrii sunt dispuși să i-l ofere, recunoscându-l ca pe o ființă superioară.
Dar cărui lucru se datorează până la urmă dihotomia atitudinii de fond pe
care un răpit real o are față de extratereștri? Multor factori, dar unul dintre ele ar fi
că extratereștrii, dacă pe de-o parte îi fac ce vor răpitului, împotriva voinței sale,
terorizându-l de moarte, pe de altă parte încearcă să-l țină subjugat, uneori prin
promisiuni false.
În legătură cu asta trebuie ținut cont și de componenta multirasială a
extratereștrilor. Majoritatea răpiților au intrat în contact cu mai multe rase, unele cu
totul ostile, altele indiferente și altele care inspiră încredere, însă în spatele unei
cortine de incertitudini, pe care chiar răpitul însuși le extrage din trăirile sale:
"Dădeau impresia că țin la mine, dar uneori mă gândesc că nu este
adevărat...e ca și cum ar vrea să mă facă să cred că țin la mine, dar în realitate
este doar un teatru..."
Falsul răpit nu are dubii - extratereștrii sunt buni și țin la el. Dar falșii răpiți,
când povestesc experiențele lor, nu au amintirea senzațiilor din sfera emoțională,
dând dovadă că le lipsește o parte importantă a amintirii.
Se știe că o amintire falsă poate fi deosebiră de una adevărată, pentru că cea
adevărată, contrar celei false, are și senzațiile, emoțiile și tot bagajul simțurilor,
care au înregistrat mirosuri, temperaturi, culori, texturile materialelor atinse,
gusturi, etc. În plus, răpiții falși, testați prin hipnoza regresivă, nu își amintesc
nimic, comparativ cu cei adevărați, care își amintesc.
Chiar și răspunsurile Testului de Autoevaluare (TAV) sunt total divergente,
în sensul că răpiții reali răspund pozitiv la întrebări, pe când cei falși răspund
negativ, fără să mai vorbim despre probele obiective (cicatrice, implanturi, amintiri
specifice), care lipsesc cu totul la cei care sunt falși răpiți.
Există deci, trei tipologii diferite de abduction:
• prima este sindromul adevărat de abduction (SDA)
• a doua este sindromul de falsă răpire (SDFA)
• a treia situație este simptomatologia de absență totală a trăirilor, fie ele
reale sau imaginare, în legătură cu o răpire.
Mi se pare că până astăzi, experții din acest sector, ufologii, psihologii sau
psihiatrii, nu s-au deranjat să facă vreo diferență din acest punct de vedere, și, ca
de obicei, acest lucru mi-a revenit mie.
 CAZUL UNUI FIU UNIC ȘI A UNUI TATĂ DOMINATOR

Într-o zi vine la mine un tânăr, înscris la Facultatea de Fizică, în anul I, care

mă cunoștea de ceva timp și cu care chiar vorbisem un pic despre cercetările mele
în legătură cu răpirile extraterestre.
Îl cunoșteam de câțiva ani, dar nu-mi vorbise niciodată despre cazul său.
În acea zi s-a confesat și mi-a povestit că merge la psiholog de vreo zece ani.
Mi-a spus că înainte mersese la alt psiholog, care, la fel ca și cel din prezent,
nu reușise să-i rezolve problemele.
Mi-a spus apoi, că la vârsta de doi ani și jumătate, fusese dus pa psihiatrul
infantil pentru niște crize foarte puternice, iscate fără un motiv aparent.
Mă întreba, ca urmare a unor senzații fizice și psihice de-ale sale (vise
deosebite, momente de frustrare și de panică puternică), dacă nu cumva fusese
răpit de extratereștri.
Mă întreba dacă starea sa de rău se datora unor motive exogene planetei
Terra.
Băiatul cunoștea cercetările mele și asta mă punea în dificultate în a-l trata
ca pe ceilalți, pentru că putea să se fi lăsat influențat de conferințele mele.
Oricum, am purtat cu el niște discuții preliminare și acesta mi-a povestit
visele sale. Unul dintre vise era cu totul deosebit - el visa foarte des că este mic și
că se joacă cu un fel de camionaș.
La un moment dat camionașul i-a căzut pe pământ...
Băiatul era îngrozit de această scenă și a început să plângă în timp ce-mi
povestea, dar fără să cunoască la nivel conștient motivul.
Lăsa impresia că are amintiri despre o viață extraterestră (dar numai cu
privire la Gri, ceea ce în cazurile mele nu apărea), susținea că este pasionat de
astronomie de mic și că simțea că aparține de o altă lume - pe lângă asta, nu reușea
să se integreze în lumea reală, având dificultăți cu partenerele sale în domeniul
sexual, dar și în relaționarea cu prietenii săi.
Nu reușea niciodată să termine ceea ce începea, chiar dacă la început lucra
cu entuziasm și ardoare.
Era de ajuns ca cineva să facă un mic reproș pentru a-l determina să cadă
într-o criză depresivă foarte gravă.
Diagnosticul psihiatrului era schizofrenie compulsivă.
După ce am vorbit cu mama și cu psihologul actual, mi-am dat seama că nu
ne aflam în fața unui răpit, ci în fața a ceva ce medicina actuală nu a știut să
înțeleagă.
Trauma declanșatoare era foarte evidentă și într-o ședință de clarificare i-am
expus-o băiatului (Psihiatria și Psihologia modernă nu sunt de acord cu modul meu
de a proceda, dar ca să vorbesc despre acest lucru ar dura prea mult și ar fi
plictisitor, deci voi amâna pentru altă dată discursul despre raportul dintre subiectul
traumatizat și rezolvarea traumei).
Figura unui tată autoritar, care nu este niciodată dispus să-și vadă fiul
greșind și cea a unei mame cu totul supusă, m-au condus, împreună cu alte
elemente, să văd situația într-un mod cu totul diferit.
Am descoperit, și cu ajutorul mamei, că episodul "camionașului" nu a fost
un vis, ci o realitate uitată de tânăr și astfel am încercat să interpretez
evenimentele:
"Acum îți voi povesti cum cred eu că s-au petrecut lucrurile. Iar dacă
lucrurile stau așa, inconștientul tău le va recunoaște ca fiind adevărat ceea ce
spun, altfel ți se va părea că eu greșesc, pentru că realitatea obiectivă se află în
interiorul tău și numai tu poți ști răspunsul corect.
Tu erai mic și într-o zi te jucai cu camionașul tău, iar la un moment dat
acesta a căzut pe jos. În acel moment s-a deschis pe neașteptate ușa de la camera
ta și a intrat tatăl tău, care, dându-și seama că ai scăpat camionașul, s-a supărat
pe tine, a luat camionașul și, într-un acces de nervi, l-a izbit de perete, rupându-l
în mii de bucăți. Ceea ce a făcut tatăl tău în acel moment nu a fost doar să strice
jucăria ta, ci a stricat-o într-un moment în care acesta reprezenta pentru tine un
obiect tranzițional, asupra căruia tu îți revărsai iubirea, așa cum credeai tu că
tatăl tău ar fi trebuit să facă cu tine, dar, din cauza incapacității sale, el nu știa
cum să facă asta.
Deci, tatăl tău nu a izbit de perete o simplă jucărie, ci astfel l-a stricat și pe
fiul său. De acolo, peste câțiva ani, fiul va dezvolta instincte ucigașe față de tatăl
său."
Tânărul a izbucnit într-un plâns infernal în timp ce eu îi spuneam că, din
fericire, extratereștrii nu au aveau nicio legătură în cazul său și că problema sa se
putea rezolva mult mai simplu decât o Interferență Extraterestră.
El, la câteva ore de la discuția noastră, după ce s-a gândit la tot ce ne-am
spus, mi-a trimis un mesaj telefonic care suna așa:
"Mulțumesc! Este exact cum spui tu. Mi-ai salvat viața!"
Dacă ai identificat cauza unei probleme nu înseamnă că ai eliminat problema
în sine, ci înseamnă că te afli la jumătate de drum - din acest moment mai departe,
din punct de vedere instituțional, nu era de datoria mea să continui.
Băiatul nu termina niciodată ceea ce începea pentru că, imediat ce ar fi
terminat ceva, ar fi fost supus înfricoșătoarei și insuportabilei judecăți paterne, cu
posibilitatea redeschiderii rănii traumatice din acea zi din copilărie. Pe parcursul
celor douăzeci de zile în care am discutat, tânărul abandonase cu succes toate
terapiile psihiatrice impuse de medici.
 O VOCE ÎN URECHEA DREAPTĂ

Vine la mine o doamnă, după ce a mers pe la foarte mulți specialiști, unii

dintre ei fiind specialiști chiar și în știința paranormalului, dar fără ca cineva să-i
rezolve definitiv problema. Doamna auzea niște voci, în general două, în interiorul
urechii drepte și, într-un moment din viața sa, s-a întrebat dacă aceste voci nu ar
putea proveni de la un microcip implantat de cineva pentru a o controla. În
realitate, măsurătorile efectuate de un grup valid de cercetători din Bologna, cu
care eu colaborez în mod activ, evidențiaseră că nu exista niciun microcip, chiar
dacă, într-o anumită situație, fusese înregistrat un sunet asemănător cu vocea
umană chiar în interiorul urechii drepte. Într-o discuție cu doamna în cauză, după
ce am citit raportul medicilor, am început cu întrebările mele obișnuite, la nivel de
PNL, am încercat să înțeleg exact care erau răspunsurile sale corporale și
comportamentale. Am aflat că vocile, pe care doamna le auzea de-acum de ani de
zile, păreau să aparțină rudelor sale - a tatălui său și a unei surori. În plus, doamna
auzea aceste voci de când avusese o certă cumplită cu toți membri familiei sale.
Era destul de clar din mișcările pe care doamna le făcea în timp ce răspundea la
întrebări, că era vorba despre o puternică interferență din partea familiei sale cu
privire la relația pe care ea o avea la momentul respectiv cu un amic de-al său.
Ceva ce doamna nu vroia să spună făcuse astfel încât această relație să se întrerupă
contra voinței sale. Aceasta a fost urmată de o ceartă puternică, iar apoi au apărut
vocile în ureche, despre care doamna spunea:
"Au scopul de a mă controla în permanență - unde merg, ce fac, etc. Dacă
nu sunt părinții mei, care de altfel acum sunt morți, atunci ar putea fi vreun
extraterestru sau vreun experiment militar..."
Doamna mi-a atras atenția și asupra unei operații chirurgicale pe care a
suferit-o cu câțiva ani înainte pentru extirparea uterului. Ea credea că această
operație este legată cumva de vocile din ureche. În timp ce vorbea, își mișca
privirea în direcția care indica activarea mecanismului de recepție a vocilor
interioare, asemenea celor care vorbesc cu ei înșiși, în interiorul lor (R. Bandler, J.
Grinder în IPNOSI E TRASFORMAZIONE, pag.250, Astrolabio, Roma,1983) - era
chiar ea cea care producea sunetele pe care le asculta în acel moment. Femeia căuta
toate dovezile și explicațiile posibile și imposibile, prefăcându-se că vrea să
găsească adevărata cauză a acestui deranj urlător intern; spunea că vrea să găsească
o rezolvare pentru această problemă, dar în realitate nu dorea să devină conștientă
de trauma care produsese apariția vocilor. Și în acest caz i-am spus doamnei foarte
sincer ce părere am despre situația sa:
 "Acum vă voi spune cum s-au petrecut lucrurile după părerea mea.
Dumneavoastră ați rămas foarte tulburată de intervenția familiei dumneavoastră
în vița dumneavoastră sentimentală și îi acuzați pe membrii familiei că nu
v-au permis să fiți o femeie fericită și mamă a unor fii. Din acea zi dumneavoastră
v-ați urât familia și vocile lor. Nu ați încetat să-i urâți nici măcar pentru o clipă,
până ați ajuns să vă bucurați în mod masochist de retrăirea durerii pe care v-a
provocat-o acea situație (doamna care o grafie caracterizată de o parafă, numită de
anumiți autori "a masochismului". Beretta în LA SCRITTURA, Sonzogno, Milano
1993; M. Maero în IL TEST DELLA SCRITTURA, ANIPADS, Torino, 1984).
Singurul mod de a retrăi încontinuu acea durere, care vă dă satisfacția de a
reînnoi, într-o roată temporală infinită, ura pentru rudele dumneavoastră, constă
în a reproduce pentru totdeauna vocile lor în urechea dreaptă. Doar așa vă veți
putea aminti și reînnoi în fiecare zi ura față de cei care v-au împiedicat să aveți o
viață afectivă adevărată."
Doamna m-a privit, s-a gândit la asta în tăcere pentru câteva clipe, apoi mi-a
spus: "Da. Poate. Dacă în interiorul meu nu există niciun microcip, poate că...este
așa cum spuneți dumneavoastră. Bineînțeles, sunt de acord cu ceea ce spuneți."
În concluzie, am îndemnat-o pe doamnă să se privească cu sinceritate în
interior și să găsească răspunsul corect, fără să lase nimic de-o parte.

EXTRATEREȘTRI PERTURBATORI ȘI FENOMENE PARANORMALE

Într-o zi, am mers într-un oraș din nordul Italiei să vorbim cu o tânără
doamnă care, de ceva timp, avea parte de turbulențe foarte mari. Îmi spunea că în
casă sertarele se deschideau singure, luminile se aprindeau singure și apoi se
întâmplau tot felul de lucruri ciudate. Totul a început să se întâmple de când ea a
văzut într-o seară două figuri luminoase în camera sa. Femeia era foarte religioasă
și susținea că putea fi vorba de Iisus, sau de extratereștri buni care au venit s-o
salveze.
Ea se ruga foarte mult. Extratereștri, sau cei care erau cauza evenimentelor
de natură paranormală care se petreceau în casa ei, pentru că, înainte de apariția
lor, cu câțiva ani în urmă, totul era în regulă. Femeia, tânără și prea puțin educată,
avea o fiică și trăia cu mama sa, într-un context psihologic de genul "primul tip de
femeie după Neumann", unde figurile masculine erau cu totul absente. După
primele întrebări, a ieșit imediat la suprafață o trăire în care ea povestea că în
copilărie a fost violată de unchi.
 Analiza grafologică evidenția această posibilitate. Chiar și modul în care se
îmbrăca femeia - în nuanțe puternice de roșu - și machiajul puternic, reprezentau
prodromul unui proces de castrare a propriului animus (partea sa masculină).
Fenomenele ciudate începuseră când ea, într-o seară, se apucase să se roage
intens pentru că vroia să-și ierte unchiul pentru ceea ce îi făcuse în copilărie.
Din acel moment nu a mai putut să trăiască normal, pentru că rugile sale
atrăseseră atenția extratereștrilor care doreau să o ajute. Exista o contradicție
evidentă în declarația că extratereștrii pe de-o parte o ajutau, iar pe de altă parte o
deranjau, dar femeia nu ținea cont de asta. Și în acest caz, ca de obicei, am expus
concluziile cercetării mele direct celei interesate.
Trauma provocată de violența carnală suferită era probabil cauza pentru tot
ce se întâmpla. Ea, fiind foarte religioasă, încercase să se roage pentru a-și rezolva
problema.
Prin iertare, a crezut, conform normelor catolice, că se putea elibera și de
angoasa amintirii acelei experiențe. În realitate, femeile tind să se culpabilizeze
când sunt violate, și, încercând să ierte, ea credea că putea îndepărta și cauza
propriei suferințe, ștergând vina pe care o produsese violul. Ea încercase, dar, după
rugăciuni, era clar că ceva nu funcționase. Inconștientul său nu accepta niciun fel
de iertare pentru ceea ce se întâmplase și se rebela față de însăși ideea de iertare.
Astfel, acestuia nu-i rămânea decât să creeze artificiul venirii extratereștrilor, sau a
lui Iisus în persoană, pentru a o ajuta să ierte pe cineva, pe care în realitate ea nu
avea nicio intenție s-o ierte. Am sfătuit-o să meargă la câteva ședințe la psiholog,
sperând că lipsa aproape totală de cultură nu i-ar fi blocat drumul către o înțelegere
mai profundă față de ea însăși, mereu necesară pentru a recăpăta complet conceptul
de realitate.
Am relatat aceste episoade pentru a demonstra că eu nu cred mereu că
licuricii sunt lanterne și nu am chef totdeauna să văd OZN-uri și extratereștrii în
spatele fiecărui vis sau comportament anormal. Trebuie însă să subliniez că marea
majoritate (cam 96% ) a celor care mi s-au adresat aveau cu adevărat probleme de
Interferențe Extraterestre, probleme pe care astăzi nicio structură medico-
chirurgicală sau de sănătate mentală nu este capabilă să o înfrunte.
Dar și mulțumită numărului mic de cazuri anormale, am putut totuși să
evaluez mai bine, și apoi să-i recunosc pe adevărații răpiți de cei care sunt afectați
de sindromul de falsă răpire (SDFA). În realitate, aceste cercetări se fac prin
experimentări la locul faptei, nu în spatele unui teanc de cărți, adunate pe un birou
pentru a crea o barieră de netrecut între analist și pacient!
 TEST DE AUTOEVALUARE (TAV - rev. 4.3)

În studiul fenomenelor de Interferență Extraterestră (IE), am realizat o

procedură specifică, care prevede efectuarea unui interviu preliminar împreună cu
presupusul răpit, pe parcursul căruia, se încearcă a se stabili dacă subiectul a fost
cu adevărat răpit, sau dacă are dereglări de tip schizoid.
Unul dintre primele teste la care este supus noul subiect constă într-un set de
întrebări la care acesta trebuie să răspundă. Dacă acesta răspunde pozitiv la zeci și
zeci de întrebări, atunci începem să credem că cel pe care îl analizăm s-ar putea să
fi fost obiectul interesului din partea unor entități extraterestre și se continuă cu alte
tipuri de teste.
Testul, sau mai bine zis seria de întrebări care trebuie puse potențialului
răpit, s-au născut din necesitatea de a ști rapid dacă se merită să continuăm
investigația, sau dacă este cazul să-i spunem subiectului că, spre norocul său, nu a
avut nimic de-a face cu extratereștri.
Un astfel de examen rapid a fost necesar pentru că numărul mare de
persoane pe care trebuia să le analizăm ne obliga să oferim un răspuns sigur într-un
timp foarte scurt. Iar unul dintre principalele scopuri pe care le urmăream era
tocmai acela de a-i comunica imediat subiectului ce părere avem despre cazul său.
Nu ne putem permite să adoptăm metode tendențioase, neclare, lungi și mai
ales ineficace, ca cele utilizate de unele grupuri ufologice care, fiind formate din
diletanți incompetenți în ceea ce privește aceste tematici, nu sunt capabile să ofere
răpitului niciun răspuns serios.
Ceea ce vreau să spun este că în ultimi ani am fost solicitat pentru a rezolva
cazuri de răpire care, deși fuseseră deja analizate de CUN și de Parsec, nu
ajunseseră la nicio concluzie. Cu alte cuvinte, subiectul care ceruse sfatul acestor
instituții nu primise un răspuns definitiv, sau, mai rău, nici măcar nu-l testaseră
pentru a vedea dacă este sau nu ceva real.
Cel care îmi cerea această consultanță ulterioară era, de obicei, cineva de la
CUN, care astfel confirma cât de puțină încredere are în mijloacele de cercetare și
în experiența celor de la Parsec.
Odată, m-am trezit în fața unui subiect căruia, după ce a fost analizat de cei
la Parsec, i s-a spus că nu este răpit, dar că fenomenele sale derivau de la niște
farmece (sic!) care i se făcuseră.
Nu-mi place să verific munca altora, dar în acel caz nu am putut să nu
constat (din discuția preliminară pe care am purtat-o cu această persoană) că mă
aflu în fața unui caz de violență carnală, trăită la o etate infantilă în nucleul
familial, din partea unchiului femeii în cauză.
 Vorbind cu femeia, care dădea semne grave de schizofrenie disociativă a
personalității, am întrebat-o dacă cu cei de la Parsec a discutat această problemă,
dar mi-a spus că nimeni nu o întrebase nimic în acest sens. Pe scurt, cei de la
Parsec, nu și-au dat seama că femeia fusese obiectul unei violențe carnale în
nucleul familial. Cu acea ocazie, cineva din CUN m-a rugat să reanalizez cazul și,
astfel, după schimbul epistolar obișnuit, urmat de un interviu de două ore, i-am
prezentat subiectului versiunea mea asupra faptelor, așa cum am crezut că trebuie
să procedez.
M-am trezit în situația jenantă de a fi nevoit să verific, tocmai la cererea
membrilor CUN, modul de operare al propriilor investigatori cu privire la acel caz;
asta îmi crea neplăcere, neliniște și un sentiment de impotență, mai ales pentru că
timpul trecea iar eu vedeam persoane care, doar pentru că nu m-au ascultat la
timpul potrivit, acum pierdeau timp prețios în spatele unor metodologii
improbabile, perimate și inadecvate, pe care eu le consider total ineficiente.
Nu este de datoria mea să judec munca altora, dar impresia că eu eram
singurul care înțelegea ceva din toate acestea era foarte puternică!
Cu cât se repetau mai mult aceste episoade, cu atât mai mult eu încercam să
ies din acea situație. Până la urmă eu aveam problemele mele cu care mă
confruntam și nu aveam niciun chef să bag capul în sacul CUN-ului, de care, sincer
să fiu, chiar nu mă interesa.
Setul de întrebări care îi erau puse posibilului răpit în timpul interviului
inițial devenea tot cam complex, în baza a ceea ce povesteau răpiții, a experiențelor
comune pe care ei le relatau și a senzațiilor comune pe care aceștia le simțeau
înainte și după propria experiență de răpire.
Nu m-am inspirat din alte chestionare care circulau pe internet și nici din cel
al doctorului Boylan, care era prieten cu doamna Paola Harris, dar și un mare
incompetent în materie de psihologie.
Sincer să fiu, nu știu dacă incompetența acestui domn în acest domeniu se
datora faptului că era american, fiind deci prea puțin cult față de școala de
psihologie europeană, sau pentru că este, așa cum el însuși se definește în articolele
și interviurile sale, un "contactat".
În realitate, cine se află în interiorul sistemului pe care îl studiază, el însuși
suferind o răpire, după părerea mea, nu poate să fie un investigator al fenomenului,
pentru că are o viziunea închisă în jurul propriului EU. Acesta se comportă ca un
student la medicină care studiază psihiatria pentru a-și rezolva propriile probleme
pe care le are în interior, nereușind să recunoască cauzele acestora la nivel
conștient și sperând să le înțeleagă prin examinarea pacienților săi.
Italia psihiatrilor și psihologilor este plină de astfel de indivizi. Și aici, la
noi, anumiți hipnologi care s-au interesat pe problema abduction aveau același
comportament ca Boylan și se aruncau într-un misticism tehnico-religios, care
vedea extraterestrul ca fiind bun și evoluat și punct de vedere spiritual și
tehnologic, care, deci, dacă îi făcea omului ceva, o făcea pentru a-i mări și lui
conștiința.
Mai târziu, s-a descoperit că acei hipnologi erau și ei răpiți, împreună cu
toată familia lor.
Sindromul descris mai sus este cel pe care-l prezenta și ufologul latino-
american Dante Minazzoli, care susținea că dacă extratereștrii sunt buni,
comuniștii fiind și ei buni, înseamnă că extratereștrii erau marxiști.
Testul propus în această lucrare este perfecționat, pentru că a fost verifica pe
zeci și zeci de subiecți, fiind deci foarte sigur.
Nu este vorba de zeci și zeci de întrebări, ca în testele făcute de americanii
Derrel Sims, Budd Hopkins, David Jacobs, sau de întrebări ciudate, ca în cazul lui
Boylan, ci de niște întrebări simple, care uneori lasă impresia că nu au nicio
legătură cu fenomenul care se studiază.
De fapt, eu cred că, cu cât un test este mai complicat, cu atât mai mult atestă
că cel care l-a scris nu cunoaște fenomenologia pe care încearcă să o identifice.
Prin urmare, el este constrâns să lărgească numărul întrebărilor, pentru a încerca să
încadreze într-un context mai amplu subiectul pe care îl studiază.
Cu cât contextul este mai amplu, cu atât mai mult răpitul va putea fi prins în
năvodul cazuisticii. Da, dar procedând așa prinzi și alți pești în afară de cei pe care
vrei să-i pescuiești.
Este clar că pentru a pescui un singur tip de pește, trebuie să se aleagă
năvoadele potrivite pentru a prinde doar acel tip de pește. În plus, trebuie să
cunoști foarte bine forma și dimensiunile peștelui pe care vrei să-l pescuiești.
Cine nu cunoaște aceste ultime detalii folosește o plasă cu care prinde toți
peștii. Cel care deja a pescuit mulți pești de tipul dorit, le cunoaște foarte bine
caracteristicile și testul reprezintă un năvod construit pe măsură, doar pentru acel
tip de pești.
Testul propus conține un număr de întrebări care tinde să producă, la nivel
inconștient, evocarea trăirilor răpiților și ar trebui să fie propus de cineva care să
cunoască programarea neurolingvistică și care să fie capabil să valideze reacțiile
gesticulare ale celui examinat; acest test poate fi făcut și de unul singur, fără
asistență, pentru că răspunsurile sunt oricum ascunse în pliurile existenței
personale, iar subiectul care se autoexaminează nu le poate masca.
La finalul testului, subiectul și-a interogat propriul Inconștient, adică pe cel
care cunoaște adevărul și, în interiorul său, va suspecta că face parte din cazuistica
răpiților, sau nu, pe baza anumitor solicitări pe care Conștientul său nu-l percepe,
dar Inconștientul său le suspectează la nivel profund.
 Testul este valid doar dacă cel care îl face este sănătos mintal, pentru că în
caz contrar se obține același efect ca în cazul celui care, deschizând enciclopedia
medicală, descoperă că are toate simptomele tuturor bolilor despre care citește.
Încă o dată este evident că răpitul nu trebuie considerat un bolnav și deci nu
trebuie vindecat, ci trebuie susținut în a înțelege experiențele pe care le-a trăit, fără
a le împinge spre domeniul fantastic, ci acceptându-le în mediul real prin
construcția unor modele mentale noi și adecvate.
Publicarea acestei serii de întrebări preliminare, care fac parte dintr-o
procedură deja standardizată, folosește la a permite tuturor să răspundă și, dacă
simt nevoia, să ne contacteze pentru aprofundarea cazului.
La origine, testul s-a născut ca un examen oral, în care, printr-un anumit
software, se măsura tensiunea corzilor vocale ale subiectului examinat.
În timpul examenului, i se cere subiectului și să deseneze ceva simplu - un
cer înstelat și o mare cu valuri. Desenul, care în realitate este un test proiectant,
numit “Test di Stelle ed Onde della Lallemand”, poate fi efectuat de oricine,
indiferent dacă este copil sau adult, și este independent de cultura subiectului
examinat.
Decizia de a publica acest test își are originea în faptul că unii dintre cei care
au citit articolele mele mi-au scris, pentru că se regăseau în multe dintre descrierile
sindromului de răpire extraterestră – cu acest set de întrebări, aceste persoane ar
putea cumva să-și facă o idee, probabil că și aceasta confuză, dar oricum mai
precisă, față de un astfel de sindrom (SDA).
 Test de Autoevaluare (TAV)
versiunea 4.3
(vă rugăm să dați răspunsuri detaliate acolo unde ați vrea să răspundeți doar cu "da")

Email:
Sex:
Vârstă:
Oraș:
Acest test a mai fost evaluat de către cineva înainte?
Dacă a mai fost evaluat, de către cine?

(datele vor rămâne anonime, fiind folosite doar în scopuri statistice sau pentru o
recontactare ulterioară)

1. Ți-a curs vreodată sânge nas, dintr-o singură nară? Dacă da, din care?
2. Ai avut probleme cu auzul doar la o singură ureche? Ai auzit vreodată
sunete ciudate? Dacă da, cu care dintre cele două urechi?
3. Ai cicatrice pe care nu știi cum ți le-ai făcut?
4. Ai suferit crize depresive?
5. Ai visat vreodată o persoană identică cu tine, o copie de-a ta?
6. Ai visat vreodată sau ai avut senzația că ai proveni de pe altă planetă?
7. Ai găsit obiecte care să fie mutate, în mod ciudat, de la locul lor, fie cele
de pe corp (inele, lanțuri, piercing, etc.), fie cele din mediul unde trăiești?
8. Ai visat vreodată că cineva ți-a introdus ceva în cavitatea nazală, în
ureche, un ochi sau în organele genitale?
9. Ai văzut sau ai visat o ființă care să nu fie la fel ca noi?

Dacă da:
a)Cât de înaltă era?
b) Cum era îmbrăcată?
c) Ce miros avea?
d) Câte degete avea la mână și cum erau acestea?
e) Cum era craniul său?
f) Cum era părul?
g) Ce culoare avea pielea sa?
h) Cum comunica cu tine?
i) Îți dădea impresia că este pozitivă, indiferentă sau negativă?

10. Te-ai trezit vreodată cu pielea colorată în galben?

 11. Ai avut vreodată impresia că nu-ți recunoști vreo cunoștință sau că nu te
recunoști pe tine însuți? Ți s-a întâmplat să te simți diferit din punct de vedere
fizic, după care să urmeze o scurtă criză de identitate?
12. Ai visat vreodată că ai un fiu care nu este din această lume?
13. Ai visat că trăiești sau că ești condus într-o locație tehnologică?
14. Practici meditație, tehnici de relaxare, de vindecare sau arte marțiale?
15. Ai văzut sau ai visat ființe care să aibă pupilele verticale, ca la pisici?

Dacă da:
a)Cât erau de înalte?
b)Cum erau îmbrăcate?
c)Ce miros aveau?
d)Câte degete aveau și cum arătau acestea?
e)Cum era craniul?
f)Cum era părul?
g)Ce culoare avea pielea?
h)Cum comunicau cu tine?
i)Ți se păreau pozitive, indiferente sau negative?

16. Ai visat vreodată că ești dus într-un loc subteran?

17. Ai visat vreodată niște șopârle care merg în poziție verticală sau vreo altă
creatură similară?
18. Ai visat vreo ființă mică și luminoasă, asemenea unui copil de lumină?
19. Dacă ești de sex feminin: Ai crezut vreodată că ești însărcinată, dar apoi
s-a dovedit că nu este așa?
20. Ai visat că întreții raporturi sexuale cu o altă creatură?

Dacă ești de sex masculin:

a)Puteai interacționa cu ea?
b)Te puteai mișca?
c)Puteai mișca ochii?
d)Cât de înaltă era creatura?
e)Câte degete avea la mâini?
f) Cum arăta chipul său?
g)Cum avea părul?
h) Ai avut erecție?
i)Ți-au luat sânge?
 Dacă ești de sex feminin:
a)Cât era de înalt?
b) Îl puteai deosebi de mediul înconjurător?
c) A acționat împotriva voinței tale?
d)Câte ființe erau prezente?
e)Li se putea distinge chipul?
f)Ți-au luat sânge?
g) Era o situație stresantă?
h) Era o situație normală?
i) Era o situație plăcută?

21. Ai visat vreodată că ești supus sau că faci operații chirurgicale?

22. Ai visat vreodată că te afli sau că ești dus într-un spital ciudat?
23. Te-ai trezit vreodată fără pijama sau cu o parte a pijamalei pusă pe dos
sau invers?
24. Ai sângele cu RH negativ, sau unul dintre părinții tăi are RH negativ?
25. Ai avut momente când te-ai simțit paralizat în pat, putând mișca doar
bulbii oculari?
26. Poți îndoi limba spre interiorul cavității bucale fără să te ajuți de cerul
gurii?
27. Ai perceput vreodată mirosuri sau zgomote ciudate, fără să poți
identifica de unde provin?Dacă da, cu ce ocazie?
28. Ai avut vreodată senzația că pierzi noțiunea timpului (missing time),
chiar și pentru câteva secunde? Dacă da, care au fost episoadele cele mai ciudate?
29. Unul dintre părinții tăi ți-a povestit vreodată că a văzut sau a visat niște
creaturi ciudate?
30. Cineva din familia ta suferă de polidactilie (prezența mai multor degete
la mâini sau la picioare)?
31. Cineva din familia ta suferă de pinguecula (creșterea unei membrane în
interiorul ochiului)?
32. Cineva din familia ta suferă de apariția unor membrane între degete?
33. Ai pe una dintre cele două tibii, în apropierea genunchiului sau a gleznei
o cicatrice care ar putea semăna cu o arsură de țigară? Dacă da, în ce zonă și la care
picior?
34. Cineva din familia ta are rudiment de coadă (o excrescență în zona
lombară, ca un fel de coadă mică)?
35. Te-ai trezit vreodată din somn cu senzația că ești acoperit cu o gelatină
ciudată și lipicioasă?
36. Te-ai trezit vreodată mort de oboseală?
37. Ai avut vreodată dificultăți în a înghiți (deglutiție)?
 38. Ai visat vreodată militari?
39. Ai sub piele, în spatele unuia dintre pavilioanele auriculare (în spatele
urechii), în zona unde urechea se prinde de craniu, un obiect mic, ca o biluță ?
Dacă da, în spatele cărei urechi?
40. Ai văzut sau ai visat figuri angelice sau demonice, mai ales când erai
copil? Dacă da, cum arătau și unde se aflau?
41. Ai suferit atacuri de panică neprevăzute în timpul vizitelor la dentist sau
la medic?
42. Te-ai gândit vreodată că părinții tăi nu ar fi părinții tăi adevărați?
43. Ai visat că ai ceva (un fel de ochi) în centrul frunții?
44. Ți-a fost vreodată foarte sete, aparent fără niciun motiv, astfel încât să
bei multă apă, atât în timpul zilei, cât și noaptea?
45. Ai avut vreodată OBE (experiențe în afara corpului)?
46. Ai avut amintiri sau vise pe care să le atribui unor vieți trecute? Dacă da,
poți să le povestești?
47. Ai visat vreodată că ești introdus într-un container/ cilindru sau că ai
văzut pe alții aflându-se într-un container/ cilindru?
48. Ai scris sau ai vorbit, în vis sau în realitate, într-o limbă pe care practic
nu o cunoști?
49. Ai scris vreodată în mod specular (în oglindă), de la stânga spre dreapta,
la fel cum făcea Leonardo da Vinci (bustrofedon)?
50. Ești dreptaci, stângaci sau ambidextru?
51. Ai visat vreodată că ești diferit din punct de vedere fizic față de cum ești
în realitate, atât ca aspect fizic cât și ca stare de spirit?
52. Ai avut vreodată senzația că treci prin pereții, podeaua sau prin tavanul
dormitorului tău?
53. Ai văzut sau ai visat un OZN? Dacă da, unde și cât de aproape era?
54. Ai văzut sau ai visat insecte foarte mari? Dacă da, cum arătau acestea și
unde se aflau?
55. Ai visat scene de război, unde tu lupți ca într-un joc video?
56. Ai luat vreodată substanțe stupefiante, medicamente antidepresive sau
pentru boli psihice? Dacă da, pentru ce perioadă de timp?
57. Ai fost protagonistul unor fenomene pe care le-ai putea defini ca fiind
paranormale?
 58. Când încrucișezi mâinile care deget este deasupra, cel de la mâna stângă
sau cel de la dreapta?

59. Ai avut vreodată senzația că corpul tău este traversat de o vibrație foarte
intensă?
60. Ai abilități artistice sau creative? Cânți, compui muzică, scrii poezie sau
povești, desenezi, pictezi, reciți, dansezi sau altceva?
61. Ți se întâmplă să:
a) să nu poți deosebi dreapta de stânga?
b) să faci erori de ortografie când scrii?
c) să îți amintești sau să visezi lucrurile invers, ca și cum le-ai vedea în
oglindă?
d) să nu poți face adunări în minte, trebuind să scrii sau să îți folosești
degetele?
e)confunzi numerele, scriind "59" ca "95" sau "69" ca "96"?
f)confunzi literele citind sau scriind "b" în loc de "d", "m" în loc"n", "p" în
loc de "q" și invers?

La finalul testului fă un desen care să conțină : CERUL ÎNSTELAT ȘI

MAREA CU VALURI

Traducere în limba română de A.B.

 HIPNOZA ȘI RĂPIRILE EXTRATERESTRE

CITITORUL DE DATE CEREBRALE

După ce am scris multe lucrări despre problema răpirilor extraterestre și

după ce am luat în considerație multe semne de întrebare în legătură cu
metodologia utilizată de mine în cercetările pe care le efectuam, acum ar fi cazul să
clarific această situație, răspunzând foarte clar la întrebarea : Hipnoza regresivă
poate fi un instrument util pentru obținerea unor informații sigure despre răpirile
extraterestre?
Încă o dată, cei care ar trebui să se ocupe de acest lucru, adică cei care se
autodefinesc ca fiind ufologi sau psihologi, evită să dea niște explicații clare.
Există două fenomene în această direcție - hipnoza pe de o parte și răpirile
extraterestre pe de alta. Le-am utilizat pe amândouă pentru o confirmare reciprocă.
Am folosit aceeași metodă pe care a utilizat-o la timpul său și câștigătorul
Premiului Nobel în Chimie, Emil Fisher, pentru a determina configurația absolută a
atomilor de carbon din glucoză. Studiind doar glucoza el nu ar fi reușit niciodată să
stabilească configurația absolută. Nu ar fi reușit fără utilizarea unor tehnici
chimico-fizice, cum ar fi razele X, dar oricum obține rezultatul corect, pentru că, în
timp ce încerca să determine structura glucozei, a fost capabil, în mod automat, să
determine și structura altui zahăr, pentru că al doilea atom de carbon din glucoză
avea aceeași configurație absolută cu al patrulea atom de carbon din cealaltă
glucoză, pe când acesta din urmă avea al doilea atom de carbon cu aceeași
configurație absolută cu cel de-al patrulea din glucoză. Destul de complicat, nu-i
așa? Acest joculeț a fost suficient pentru a-i garanta lui Fisher Premiul Nobel.
Dacă nu ar fi existat hipnoza, nu ar exista nici răpirile extraterestre, dar și
situația opusă este adevărată. De fapt, dacă nu ar fi fost posibil să se acceseze
memoriile răpiților prin intermediul tehnicilor hipnotice, din cauza lipsei unui
raport între hipnoză și realitatea obiectivă, atunci hipnoza nu ar fi existat și ar fi
fost redusă la o situație insolită, în care cineva, sub impulsul unor solicitări,
inventează tot felul de lucruri, trăiri și alte chestii. Atunci hipnoza ar fi, nici mai
mult, nici mai puțin, decât o metodă inofensivă prin care să se poată obține
echivalentul unor numere extrase la întâmplare de un calculator capabil să
furnizeze numere.
Există însă o complicație - în acest caz, computerul, nu s-ar limita să emită
numere la întâmplare, dar uneori ar face și afirmații absolut incontestabile și uneori
ar emite unele absolut false. În hipnoză, o persoană poate spune, de exemplu, că
numele său este cel corect, declarând astfel adevărul, dar se întâmplă și să spună că
este altcineva, făcând astfel declarații false (deci, excluzând a priori orice altă
interpretare). Acest exemplu simplu i-a fost suficient societății ufologice englezești
BUFORA pentru a susține că răpirile extraterestre nu puteau fi studiate cu tehnicile
de hipnoză regresivă și, astfel, continuând să meargă pe acest drum, ufologii
englezi au abandonat în grabă acest mod de investigare.
Atunci trebuie să ne întrebăm cum de în Italia s-a continuat cu această
tehnică dacă aceasta nu este de încredere? În mod ciudat, tehnica devine de
neîncredere doar când se încearcă reamintirea unor întâmplări legate de
operațiunile de răpire extraterestră, dar dacă se aduc la lumină episoade din viețile
trecute sau din viața cotidiană, atunci hipnoza devine fiabilă.
Lawrence Sparks, într-un tratat mai vechi despre autohipnoză, spune că o
pacientă de-a sa a reușit să-și amintească tot filmul Pe aripile vântului în câteva
zeci de secunde, povestindu-l pe tot la finalul hipnozei, cu detalii atât de vii, încât
până și ea însăși a fost impresionată. În acel caz hipnoza a permis accesul la
memoria persoanei, permițând retrăirea amintirilor cu o mare claritate.
Atunci înseamnă că hipnoza poate accesa procese mnemonice, făcându-le să
iasă iar la suprafață?
Da! Asta doar dacă amintirile nu au legătură cu extratereștrii, ar spune cei de
la BUFORA.
Starea hipnotică poate altera stimulii celor cinci simțuri, amplificându-i sau
atenuându-i. Hipnoza poate fi utilizată pentru a îndepărta durerea în anumite
practici medicale, cum ar fi extracțiile dentare sau alte operații chirurgicale mici.
Profesorul Sodaro demonstrează asta în fiecare zi la Roma.
Păi atunci, dacă se pot altera simțurile, se poate altera și rezultatul activității
celor cinci simțuri, adică amintirea unui eveniment?
Amintirea unui eveniment oarecare se bazează pe stocarea în creier a unor
date care vin din exteriorul corpului; astfel de date, acustice, vizuale, gustative, și
de alte tipuri, pot intra în creier din exterior prin intermediul receptorilor biologici
ai corpului.
Deci se poate altera realitatea inducând niște amintiri oportune în răpit?
Dacă ar fi așa, hipnoza ar impune acordul celui hipnotizat ca hipnologul să-i
poată manipula senzațiile. În plus, cel hipnotizat ar putea, și dintr-o necesitate
personală, să automanipuleze propriile senzații, oferind răspunsuri eronate la
solicitările hipnologului.
Este oare posibil ca nimeni să nu se fi ocupat de clarificarea acestor lucruri?
Atunci, hai să facem noi acest lucru, o dată și pentru totdeauna.
Creierul uman este ca o memorie pe care se poate doar scrie (ROM, ca un
Compact Disk), în sensul că memoria umană nu poate fi ștearsă, ca apoi să se
rescrie altceva deasupra.
 De fapt, ștergerea poate fi efectuată, dar produce și distrugerea procesului
neuronal, care nu mai poate fi utilizat pentru o scriere ulterioară. Cu alte cuvinte,
dacă se dorește ștergerea amintirii unui eveniment, trebuie distrusă zona din creier
care îi corespunde, provocând astfel și defectarea sistemului de elaborare și
memorare a persoanei supuse ștergerii. Însă, se pot adăuga informații ulterioare, și
ceea ce se poate schimba la finalul jocului nu este amintirea, ci valoarea pe care
persoana o dă amintirii în sine. Persoana este critică în ceea ce privește propriile
amintiri și nu poate să le retrăiască fără emoții, dar emoțiile se pot modifica în sens
pozitiv sau negativ, în funcție de detaliile care sunt adăugate ulterior, care permit o
reelaborare într-un sens sau altul.
"Prietena mea m-a părăsit". Această amintire va fi imediat elaborată într-un
anumit fel, dar, dacă după douăzeci de ani s-au adăugat alte elemente la prima
amintire, modul în care este privit acel episod se poate schimba complet. Structura
gândirii este separată de ce a memorării. În creierul uman elaborarea informației și
informația în sine sunt separate și au o viață autonomă.
Atunci haideți să ne concentrăm atenția pe informația memorată, care se
pare că are o valoare aproape absolută, pe când gândirea pare să fie cu totul
relativă.
Mintea inconștientă ( nu cea subconștientă - n.a.) parcă ar spune:
"Așa s-a întâmplat și cu asta, basta!"
Dar ce este în realitate conținutul amintirii?
Amintirea este tot ceea ce este introdus în creier prin intermediul intrărilor
externe. Creierul-computer are o tastatură, un modem, o conexiune la rețea și un
scaner?
Acelea sunt intrările externe, de la care pleacă semnalele care sunt
memorate. Pentru creier, intrările externe sunt ochii, nasul, cerul gurii, pielea,
urechile și toate părțile corpului care pot emite semnale condiționate de mediul
care înconjoară corpul.
Amintirea nu este reprezentată, cum s-ar putea gândi cineva, de simpla
înregistrare a întâmplărilor, ci este ceva mai mult. Există multe canale de
înregistrare - vizual, sonor, tactic, olfactiv, gustativ, termic, etc. Există și un canal,
care este foarte important și care înregistrează emoțiile puternice pe care le simțim
în timpul unui eveniment. Ansamblul canalelor de înregistrare produce, când
acestea sunt citite toate împreună, o amintire atotcuprinzătoare, nu doar una
parțială.
Deci, dacă răpitul retrăiește în hipnoză o răpire extraterestră, dar nu are nicio
amintire a senzațiilor pe care le-a trăit atunci, înseamnă că este foarte probabil ca
acesta să-și inventeze întreaga poveste.
În cazuri excepționale lipsește unul dintre canale, pentru că persoana este
pusă într-o astfel de situație, încât nu poate să efectueze înregistrarea. De exemplu,
dacă îi este pusă pe cap o cască care nu-i permită să vadă, persoana în cauză,
amintindu-și acea trăire, nu va putea oferi informațiile care țin de vedere.
Atunci de ce hipnologul poate sugera situații pe care subiectul hipnotizat nu
le-a trăit niciodată? De exemplu, poate să-i spună că este înconjurat de un roi de
albine care îl înțeapă foarte rău, iar el va începe să țipe și să agite brațele în
tentativa de a goni insectele care nu există decât în mintea sa. Ce se întâmplă?
Foarte simplu! Subiectul hipnotizat are simțurile complet blocate de către
hipnolog, care îl pune adesea să țină ochii închiși, să nu se miște și să asculte doar
vocea sa, tocmai pentru ca "realitatea" să nu strice efectele hipnotice.
Anumite teste efectuate în timpul unei ședințe de hipnoză vor demonstra că
subiectul, dacă este în hipnoză profundă, manifestă analgezie totală în întregul
corp. În acest moment, sfera Conștientului subiectului, adică simțurile sale, sunt
inactive, într-o stare pe percepție alterată.
Al doilea nivel de obținere și identificare a datelor, Subconștientul, a fost
adormit de către hipnolog prin diferite tehnici.
În Subconștient se află capacitatea critică și mediatoare, iar din acest motiv,
subiectul aflat în hipnoză profundă, neavând Subconștientul activat, nu mai are
posibilitatea de a critica informațiile care intră și nu poate judeca dacă acestea sunt
adevărate sau false.
Singurul care nu doarme niciodată și care este activ chiar și în hipnoză
profundă este Inconștientul, adică Super Eul. Acest nivel de cunoaștere parțială nu
știe ce este minciuna, pentru că nu este structurat pentru a minți - spune mereu ce
gândește, chiar dacă aproape întotdeauna acesta lucru este deranjant. Se spune
adesea că subiectul nu poate minți în hipnoză și asta este parțial adevărat, pentru că
o astfel de caracteristică este legată doar de conformația Inconștientului.
 Ființele vii antice nu aveau Subconștientul structurat, pentru că nu aveau
nevoie de el, mai ales pentru că nu erau capabili să trăiască în clanuri. Când omul a
evoluat, ajungând la ceea ce este astăzi, a fost nevoit să trăiască în societăți mari,
iar creierul său a dezvoltat un sistem de filtrare a senzațiilor, adică Subconștientul,
care nu numai că l-a ajutat să-și dezvolte capacitatea critică, dar i-a permis și să
spună minciuni.
Minciunile sunt necesare pentru a supraviețui într-o societate care, fiind
constituită din reguli, vrea ca acestea să fie respectate. Dacă mi-ar fi antipatic șeful
și eu nu aș avea Subconștient, când l-aș vedea, i-aș spune asta în față, pentru că
Super Eul meu nu ar da doi bani pe convenții și s-ar manifesta cum este în realitate.
Dar Subconștientul intră în joc și mediază comportamentul meu, făcându-mă
capabil să-l întâmpin în fiecare dimineață pe seful meu cu un zâmbet amplu, pe
când în interiorul meu visez la momentul când voi merge la înmormântarea sa.
În principiu, când un hipnolog îi spune subiectului hipnotizat că este
înconjurat de un roi de albine care înțeapă, acesta nu are puse în funcțiune propriile
simțuri (Conștient) și nici Subconștientul, singurul care este capabil să înțeleagă
dacă la mijloc este o păcăleală, având activ doar Inconștientul, adică doar o parte
din marea memorie, care nu este capabil să verifice datele care intră. În acest
context, simțurile subiectului hipnotizat sunt constituite de către hipnolog, care
poate să-i spună că afară este timp frumos sau urât, pentru că cel hipnotizat nu este
capabil să perceapă "realitatea".
Răspunsul subiectului hipnotizat, și în acest caz, nu se poate defini ca fiind
greșit, ci corect față de informațiile care i-au fost introduse și pe care le are la
dispoziție. Cu alte cuvinte, Inconștientul spune mereu ceea ce crede că este real.
Din acest exemplu, de-a dreptul banal, se trage o concluzie importantă -
hipnologul poate păcăli Inconștientul subiectului cu sugestii hipnotice care au de-a
face cu prezentul, sau, mai bine spus, cu intrările din prezent, adică cele care sunt
introduse în timpul hipnozei, dar nu poate modifica intrările deja înregistrate în
memorie, care pot să fie doar citite și care reprezintă ceea ce s-a întâmplat în trecut.
În creier nu se poate înregistra ceva peste o altă înregistrare, ci este posibil doar să
se facă o nouă înregistrare! Însă în timp ce se efectuează această operațiune, în
subiectul hipnotizat trebuie să se introducă cumva și înregistrările a ceea ce a
văzut, ascultat, mirosit, etc., adică ceea "ce a trăit în mod real", pentru că altfel
această experiență falsă nu va trece de filtrul unei hipnoze succesive, menită să
stabilească realitatea evenimentului.
În ziua de astăzi se pare că acest lucru nu se poate realiza cu ușurință.
Subiectul hipnotizat, când este interogat în legătură cu niște experiențe
trecute, le va povesti așa cum le-a trăit și nimeni nu va putea să-i altereze
informațiile memorate. Când se încearcă abaterea subiecților de la amintirea
corectă, aceștia răspund, spunându-i hipnologului că greșește și că lucrurile s-au
petrecut cum spun ei și nu cum vrea hipnologul, ceea ce demonstrează clar că
trăirile sunt imposibil de modificat.
Dar cum poate fi păcălit subiectul hipnotizat, ca urmare fiind păcălit și
hipnologul?
În subiectul hipnotizat acționează, dacă putem spune așa, patru nivele de
existență - Corpul, Mintea, Spiritul și Sufletul, fiecare dintre acestea putând ajunge
la nivele diferite de hipnoză.
Putem hipnotiza doar Corpul sau Mintea, sau, cu puțină experiență, doar
Sufletul sau Spiritul, așa cum le-am definit în lucrările precedente (voi clarifica
imediat acest subiect), dar problema este următoarea:
Se pot hipnotiza concomitent toate cele patru componente ale conștiinței
răpitului, sau doar una pe rând?
Eu tind să verific o singură componentă pe rând, fără să le verific pe toate,
sau, cel puțin până acum nu am verificat acest aspect al problemei.
Și când ne dăm seama că în răpit locuiește o Ființă de Lumină sau aul tip de
parazit extraterestru?
În timpul ședințelor de hipnoză mi-am dat seama că acea Ființă de Lumină
(Lux) spune minciuni și încearcă să păcălească mecanismul hipnotic, răspunzând
mereu doar în favoarea sa sau oferind răspunsuri mincinoase. Am observat de mai
multe ori că subiectul hipnotizat nu spunea adevărul; mecanismul se activa în
răpiții care găzduiau o Ființă de Lumină și doar după ce primele hipnoze se
desfășuraseră în mod normal.
În baza experienței mele, se pare că Ființa de Lumină nu este interesată de
primele hipnoze, acesta neintervenind imediat, ci doar când își dă seama că
metodele utilizate în hipnoză riscă să dezvăluie existența sa și rolul pe care aceasta
îl are la nivel cosmic.
Însă Ființa de Lumină, interacționând cu corpul subiectului hipnotizat se dă
de gol, pentru că, utilizând instrumente caracteristice Programării Neurolingvistice,
se observă o distonie în mișcările corpului, și mai ales în tonul vocii. Cu alte
cuvinte, ceea ce subiectul spune în hipnoză nu este acompaniat de atitudinea
emotivă corectă. Nu este greu de observat această dihotomie comportamentală și
acest lucru ne permite să-i punem Ființei de Lumină întrebări menite să o dea de
gol, lucru care se întâmplă aproape mereu. Nu vreau să dau prea multe detalii în
acest sens, pentru că nu a venit încă momentul să ne prezentăm așii din mânecă,
dar cu ajutorul acestei tehnici am putut verifica prezența în răpiți a Ființelor de
Lumină și a altor paraziți, cum ar fi MEA sau Șase degete.
Un alt mecanism de peseudo-modificare comportamentală se poate observa
și când sunt prezente Memoriile Extraterestre Active (MEA). În răpit nu există
doar conștiința extraterestrului, dar și memoria și conștiința Sufletului și a
Spiritului, fiecare dintre acestea participând la reconstruirea evenimentelor.
În unele cazuri, dacă nu suntem foarte atenți la mecanismul hipnotic, ne
trezim în fața unor trăiri ale Spiritului și putem crede că subiectul hipnotizat minte,
pentru că vorbește despre situații absurde, despre locuri inexistente, despre ființe
cu trăsături alterate și despre experiențe paranormale.
În realitate, experiențele sunt adevărate, dar fac parte dintr-o conștiință
despre care nu se știa că există, în consecință, acestea ar putea fi eliminate pe baza
conceptului despre realitate combinat cu cel de credibilitate a evenimentelor.
În acest caz răpitul hipnotizat povestește lucruri care pot părea fantastice, dar
care sunt foarte reale și s-au întâmplat cu adevărat.
Anumite mecanisme hipnotice permit furnizarea unei versiuni destul de
credibile a ceea ce se întâmplă. Unul dintre acestea, definit de mine "Mecanism de
control prin întrebări fixe", constă în: când ceea ce povestește subiectul
hipnotizat devine confuz, încep cu întrebările de control.

• Cum te numești?
• Câți ani ai?
• De unde vii?
• Privește-ți și descrie-ți mâinile!
• Descrie-ți corpul!
• Cum se numesc părinții tăi?...

Fără ca cineva să fi sugerat anumite răspunsuri sau anumite scene, iată că

răpitul declară, de exemplu, că nu are niciun nume, sau oferă alt nume decât al său,
spune că trăiește de mii de ani și afirmă că nu știe ce este timpul și tot așa.
Astfel, cu experiența obținută din cercetarea a peste două sute de cazuri, îmi
dau seama dacă am de-a face cu Corpul, cu Spiritul, cu Mintea sau cu Sufletul, sau
cu o Memorie Extraterestră. Odată descoperit interlocutorul, mă limitez să compar
răspunsurile acestuia cu cele oferite tot în hipnoză de alți răpiți. Răspunsurile se
suprapun foarte bine, întotdeauna! Există diferite criterii pentru a stabili dacă un
subiect aflat în hipnoză profundă dă răspunsuri reale sau inventate:
• Compararea răspunsurilor cu cele oferite de alți răpiți.
• Prezența sau absența sferei emotive (PNL)
• Prezența unor anumite răspunsuri la PET (Tomografie prin Emisie de
Pozitroni)
Cu privire la această ultimă tehnică, trebuie citată lucrarea scrisă de Monica
Fabriani, Michael A. Stadler și Peter M. Wessel, J. Cogn. Neuroscience, 941, 2001
dell’Universitàdel Missouri-Columbia (MU)
(http://www.lescienze.it/sixcms/detail.php3?id=2259)
 Cercetătorii amintiți mai sus au construit memorii ale unor amintiri false prin
anumite tehnici și, când aceste memorii erau evocate, au controlat cu PET culorile
pe care le iau anumite zone din creier, comparându-le cu alte zone, care aparțin
amintirilor adevărate. PET demonstrează foarte clar că PNL-ul are dreptate în a
crede că amintirile reale sunt legate de o stare emotivă trăită. Dacă o astfel de
emoție lipsește, lipsește și amintirea reală a unui eveniment trăit. Astfel, dacă
există o amintire adevărată, este implicat în ea tot aparatul senzorial uman, iar dacă
acest aspect nu există, amintirea este falsă.
Aceste tehnici ne permit să stabilim dacă amintirea este adevărată sau falsă
într-un Corp și o Minte reunite în experiența lor de natură pur pământească, reală,
în cele trei dimensiuni de Spațiu, Timp și Energie. Trebuie ținut cont că există o
diferență fundamentală între capacitatea de a fi influențați și capacitatea de a fi
hipnotizați. Din însemnările Școlii Postuniversitare de Hipnoză Clinică și
Experimentală (Scuola Post Universitaria di Ipnosi Clinica e Sperimentale CIICS),
la seminarul care a avut loc în data de 20 mai 2000, cu titlul Hipnosugestia -
persuasiune în procesul terapeutic (Ipnosisuggestione - persuasione nel processo
terapeutico), în intervenția lui Antonio Maria Lapenta și Massimo Somma, se
găsește graficul care pune în relație capacitatea de a fi hipnotizat a subiectului și
sugestia cu vârsta pacienților supuși hipnozei. Din analiza graficului reiese că
curba capacității de a fi hipnotizat are un punct maxim între 20 și 40 de ani, exact
când sugestibilitatea este minimă.
 Deci, a vorbi despre hipnoză nu înseamnă a vorbi despre sugestie, așa cum
încearcă să demonstreze vreun necunoscător în ale hipnozei, pentru a invalida
utilizarea tehnicilor hipnotice în tratamentul răpiților.

Înfruntând problema validității metodei hipnozei regresive în studiul

răpirilor extraterestre mi-am dat seama că cel care scrie lucrări despre hipnoză,
tinde, în mod inevitabil, să bage mâna în anumite concepte de bază.
În lucrările despre hipnoză, expertul de serviciu (de obicei un medic)
declară:
"După părerea mea...totul se întâmplă așa...însă, până la urmă, nu știu!"
În mod evident, medicul, necunoscând în profunzime experimentarea în
laborator, nu are pregătirea necesară și, prin urmare, capacitatea critică necesară
pentru a demonstra cu date certe din experimentele sale, și, într-un domeniu ca
acesta, cu adevărat minat, decide să amâne, sperând ca altcineva să-i scoată
castanele din foc.
Această atitudine, caracteristică multor medici, dar și altor reprezentanți ai
așa-numitei științe oficiale, cea care se face în spatele birourilor și niciodată în
laborator, aseamănă hipnoza, până și în ziua de astăzi, cu vrăjitoria barbară.
 Atunci, cine știe de ce militarii americani, când este vorba despre informații
despre răpirile extraterestre, derivate din ședințele de hipnoză regresivă, tind să
spună că este vorba doar de fabulații, pe când ei au dezvoltat un program secret,
numit MK ULTRA, unde MK vine de la "control mental" (Mind Kontrol), în care se
utilizează foarte mult tehnici hipnotice, poate pentru a sustrage informații din
mințile spionilor inamici capturați. Din unele documente secrete declasificate prin
FOIA (Freedom Of Information Act), conform cărora proiectul a fost abandonat
datorită imposibilității sale de realizare, se demonstrează că proiectul a existat cu
adevărat, dar informațiile pe care noi le avem la dispoziție par a fi relative, dar doar
într-o primă fază a proiectului.
În hipnoză nu poți obliga pe nimeni să spună lucrurile pe care nu vrea să le
spună, la fel cum nu poți programa un soldat să-i prezinte inamicului coordonate
militare false în cazul în care este capturat.
Dar proiectul MK ULTRA a fost utilizat în diferite scopuri, tot în legătură cu
hipnoza, dar mai probabil în legătură cu realitatea ființei umane și a aparentei sale
diviziuni dintre Suflet, Spirit și Minte, cum afirmă unele persoane care au
participat la acest proiect, dar care au terminat-o cu aceste experimente cu câțiva
ani în urmă.

RĂPIRILE EXTRATERESTRE ȘI LUMEA ONIRICĂ

Dintre analizele care li se fac răpiților o mare importanță se acordă analizei

viselor. Este important să înțelegem că visele, în general, nu trebuie să fie
considerate ca făcând parte din activitatea fantastică a inconștientului, ci ca fiind
semnale adevărate, mesaje din profunzime, care, dacă sunt corect interpretate, se
observă că nu au nimic fantastic în ele. Visele se nasc de obicei din lucruri care au
de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei, aproape mereu în ultimele 24 de
ore.
Natura inconștientului este ceva de genul "ceea ce este aia este", adică
Inconștientul nici măcar nu cunoaște ideea de minciună, și, pornind de la această
constatare este destul de prostesc să credem că acesta ar avea chef să inventeze
ceva, atâta timp cât invenția îi este absolut necunoscută.
Dar atunci, v-ați putea întreba voi, de ce este atât de greu să se interpreteze
semnificația viselor, care, în marea majoritate a cazurilor, par total rupte de
realitate, părând de cele mai multe ori fantastice, artificiale și magice?
Inconștientul este un motor care nu se oprește niciodată pe parcursul vieții, care nu
doarme niciodată și care înregistrează, prin intermediul informațiilor oferite de
Conștient și de filtrele Subconștientului, diferitele aspecte ale lumii externe, pe
care noi o numim, în mod greșit, realitate.
Când ne aflăm în stare de veghe și dorim să ne amintim un eveniment
înregistrat precedent, Inconștientul trimite semnalele sale Subconștientului, iar
acesta le interpretează pentru a le face comprehensibile Conștientului. Cu alte
cuvinte, Inconștientul vorbește un fel de limbaj mașină, care nu poate fi înțeles cu
ușurință de Conștient dacă acesta nu cunoaște cheia interpretativă a mesajului
arhetipic care stă la baza comunicării Inconștient - Subconștient.
Când o persoană doarme, Subconștientul său doarme și el, neavând
posibilitate să interpreteze mesajele inconștiente; aceste mesaje trec direct în
Conștient, fără traducere, sau cu o traducere sumară, probabil efectuată "în grabă"
de acea parte a Subconștientului care a rămas cât de cât conștientă. Rezultatul final
este reprezentat de o serie de imagini care reprezintă scene complexe și adesea
lipsite de o cheie de lectură.
În realitate, cheia de lectură există, dar nu este cea pe care o utilizăm de
obicei.
Limbajul, compus din imagini și foneme sau din senzații tactile și culori,
apare neclar, pe când ceea ce produce culorile, imaginile și senzațiile cenestezice
lucrează.
Pe scurt, inconștientul vorbește singurul limbaj pe care îl cunoaște - cel
al arhetipurilor.
Este important să se pornească de la această observație, pentru că, dacă toate
acestea sunt adevărate, atunci avem posibilitatea să înțelegem semnificația vieții
onirice și a imaginarului său, știind că nu este absolut nimic imaginar și că în
spatele imaginii se ascunde arhetipul care a produs-o.
Sigmund Freud, părintele psihanalizei, a fost primul care a introdus o
metodă interpretativă, în care nu este importantă scena amintită, ci senzația legată
de o astfel de scenă.
Carl Gustav Jung a lărgit studiul viselor prin niște tratate despre semnificația
arhetipurilor din vise; după părerea mea aceasta este cheia de lectură corectă, utilă
pentru înțelegerea lumii onirice a răpiților.
Deci, dacă două persoane diferite visează o minge de fotbal, un astfel de vis
va fi cu siguranță interpretat cu aceeași cheie de lectură arhetipică, dar va oferi
două rezultate diferite, pentru că în mințile lui Tizio și Caio mingea de fotbal ar
putea fi rezultatul traducerii unor arhetipuri diferite din partea subconștientului.
Deci, pentru a înțelege ce înseamnă pentru cei doi mingea de fotbal, trebuie
să se înțeleagă care sunt arhetipurile care au produs acea viziune. Cum am mai
afirmat, imaginea reprezintă aproape ultimul pasaj (ultimul este fonemul) și se
distanțează foarte mult de semnificația de pornire. Pentru asta e necesar ca cel care
a visat să fie întrebat ce a simțit când a visat mingea de fotbal. Senzația, adică
ansamblul de emoții pe care le produce mingea de fotbal în vis este cea mai
apropiată de arhetipurile care au generat-o, pentru că senzația este produsă înainte
de simbol.
Poate că s-ar putea spune că senzația este arhetipul nostru, sau mai bine,
modul în care arhetipul se manifestă.
Arhetipul nu poate fi desenat și nu poate fi vizualizat în niciun fel - nu este o
culoare, dar poate fi asociat cu o culoare (M. Lusher. “Il test dei colori”, Ed.
Astrolabio, 1976, Roma), nu este o imagine, dar poate fi asociat cu o parte din
imagine (în testul lui Roshack), nu este un sunet dar poate fi asociat cu un sunet (ca
în muzicoterapia lui Gubert Finsterle “Recording and play-back two-channel
system for providing a holophonic reproduction of sounds”, vol. 113 ‹3›, p. 1196 ).
Arhetipul nu este nimic din toate acestea, ci este toate acestea în același timp.
În consecință, analiza nu trebuie să se oprească la imaginea mingii de fotbal,
ci trebuie să se ajungă la senzațiile simțite în timp ce se observa mingea.
Când subiectul își reamintește visul i se va cere să retrăiască senzațiile
ambientale în general, producându-se astfel repetarea unei ancore (PNL), pe care
deja a simțit-o în timpul visului, în speranța ca un astfel de efect să se agațe de
cauza care l-a provocat.
În realitate, Inconștientul nostru, în timp ce retrăiește senzația, este capabil
să o reinterpreteze arhetipic și să transmită semnificația Subconștientului, care,
acum că este treaz, este capabil să o interpreteze corect, oferind adevărata
semnificație a visului.
Acest mecanism reprezintă baza interpretării visului pe care eu o folosesc,
chiar dacă, sincer să fiu, nu am scris-o foarte explicit nicăieri.
Astăzi PNL-ul (Programarea Neurolingvistică) ne permite să credem în
existența acestui mecanism de producere a visului și, după părerea mea, ar fi bine
dacă experții acestui sector ar ține cont de el. Până la urmă tot subiectul care a visat
visul va fi cel care va furniza interpretarea visului și nu psihoterapeutul, care va fi
doar un ecran reflectant tranzițional, adică ceva de unde emoțiile visate de
pacient și exprimate fonetic vor ricoșa pentru a reintra, prin intermediul urechilor
sale, în Subconștient.
Așa cum voi încerca să explic acum, în investigarea răpirilor extraterestre
am observat că răpiții, în general, au vise de tip recurent, dar doar în aparență, nu și
în realitate, așa cum s-ar putea crede. Chiar și în testul (TAV) pe care-l propun
unui răpit probabil pentru a identifica cu certitudine realitatea experienței, întreb:
Ai visat vreodată acest detaliu sau acest alt detaliu?
Aceste vise deosebite au legătură cu experiențele de matrice extraterestră,
dar un eventual răspuns pozitiv nu trebuie interpretat în sensul că subiectul a visat
cu adevărat ceea ce spune, ci mai degrabă în sensul că trebuie asociat cu un grup de
persoane cu risc de răpire.
 Semnificația profundă a întrebărilor din test este total diferită de ceea ce
poate apărea la o primă lectură neatentă. În test subiectul este încurajat să
"ancoreze" anumite scene pe care și le amintește la o serie de emoții interioare
(inconștiente), al căror scop este acela de a alarma Inconștientul său că acelea ar
putea fi experiențe de răpire într-adevăr trăite și nu doar simple vise.
Ideea de a-l întreba pe subiect dacă a visat acea experiență este doar o
tentativă în a-l face să retrăiască o amintire, și nu aceea de a verifica dacă acea
amintire se datorează unei experiențe reale sau onirice. La începutul testului
subiectul va fi convins că ceea ce-și amintește probabil de datorează unui vis, dar
în marea majoritate a cazurilor nu este așa. Subiectul va descoperi ulterior, prin
aprofundarea investigării introspective asupra lui însuși, că evenimentele
considerate de el vise sunt cu totul altceva.
Deci, nu este corect să credem că răpiții au cu toții aceleași vise recurente,
dar este corect să spunem că răpiții au cu toții aceleași experiențe, pe care în inima
lor le atribuie în mod greșit lumii onirice și nu celei reale.
Dacă nu ar fi așa, studiind visele lumii, am putea descoperi, după ce am
divizat-o în categorii, în funcție de munca desfășurată, că bibliotecarii au toți
aceleași vise, la fel ca și piloții de avion și gardienii comunitari. Experimental asta
nu este adevărat, pentru că fiecare își elaborează propria viață în mod cu totul
personal, în funcție de experiențele trăite, de contextul cultural și familial.
Nu pentru toți o minge de fotbal reprezintă o minge de fotbal!
Aș vrea să pornesc de la această afirmație pentru a demitiza ideea că toți
răpiții au aceleași vise, cum ar fi visul undei, care este foarte la modă în cercurile
new age americane. Visul undei este un vis în care, cu diferite variații, subiectul
observă o undă mare, care, încetul cu încetul, va distruge tot, înghițindu-l și pe el.
Ceea ce el simte din punct de vedere emoțional în timpul visului poate varia de la
persoană la persoană, dar pare să se bazeze pe ideea că nu ai ce să faci pentru că
evenimentul este inevitabil, va înghiți tot și toți vor pieri.
În vis nu există frica de a suferi, ci teroarea de a părăsi viața.
Mulți dintre cei care au avut acest vis, care, de altfel, are caracteristicile
proprii ale viselor-bază, comune pentru mulți indivizi, cum este acela al înecului, al
zborului sau cel în care ești urmărit dar nu poți fugi pentru că te simți lipit de
pământ, oferă o interpretare doar parțial corectă. Aceștia zic că visul are de-a face
cu un cataclism prevăzut de psihicul nostru, care, în timpul visului, ar avea
capacitatea de a face premoniții. Conform acestei interpretări, răpiții, aleșii
extratereștrilor, ar fi capabili, contrar majorității, să simtă și să vadă lucruri pe care
alții nu ar fi capabili să le perceapă. Răpiții aleși de extratereștri să aibă un rol de
super-populație, ar ști că Terra se apropie de un cataclism și că, dacă unii se pot
salva, aceștia ar fi ei, pentru că sunt considerați mai buni de către extratereștri și
deci sunt pregătiți pentru o nouă viață, cea care va urma catastrofei.
 În realitate, după cum se poate observa, mecanismul din spatele acestei
interpretări, care poziționează extraterestrul în rolul celui care-i salvează pe aleși
și-i pedepsește pe ceilalți, tinde să reducă visul la o icoană inspirată de o
religiozitate de tipul catolicismului occidental.
Adevăratul răpit, în realitate știe foarte bine la nivel inconștient că lucrurile
nu stau așa și că nu există extratereștrii salvatori, ci doar extratereștrii exploatatori.
Un răpit poate crede, prin intermediul procesului de disonanță cognitivă, că
lucrurile stau foarte bine, dar exact el va fi cel care va refuza categoric să se supună
unei ședințe de hipnoză sau doar să efectueze o cercetare în Inconștientul său
profund, pentru că știe că astfel ar descoperi că tot ceea ce crede el este o minciună.
Adevărul, pe lângă a fi adevăr, trebui și acceptat; nu toți sunt capabili să facă
în interiorul lor un pas atât de angajant.
Adoptând viziunea new age și interpretarea sa, protagonistul visului
manifestă toată incapacitatea sa de a trăi esența autentică a experienței onirice.
Atunci să încercăm să analizăm adevărata semnificație a viselor apelând pe
cât posibil la simboluri legate de arhetipurile de bază.
Marea undă este percepută ca un zid foarte înalt, gigantic, de netrecut, un
obstacol în mișcare, care avansează necruțător spre observator. Este vorba de ceva
ce copleșește umanitatea și a visa în ziua de astăzi așa ceva înseamnă a atrage
simțul de inadecvare pe care îl simt persoanele în ceea ce privește propriul lor stil
de viață. În interiorul lor, tot mai des, percep că ceva nu merge cum trebuie și acel
ceva poate fi corelat cu valorile pe care ei însuși le atribuie vieții și acțiunilor lor
zilnice. Toate acestea sunt văzute în mod negativ și iată că inconștientul tinde să
interpreteze unda ca pe ceva care reprezintă păcatele comune, care se revarsă
peste toți. S-a mers prea departe și nu mai există cale de întoarcere. Unda ia
aspectul unui zid pentru că este vorba de un obstacol (zidul e reprezentarea
arhetipică a barierei dintre aici și acolo).
Pe lângă asta, semnificația morții reprezintă, arhetipic vorbind, renașterea.
Nu te poți renaște dacă înainte nu ai murit.
Marea undă reprezintă lucrul care va aduce moartea, dar într-o accepțiune
total simbolică, și în realitate va pregăti renașterea într-o lumea ulterioară (nu
neapărat mai bună, dar cu siguranță diferită).
Arhetipul apei confirmă corectitudinea acestei interpretări. Apa este
elementul care dă viață, dar din punct de vedere istoric este și un instrument de
pedeapsă divină (botezul și potopul universal). Dumnezeu îi omoară pe cei răi prin
potopul universal, iar acest lucru este povestit sub formă de poveste, considerată
astăzi ca fiind o poveste adevărată care are în sine toate atributele unui simbol pur
și simplu.
Din punct de vedere alchimic, simbolul apei este legat de fântâna vieții
eterne - cine bea din acea fântână va trăi etern, adică va învia în etern. În mitul lui
Ahile, eroul devine invulnerabil pentru că la nașterea sa corpul i-a fost scăldat în
apa magică a vieții; doar călcâiul i-a rămas afară din apă și acela va fi punctul care,
lovit de o săgeată inamică, îi va aduce moartea în luptă.
Pe de altă parte, în ceea ce privește miturile ca acesta, s-ar putea adăuga
faptul că picioarele, din care face parte și călcâiul, reprezentau pentru poporul
ebraic organele genitale, iar cultura homerică se poate să se fi inspirat din tradiția
egipteană și ebraică (În Vechiul Testament se vorbește adesea de "spălarea
picioarelor", aceasta având o semnificație sexuală. În Vechiul Testament, când
îngerul merge la Avraam, soția sa, Sarah, spală picioarele oaspeților și abia după
aceea, chiar dacă este bătrână și sterilă, aceasta va fi purtătoarea unui fiu din care
se va trage neamul evreiesc).
Culoarea apei, verde și/sau bleu, după Max Lusher amintește pe de o parte
de meditație, calm (componenta albastră) și pe de altă parte gândul creativ
(componenta verde). Deci, este văzută (trăită, simțită și percepută) ca o reînnoire,
proiectată spre o eră a vărsătorului, în care gândirea ecologică, constanța, reflecția
și altruismul vor fi elementele guvernante.
Din această ultimă speranță s-a inspirat în mod inconștient mișcarea new age
pentru a interpreta visul undei, ca și când acesta ar fi premonitor, dar nu în sensul
că această undă solidă și distrugătoare va veni în realitate; ascunsă în spatele
simbolismului undei, cea care va veni va fi revoluția culturală, așteptată de mai
bine de două mii de ani, din simplul motiv că oamenii o evocau prin acel vis,
demonstrând că în interiorul lor această revoluție este tot mai dorită și așteptată.
Deci, visul nu prezice sosirea extratereștrilor eliberatori, ci prezintă o
profundă stare de neadecvare a omului modern față de globalizarea dorită de
guvernanții noștri, care sunt considerați de inconștientul nostru colectiv mincinoși
și incapabili. Visul undei face parte și dintr-o anumită categorie de vise, numite
vise catastrofice, din care fac parte și anumite variante prezente în lumea onirică a
răpiților, dar care în mod direct nu au nimic de-a face cu experiențele de răpire
extraterestră.
Cea mai frecventă variantă este așa-numitul vis al meteoriților.
În acest vis este aceeași poveste ca în visul cu unda. Cine visează asta știe că
după câteva minute va începe o ploaie de meteoriți și Terra va fi distrusă,
meteoriții încep să apară iar lumea începe să-și spună adio știind că urmează să
moară.
Totul se întâmplă într-o atmosferă ireală, de resemnare, și aduce un
sentiment de mortificare profundă pentru sfârșitul tuturor lucrurilor.
În acest caz, arhetipul Apă este substituit de arhetipul Pământ, care cade în
cap ca o suferință cauzată de probleme, cele ale umanității, care cad literalmente în
cap, și care strivesc, încă o dată, literalmente.
 Foarte prezente și visate, în special de așa-numiții clarvăzători, cei care cred
că poartă discuții cu figuri angelice, cu Iisus sau Fecioara Maria, sunt de această
dată visele cu focul distrugător. Alt arhetip important, Focul, din punct de vedere
istoric este legat de purificarea păcatului și este evident că cel care îl visează are o
cultură cu un aspect de religiozitate fanatică, simțind probabil nevoia de o
purificare mistică din partea focului.
Dintre cele trei elemente simbolice enumerate mai sus, apa este legată de
nașterea vieții și este arhetipic legată de viața eternă prin intermediul simbolului
fântânii. Focul, din punct de vedere arhetipic, este legat de moartea eternă, trăită
prin intermediul culturii noastre prin simbolismul focului etern și infern. În schimb,
pământul pare legat de simbolismul înmormântării (ploaia de meteoriți), deci de
moartea corpului.
Semnificațiile citate acum fac interesantă interpretarea sub formă arhetipică
a viselor prezentate mai sus, dar stârnesc și curiozitatea de a ști de ce nu există un
tablou-vis în care la sfârșit să apară o catastrofă prin intermediul aerului.
Interpretarea mea pornește de la presupunerea că în interiorul nostru sunt
patru părți diferite, legate de patru arhetipuri fundamentale care au creat cele patru
simboluri importante din lumea alchimiei antice: pământul, focul, apa și aerul (așa-
numitele patru elemente). Acestea nu ar fi altceva decât reprezentarea onirică a
corpului, a spiritului, a minții și a sufletului uman.
Deci, când există frica că moare corpul, atunci un corp va fi cel care va
produce moartea, dar dacă spiritul este cel căruia îi este frică de moarte, ce altceva
dacă nu de arhetipul spiritului va produce acțiunea fatală?
Trebuie amintit și că "Spiritul Sfânt" este reprezentat în Evanghelie ca o
flacără care intră în capul celor doisprezece apostoli, iar asta reprezintă cu
siguranță o confirmare că viziunea arhetipică a acestei esențe umane ia aspectul
unei flăcări. Astfel, pentru a muri, minții nu-i rămâne decât să fie spălată (englzii
nu utilizează întâmplător expresia brain washing - spălarea creierului - din punctul
meu de vedere).
Al patrulea element, cel care nu este legat de un vis catastrofic, este aerul.
Sufletul, care este reprezentat de aer, este imortal și nu există niciun suflet care să
poată muri. Aerul este legat de viața adevărată - fără aer nu se poate trăi, trebuie să
fim înconjurați și penetrați de acesta și nu există mai multe tipuri de aer, aerul este
unul singur, simbol al acelei unicități care reprezintă aspectul fundamental al
sufletului.
Meteoriții sunt mulți, flăcările sunt multe și mintea umană este reprezentată
de mare, care nu este una singură, cu toate că marea este apă și ape sunt multe -
ploile, lacurile, râurile și mările.
În realitate, reprezentarea apei este intim legată de relația care există între
minte și spațio-timp.
 Einstein vede spațio-timpul ca o mare în mișcare (viziune ondulatorie a
teoriei relativității), Teoria Super Spinului (Malanga, Pederzoli) scoate în evidență
corelația dintre magnetism, timp, electricitate și spațiu, permițând descrierea minții
umane ca pe un loc în care se creează informațiile (descriptibile ca niște grupuri de
unde) care se mișcă în planul spațio-temporal.
Prin urmare, este ușor să se găsească multe alte corelații între părțile care
constituie ființa umană, simbolurile elementare și arhetipurile care le-au format.

ELEMENT CULOARE PARTE A VIS/SIMBOL AXELE SST

FIINȚEI
Pământ Maro Corp Meteoriți ↓ Spațiu, Timp,
Energie
Apă Albastru Minte Val ↔ Spațiu, Timp,
Conștiință
Aer Transparent Suflet ---------- • Spațiu, Timp,
Conștiință
Foc Galben-Roșu Spirit Incendiu ↑ Timp, Energie,
Conștiință

Iată cum probabil că percepe Inconștientul neplăcerea de a fi - cine este

preocupat de moartea minții va visa cu precădere o undă gigantică, cel căruia îi
este frică de moartea corpului va visa meteoriți, pe când cel care se teme pentru
moartea spiritului va vedea în vis focul distrugător.
Meteoriții și focul, împreună, vor da viață și moarte, pe când aerul dă doar
viață, fiindcă pentru el nu există înviere, pentru că există dintotdeauna și nu va
putea muri niciodată.

VISUL UNUI RĂPIT

Un răpit visează de obicei lucruri foarte diferite în comparație cu aceste

catastrofe, cu toate că uneori i se întâmplă și lui, și este chiar experiența sa cu
extratereștri cea care adaugă detalii interesante care derivă din matricele ufologice,
fiind poate sugerate de adevăratele experiențe de răpire.
Astfel, visul căderii meteoriților se îmbogățește cu un cer înstelat plin de
aeronave, marele val trece pe sub un disc zburător care zboară nederanjat deasupra
mării mișcătoare, a valurilor și a celorlalți martori ai înnoirii umanității. În aceste
vise extraterestrul de obicei nu face nimic - stă acolo, arătând că este perceput doar
ca martor pasiv, din cauza ideii că există o lege cosmică care nu-i permite să
intervină, care, din păcate, în cazul nostru nu a fost respectată.
 Răpitul visează în mod arhetipic ceva, care este distorsionat în imagini de
Inconștient, dar care ar putea avea relații foarte strânse cu experiența de răpire
extraterestră.
Un răpit a visat că se află într-un coridor circular; era dezbrăcat și alerga,
alerga fără oprire. Pe pereți erau lămpi asemănătoare cu cele de neon, albastre și
roșii, iar el fugea ca să scape de cineva care alerga după el: din acest motiv nu se
putea opri.
Însă coridorul era circular și el avea impresia că trece mereu prin același loc.
Odată ce și-a dat seama de asta, nu mai putea nici să alerge cu viteză mare, pentru
că astfel l-ar fi ajuns din urmă pe cel care îl urmărea, iar asta nu trebuia să se
întâmple.
Visul indică o mare teamă și o senzație de stres profund. Analizând visul
dintr-un punct de vedere arhetipic, se observă că subiectul fuge de cineva care fizic
nu-l poate ajunge niciodată, chiar dacă aleargă repede în cerc. Carl Gustav Jung
subliniază că acest tip de vise este legat de aspectul mandalelor tibetane circulare,
care, la rândul lor au legătură cu simbolismul Copacului Vieții Eterne, așa cum am
avut ocazia să evidențiez într-o lucrare precedentă (Semnificația simbolică a
cercurilor din lanuri - C. Malanga).
În această cursă infinită și obositoare, ființa umană vede simbolurile vieții arhetipic
colorate în roșu și albastru (cele două culori care indică cele două axe). Aceste
simboluri sunt luminoase pentru că viața în sine este așa.
Cine este urmăritorul fugarului? Unicul care nu ar trebui să-l ajungă, pentru
a nu-i cauza celui care visează pierderea de identitate : fugarul și urmăritorul sunt
aceeași persoană, sau mai bine spus unul este copia celuilalt. Pe de o parte fuge de
propria copie, pentru că aceasta fugind în jurul copacului vieții vrea să înțeleagă
viața însăși la originea sa și pe de altă parte nu trebuie să alerge foarte tare, pentru
a nu ajunge din urmă copia, transformându-se astfel în ea, aceasta alergând la
rândul său pentru a ajunge din urmă viața. Ideea de dublă identitate care apare în
acest vis este legată de simbolismul copacului vieții, dar într-un context foarte
diferit comparativ cu visele catastrofice.
Aici nu se așteaptă morți inerente, pentru că după aceea va fi o nouă viață și
o nouă renaștere - aici se fuge de pierderea de identitate provocată de un sine care
încă nu are identitate și care, pentru a o câștiga, poate doar să i-o fure originalului
care o deține.
Când discuți cu răpitul care a avut acest vis, el însuși își dăduse seama de
adevărata semnificație simbolică a evenimentelor onirice, înainte de a se discuta cu
el problema copiilor pe care le fac extratereștrii în încercarea de a-și atinge scopul
de a avea viață eternă, scop care mie mi se pare de-a dreptul pueril.
 MARIT - Multi Action Reactive Interferential Test

Unul dintre instrumentele utilizate pentru a înțelege natura fenomenului de

răpiri extraterestre constă în utilizarea unor teste psihologice proiective. Aceste
teste, pe lângă a demonstra rapid starea de sănătate mintală a subiecților examinați,
ne ajută, în timp real, să înțelegem dacă fenomenul abduction (răpiri extraterestre)
i-a atins în mod real pe subiecții examinați.
În acest domeniu, Bud Hopkins a desfășurat o muncă de pionier, utilizând
ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de TESTUL LUI HIRT. Acest test era
utilizat pentru copiii mici, de la doi ani în sus, cu care, bineînțeles, alte tehnici de
PNL nu ar fi putut fi aplicabile. Un test ca cel al lui Hirt, care este un test de tip
proiectiv, putea oferi niște rezultate interesante.
Testul original se baza pe un număr de cărți de joc care reprezentau toate
personajele din fantezia copilului – vrăjitoarea, Moș Crăciun, moartea, Batman, un
polițist, un EBE (Entitate Biologică Extraterestră), numit și Gri de către mass-
media. I se cerea copilului să spună cum se numesc toate figurile și, când se
ajungea la Gri, el dădea niște răspunsuri emblematice, de tipul:
Acesta este amicul meu care vine să se joace cu mine noaptea, trecând prin
perete cânt tu dormi, mamă...
 În acest punct puteam demara niște analize mai complexe, dar testul deja
oferise un răspuns pozitiv. Testul lui Hirt, chiar dacă este simplu, nu era aplicabil
în Italia, ci doar într-o zonă unde exista o cultură anglo-saxonă și după 1980, când
copiii englezi și americani știau cine este Batman și polițistul.
Deci, trebuia creat un nou test, cu caracteristici mai moderne și capabil să fie
manevrat, cu un oarecare succes, chiar și de culturi diferite de cea occidentalo-
americană.

VECHIUL TEST AL LUI HIRT

Testul lui Hirt este un test proiectiv, care
constă în a-i arăta copilului niște figuri,
cerându-i acestuia să le identifice.
Dacă subiectul a suferit răpiri extraterestre
identifică figura lui Gri cu expresii de tipul:
"Este cel care vine să mă ia noaptea,
când părinții mei dorm..."
 Ideea de bază a lui Hopkins, cea de a utiliza cărțile de joc, părea interesantă
și se putea încerca crearea unui joc interactiv cu copilul, care, astfel, nu ar fi avut
impresia că este interogat. În plus, în timpul efectuării jocului, s-ar fi putut aplica
copilului toate observațiile de tip PNL, obținându-se informații de tip inconștient,
cu siguranță foarte utile.
În timpul jocului cu testul, el ar tinde să micșoreze interacțiunea sa cu
adultul care conduce jocul și o mărește pe cea cu a obiectului jocului, lăsând să se
manifeste comportamentele inconștiente.

TESTUL ÎN FORMA SA ACTUALĂ

Testul, în forma sa actuală, este format din 24 de cărți de joc, împărțite în

trei subgrupuri.
Primul subgrup conține imagini, desenate fără prea multe detalii, personaje
care aparțin lumii jocului copiilor, dar aceste personaje nu sunt adaptabile tutor
culturilor de pe glob, dar au caracteristica de a fi atribuibile chipurilor unor
extratereștri, care, în cercetările mele sunt descrise de răpiți adulți adevărați.
Această particularitate face ca personajele din jocul de cărți să se confunde cu
personaje pe care copilul le-a văzut în realitate, dar nu percepute în mod conștient
ca reale. Dacă este vorba de vise sau fantezie, el va fi obligat să combine
personajele ciudate ale lumii fantastice cu alte personaje ciudate din lumea
răpirilor. Atât prima lume, cât și a doua, au un grad de înstrăinare față de cea pe
care copilul o recunoaște ca fiind realitate obiectivă, și el va tinde, după părerea
mea, să asocieze anumite aspecte somatice și comportamentale. În absența unui
test identikit cu extratereștri, copilul tinde mereu să-i spună mamei că a visat
îngerul, marea insectă sau spiridușul; o realitate trăită, dar tradusă sub forma unei
fantezii onirice.
Iată tabelul cu personajele primelor opt cărți:

Extraterestrul
Carte de joc corespondent Diferite caracteristici
Prințul și Prințesa Extratereștrii de tip Orange,cu Femela este desenată în plan
cinci degete, îmbrăcați cu o secund, așa cum apare în
uniformă mulată de culoarea descrierile răpiților,
albastru închis. sugerând o poziție de
subordonare față de mascul.
Becul Se referă la simbolul Ființei de Simbolul Ființei de Lumină
Lumină (Lux) este figura extraterestră cea
mai apropiată de simbologia
 arhetipică a luminii în sine,
iar singurele lucruri
luminoase pe care copilul le
cunoaște sunt soarele și
becul.
Spiridușul Este vorba despre A fost desenat cu aceleași
transfigurarea Griului clasic. mâini, cu patru degete lungi
Floarea pe care o ține și noduroase, și cu privirea
spiridușul în mână va revoca tipică, descrisă de răpiții
bagheta luminoasă cu care adulți adevărați.
acesta aplică electroșocuri.
Dinozaurul Reprezintă clasica asociere cu Desenul evidențiază unghiul
extraterestrul Sauroid. posterior al membrelor
inferioare și atitudinea
agresivă.
Doctorul Reprezintă stereotipul ființei Desenul evidențiază
blonde, îmbrăcată cu o cămașă numărul degetelor, care sunt
albă, fără femele. șase, scoțând în evidență
părul lung și haina largă.
Albina Vrea să amintească de Intenționat nu este
extratereștrii insectoizi, accentuată forma insectoidă,
descriși uneori de către răpiți pentru a evita legături prea
semănând cu călugărița. puternice cu realitatea
extraterestră.
Magul Este prezentată fie ca o Magul amintește chiar și de
imagine bidimensională forma ascuțită a craniului a
produsă de extratereștri, fie în anumitor ființe descrise în
povești cu puternice literatură și are și o baghetă
transliterații a realității magică, care, în realitatea,
obiective și-l poate evoca și pe mimează instrumentul
extraterestrul clerical, care are cu care Griul aplică șocuri
o protuberanță sub bărbie în electrice răpiților. Barba și
formă de pseudo-barbă. omoplații pronunțați au fost
eliminate din desen pentru a
nu complica desenul și
pentru a nu complica
asemănarea cu amintirea
arhetipurilor fundamentale.
Broasca Evocă figura asistentului Desenul evocă forma
Sauroidului, care este mai mic degetelor, cu vârfurile
de statură, cu pielea cleioasă și rotunjite și amintește de
semitransparentă. Hainele sale senzația arhetipică a cleiului
seamănă cu cele ale militarilor rece și translucid pe care îl
germani din vremea ultimului are broasca.
conflict mondial
 DESENELE SELECTATE

Desenele selectate, după o lungă perioadă de gândire, au fost realizate prin

colaborarea lui Alfredo Winter (Gruppo StarGate Toscana) și pot fi încă
îmbunătățite, dar acum deja prezintă niște personaje care sunt prezente în fantezia
copilului, care au puternice legături cu niște personaje reale care apar în
experiențele de răpiri extraterestre.
De fapt, testul este echipat cu mai multe pasaje care trebuie prezentate într-o
ordine cronologică exactă și se dorește crearea unor relații între diferitele grupe de
cărți, astfel încât să se creeze ansambluri mixte de personaje.
Scopul este acela de a verifica dacă inconștientul copilului asociază cărțile în
ansambluri de genul "buni" și "răi", "înalți" și " scunzi", "cu miros" și "fără miros",
iar la sfârșit se verifică dacă în diferitele ansambluri intră personajele fanteziei
împreună cu cei dintr-o realitate ascunsă între pliurile Inconștientului. Deci, ne
așteptăm ca copilul să reacționeze, așezând Spiridușul împreună cu Gri (EBE),
Insectoidul împreună cu Albina, Suroidul împreună cu Dinozaurul și tot așa.
Dar asta nu este suficient.
Există o a doua serie de opt cărți, colorate în culorile testului lui Max
Lusher, în versiunea sa scurtă. Aceste culori, din punct de vedere arhetipic, ar
trebui să scoată la suprafață, sub controlul total al Inconștientului, anumite
caracteristici ale personajelor din seria precedentă.
Astfel, ne putem aștepta ca copilul să asocieze culoarea albastră cu
ansamblul care îl conține pe Doctor și pe Prinț, dar și culoarea verde este asociată
cu Sauroidul.
În realitate, i se va permite copilului să pună peste fiecare personaj până la
trei culori alese dintre cele opt menționate, în tentativa de a construi o hartă
caracterizantă a extraterestrului, așa cum acesta a fost perceput de Inconștientul
său.
De exemplu, dacă copilul alătură Prințului ca primă culoare albastrul, a doua
galbenul și a treia verdele, se va deduce că, în fantezia sa, Prințul este considerat
bun, pozitiv, activ și gânditor, cu niște caracteristici exacte, în funcție de ordinea în
care sunt alese culorile. În plus, dacă cărțile alese sunt trei, copilul este îndemnat să
așeze, după bunul plac, în spațiul crucii lui Pulver, adică una sus, una în centru și
una jos, pentru a verifica ce anume crede despre figura pe care trebuie să o descrie
în culori. Sus este sfera gândirii, în centru cea a propriului Eu și în jos este sfera
simțurilor.
Răspunsul copilului, care este cu totul inconștient, ne va spune ce crede în
realitate Inconștientul micului martor despre un personaj fantastic, dar și ce crede
despre un personaj văzut în realitate și uitat în pliurile Inconștientului.
 Răspunsurile cu privire la personajele fantastice vor folosi pentru a calibra
testul și pentru a verifica ce indice de credibilitate trebuie să i se atribuie
răspunsurilor cu privire la cărțile care îi reprezintă pe adevărații extratereștrii.
Deci, a fost creată o interacțiune reciprocă între ansamblurile de cărți - cele
care au culorile lui Lusher, cele din noul test de tipul HIRT și cele ale
reconstituirilor extratereștrilor văzuți în mod real de răpiții adulți în timpul
experiențelor de răpire extraterestră.
Aceste trei ansambluri vor fi corelate, prin intermediul intervenției
Inconștientului, prin intermediul unui mecanism de stimulare care îl va determina
pe copil să grupeze imaginile singulare, creând noi ansambluri caracterizate toate
de faptul că elementele aceluiași ansamblu trebuie să aibă o particularitate în
comun.
Să examinăm un caz concret: odată ce copilul a numit elementele setului de
cărți care conțin personajele fantastice și cele din matricea extraterestră, se va
continua cu a le împărți pe categorii și i se va spune, de exemplu, să așeze toate
personajele înalte într-o parte și pe cele scunde în cealaltă parte.
Dacă copilul a fost supus răpirilor, ne putem aștepta ca acesta să știe că cel
Gri (EBE) este pus în grupul cu cei mici, pe când la cei înalți îi va așeza pe cei
mamiferoformi, cu părul deschis la culoare.
Și în cazul subdiviziunii în buni și răi, răspunsuri asemănătoare, la fel ca în
cazul celor care miros frumos și cei care miros urât (în acest caz EBE și Sauroidul
ar trebui să fie în același grup).
Categorisirea efectuată astfel ca provoca un răspuns cu totul inconștient,
pentru că copilul nu va ști, la nivel conștient, că a fost răpit, dar Inconștientul său
va recunoaște prototipul extraterestru și în va descrie conform impresiile pe care
le-a avut în timpul răpirii.
Adultul care conduce jocul trebuie să urmeze toate instrucțiunile, pentru a
putea obține răspunsuri clare și corecte, pe cât este posibil.
Răspunsurile vor fi în trecute în schema atașată, care va fi singurul lucru
care va fi înmânat celui care se ocupă de caz.
În urma unui studiu atent al schemei se va decide dacă micuțul martor a fost
răpit de specii extraterestre sau nu.
Testul MARIT poate fi definit ca un test de Categorisire Indusă (C.I.),
prin intermediul căruia subiectul este forțat să folosească niște categorii, sau
ansambluri sistematice, în identificarea inconștientă a unor caracteristici ale
obiectelor aparținând ansamblurilor examinate.
Iată, pas cu pas, instrucțiunile pentru efectuarea testului și un facsimil a unei
fișe finale, completată corect și predată anchetatorului.
 MARIT - PROCEDURĂ PRACTICĂ ÎN 10 PAȘI

1. I se cere copilului supus testului să dea un nume tuturor personajelor,

animalele și lucrurile din primul set de cărți și se notează rezultatul în fișă
(Coloana 1).
2. I se cere copilului să dea nume personajelor din al treilea set de cărți, care
conțin identikiturile extratereștrilor. Apoi copilul este întrebat dacă i-a mai văzut
înainte (un personaj pe rând). Răspunsurile se notează în fișă (Coloana 2).
3. Se amestecă personajele celor două serii de cărți pe o masă, apoi i se cere
copilului să le grupeze în Buni, Răi și Indiferenți; împărțirea în categorii se
notează în fișă.
4. Se amestecă personajele și i se cere copilului să grupeze în Înalți, Scunzi
și Normali; se notează în fișă de subdiviziunile pe categorii.
5. Se amestecă personajele și i se cere copilului să le grupeze în Parfumați,
Urât mirositori și Inodori; se notează subdiviziunile în fișă.
6. Se amestecă personajele și i se cere copilului să le grupeze în Prieteni,
Dușmani și Nesiguri; se notează în fișă subdiviziunea în categorii și se compară
rezultatele cu cele de la pasul 3.
7. Se amestecă personajele și i se cere copilului să le grupeze în Medici,
Asistenți și Străini; se notează rezultatele în fisă.
8. Se amestecă personajele și se grupează în Capabili să zboare, Incapabili
să zboare și Cei despre care nu se știe; se notează în fișă subdiviziunea.
9. I se cere copilului să atribuie una dintre cele opt culori fiecărei dintre cărți
din primul set (Coloana 9). Dacă copilul nu este convins de propria alegere va
putea să facă alte două alegeri, care vor trebui notate pe fișă în ordine cronologică,
atât rezultatul primei alegeri, cât și celelalte două ulterioare.
10. Se procedează la fel și cu al treilea set de cărți, cele cu identikiturile
extratereștrilor (Coloana 10). Dacă copilul nu este sigur de alegerea efectuată, va
putea face alte două alegeri, care trebuie notate în fișă în ordine cronologică, atât
rezultatul primei alegeri cât și celelalte două ulterioare.

SFATURI PENTRU CEL CARE COMPLETEAZĂ

Cel care completează fișa și efectuează testul trebuie să mențină un

comportament flexibil față de copilul examinat.
Testul trebuie să pară a fi un joc și copilul nu trebuie să fie forțat să-l facă,
împotriva voinței sale.
 Cel examinat poate efectua testul complet în mai multe ședințe, sau poate
face doar o parte din test, dar cel care observă copilul trebuie să știe să tragă niște
concluzii din atitudinile inconștiente ale copilului.
Se poate întâmpla ca copilul să nu mai dorească să facă testul și să schimbe
brusc discursul. Va fi datoria examinatorului să observe la ce etapă a testului s-a
manifestat această atitudine sau ce întrebare a provocat-o. Totul trebuie să fie un
joc, în care fantezia nu cere nicio verificare din partea părinților, față de realitatea
evenimentelor.
În unele cazuri, copilul tinde să evite să răspundă cum ar dori când se
vorbește despre realitate, pentru că înțelege în inima sa că părinții s-ar putea să nu-l
creadă.
Dar dacă este vorba despre povestiri fantastice, copilul nu trebuie să dea
explicații. Uneori poate spune că o anumită figură nu este fantastică și că el a
văzut-o în realitate - în acest caz copilul trebuie încurajat să povestească mai mult.
Și această reacție trebuie notată în spațiile libere sau pe niște foi suplimentare.
 ASPECTE GRAFO-MECANICE ÎN SCRISUL RĂPIȚILOR ITALIENI

Unda dintre armele aflate în posesia studiosului fenomenului legate de

interferențele extraterestre este grafoanaliza.
"Grafoanaliză" este un termen care a substituit termenul mai cunoscut de
"grafologie" (care înseamnă studiul scrisului ca mijloc de diagnosticare), pentru că
termenul grafologie li se părea unor cercetători prea puțin aulic. Despre grafologie
se vorbește în reviste cu substrat cultural, deci, termenul avea nevoie de un
restyling care să-i ofere o aparență de seriozitate și o materie care astăzi este
studiată și în facultate - există cursuri de specializare la Universitatea Spaienza din
Roma și la Universitatea Pesaro- Urbino ( http://www.grafologia.it/ ).
Primul care a introdus această metodă puternică de cercetarea în studiul
Interferențele Extraterestre, nu doar în Italia, ci, din câte se pare, și în restul lumii,
a fost chiar subsemnatul.
Analiza grafologică a unei persoane permite verificarea, cu un grad înalt de
autenticitate, a totalității aspectelor caracterului și raportului cu interiorul și
exteriorul propriului sine. În cuvinte mai simple, scrisul are legătură atât cu un
factor cultural, cât și cu un factor neurovegetativ care are ca executor mișcarea
mâinii celui care scrie.
Deci, pentru PNL (Programare Neurolingvistică) analiza grafologică ar fi o
specializare care aparține propriului domeniu.
( http://www.pugliabox.it/Lamacchia/Congresso/relazione.htm )
De fapt, cum am mai spus și în alte lucrări dedicate acestui subiect, mișcarea
corpului are primul motor în Inconștient. În timpul executării mișcării, pot
interveni și procese mascate și corective dictat de Subconștient, dar se pare că
acestea au o valență mai mică în actul final. Motivul pentru acest lucru constă în
viteza mai mare a Inconștientului în executarea acțiunilor (pentru că acesta
utilizează limbajul arhetipic, adică limbajul mașină al computerului-creier – n.a.)
comparativ cu Subconștientul, care, prin urmare, acționează cu întârziere în a
corecta, eventual, mișcarea pe care corpul a primit deja ordinul să o execute.
În plus, în timpul desfășurării probei grafice, subiectul se lasă să cadă mai
mult în natura instinctivă și abandonează inconștient atitudinile de mascare dictate
de Subconștient. Astfel, dacă înainte tindea să execute grafisme ținute sub control,
spre sfârșitul rândului sau a probei grafice slăbește controlul și se "lasă dus",
executând doar mișcările dictate de Inconștient.
Dacă la începutul studiilor mele eram interesat de analiza grafiei răpiților
doar pentru a identifica anumite probleme psihice, care mă puteau ajuta să stabilesc
dacă indicele de credibilitate a mărturiei lor, după aceea mi-am dat seama de faptul
că în grafia lor existau niște mici asemănări, care, în marea majoritate a cazurilor,
scăpau unei analize inițiale, dar, la o examinare mai atentă, păreau a fi comune la
mulți dintre aceștia.
Explicația ar putea fi banală - răpiții ar suferi cu toții de o tulburare psihică,
care se manifestă stimulând mâna care scrie să execute mereu aceleași forme
simbolico-grafice.
Însă, din păcate, erau absente toate celelalte aspecte care puteau fi corelate
cu o eventuală disfuncție psihică și subiecții păreau, în urma unei examinări
comportamentale atente, absolut normali.
Deci, în principiu, se putea presupune că acele grafisme ar fi fost proprii
"situației de răpit" și nu atribuibile unei boli sau unor disfuncții cerebrale mai mult
mau mai puțin congenitale.
Dacă aș fi reușit să calific acele simboluri grafice, studioșii fenomenului de
răpiri extraterestre ar fi avut la dispoziție un instrument de diagnosticare rapid în
plus pentru a stabili dacă subiectul examinat ar fi sau nu răpit cu adevărat; mai bine
spus, dacă a interacționat puternic cu o realitate extraterestră lumii noastre.

CRUCEA SPAȚIILOR LUI PULVER (1921)

În 1921, Pluver, studiind grafia anumitor copii, a observat că, dacă desenul
grafic, în ansamblul său, prezenta anumite caracteristici, era important să se
stabilească dacă aceste caracteristici se aflau la dreapta, la stânga, în sus sau în jos
față de punctul central luat ca punct de referință.
Pulver nu și-a dat seama la timpul respectiv, că această sugestie reprezenta
mai mult decât o simplă intuiție. De fapt, el spunea în practică că semnul grafic
este reprezentabil ca o imagine, care este creată de un simbol care există la origine,
construit la rândul său prin regulile arhetipurilor, care se află și mai sus.
Deci, Pulver, fără să-și dea seama, introducea punctul de vedere conform
căruia simbolul grafic trebuie observat ca o consecință a unui arhetip, și nu ca un
simplu desen:
( http://www.psicologi-psicoterapeuti.it/rubriche/nicoletti/nicoletti2.htm ),
( http://spazioinwind.libero.it/analisidellascrittura/_evolutiva/graf1.htm ).
 Dintr-un punct de vedere arhetipic, partea de sus și cea de jos ar fi asociate
cu senzațiile pe care le are cel care scrie despre partea de sus și despre cea de jos,
cer și pământ (sau mai bine spus subteran - n.a.).
Din acest motiv, partea de sus a scrisului arată modul de gândire iar partea
de jos modul de acțiune. Relațiile care există între zonele înalte și joase ale
scrisului vor indica dacă subiectul acționează fără să gândească, sau dacă gândește
fără să acționează, sau dacă gândește dar și pune în acțiune proiectele sale.
Programarea neurolingvistică, care utilizează dintotdeauna crucea spațiilor
lui Pulver, fără să realizeze acest lucru, identifică în mișcarea bulbilor oculari în
sus senzația bunului, divinului, pozitivului, pe când mișcare bulbilor oculari în jos
este asociat de senzația de tristețe, subteran, negativ, neplăcere și tot așa.
Este suficient să dăm un exemplu simplu și să ne gândim:
"Ah, ce minunată a fost ziua când am fost la munte!"
Sau:
"Iar am greșit acționând așa."
și se va observa imediat că bulbii oculari tind să se miște așa cum am afirmat
mai sus.
 Acum să examinăm linia arhetipică a timpului.
Pulver identifică trecutul în stânga celui care scrie și viitorul în dreapta, la
fel cum procedează și PNL-ul
( http://www.grafservice.it/public/GRAF_PNL_RAPP.html ); dacă i se cere unei
persoane să identifice pe o linie orizontală trei puncte care să reprezinte trecutul,
prezentul și viitorul, aceasta le va vedea, dacă este normal (adică dacă nu are
schimbate funcțiile lobului stâng cu cele ale lobului drept), poziționate în
următorul fel: în stânga va fi punctul care va reprezenta trecutul și în dreapta cel
care reprezintă viitorul.
Acest comportament este automat, pentru că limbajul arhetipic al creierului
nostru reprezintă trecutul pe stânga și viitorul pe dreapta, fără ca noi să fim
conștienți de acest lucru.
Unica cheie de lectură serioasă și incontestabilă a grafologiei moderne este
cea pe care doar ce am expus-o - restul sunt ornamente!
Prin urmare, scrisul poate fi utilizat ca observator al Inconștientului, acolo
unde se manifestă arhetipurile.
(http://www.alfapi.com/imbasciati/quale_inconscio.htm )
Ținând cont că există diferite școli de grafologie, care se identifică în tot atât
de multe "curente de gândire", în care semnul grafic este analizat ori într-un
context de formare culturală și de experiență de viață, sau invers, dând de-o parte
orice influență externă (cultură, istorie personală, mediu) trebuie spus și că pentru
scopurile mele, toate acestea erau doar niște aspecte secundare în cercetările mele.
De exemplu, Giuseppe Cosco, relaționează anumite semne grafice cu
posibilitatea de a fi sau nu hipnotizabili.
(http://guide.supereva.it/cgibin/sendurl.cgi?id_mg=626&banner=G.SB.CM.GRAF
OLOGIA&ug=/grafologia_e_test&pg=supereva&ud==http://www.geocities.com/
Athens/Atlantis/3592/grafologia/grafologia.htm )
Din munca sa apare un tablou extrem de interesant, dar cu totul deviat,
pentru că în acesta se sugerează că cel care este hipnotizat are semnele clasice ale
unei persoane cu un IQ foarte puțin prezent și incapabilă să dea dovadă de o
personalitate puternică, prezentând simbolismul grafic care atestă o sugestibilitate
ridicată.
Anterior am mai evidențiat că cele două curbe, cea a sugestibilității și cea a
capacității de a se lăsa hipnotizat, nu au nimic în comun în realitate, însă au o
direcție relativ opusă față de vârsta subiecților hipnotizați.
În această etapă devenea posibil să se poată verifica, cu un anumit grad de
siguranță, existența anumitor grafisme comune în scrisul răpiților italieni și să se
verifice dacă acele grafisme puteau fi corelate cu anumite situații trăite în mod
arhetipic de Inconștientul lor.
 ÎN INTERIORUL UNEI CONSTELAȚII GRAFICE FIECARE STEA
STRĂLUCEȘTE

Primul lucru pe care l-am observat împreună cu niște grafologi profesioniști,

care au lucrat cu mine cu ceva ani în urmă, a fost acela că, dacă unii dintre subiecții
examinați prezent un anumit tip de patologie, aceasta părea că se amplifică în
timpul experienței de răpire.
Această ipoteză de lucru, care nu a fost niciodată demonstrată complet, a
rămas neschimbată până în momentul de față și se bazează pe aprecierile pe care
am reușit să le facem comparând anumite scrieri ale răpiților de la etatea de
prepubertate cu cele de mai târziu. Se părea că acele persoane, după doisprezece
ani, suferiseră o modificare serioasă a anumitor stresuri, definibile ca latente, care
apăreau și în scrierile de la o etate mai tânără, dar se amplificau enorm după
anumite experiențe de abduction, atribuibile sferei sexuale, dacă ne-am putea
exprima astfel.
De exemplu, masculii își aminteau în hipnoză prelevarea de spermă sau
primul raport sexual exogamic, cu o creatură despre care nu se putea spune că era
terestră.
Ne aflam în fața a ceva ce se întâmplase, ceva ce producea o traumă, care
avea de-a face cu organele sexuale și era făcut contra voinței subiectului, care
fusese incapabil să se opună. Acesta, în interiorul său, interpretase în mod
inconștient această situație ca pe un fel de violență sexuală, care în realitate nu era
chiar așa.
Din acel moment, scrisul se modifica și subiectul își amplifica toate fobiile,
mărindu-și incertitudinile.
Neplăcerea devenea tot mai evidentă și nu tindea să dispară odată cu vârsta.
A trebuit să mă bazez pe puține informații, pentru că am abandonat acel tip de
cercetare, din cauza faptul că am părăsit CUN-ul (Centrul Ufologic Național),
pentru care o elaborasem, și acest lucru a creat un gol spațio-temporal care a fost
acoperit doar după mult timp.
Însă acele informații au reprezentat punctul de plecare pentru verificări
ulterioare atente și, după ce am examinat mulți campioni, am considerat că pot
identifica în scrisurile unor răpiți studiați de mine niște puncte extrem de
interesante, pe care am să le supun atenției cititorului.
Răpiții scriau total diferit unul față de altul, manifestând cu o mare forță la
nivel inconștient, care era adevăratul lor Eu. Niciunul dintre ei nu dădea dovadă că
ar avea un caracter slab, toți având o personalitate puternică, adesea caracterizată
de o spiritualitate săracă și cu semne de materialitate destul de evidente. Deci,
exact contrariul față de ceea ce ne-am fi așteptat de la o interpretare a fenomenului
bazată pe o filozofie de tipul new-age. Mă trezeam frecvent că am de-a face cu
persoane care iubeau banii și senzualitatea vieții, fără ca aceștia să considere că
sunt aleși de Dumnezeul tehnologic și cu atât mai puțin de a putea fi definiți ca
niște ființe superioare sau selectate de extratereștri.
Toți evidențiau o puternică presiune pe foaie, dând dovadă de o înclinație
destul de mare, uneori chiar exagerată, spre incapacitatea de a minți; niciunul
dintre ei nu era caracterizat de capacități mediatoare și niciunul dintre ei nu ar fi
putut să devină politician. Era vorba despre persoane independente, profund
convinse că există ceva dincolo de valorile care ne sunt prezentate când suntem
mici. Acest altceva se putea manifesta sub diferite forme, dar era o notă constantă
ideea că religiile, așa cum sunt ele prezentate, nu sunt tocmai un panaceu pentru
suflet.
Iată că apare astfel primul semn grafic interesant (unele dintre exemple au
fost preluate de pe site-ul
http://www.erbasacra.com/aree_tematiche/grafologia/approfondimenti.htm ):

Cercurile literei "o" deschise în partea stângă

După unii grafologi această constelație ar fi tipică celor care au simțul

religiozității și al misticismului, dar și tendința de a fi interesați de ezoterism,
sensul deschiderii fiind spre lucruri uitate, spre o identitate umană care trebuie
revăzută și care trebuie să se refacă nu în viitor, ci în trecut, de unde trebuie să se
recupereze experiențe umane uitate. Din interviuri reieșea, în marea majoritate a
cazurilor, o atitudine opusă Bisericii Catolice și catolicismului în general, chiar
dacă aveau deschideri spre creștinism.
În toate cazurile, persoana era mai dispusă să accepte o filozofie de viață,
cum ar fi budismul, decât seria de dogme și reguli mecanice dictate de un
catolicism care seamănă cu inchiziția și care astăzi este la modă în anumite zone
ale țării noastre.
Dar iată că apare un al doilea satelit:

Scrisul separat sau scrisul cu o falsă separare a literelor

 În general, literele care compun cuvintele sunt lipite una de cealaltă, fiind
dezlipite doar în cazul în care lipirea lor este imposibilă datorită modelului grafic:
de exemplu, este imposibil să lipești litera "t" de următoarea, pentru că linia
orizontală a literei "t", dacă este prezentă, îl obligă pe cel care scrie să ridice pixul
de pe foaie.
Scrisul în care în interiorul unui singur cuvânt mai multe litere sunt separate
unele de altele, indică o situație psihologică deosebită a celui care scrie. A porni de
la stânga spre dreapta în timp ce se scrie un cuvânt înseamnă a merge pe săgeata
timpului (cel puțin pentru civilizațiile care nu au origine arabico-orientală).
Partea centrală a grafiei reprezintă propriul Eu, "cum ne simțim cu noi
înșine", iar separarea dintre litere înseamnă că cel ce scrie, în timp ce desenează
litera, nu știe cine va fi în clipa următoare.
Cu alte cuvinte, cel care scrie cu litere separate, prezintă dificultăți cu privire
la propria identitate, în sensul că tinde încontinuu să înțeleagă cine este el în
realitate.
Un schizofrenic tinde să scrie cu litere separate, dar în grafia sa se poate
observa cu ușurință o serie de alți sateliți, care însă sunt total absenți în grafia
răpiților - un exemplu clasic este scrisul forțat (în care cel care scrie schimbă
mereu direcția pixului și presiunea pe foaie, chiar și când aceste acțiuni ies din
modelul grafic standard), acompaniat de sateliți cum ar fi scrisul confuz și prea
puțin lizibil, confuzie în spații, liniuțele de la litera "t" manifestându-se cu mari
variații în lungime, adesea fiind rotunjite sau alungite exagerat în sus.
Scrisul cu litere separate este în acord cu prezența în mintea răpitului a
memoriilor extraterestre, a memoriilor purtătorilor (carrier) și a entităților cum
sunt Sufletul, Spiritul și Mintea, care își manifestă încontinuu și voalat prezența,
așa cum am afirmat deja.
Răpiții, la întrebarea din test:
V-ați gândit vreodată că nu sunteți fii părinților voștri?
sau la întrebarea:
V-ați gândit vreodată că proveniți de pe altă planetă?
sau:
Aveți amintiri din vieți trecute?
răspund mereu afirmativ.
 În multe cazuri aceștia scriu cu o grafie denumită "scrisul cu o falsă separare
a literelor", care trebuie examinată cu ajutorul unei lentile de mărire, pentru a
evidenția separări mici și aproape insesizabile ale pixului între o literă și cealaltă în
interiorul aceluiași cuvânt.
Cei care scriu își dau seama în mod inconștient că scriu în acest fel și tind să
corecteze, intervenind cu o anumită frecvență pentru a introduce lipiri între litere,
chiar și acolo unde ar fi imposibil să existe o lipire între litere.
Unii scriu cu litere de tipar, pentru că astfel le este imposibil să lipească
literele între ele. Dintr-un punct de vedere grafologic, scrisul cu litere de tipar este
interpretat ca o dorință de a nu se arăta pe ei înșiși, prin utilizarea unui model
grafic comun, dar anonim, astfel încât să evite să fie recunoscuți pentru ceea ce
sunt în realitate.
Pentru cel care este deprins cu PNL-ul o grafie anonimă este la fel ca o
persoană care nu se mișcă niciodată și, din acest motiv, generează imediat ideea că
este un falsificator al propriei persoane - cineva care pare a fi nimeni, adică o
persoană care nu-i inspiră încredere interlocutorului.
Dacă acesta ar fi cazul unui răpit, el nu ar simți nevoia, chiar și când scrie cu
litere de tipar, să lipească ulterior, cu forța, literele în interiorul cuvântului,
inventând moduri noi și absurde. Dacă cel care scrie simte nevoia să lege litere cu
forța, acest lucru poate indica o neplăcere în a le dezlipi - în realitate, cel care scrie
cu litere separate nu știe cine este și uneori manifestă incapacitatea de a-și cunoaște
adevărata natură.
Mulți răpiți, înainte de ședințele de hipnoză, cred că sunt până și
extratereștri, pe când apoi, la finalul ședințelor de hipnoză, își dau seama foarte
bine că sunt umani, redobândindu-și astfel adevărata lor identitate.
Iată un al treilea satelit:

Alungirile inferioare suprapuse peste alungirile superioare ale liniei de

dedesubt
 Chiar dacă este mai rar, acest satelit prevede că se scrie astfel încât cele două
linii să se suprapună una cu cealaltă, făcând astfel lectura mai dificilă.
Dintr-un punct de vedere grafic asta înseamnă prezența unei mari neplăceri,
a cărei cauză poate fi atribuită confuziei între "a face" și "a gândi" sau mai bine
spus între "a fi gândit ceva și a fi făcut acel lucru".
Cel care scrie nu pare a fi capabil la nivel conștient să decidă dacă ceea ce el
crede că a fost un vis a fost cu adevărat așa și nu știe dacă doar s-a gândit sau dacă
a și făcut, sau dacă doar a gândit (adică a visat) acțiunile pe care crede că le-a
îndeplinit în timpul unei experiențe de abduction.
O astfel de indecizie este în acord cu experiența de răpire, în care
inconștientul știe ce s-a întâmplat în realitate, pe când subconștientul doar suspectă
că s-a întâmplat ceva, dar nu poate media semnalele emise de inconștient, pentru că
acestea în condiții normale nu sunt accesibile pentru conștient.

Satelitul extraterestru:

Scrisul specular (în oglindă - n.t.)

(http://xoomer.virgilio.it/pwvbo/speculare.htm )

Marea majoritate a răpiților este capabilă să scrie în mod specular, la fel cum
făcea și Leonardo da Vinci, sau să scrie de la dreapta la stânga cu literele desenate
invers, astfel încât să fie folosită o oglindă pentru a citi în mod tradițional scrisul.
 Această caracteristică interesantă nu este legată de disfuncțiile subiecților
examinați și nici de proasta funcționare a legăturilor dintre lobul drept și cel stâng
ale creierului.
De fapt, testul Stroop, care este utilizat tocmai pentru evidențierea acestor
proaste funcționări bio-organice, este trecut cu mare ușurință de toți răpiții, inclusiv
de către stângaci.
Însă, în cazurile pe care le-am analizat, am observat un anumit procent de
stângăcie latentă. Stângaciul latent devenea cu timpul ambidextru, pentru că
stângaciul oricum era forțat la vârsta școlară, de către profesori de un anumit tip și
dintr-o anumită generație, să-și folosească mâna dreaptă. În ziua de astăzi, când
stângaciul nu mai este corectat cu forța, se observă o intensificare a acestei
trăsături comparativ cu trecutul, cu toate că acesta era prezintă și în trecut la același
nivel procentual, acesta fiind evidențiată odată eliminată mascarea impusă de o
societate învechită și ignorantă, în care utilizarea mâinii stângi era atribuită unei
relații de rudenie cu diavolul.
Ce crede grafologia despre scrisul specular?
După unele studii, Leonardo da Vinci prezintă una dintre caracteristicile
dislexiei, adică aceea de a considera cuvântul ca un "ansamblu", o "figură", pe care
el o reprezenta în manieră speculară, cu o inversiune a spațiului grafic, dar cu un
gest natural din punct de vedere fiziologic pentru un stângaci. Studiul și
angajamentul - cum demonstrează Leonardo - (și reabilitarea fonologică necesară)
alină minimizarea deranjului dislexic, ținând cont că nu doar Leonardo da Vinci
era dislexic, ci și Thomas Edison, Albert Einstein, Winston Churchill și Walt
Disney erau la fel.
Însă eu cred că această trăsătură trebuie să fie interpretată cu totul diferit.
Testul Stroop (http://faculty.washington.edu/chudler/words.html) evidențiază că
lobul drept recunoaște cuvintele, pe când culorile sunt recunoscute de cel stâng.
Dacă răpiții ar vedea scrisul ca pe un desen, nu ar fi capabili să înfrunte cu succes
testul în care li se cere să pronunțe numele culorii cu care sunt subliniate
caracterele unui cuvânt care indică o culoare cu totul diferită față de cea cu care
sunt scrise literele componente. I se cere subiectului care face testul să observe o
culoare "verde" scrisă, de exemplu, în culoarea "albastru", pronunțând cu voce tare
"albastru" - un dislexic ar spune "verde" sau nu ar ști ce să spună.
Prezența în mintea răpiților a unei zone de memorie cu acces negat, care
poate fi accesată prin aplicarea unor metode hipnotice, scoate la iveală conținuturi
cu experiențele unor vieți extraterestre. Din acestea se deduce că o anumită
populație extraterestră ar fi așezat mintea unui membru de-al lor, amintirile și
experiențele sale, în creierul răpitului, exact în zona cu acces negat.
În acea parte a creierului există capacitatea de a scrie într-o grafie care se
execută de la dreapta spre stânga, și când, din întâmplare, se deschide acea zonă
din creier, răpitul devine capabil să scrie de la dreapta spre stânga, pe când
conștiința sa menține activă ideea scrisului executat de la stânga spre dreapta.
De aici rezultă o tentativă de mediere care schimbă total execuția scrierii în
sine și, în cazul în care nu este vorba despre un scris extraterestru, ci de cel
obișnuit, creierul răpitului îl reinterpretează în mod specular.

Satelitul timpului în care trăim:

Îngroșările de al doilea tip

Cu acest nume sunt indicate micile zone în care cerneala devine mai groasă,
zone care se află în partea de sus a tuturor buclelor prezente. Este vorba de un
punct în care cel care scrie, atunci când trasează bucla, s-a oprit ceva mai mult.
Oprirea stiloului lasă mai multă cerneală în acel punct, care va apărea ca un punct
ușor mai îngroșat.
Principalii grafologi italieni sunt de acord în a defini această îngroșare ca
fiind "de al doilea tip" și o atribuie înclinației către stres emotiv (care produce
nervozitate - n.a.). Cel care este stresat, sau cel puțin este predispus la nervozitate,
prezintă în grafia sa acest tip de semn.
Este vorba despre un semnal care nu este neapărat definitoriu, pentru că în
ultimii ani, grafiile pe care le-am analizat prezentau acest tip de satelit într-un
procent destul de ridicat; în mod evident, eufemistic vorbind, acest lucru se
datorează și ritmului agitat a vieții moderne, dar probabil că indică și o neplăcere
mai amplă la nivel interior, de tip social sau de fond.
Dintr-un punct de vedere gestual, cel care face o buclă sau care trasează
partea superioară a literei "l", întorcându-se înapoi în spațiu, deci, din punct de
vedere arhetipic, și în timp, se blochează, ca și când nu ar dori să privească înapoi,
ca și când cineva i-ar spune că înapoi nu are voie să se întoarcă, ca și când s-ar
gândi:
"De-acum trecutul s-a dus și eu nu am timp să reflect asupra lui."
Acest tip de subiect nu vrea să se întoarcă în trecut pentru asta îi produce
nervozitate.
În cazul grafiilor răpiților nu este exclus ca această caracteristică să
izvorască din două motive contrastante.
Primul constă în faptul că în interiorul lor ceva îi împinge să cerceteze ce s-a
întâmplat în realitate în timpul răpirilor, care au rămas nerezolvate la nivel
conștient, iar al doilea motiv constă în dorința de a fugi de însăși ideea că răpirile
fac parte din trecutul său.
 TRANSFER SAU CONTRATRANSFER

Această parte este scrisă pentru cei care vor să se ocupe cu practica hipnotică
aplicată pentru studiul fenomenelor de răpire (Interferențe Extraterestre).
În anii în care am înfruntat studiul potențialului metodei hipnotice, am
întâlnit multe persoane care practicau hipnoterapia, sub diverse forme.
După ce am citit multe opere despre acest subiect și după ce am făcut o
ucenicie practică lângă Dr. Moretti, la Genova, am lucrat și la Roma, în aceeași
echipă cu Dr. Sferrazza. Dacă prima carte despre hipnoză am citit-o aproximativ cu
40 de ani în urmă, iar trecerea de la teorie la practică nu a fost tocmai ușoară.
Hipnoza aplicată în domeniul Interferențelor Extraterestre este mai
complicată, pentru că, pe de o parte, hipnologul trebuie să țină sub control, în timp
real, mulți factori, pe când, pe de altă parte, este simplificată de faptul că răpiții
povestesc cu toții același lucru. Acest ultim aspect facilitează, de la un anumit
punct, formularea întrebărilor care să-i fie adresate răpitului hipnotizat; acest lucru,
pe de o parte evită influențarea răspunsurilor și, pe de altă parte, permite
construirea unui set de întrebări care sunt mereu aceleași, care sunt formulate de
fiecare dată în același fel.
A utiliza hipnoza doar pe răpiți reprezintă un avantaj notabil pentru cei care
nu sunt familiarizați cu toată teoria despre hipnoză și cu toate sindroamele psihice
care caracterizează sistemul perceptiv uman.
Odată ce hipnologul cunoaște sindromul de abduction, acesta ar trebui, în
principiu, să îi fie suficient, dar, din păcate, nu este așa!
În ceea ce privește dificultățile pe care le-ar putea întâmpina terapeutul,
trebuie să atrag atenția asupra caracterului multidisciplinar al acestei activități.
Un hipnolog normal, sau un psiholog, sau un medic oarecare, nu sunt
capabili să obțină date valide de la răpiții hipnotizați, pentru că, de obicei, nu știu
nimic despre problema ufologică și este dificil să încerci să pregătești în acest sens,
în doar câteva ore, persoane care au o cultură medico-științifică. În realitate, este
nevoie de mulți ani pentru a cunoaște complicatele implicații sociale, politice,
militare și religioase care stau în spatele fenomenului OZN și a răpirilor
extraterestre.
Nu degeaba cel mai bun cercetător în acest domeniu este Bud Hopkins, care
este pictor, nu medic.
Acest lucru se întâmpla și cu John Mack, psihiatrul american, când își
examina răpiții - manifesta o atitudine de tipul filo-new-age, care nu ar fi trebuit să
apară în operele sale.
 Cu alte cuvinte, și cel mai bun psihiatru care nu este ufolog va ajunge să
conducă o hipnoză folosind metode vechi pentru un fenomen pe care știința nici
măcar nu l-a recunoscut ca fiind real.
Deci, dacă hipnozele sunt conduse de experți în câmpul ufologic, pot exista
erori tehnice în formularea întrebărilor, dar nu erori substanțiale, pe când acesta
este un risc real pentru hipnologii care nu sunt ufologi.
De exemplu, ufologul ar putea să-i spună subiectului hipnotizat următoarea
întrebare, care nu este formulată corect:
"Câte degete are la mâini extraterestrul pe care-l ai în față?"
Întrebarea este formulată în mod eronat pentru că astfel subiectul poate fi
influențat, care se va gândi că în fața sa se află neapărat un extraterestru.
Pe de altă parte, hipnologul care nu este ufolog nu s-ar gândi niciodată să-l
întrebe pe răpit despre câte degete vede, pentru că nu știe că, în funcție de răspuns,
se poate afla care rasă extraterestră, dintre cele multe implicate în fenomenul de
abduction, este implicată și, în consecință, se poate da o conotație exactă trăirii
evocate de subiectul hipnotizat.
Acest lucru l-a costat pe Dr. Moretti timp și energie, pentru că, atunci când
Valerio Lonzi (primul caz studiat de mine, cu mulți ani în urmă) era hipnotizat, Dr.
Moretti nu reușea să obțină nimic în afară de o lumină mare care îl lovise.
A fost nevoie de cinci sau șase ședințe de hipnoză pentru a-l debloca.
Deblocarea s-a produs când eu și Moretti am decis să facem împreună o ședință
hipnotică cu Lonzi. La primele hipnoze eu lipsisem și ei nu reușiseră să obțină
nimic, dar când am venit și eu și l-am hipnotizat pe Lonzi, Moretti m-a lăsat pe
mine la comanda operațiunilor și eu l-am întrebat pe Valerio, în timp ce vedea
această lumină, să-mi spună de unde provenea aceasta și cum se simțea când era
inundat de acea lumină, activând niște impresii corporale pe care eu le cunoșteam,
pentru că le citisem în cărțile lui Hopkins, dar pe care Moretti nu avea cum să le
cunoască. Deci, în acel caz și în cazurile care au urmat m-am folosit de hipnologi
profesioniști pentru a induce transele hipnotice, dar întrebările trebuia să le pună
ufologul, pentru că altfel nu se ajungea nicăieri.
După mulți ani, astăzi am înțeles un lucru foarte simplu - metodologia
hipnotică se învață imediat, dar, pentru a cunoaște istoria ufologiei sunt necesari
ani de zile. Astfel, era mai ușor ca un ufolog să învețe să utilizeze tehnicile
hipnotice, decât ca un hipnolog să devină ufolog.
Cel puțin aceasta era părerea mea la acel moment și poate că nu eram destul
de conștient de situația reală în care mă aflam.
Nu am învățat hipnoza de pe o zi pe alta, ci în cinci ani de antrenament, timp
în care am lucrat cu diferiți hipnologi, iar cu alții m-am confruntat la nivel teoretic.
De ce spun toate aceste lucruri în această lucrare?
 Pentru că, odată cu trecerea timpului, numărul persoanelor care îmi solicitau
ajutorul sau care mă consultau creștea și trebuia ca și alții să înceapă să lucreze în
mediul hipnotic.
Dar cine și unde?
În acea perioadă nu era nimeni, sau cel puțin așa mi se părea, care să-mi dea
o mână de ajutor.
Experții sectorului de hipnoză din Italia erau puțini, erau foarte scumpi și nu
dădeau doi bani pe ufologie.
Ufologul italian mediu avea un nivel cultural de liceu, cu mari tulburări de
personalitate și, poate și din acest motiv, el se dedica problemei ufologice, în
tentativa de a-și exorciza propriile incapacități cu privire la lumea reală, prin
intermediul construirii unei lumi fantastice, în care doar puțini puteau, cumva, să
creeze atât de mult căutata recunoaștere socială.
Deci, ufologii erau un clan de disperați, care, fiind refuzați de societate, își
construiseră una numai a lor.
Aceste persoane, cu grave probleme psihice, uneori latente, cum ar fi putut
ele să înfrunte dificultățile care pot apărea în timpul unei ședințe de hipnoză,
încercând să rezolve problemele existențiale ale unui răpit, când ele nu-și dădeau
seama de propriile probleme?
Situația era disperată, dar, când am plecat din Centrul Ufologic Național
(CUN), am avut mână liberă pentru a acționa și multe persoane au aflat de munca
pe care o făceam, întrebându-mă dacă îmi puteau da o mână de ajutor.
Astfel, de-a lungul timpului am ales câteva persoane care stăteau bine din
punct de vedere psihic. Persoane care știau bine cine sunt, având cunoștințe
specifice în câmpul PNL (Programare Neurolingvistică) și hipnoză ericksoniană;
unele dintre aceste persoane frecventaseră și școli de grafologie, pe lângă bagajul
cultural de tip interdisciplinar. Și în plus erau și ufologi.
Ei nu se cunoșteau între ei, din cauza unor probleme de tip privacy și
securitate. Frica că unul dintre ei ar putea fi recunoscut de serviciile secrete m-a
determinat să devin cu adevărat neîncrezător.
În orice caz, munca a pornit cu viteză - reușeam să ținem sub control mulți
răpiți, dându-le atenție într-un mod destul de satisfăcător.
Volumul de informații pe care l-am obținut a fost însemnat și la un nivel
bun, dar o problemă ne pândea la colțul străzii.
Observam că după o perioadă de timp tinerii mei hipnologi, dar și
profesioniștii, își schimbau starea de spirit. În câteva săptămâni au devenit instabili
mental și apoi se afundau într-o serie de crize mintale care duceau mereu la un
singur rezultat final, care pentru mine era tulburător - începeau să creadă că și ei
sunt răpiți!
 Acest lucru li se întâmpla și celor care nu practicau direct hipnoza, dar
urmăreau împreună cu mine unele cazuri.
Ce se întâmpla? Și mai ales de ce mie nu mi se întâmpla asta?
Răspunsul era banal și se afla exact în fața ochilor mei.
Hipnoza este o tehnică care funcționează pentru că există un raport profund
între hipnolog și răpit. Această relație, pe care Erickson o numește "raport", stă la
baza succesului hipnozei. Cu alte cuvinte, când se practică o hipnoză, hipnologul
pune în scenă o serie de situații care tind să stabilească cu subiectul examinat un
raport, pe cât se poate de profund, parcă creându-se o situație în care ar exista o
singură entitate prezentă și nu două.
Una dintre tehnicile care se folosesc de obicei în hipnoză este cea a imitației.
Imitația poate fi orală sau gestuală și consistă în a stabili un raport profund cu
subiectul examinat, doar imitând gesturile pe care acesta le face sau emițând
aceleași sunete pe care le emite el. Se stabilește astfel, la nivel inconștient, un fel
de metacomunicare, care bineînțeles că este gestionată doar la nivel inconștient,
dar care își are bazele în bagajul amintirilor din fragedă copilărie.
Se crede că sunetele percepute de făt în timpul gestației, dacă sunt reproduse
într-un fel sau altul, pot mări nivelul stării hipnotice.
Deci, a crede că se poate obține o hipnoză profundă fără instalarea raportului
este o himeră, așa cum afirmă unii psihiatri, care susțin că hipnologul, la nivel
emotiv, nu ar trebui să participe deloc la hipnoză.
Cel care gândește așa nu greșește cu totul și, ca de obicei, adevărul se află
undeva la mijloc. Ceea ce se poate întâmpla în hipnoză este faptul că subiectul
supus acestei terapii poate să-l perceapă pe hipnolog ca pe salvatorul său, cineva în
care poate avea încredere cu adevărat, cineva căruia i se poate confesa din adâncul
sufletului. Asta se întâmplă tocmai pentru că tehnica hipnotică cere acest lucru și
pentru că altfel hipnoza nu ar funcționa. Nimeni nu și-ar deschide inconștientul
unui străin și, pentru a obține rezultate bune de luat în seamă este necesară
doborârea barierei defensive a propriului Eu.
Deci, răpitul îi transferă toate așteptările sale hipnologului, care, dacă nu își
dă seama imediat, ajunge să fie înghițit de dorințele pacientului său, în tentativa de
a-l mulțumi. În plus, personalitatea răpiților este mereu foarte puternică și, dacă nu
suntem atenți, aceasta începe să o domine pe cea a hipnologului, care începe să-l
considere pe răpit ca fiind ceva special și superior. Acest lucru se numește Transfer
și poate pune în pericol relațiile dintre pacient și hipnolog. În acest punct
hipnologul trebuie să fie capabil să țină la distanță emotivitatea subiectului răpit și
nu trebui să-i permită acestuia să o descarce asupra lui.
Într-un anumit sens, trebuie menținut un joc al echilibrelor, pe care doar
hipnologul îl poate gestiona, pentru că răpitul este neștiutor, inconștient în mâinile
sale.
 Dacă subiectul nu este ghidat cu abilitate, personalitatea puternică a acestuia
tinde să o schimbe pe cea a hipnologului, supunând-o dorințelor sale.
Dar această constatate nu era suficientă. Mai era încă ceva.

Prin a se identifica cu problemele răpitului și prin a-i asculta cu atenție

trăirile la nivel hipnotic, hipnologul tindea să se identifice cu tragedia răpitul,
schimbându-și propriile idei, fără să-și dea seama.
Astfel, mă aflam în fața unor hipnologi care erau convinși că extratereștrii
erau buni, hipnologul spunându-i apoi răpitului să uite experiențele urâte retrăite și
să-și amintească doar lucrurile frumoase.
Răpitul se răzvrătea, pentru că i se cerea să renunțe la ideea sa despre răpire
și să o ia de bună pe cea a unui simplu terapeut.
Pacientul refuza tratamentul, pentru că era unul greșit și hipnologul își
pierdea credibilitatea de care avea nevoie pentru a duce mai departe raportul.
În situații și mai degradante și tragice, hipnologul se simțea de parcă
problemele răpitului erau ale sale și se identifica atât de mult cu trăirile acestuia,
încât ajungea să se creadă el însuși răpit - transferul și contratransferul erau
complete.
Răpitul și hipnologul ajungeau să creadă că sunt un tot unitar și, mai ales, în
interiorul hipnologului se năștea ideea, dictată de un proces de disonanță cognitivă,
că extratereștrii, dacă îl răpiseră, erau buni iar el era un ales.
Hipnologul era salvatorul răpitului, mai ales dacă era de sex opus, deci, și
cel care ar fi salvat întreaga umanitate, împotriva extratereștrilor răi. Procesul de a
vedea în mod dual evenimentele lua formă cu ușurință și, cum existau extratereștrii
buni, în mod obligatoriu existau și cei răi, iar sărmanul terapeut se afla exact la
mijloc, ca un colac de salvare între două lumi, cea a binelui și cea a răului.
Am asistat la situații în care cel care se ocupa cu astfel de lucruri, în Italia, la
nivel de hipnoză, construia o relație sentimentală cu răpitul său. Am văzut alți
experți că începeau să aibă atitudini paranoico-obsesive și impulsive, dar chiar și
comportamente sexuale bizare, utilizarea stupefiantelor, mania persecuției, etc.
Ca și când toate acestea nu ar fi fost suficiente, m-am trezit în fața unor
hipnologi care erau cu adevărat răpiți și care utilizau terapia pentru a-și rezolva
propriile probleme și nu pe cele ale pacientului.
Acești hpnologi profesioniști încercau să ascundă față de ceilalți această
problemă (dar care mie nu-mi scăpa), producând daune notabile asupra răpiților și
asupra lor înșiși.
Ultimul dintre acești domni este un american, care a venit de curând în Italia.
Se numește Derrel Sims și a anunțat public la o televiziune (RAI1) că cercetările
sale din domeniul hipnozei aplicate pe răpiți au pornit de la exigența de a înțelege
ce anume i se întâmpla lui însuși, pentru că și el, hipnologul, fusese răpit!
Consider că această declarație este extrem de gravă pentru deontologia unui
profesionist serios, pentru că, după părerea mea, nu poți opera în domeniul
hipnozei aplicată pe răpiți dacă tu însuți ai această problemă nerezolvată.
Consider că Sims nu este sincer cu el însuși, pentru că a recunoscut foarte
clar că s-a folosit de răpiți pentru a se vindeca pe sine însuși și acest lucru nu este
corect din punct de vedere tehnic, deoarece, cel care se află în mijlocul problemei
nu va reuși decât să distrugă mintea răpiților săi, influențându-și, printr-un puternic
contratransfer, toți pacienții.
Există astăzi un grup de psihologi italieni care se ocupă de abduction și care
sunt de părere că Sims își poate continua activitatea, aceștia considerându-se
onorați să colaboreze cu el, dar eu suspectez că aceștia nu sunt forte pregătiți dacă
sunt incapabili să înțeleagă o astfel de banalitate.
Morala fabulei ne învață că diferența dintre un psihoterapeut și un ufolog
care practică hipnoza ar trebui să constea în capacitatea de a recunoaște transferul
la care vor fi mereu supuși ambii subiecți; dintre ei doi, hipnologul ar trebui să
recunoască elementele fundamentale, atunci când acestea se prezintă în mod
evident.
Însă, se pare că nici ufologul-hipnolog și nici psihoterapeutul-hipnolog nu
sunt capabili să evite o astfel de capcană, poate pentru că trăirile care sunt
reevocate de răpiți au un conținut emoțional formidabil sau poate pentru că în ziua
de astăzi există prea puține persoane care știu să facă această muncă așa cum
trebuie.
Este suficient să dau un simplu exemplu explicativ - vă puteți imagina un
hipnolog răpit, care are în interiorul capului trei tipuri de interferențe extraterestre
(Luxul, Șase degete și o MEA, la alegere), care încearcă să-i explice răpitului
hipnotizat ce fac extratereștrii, în timp ce el este controlat de aceste trei forțe
extraterestre?
Acum, că și John Mack a afirmat înainte de a muri, pe RAI 3, că a fost răpit,
se înțelege de ce psihiatrul american, în atâția ani de cercetări, între interferențe
extraterestre adevărate și procese de transfer și contrataransfer, nu a reușit să
înțeleagă aproape nimic, dacă excludem lucrările de pionierat ale lui Bud Hopkins.

Note bibliografice:
Corso biennale di biopsicocibernetica Anno I - ARGOMENTO MONOTEMATICO
-“Transfert e controtransfert in psicoterapia e parapsicologia” di Felice Masi -
Laboratorio Interdisciplinare di Ricerca Biopsicocibernetica
http://members.xoom.virgilio.it/laborator26/home.htm
 Sigmund Freud

TEHNICI PNL DE STUDIU ASUPRA FENOMENULUI ABDUCTION

APLICATE TEORIEI DE UNIVERS TETRAEDRIC

PREMISĂ

În timpul studiilor legate de așa-numita ufologia, am dat peste anumite

fenomene care m-au constrâns să revăd nu doar ideea de realitate obiectivă, ci și pe
cea de virtualitate obiectivă. Pe lângă acestea, aplicarea unor tehnici de Programare
Neurolingvistică și hipnoză regresivă m-au îndreptat spre formularea unei noi
teorii despre comportamentul uman, legată nu doar de mecanismul darwinian, ci și
de o viziune integrată asupra științei oficiale recunoscute și parafizică. Prin
termenul parafizică mă refer la ceva ce se află în partea opusă a fizicii și, din acest
motiv, este în contrast cu aceasta din urmă, dar tocmai pentru că se află în partea
opusă a acesteia, existând ca și contraparte.
Dacă există fizica, există și parafizica și dacă există un fenomen fizic, există
și contrariul acestuia, care este parafizic, din simplul motiv că, dacă există un
adevăr, trebuie să existe și o minciună, care, de altfel, nu este altceva decât
imaginea speculară a primei.
Motivația care m-a determinat să formulez o abordare nouă asupra realității
derivă din necesitatea de a înțelege până la capăt cât de valide ar putea fi tehnicile
hipnotice în studiul fenomenelor care au legătură cu răpirile extraterestre și cât de
adevărate erau reconstituirile pe care creierul răpiților le ofereau hipnologului,
parcă pe o tavă de argint.
Deci, existau două aspecte, unul tehnic și altul metodologic.
Primul dintre acestea consta în a determina dacă existau mașinării care ar fi
putut măsura în mod obiectiv gradul de adevăr pe care un răpit îl exprima în
hipnoză, în timpul relatărilor sale.
Al doilea aspect era reprezentat de nevoia de a stabili un protocol
metodologic care, independent de prezența "măsurătorii", să permită obținerea
unor rezultate cu o anumită valoare.
 "O anumită valoare" este o expresie care trebuie analizată în profunzime și
care înseamnă "ceva ce poate fi considerat real în interiorul unui câmp de
probabilitate" chiar dacă nu a fost scris în niciun tratat, nu a fost studiat de nimeni,
este incomod pentru poziția actuală a științei oficiale și este mai ales adevărat,
chiar dacă pare a fi cu totul incredibil.
A spune incredibil înseamnă necredibil și trebuie să se admită că ceva, de
exemplu un eveniment, poate fi cu totul incredibil, dar la fel de adevărat -
caracterul incredibil al unui eveniment nu este un bun criteriu pentru a afirma că
acest eveniment nu există.
Știința oficială pune la îndoială prezența OZN-urilor pe planeta noastră,
pentru că acest lucru i se pare bizar și incredibil, dacă se admite inexistența unui
model matematic capabil să descrie acel fenomen, dar, pe de altă parte, aceasta nu
are un model matematic nici pentru a descrie de ce un electron, la un moment dat,
încetează să se mai comporte ca o particulă, transformându-se în undă; și cu toate
acestea fizicienii cred în dualismul undă-particulă.
Este clar că modelul mental utilizat de fizicieni, dacă trebuie acceptat în
deplinătatea sa, trebuie să fie valid și pentru OZN-uri, dar nu este așa și asta
conduce la două concluzii: ori modelul care descrie electronii este greșit, ori OZN-
urile nu există.
Prin termenul "model" nu am în vedere doar algoritmul matematic, ci mă
refer și la modul de gândire și de a raționa al științei oficiale, care trebuie să poată
utiliza mereu aceleași modele, pentru că altfel lumea ar fi descriptibilă doar cu o
serie nelimitată de excepții și acest lucru ar putea conduce la concluzia că fizica nu
există în realitate.
Dar fizica există și în curând ne vom da seama că este absolut validă și va
continua să fie, chiar și după ce voi da o nouă definiție a Universului. Dar ce
legătură are Universul cu înțelegerea anumitor procese mentale care derivă din
sindromul de abduction?
În definitiv, eu eram interesat doar să înțeleg dacă răpiții, în hipnoză,
spuneau adevărul sau mințeau și pentru asta nu ar fi fost necesar să deranjez fizica.
Ba chiar era necesar, pentru că una dintre necesitățile de bază cu privire la
revizuire avea în vedere funcționarea creierului uman și raportul pe care acesta îl
are cu realitatea înconjurătoare. E ca și cum am spune că, dacă se studiază
mașinăria care face observațiile, în același timp trebuie să se arunce o privire și la
obiectele care sunt observate, pentru a fi siguri că mașinăria funcționează bine.
E ca și cum aș fotografia o frunză și apoi aș privi fotografia având în fața
mea originalul. Dacă fotografia este la fel ca originalul, asta înseamnă că aparatul
de fotografiat funcționează bine sau că eu și aparatul de fotografiat facem aceleași
erori, sau că eu, atunci când observ fotografia, comit o eroare care are un semn
opus față de eroarea pe care o comite aparatul de fotografiat, astfel încât să o
compenseze pe a mea?
În plus, dacă eu nu aș face nicio eroare în a observa direct frunza, aș avea
același răspuns pe care o obțin observând fotografia sa?
Acestea nu trebuie să vi se pară niște întrebări absurde, pentru că oamenii de
știință și le pun în fiecare zi, în general materialiștii fac asta pe toată durata vieții.
Este vorba de a aplica modelul mental à la Popper, care utilizează rațiunea
umană și, prin excludere, produce niște rezultate care ar trebui să furnizeze cheia
pentru descrierea Universului.
Ei bine, PNL-ul (Programarea Neurolingvistică) se ocupă exact cu acest
lucru, doar cu acest lucru, exclusiv cu acest lucru.
Legea fundamentală a PNL-ului chiar afirmă că:

"HARTA NU ESTE TERITORIUL!"

Ce se are în vedere prin această expresie?

Se are în vedere că Teritoriul reprezintă realitatea exactă, pe care apoi o voi
defini ca fiind virtuală, dar pe care, pentru a simplifica, pentru moment o voi
identifica ca fiind reală.
Persoana care se află în Teritoriu extrage din acesta o impresie care s-ar
putea să nu fie cea corectă, pentru că, prin intermediul simțurilor sale, percepe
realitatea într-un mod cu totul fals și imprecis. Dacă îi cer acestei persoane să
deseneze realitatea, aceasta nu va putea să o deseneze, dar va trasa copia sa
personală, pe care o voi numi Hartă.
Harta, ca o hartă geografică sau o imagine holografică, va reprezenta
Teritoriul, dar nu va fi Teritoriul. Teritoriul nu poate fi modificat, pe când Harta
este absolut modificabilă, spune Programarea Neurolingvistică, este suficient să o
ștergi și să faci alta deasupra!
Deci, omul ar avea o viziune cu totul personală despre realitate, cea a unei
Hărți care se află pe undeva, în creierul său, unde o poate modifica, iar aceasta este
singura descoperire a PNL-ului. Aici începe și se termină toată Programarea
Neurolingvistică, în spatele ei nu mai există absolut nimic.
Dar trebuie să fac o precizare extrem de importantă, pentru că altfel se riscă
să nu se înțeleagă adevărata natură a Hărții.
În realitate, nu Harta este modificată, ci punctul de vedere pe care persoana
îl are, de fiecare dată, față de Hartă. Amintirea unui "Teritoriu" nu poate fi
modificată niciodată în structura sa fizică.
Neuronii predispuși să examineze Harta sunt mereu aceiași și trebuie afirmat
că:
CREIRUL ESTE ECHIVALENTUL UNUI HARD-DISK PE CARE SE POATE
SCRIE DOAR O SINGURĂ DATĂ

Voi aprofunda și acest aspect, prea puțin cunoscut de către "peneliști" în

general, dar se poate înțelege că singura posibilitate de a modifica o amintire în
forma sa fizică constă în a alterarea răspunsului chimic al diferiților neuroni. Dar
acest lucru nu este posibil, deci, pentru a șterge sau a altera o amintire suntem
constrânși să intervenim, arzând neuronii, distrugând practic zona din creier
dedicată acelei amintiri, fără nicio posibilitate de a altera (a scrie altceva deasupra)
mesajul conținut de aceasta.
Dar atunci ce trebuie să se înțeleagă când PNL-ul susține că Harta poate fi
modificată?
Se înțelege că se adaugă pe Hartă informații care să permită, retrăind-o, o
interpretare cu totul diferită.
A adăuga date nu este același lucru cu a șterge sau modifica ceva ce s-a
achiziționat în mod definitiv. Ceea ce am afirmat este ușor de demonstrat, deoarece
creierul face încontinuu acest lucru.
Să luăm amintirea unui episod din viața noastră care are un anumit grad de
dramatism și să ne reamintim furia pe care am simțit-o, de exemplu, atunci când
am rămas închiși pe afară și a trebuit să chemăm pompierii, care au spart ușa
pentru a ne permite să intrăm în casă. Furia este un indicator al neputinței de a intra
în propria casă, cu toate lucrurile pe care le aveam de făcut...Exact atunci trebuia să
se întâmple!
Când povestim celorlalți acest episod, după douăzeci de ani, ne scapă și un
surâs și, în mod ciudat, concluzionăm spunând:
"Atunci nu râdeam deloc, dar a trecut mult timp și acum scena mi se pare
de-a dreptul comică."
Iată că am reușit să modificăm în mod inconștient Harta evenimentului, dar
modificarea, care ne permite să vedem același episod într-un mod cu totul pozitiv
față de prima dată, conține informații adăugate, pe care înainte nu le dețineam.
O informație importantă constă în a ști că acea treabă s-a terminat cu bine și
acest lucru ne permite să vedem evenimentul cu o mai mare seninătate.
Deci, nu Harta s-a modificat, ci o serie de experiențe de-ale noastre, la
rândul lor memorate într-o altă parte a creierului, care sunt utilizate pentru a citi
Harta. Din acest motiv, un eveniment, nu ne apare ca fiind mereu același de-a
lungul diferitelor reevocări pe care le facem de-a lungul vieții.
Atunci, înseamnă că experiențele, adică noile intrări de date, sunt necesare
pentru citirea Hărții, care în sine ar părea a fi lipsită de orice semnificație.
În practică, "Harta" sunt datele, pe când experiențele reprezintă programul
utilizat pentru a le interpreta.
 Programarea Neurolingvistică nu modifică amintirea (Harta), care nu poate
fi ștearsă, dar poate modifica înțelegerea acesteia, reușind să-i altereze semnificația
inițială.
Voi compara creierul uman cu un computer deoarece:

CREIERUL FUNCȚIONEAZĂ CA UN COMPUTER

Voi porni de la această ultimă observație, pentru că a cunoaște modul în care

funcționează creierul ne permite să-l facem să funcționeze corect. Prin asta vreau
să spun că, dacă PNL-ul, "modificând citirea Hărții", poate ajuta o persoană să se
vindece de atacuri de panică și de fobii inconștiente, aceasta poate și să recupereze
amintirea unui eveniment ufologic ascuns în pliurile vreunei zone de memorie și
să-i verifice corect gradul de autenticitate.

CREIRUL MECANIC

Ce este creierul uman și cum funcționează acesta încă nu știe nimeni.

Există multe teorii, dar este mai corect să le numim ipoteze, care susțin că
creierul uman este un fel de mașinărie capabilă să urmeze doar operații biologice,
ca un organ al corpului.
Dar mai sunt și alții care îmbogățesc această viziune pur mecanică, susținând
că rațiunea nu ar consista doar în capacitatea intrinsecă a unor procese mentale de
a-și face treaba, ci că ar fi și voința de a executa munca. Și unde s-ar afla această
voință?
Mulți răspund că s-ar afla chiar în creierul uman, într-o anumită zonă, care ar
reprezenta voința umană.
Alții vorbesc despre ceva ce s-ar afla în afara creierului, pe care o numesc
"Minte", susținând că creierul este o mașinărie care urmează ordinele "Minții",
ceva de genul operator și calculator.
Școlile de ezoterism consideră Mintea ca fiind ceva ce funcționează datorită
unei voințe superioare și exterioare creierului, pe când psihologii freudieni
consideră Mintea ca fiind o zonă specializată din creier.
Deci, există o mare confuzie în acest sens, dar să le luăm pe rând.
Principalele note bibliografice despre acest subiect, tratate cu abilitate de
către Astro Calisi, vă sunt prezentate și comentate pe scurt în continuare:

GERALD EDELMAN
 Principalul reprezentant al darwinism neural, concepție conform căreia
creierul s-ar dezvolta în urma interacțiunii organismului cu mediul înconjurător,
prin intermediul unui mecanism care amintește de selecția darwinistă.

DANIEL DENNET
Susținător înflăcărat al analogiei funcționale dintre creier și computer, tinde
să diminueze importanța conținuturilor subiective, punând accentul pe procesele
efective care se desfășoară în creier.

MARVIN MINSKY
Fiind considerat unul dintre părinții inteligenței artificiale, propune un
model de minte constituit dintr-un număr mare de "agenți" specializați care
cooperează între ei.

ANTONIO DAMASIO
Neurolog portughez care critică rațiunea atribuită alegerilor noastre.
Pornind de la observarea unor cazuri clinice, el propune un model conform căruia
emoțiile și sentimentele constituie un fel de drum abreviat în multe dintre
procesele decizionale ale omului.

THOMAS NAGEL
Filozof cunoscut mai ales pentru înțeleptul "Ce ai simți dacă ai fi un
liliac?"(1), în care el critică afirmațiile reducționiste de a readministra stările
mentale proceselor observabile în mod obiectiv în interiorul creierului.

JOHN ECCLES
Reprezentant modern al dualismului minte-corp, evidențiat și de mecanica
cuantică.

ROGER PENROSE
Pornind de la observația că anumite operațiuni îndeplinite de mintea umană
nu pot fi asociate cu computerizarea, el neagă orice posibilitate de a reproduce
capacitățile mentale prin intermediul unei procesări electronice. Mai emite și o
ipoteză despre posibilitatea de a explica fenomenele conștiente în interiorul unei
teorii care să unească relativitatea cu mecanica cuantică.

JOHN SEARLE
Critică cu îndârjire modelul computerizat al minții umane, evidențiind
diferența substanțială care există între execuția mecanică a unor operații în baza
unui program (computer) și înțelegerea autentică a ceea ce se face (mintea umană).
 RICHARD RORTY
Filozof provenit din domeniul analitic, critică noțiunea de ireductibilitate a
conștiinței, susținând că același concept de "minte" este destinat să dispară odată
cu progresul cunoașterii proceselor cerebrale concrete.

HILARY PUTNAM
După o adeziune inițială la funcționalism, s-a depărtat de acesta, ajungând
să recunoască o dimensiune autonomă a stărilor mentale.

PAUL CHURCHLAND
Unul dintre principalii susținători ai așa-numitului "materialism eliminativ",
conform căruia conținuturile și stările mentale sunt cu totul reductibile la sfera
fenomenelor fizice.
Churchland refuză modelul computerizat al minții, caracterizat de o
funcționare serială, propunând în schimb o paradigmă bazată pe conexionism (în
legătură cu rețelele neuronale), care reprezintă într-un mod mai adecvat felul în
care operează creierul (execuția mai multor operații în paralel).

JERRY FODOR
Se opune analogiei dintre minte și computer, propunând un model modular
al minții, conform căruia aceasta ar fi formată din module care acționează în mod
substanțial autonom, fără a fi influențate de starea generală a sistemului.

Iată că din această bibliografie interesantă apare ideea că pentru unii autori
între computer și creier nu ar exista o diferență prea mare. Mi-a fost imediat clar că
îmi este aproape imposibil să ies din acest impas. Puteam ieși doar dacă luam totul
de la capăt și mă foloseam de cei șaptesprezece ani de experiență pe care-i aveam
în domeniul hipnozei regresive și a programării neurolingvistice aplicată problemei
de răpiri extraterestre.

TEORIA SUPER SPINULUI SAU EXAMINAREA "TERITORIUL" DIN

PROGRAMAREA NEUROLINGVISTICĂ

Teoria se naște din observația că există un pic de adevăr în toate teoriile

expuse mai sus și din convingerea că există o separație adevărată și proprie între
Minte și creier, mai profundă decât în orice teorie deja expusă, păstrând totuși
distanța față de viziunile new-age care sunt acum la modă.
 Eu chiar cred că corpul uman, din care cu siguranță face parte și creierul,
este în realitate doar unul dintre cele patru părți componente ale omului și că acesta
este format dintr-un Corp, un Spirit, o Minte și un Suflet.
Aceste patru părți nu sunt nici abstracte și nici eterice, ci cu totul
descriptibile din punct de vedere matematic prin intermediul unor algoritme
potrivite.
Pe de altă parte, nu neg că anumite persoane care studiază ezoterismul
oriental m-au convins că multe aspecte pe care le voi descrie sunt în acord cu
modurile antice de a percepe omul, când rațiunea a învins percepția dictată de
senzații.
Ideea că există un Suflet și un Spirit, pe lângă o Minte, trebuie luată în
considerație, pentru că a nu ne da seama de existența acestor componente ar
conduce, în mod inevitabil, la o percepție greșită a Universului.
După cum am afirmat deja, trebuie să verificăm Teritoriul pentru a vedea
dacă Harta îl descrie într-un mod destul de realist. Teritoriul fiind format din
întregul Univers și Mintea umană fiind instrumentul prin care putem construi
Harta, mi se părea absurd să nu luăm în considerație Mintea, Spiritul și Sufletul
doar pentru că fizicienii materialiști spun că Sufletul nu există, pentru că nu poate
fi măsurat.
Și chiar un fizician independent a fost cel care a admis existența Sufletului,
într-un articol recent publicat pe Internet: "Minte și creier - o discuție științifică
care conduce la existența sufletului" (Marco Biagini, Dottore di Ricerca in Fisica
dello Stato Solido).
http://members.xoom.virgilio.it/fedeescienza/discusitnf

Biagini susține că:

"Legile fizicii stabilesc ce tipuri de procese au loc în realitatea fizică;
excluzând reacțiile nucleare și subnucleare, care sigur că nu au loc în creier,
singurele procese posibile sunt mișcarea particulelor și schimbul de energie între
particule (ciocnirea particulelor) și între particule și câmp electromagnetic (emisie
sau absorbție de fotoni). Singurele procese fizice sunt determinate de un operator
matematic numit 'Hamiltonian', care determină și care sunt singurele tipuri de
energie existente în realitatea fizică. În realitate, Hamiltonianul este constituit din
suma unor termini, fiecare dintre ei determinând un tip de energie, cum ar fi
energia cinetică a electronului sau energia fotonului. Pentru a avea alte procese
sau alte tipuri de energie este necesar să se adauge alți termeni Hamiltonianului,
alterând astfel ecuațiile fizicii și, ca și consecință, și toate soluțiile lor. În
concluzie, legile fizicii dezmint ipoteza bazată pe materialism, conform căreia
viața psihică este generată de procese cerebrale. Legile fizicii nu permit
explicarea, și nici justificarea, nici măcar în termeni de principiu sau concept,
existența vieții psihice, dar nici existența celei mai banale senzații. "
În articol, Biagini susține anumite lucrări, cu care eu nu sunt întru totul de
acord, apoi termină astfel:...
"Legile electrodinamicii cuantice pot deci să fie considerate principale
principiile care determină toate procesele moleculare și biologice. Ideea este că
astfel de principii furnizează, cel puțin în principiu, o explicație mecanică
consistentă tuturor proceselor moleculare și biologice, dar nu explică, nici măcar
în principiu, existența vieții psihice. Legile fizicii dezmint astfel ipoteza de bază a
materialismului, conform căruia viața psihică ar fi generată de procese biologice
sau cerebrale. Viața psihică (senzații, emoții, gânduri, etc.) depășește legile fizicii
și deci cauza existenței vieții psihice nu poate fi identificată cu creierul; viața
psihică cu siguranță a fost generată de o componentă care nu este fizică sau
biologică, ci poate supranaturală - spiritul sau sufletul. Deci, există două realități
diferite - realitatea fizică, sau Universul, care are în sine o structură matematică
(legile fizicii) care determină fiecare proces fizic, chimic și biologic; realitatea
psihică care depășește astfel de legi este, prin urmare, realitatea psihică care trece
dincolo de astfel de legi, trecând și de realitatea fizică."
Omul de știință nu știe să dea o explicație concludentă, dar știe că există cu
siguranță ceva ce pilotează, iar eu spun ceva ce reprezintă voința creativă și
gândirea creativă și care se manifestă prin intermediul unei activități cerebrale.
Ca să completez ceea ce s-a afirmat mai sus, în calitatea mea de profesor de
chimie organică, m-am întrebat adesea ce anume dă viață materiei nude și brute.
Mă întrebam, la fel cum fac și mulți dintre studenții mei, ce este în realitate viața.
La universitate nu există un răspuns la această întrebare, sau mai bine spus,
există o serie de discursuri faimoase din care se deduce imediat că nimeni nu a
înțeles nimic.
Când studiem evoluția corpului uman pornim de la particulele cele mai mici,
ca să ajungem apoi la sisteme extrem de complicate, pe care noi le numim
evoluate, dar adevărata cauză a evoluției îi scapă oricărei conotații.
Da, este adevărat că evoluționiștii susțin că este vorba despre evoluție, dar
aceștia ar trebui să știe că evoluția se pare că își asumă procese
contratermodinamice, ca să folosesc cuvintele Ilja Prigogine, care a primit premiul
Nobel în chimie pentru studiile sale asupra proceselor ireversibile.
Cu alte cuvinte, nu există nicio rațiune pentru care un corp fizic să se nască.
Moartea reprezintă un proces exotermic, care oricum nu este spontan, dar
nașterea cu certitudine nu este un proces spontan, pentru că este endotermic.
Atunci de ce apare nașterea?
Când devine viu țesutul uman?
Când se unesc două celule? Înainte sau după începerea vieții?
 Ce este începutul vieții? Ce este acel ceva care la un moment dat face
diferența?
O moleculă este o moleculă și cu asta basta - dar când devine vie?
Răspunsul meu, obținut și din analiza rezultatelor obținute de la răpiți în
hipnoză regresivă, este următorul: în afară de corp mai există și altceva, unde se
află informația vieții, care nu este altceva decât voința de a trăi - o esență
conștientă, care deci are conștiință de sine, care se sustrage măsurătorilor fizicului.
Acest ceva poate că are de-a face cu Sufletul lui Jung, Hilmann, Platon și
Plotin, pentru milenii ascunsă față de percepțiile lobului stâng al creierului nostru.
Teoria Super Spinului, despre care am vorbit deja, explică perfect existența
acestei entități și a altora care constituie corpul uman, cum ar fi Mintea și Spiritul,
și în plus ne permite să înțelegem și de ce fizica nu poate studia, prin Hamiltonienii
săi, niciuna dintre aceste trei părți, din simplul motiv că:

AXA CONȘTIINȚEI ESTE RELĂ, PE CÂND ALGORIMII SUNT VIRTUALI,

LA FEL CA ȘI LUCRURILE PE CARE ACEȘTIA LE DESCRIU, ADICĂ
SPAȚIUL, TIMPUL ȘI ENERGIA

REALITATE ȘI LIBER ARBITRU - TERITORIUL PROGRAMĂRII

NEUROLINGVISTICE

În mediile new-age se discută, astăzi la fel ca ieri, despre posibilitatea ca

Universul în care trăim să fie o mare mașinărie în care cineva ne-a introdus ca
pioni într-un joc tridimensional care se pare că este real, dar care în realitate nu
este altceva decât un mare joc video, în care jucătorul este Dumnezeu, iar noi
suntem niște pioni, inconștienți de ceea ce se întâmplă, dar dotați cu o anumită
libertate de acțiune.
Deci, Universul este o hologramă imensă cu totul virtuală, adică finită?
Există cu adevărat liberul arbitru?
Suntem într-un Univers cazual sau cauzal?
Există un raport adevărat între cauză și efect?
Legile fizicii există cu adevărat?
După cum se poate observa, sunt multe întrebări și, dacă reușim să
răspundem măcar la o parte dintre acestea, vom ști cu siguranță mai multe despre
acea cutie mare, adică Universul care ne conține.
 Se fac multe speculații în legătură cu aceste subiecte, dar nu mișcarea new-
age și-a pus pentru prima dată aceste întrebări, ci fizicienii, chiar și cei care fac
parte din ultima generație.
Atunci să ne întrebăm imediat dacă lucrurile care se întâmplă sunt
previzibile, dacă au fost deja prevăzute, sau sunt fructul unei întâmplări,
determinate de multiple variabile. Trebuie să ne punem această întrebare pentru a
ști dacă tot ceea ce facem este fructul voinței noastre sau e dictat de un program
universal în care noi suntem doar niște "spirite" care se mișcă datorită unor
subprograme infinite.
Două puncte care se întâlnesc în spațiu pot decide să facă și altfel chiar dacă
există niște legi fizice care descriu în detaliu legile mișcării?
Dacă există legi fizice precise pentru tot ce se mișcă în Universul nostru,
atunci nu există liberul arbitru, de exemplu, în ceea ce privește mișcarea noastră.
În realitate, ar exista legi precise și inviolabile și ele ar fi cele care ne
dirijează corpul în anumite direcții - voința noastră nu ar fi a "noastră", ci fructul
unei serii de reguli scrise dinainte, pe care noi am fi obligați să le respectăm în
fiecare clipă a existenței noastre.
Dacă ne îndrăgostim voința noastră decide asta sau o serie de reguli, de legi
fizice, care stabilesc de cine trebuie să ne îndrăgostim într-un anumit moment din
viața noastră?
Dar să ne întoarcem la simpla mișcare a două punct inutile în spațiu. Vom
vedea imediat că aceste două puncte sunt foarte utile pentru demonstrația noastră.
Există cel puțin trei tipuri de fizică, cu trei tipuri de legi, toate diferite, iar
astăzi, într-un moment istoric, când știința încearcă o unificare totală, par a fi un
pic prea multe.
Cele trei fizici, având trei tipuri diferite de legi, sunt caracterizate de filozofii
diferite, cu viziuni și înțelegeri diferite asupra întregului Univers.
1. Pentru fizica clasică Universul este descris de legi la fel de clasice - nu
există liber arbitru, pentru că mișcarea celor două puncte este descrisă de legile
mișcării, care ne vor spune cu exactitate, chiar și cu un milion de ani înainte că
acestea se vor întâlni într-un anumit loc și într-un anumit timp.
2. Pentru fizica cuantică lucrurile stau diferit. În realitate, în fizica cuantică
nu există un continuum energetic, ci o serie de "trepte" de energie. Pentru acest tip
de fizică în primul rând timpul nu există, în sensul că nu apare în formulele care
descriu ceea ce se întâmplă - tot ce se întâmplă se are loc în momentul zero.
Bineînțeles că formulele sunt diferite de cele ale fizicii clasice, dar aici liberul
arbitru este doar parțial obscurat, dar doar parțial, de faptul că nu se poate stabili
dacă un lucru se va întâmpla - ci se spune că există o probabilitate ca acesta să aibă
loc. Probabilitatea este exprimată de o curbă numită "curba lui Gauss", care are
forma unui clopot. Acolo unde curba este mai înaltă, există o probabilitate mai
mare ca un eveniment să se întâmple. Deci, chiar dacă știm că există cele două
puncte ale noastre și chiar dacă cunoaștem și energiile lor, nu putem să stabilim cu
exactitate legile mișcării. Poate că pentru fizica cuantică există un fel de liber
arbitru parțial?
3. Iar pentru fizica relativistă spațiul și timpul se modifică încontinuu,
fluctuând regulile care stabilesc modul în care se calculează rezultatele. Deci, dacă
cuiva punctele i s-ar părea deja unite în întâlnirea finală, pentru altcineva,
poziționat în alt loc, cele două puncte abia urmează să se întâlnească. Dar atunci,
evenimentul a avut loc sau nu?
Diversitatea acestor trei abordări constă în faptul că pentru prima, adică
fizica clasică, atât obiectul observat, cât și observatorul, sunt legați între ei în mod
invariabil în timp. În acest caz primul punct știe exact ce va face al doilea și
viceversa, și, dintr-un anumit punct de vedere, cele două puncte sunt
autoreferențiale - nu există liberul arbitru.
În al doilea caz, adică în fizica cuantică, primul punct, necunoscând timpul,
nu știe cu certitudine ce se va întâmpla cu celălalt punct - există un fel de liber
arbitru.
În al treilea caz, adică în fizica relativistă, este adevărat că primul punct îl
vede diferit (în mod relativ) pe cel de-al doilea, ca și când o lentilă distorsionantă
i-ar altera imaginea, dar primul punct știe acest lucru, știind și că nu trebuie să-i
dea dreptate fantasmei celui de-al doilea punct. În plus, primul punct cunoaște
perfect legile care reglează variabilitatea și inadecvarea observațiilor sale și, deci,
este capabil să prevadă ce îi rezervă viitorul - și în acest caz nu există liber arbitru.
Noile teorii cuantice prevăd că nu doar energia este cuantificată, ci și spațiul
și timpul sunt astfel. Pe cele trei axe care descriu Universul incertitudinea ar da
impresia că mărește posibilitatea de, cu toate că există legi fizice, a nu se reuși
cunoașterea rezultatul final al ecuațiilor și nu se poate să se susțină, cumva, că
acest lucru se întâmplă pentru că umanitate nu este legată de formule, dar aceasta
poate să discearnă, deci să manifeste propriul liber arbitru.
În mediul cuantic, de exemplu, se poate întâmpla ca în lumea particulelor
subatomice oricum să existe o probabilitate ca un fenomen să se întâmple, chiar
dacă nu există certitudine, există totuși o oarecare indicație, ca și când Universul ar
spune: "Poți face ceea ce vrei, dar te sfătuiesc să faci cum spun eu."
Dacă în fizica cuantică un microeveniment are aceste caracteristici, o
succesiune de microevenimente construiește un macroeveniment, a cărui
posibilitate de a se întâmpla ar putea fi diferită de zero. Se observă că legile fizicii
se pot schimba în funcție de ceea trebuie calculat.
Fizica cuantică este cu siguranță foarte ciudată, dar este cu siguranță o
realitate, la fel cum este și fizica relativistă, însă, în timp ce prima stabilește că
între observator și obiectul observat există o influență activă, pentru a doua, între
observator și obiectul observat nu există interacțiune. Pentru fizica cuantică între
observator și obiectul observat există un fel de influență reciprocă - obiectul
observat știe când este controlat și, prin urmare, tinde să se comporte diferit față de
cum s-ar comporta dacă nu ar fi observat.
Este un aspect care pare a fi incredibil, dar, în fapt, este o realitate.
Deci ar exista o putere decizională cu privire la comportamentul care trebuie
asumat, atât din partea observatorului, cât și a obiectului observat?
Fizicienii cuantici de tip vechi susțin că acesta este rezultatul așa-numitului
Principiu de Incertitudine a lui Heisemberg, care stabilește că, dacă se cunoaște
viteza unui lucru, atunci nu i se cunoaște poziția și viceversa. Este o incertitudine a
dualismului undă-particulă, conform căruia materia are și o natură ondulatorie, dar
uneori se comportă ca și undă și uneori ca particulă adevărată, dintr-un motiv care
nu este cunoscut.
În realitate, cineva a început să suspecteze că observatorul însuși este cel
care decide, din proprie alegere, cum să se comporte - este ca și cum am spune că
observatorul este cel care interacționează cu Universul și decide, în mod
inconștient, dacă vrea să vadă obiectul observat sub formă de undă sau sub formă
de particulă. De aici ar deriva intervenția voinței observatorului în modificarea
Universului care îl înconjoară, pentru a crea ceea ce vrea, o realitate virtuală al
cărui constructor ar fi chiar el însuși. Acest lucru implică Conștiință de sine din
partea observatorului.
Fizicienii moderni numesc acest nou concept într-un mod foarte științific,
atribuindu-i numele de "parametru ascuns" - ceva ce leagă observatorul de obiectul
observat, într-un mod inseparabil, chiar și la o distanță infinită, astfel încât unul să
știe mereu ce face celălalt și să poată, nu neapărat să "decidă", cum să se comporte,
ci să fie determinat în mod fizic să se comporte într-un anumit fel.
Deci, diferența care există între fizicienii cuantici vechi și cei care aparțin
curentelor mai filo-new-age constă tocmai în următorul lucru - primii sunt
fundamental determiniști, iar ceilalți s-ar putea defini ca fiind holiști.

CIUDĂȚENIILE FOTONILOR ȘI LIBERUL LOR ARBITRU

Atunci să analizăm mai profund anumite aspecte ale fizicii cuantice, pentru
că, dacă dorim să știm dacă avem sau nu liber arbitru, trebuie să facem acest efort.
În limbajul mecanicii cuantice se spune că în actul măsurării starea
"colapsează" în unele dintre multiplele potențiale "autocondiționate", dotate cu
"autovaloare" definită. "Autostările" sunt acele "stări" deosebite care există "în
mod obiectiv" în realitatea fizică. În schimb, celelalte "stări" sunt niște
"suprapuneri" de autostări și, ca atare, nu au corespondență obiectivă în realitatea
fizică, chiar dacă descriu perfect sistemul cuantic examinat.
În 1927 Heisenberg, prin al său "Principiu de Incertitudine" a afirmat și că
dacă măsurăm cu mare precizie poziția unei particule, vom avea o anumită
incertitudine în legătură cu viteza sa și viceversa, iar acest fapt se datorează
faptului că "autostarea" poziției nu reprezintă și "autostarea" vitezei, pentru că față
de autovalorile vitezei acesta se găsește într-o "stare de suprapoziționare".
Cu alte cuvinte, pe de o parte fizicienii holiști spuneau că observatorul era
capabil să influențeze fenomenul fizic (stare non-obiectivă), iar pe de altă parte
fizicienii cuantici clasici spuneau că obiectul observat exista așa cum era (stare
obiectivă), independent de existența observatorului.
De exemplu, se putea ști dacă un electron este o undă sau o particulă?
Iată interpretarea "de la Copenaghen":
"Este adevărat că realitatea cuantică există într-o stare indefinită și 'non-
obiectivă', dar nu din acest motiv este nevoie de un observator conștient - este
suficient să aibă loc o 'reacție termodinamică ireversibilă', pentru ca starea non-
obiectivă să devină o stare obiectivă - de exemplu, un electron, pentru a putea fi
recunoscut într-un revelator, trebuie să aibă o 'reacție termodinamică ireversibilă'
cu însăși revelatorul, și o astfel de reacție este suficientă pentru a-l revela în
'lumea obiectivă' a fizicii clasice, fără necesitatea unui subiect conștient care să-și
dea seama de acest lucru."
Cu aceste cuvinte se exprima cu câțiva ani în urmă fizicianul Fabrizio
Coppola într-o cartea de-a sa, cu titlul "Teorii asupra realității" și vroia să spună
că înainte de interacțiunea care îl va face pe obiectul observat să interacționeze
ireversibil cu observatorul, nu știm ce anume măsurăm, dar apoi obiectul observat
își definește natura, dar doar după măsurătoare sau după o interacțiune ireversibilă
(măsurătoarea este o interacțiune ireversibilă).
Dar vai! Recent, grupul lui R. Chiao, de la Universitatea din Berkeley, a
demonstrat că "prăbușirea funcției de undă" nu este neapărat un proces ireversibil,
aruncând cu picioarele în sus interpretarea pe care fizicienii de la Copenaghen au
inventat-o cu mulți ani înainte.
 LA VÂNĂTOARE DE VULPI CU FOTONII

Dacă se împușcă un grup de fotoni într-o țintă compusă dintr-o mască cu

două găuri mici, câțiva fotoni trec printr-o gaură și alții prin cealaltă gaură, dar
ceea ce se vede în spatele măștii, pe adevărata țintă, este o imagine de interferență,
care demonstrează că fotonii s-au comportat ca și unde, nu ca particule.
Nu-i rău! Asta înseamnă că fotonii sunt unde!
Însă, dacă se împușcă în țintă doar un foton, pe țintă iar se observă imaginea
de interferență, ca și când fotonul ar fi trecut prin ambele găuri în același timp.
Nu-i rău! În acest caz se spune că unda asociată fotonului are o anumită
probabilitate de a trece printr-o gaură dau prin cealaltă, deci, dacă fotonul este o
undă, și un singur foton va avea o probabilitate de 50% de a trece prin ambele
găuri.
Dar dacă fotonul este oprit, cu un revelator, înainte ca acesta să fi trecut prin
mască, acesta se prezintă ca o particulă.
Un lucru ciudat, dar și acesta este explicabil - revelatorul a interacționat
ireversibil cu fotonul, alterându-i imaginea reală.
Dar atunci de ce nu face asta și ținta poziționată în spatele măștii?
Pentru că fotonul a trecut prin mască, care a interacționat cu fotonul însuși,
făcând astfel încât să se comporte ca o undă?
Deci, înainte de a trece prin mască, fotonul este o particulă și apoi o undă?
 Bine! Să așezăm un revelator de fotoni în spatele măștii. Astfel, ar trebui să
revelăm fotonul ca undă și să vedem încă și imaginile de interferență.
De această dată fotonul traversează masca, dar se comportă ca particulă și nu
doar că nu creează imaginile de interferență, dar și trece doar printr-o singură
gaură, nu prin ambele - fotonul se pare că decide să se comporte ca o particulă dacă
se pune un revelator, dar dacă nu se pune un revelator se comportă ca o undă.
Dar nu numai! Dacă se așează revelatorul imediat în spatele găurii din
dreapta, fotonul va trece doar prin gaura din dreapta, dar, dacă se așează pe stânga,
fotonul va ști exact unde a fost mutat revelatorul și va trece prin gaura din stânga.
AJUTORRRRR! Fotonii îmi citesc mintea?
Nu, domnilor! "Cunoașterea unui sistem îi alterează acestuia starea fizică",
afirmă tot Coppola.
Deci, Universul ar fi o abstracție ce devine reală imediat ce este percepută,
dar, în funcție de ceea ce se dorește să se vadă, acesta se va manifesta exact în acel
fel și exact așa va deveni real.
Până la urmă, proverbul "Fiecare găsește ceea ce caută" ar fi o descriere
bună pentru ceea ce am afirmat până acum. Vrei să vezi un foton ca particulă? Ia
forma de cunoaștere pentru care acesta se va comporta astfel, dar dacă vrei să vezi
un electron ca și undă, schimbă-ți formele de cunoaștere.
Deci, în funcție de cunoașterea pe care tu o ai despre Univers, acesta îți va
apărea în mod diferit - interacțiunea dintre creier și restul reprezintă parametrul
ascuns al fizicienilor.
Deci, de acest parametru ascuns trebuie să se țină cont.
Iată de ce am decis să adaug o axă, cea a Conștiinței, la cele trei axe de
Spațiu, Timp și Energie, care caracterizează vechea Teorie a Super Spinului,
pentru a da naștere la altă teorie, mai modernă, în care omul este format din trei
componente specifice, despre care anticii deja amintiseră - Corpul fizic, Mintea,
Sufletul și Spiritul, dar de această dată bine definite din punct de vedere
geometric și deci, dacă doriți, definite și matematic determinabile.

CREIERUL UMAN CA ȘI SUPERCONDUCTOR

Să le luăm pe rând! Ceea ce pare a fi fundamental este cunoașterea

Universului, care nu se mai explică prin formulele fizice, ci prin intermediul unui
soi se Conștiință de Sine.
A fi conștient de un fenomen ți-ar permite să-l vezi cu proprii ochi, exact
cum ne spune Conștiința noastră. Putem avea impresia că un electron este o
particulă, dacă o căutăm ca atare, pentru că suntem convinși că acesta este o
particulă, dar dacă îl vedem și îl simțim ca undă, acesta ne va apărea ca undă.
 Atunci am putea afirma că putem vedea un electron și ca un fluture - ar fi
suficient să fim convinși că este vorba despre un fluture, să proiectăm un
experiment care să evidențieze caracteristicile oportune și să fim liniștiți că
electronul și-ar asuma caracteristicile dorite.
Însă, a face această afirmație implică și să declarăm că nu electronul se
prezintă în mod diferit, ci mai degrabă cunoașterea noastră cu privire la electron,
care ne permite să-i evidențiem doar anumite aspecte, pe rând. Mergând mai
departe, s-ar putea afirma că mintea noastră este capabilă să relaționeze cu
Universul, modificându-i anumiți parametri, astfel încât să "construiască" aspectul
extern a ceea ce noi vrem să observăm și să descriem.
Deci, noi am fi constructorii parțiali ai realității noastre cotidiene.
O realitate preconstruită oricum ar exista și ar urma mereu un drum
energetic mai economic (o curbare minimă a spațio-timpului, după Rosen-Einstein
și fizica relativistă), dar noi am putea interacționa cu această realitate cu o energie
minimă, modificând-o după plăcere, numai dacă am fim capabili să intervenim
asupra parametrilor fizici care o caracterizează.
Astfel, ar apărea o explicație pentru unele aspecte ale realității, legate de
acele forțe, clasificate în mod eronat ca paranormale, care însă sunt doar relaționate
cu faimoșii parametri ascunși ai fizicii cuantice.
A ridica o carte fără să o atingi, a îndoi o lingură fără nicio interacțiune
aparentă, a avea forme de precogniție, ar fi manifestări ale alterării parametrilor de
energie joasă ai Universului care ne înconjoară.
Pentru a face asta creierul ar trebui să fie capabil să interacționeze cu
parametri fizici care descriu local Universul; adică ar trebui să fie un fel de senzor
(iar acest lucru a fost deja demonstrat - n.a.) capabil să acționeze ca un
superconductor biologic.

DAȚI-MI DOUĂ PUNCTE ȘI VOI ÎNĂLȚA UNIVERSUL

Să ne întoarcem acum la cele două puncte ale spațio-timpului, care se izbesc

unul de altul - izbirea este previzibilă într-o anumită măsură, doar dacă
observatorul nu intervine. Dacă observatorul intervine, o poate face într-un mod
"slab", doar prin simpla observare a fenomenului în sine, sau o poate face într-un
mod "puternic", dacă este capabil să altereze parametri Universului, care sunt
minimizați din punct de vedere termodinamic.
Intervenind într-un mod slab îl alterează doar ușor și, în mod inconștient,
parametrii dau naștere Principiului de Incertitudine a lui Heisenberg și la tot ce este
descris cu termenii de probabilitate ca cele două puncte să se întâlnească; însă a
încerca modificarea puternică a caracteristicilor de energie minimă ale Universului
înseamnă a impune propria voință asupra faptului că evenimentul va avea sau nu
loc.
Deci, în acest context, exercitarea liberului arbitru ar fi posibil în mod fizic.
Două puncte care urmează să se întâlnească reprezintă pentru fizica cuantică
două autostări caracterizate de două autovalori exacte. Aceste două autovalori au
componente energetice, spațiale și temporale într-un Univers în care aceste mărimi
apar ca fiind cu totul cuantificabile. După ce s-au unit cele două puncte într-un
singur loc, este evident că acestea, în acel loc și în acel moment, trebuie să fi luat
aceleași autovalori.
Nu ar mai exista diferențierea între cele două puncte, pentru că acestea ar fi
caracterizate de autostări identice. Cele două puncte, care cu o clipă înainte erau
degenerate (se numesc degenerate două funcții de undă identice, dar care au valori
ale energiei potențiale diferite), ar fi, o clipă după aceea, unul și același lucru.
După ciocnire nu mai există urma faptului că înainte existau două puncte care urma
să se întâlnească. Evenimentul ar fi "devorat" întreaga sa istorie, modificând toți
parametrii relaționați cu timpuri și locuri.
Cu alte cuvinte, înainte ca evenimentul să aibă loc, realitatea era alta și a
modifica evenimentele înseamnă a modifica realitatea obiectivă.
Pe când cel care a asistat la eveniment din exterior își "amintește" că înainte
existau două puncte și că apoi unul dintre cele două a dispărut, iar pentru cele două
puncte nu există memoria a ceea ce erau înainte. Deci, realitatea obiectivă depinde
de punctul de observație, dar nu cum spune Einstein, adică din cauza unor
fenomene relativiste, ci datorită conștientizării diferite a fenomenului.
Experimentul ar putea fi realizat cu doi bozoni (particule subatomice caracterizate
de valori de spin inegale), care ar reprezenta cele două puncte ale experimentului.

CONȘTIINȚA PERCEPE ÎN MOD DIFERIT REALITATEA, ÎN FUNCȚIE

DE NIVELUL SĂU DE CUNOAȘTERE

După opinia unora, creierul nostru ar fi organul capabil să interacționeze cu

realitatea, trăind-o diferit, fie din cauza nivelului diferit de Conștiință pe care îl are
fiecare, fie alterându-i diferiții parametri.
Tehnica care ar trebui utilizată ar fi cea descrisă de maestrul Yogi Maharishi
Mahesh, care este indicată prin sigla MT (meditație transcendentală). Maharishi,
laureat în fizică, a propus primul intervenția Conștiinței ca parametru adițional și
necesar teoriei unificării forțelor, pe care fizicienii le caută de anii de zile.
 Ca să fiu sincer, în acest sens au fost obținute multe rezultate repetabile și
măsurabile de școala Maharishi. Așa-numitul "efect Maharishi" este constituit
dintr-un grup de persoane care, aflându-se în meditație transcendentală, își
dirijează gândul într-o anumită direcție. Măsurătorile, de natură cu precădere
statistică, efectuate după meditații s-ar părea că indică modificări sensibile ale unor
parametri ai realității obiective.
După părerea lui Maharishi, creierul uman ar fi capabil să se opună
câmpurilor electromagnetice (și după părerea mea și gravitaționale - n.a.),
anulându-le unele efecte nefaste și ajutând ființa umană să trăiască în armonie cu
Cosmosul. O confirmare științifică în favoarea acestui concept a fost obținută în
niște experimente recente în care s-a verificat influența Conștiinței umane asupra
dispozitivelor fizice (experimente conduse de PEAR, Princeton Engineering
Anomalies Research, Scientific Studies of Consciousness-Related Physical
Phenomena).
Deci, nu trebuie să ne gândim că omul este capabil să-și construiască un
Univers doar pentru el, așa cum vrea el, ci că, conform acestei abordări, este
capabil să modifice local Universul în care se află, mai mult sau mai puțin,
proporțional cu cantitatea de efect Maharishi pe care este capabil să-l producă cu
creierul său, sau unind laolaltă mai multe creiere.
În realitate, efectul Maharishi pare a fi funcția pătratului numărului de minți
care participă la MT (meditație transcendentală).

SUPER SPINUL ÎN VERSIUNEA SA GENERALĂ

Acum câțiva ani m-am dedicat formulării unei ipoteze de muncă care
construiește, pe niște parametri noi, o fizică nouă. Se năștea astfel Teoria Super
Spinului (SSH). Într-o astfel de teorie, a cărei structură restrânsă inițială a fost
fructul colaborării cu inginerul Alfredo Magenta, fiind apoi revăzută de inginerul
Luciano Pederzoli, se susținea că Universul putea fi descris de trei descriptori
ortogonali între ei, care erau Spațiul, Timpul și Energia potențială.
În acest mediul, oricare punct din Univers putea fi descris de către un
operator matematic numit rotație.
În acel sistem triasic fiecare axă principală era subdivizată în trei axe
secundare, la rândul lor ortogonale între ele, care identificau trei direcții (trei
versori rotaționali - n.a.) - procedând astfel se obțineau trei dimensiuni spațiale, dar
și trei temporale și trei energetice. În acest Univers se definea un punct
caracterizându-l cu un singur operator matematic - operatorul rotație.
 Operatorul rotație, ca și operatorii adunare, scădere, multiplicare și
diviziune, permitea definirea oricărui punct din Univers sub formă de câmp
magnetic, electric și gravitațional, unificând astfel forțele și fizicele actuale.
Cu alte cuvinte, se spunea că oricare punct al ansamblului de puncte care
constituie câmpul universal era caracterizat de o rotație, cu un vector propriu și un
versor (vectorul este lungimea săgeții, prin care fizica reprezintă mărimea efectului
vectorial, pe când versorul reprezintă direcția în care este îndreptată săgeata - n.a.).
Dacă un punct se rotea pe axa Energiei se manifesta ca masă aparentă, dacă se
rotea pe axa Spațiului se manifesta ca și câmp electric aparent și dacă se rotea de-a
lungul axei Timpului, se manifesta ca și câmp magnetic aparent (virtual aș fi
adăugat eu - n.a.).
Conservarea spinului și anumite legi de geometrie reglau totul. Deci, dacă un
punct din Univers nu se rotea, exista oricum, dar nu era vizibil - deci era
transparent, ca și când nu ar fi existat.
Deci, legea care regla Super Spinul era următoarea: dacă un operator
matematic acționează asupra a ceva (fizicienii cuantici ar fi spus: pe o funcție de
undă - n.a.) atunci acel punct din Univers este vizibil (și se prezintă sub formă de
câmpuri electrice, magnetice sau gravitaționale - n.a.), dar dacă punctul din
Univers nu se rotește, rămâne invizibil.
Se teoretizau astfel anumite ecuații care descriau Universul în toate detaliile
sale.
În anumite cazuri ipoteza a generat interesul fizicienilor și în altele a fost
considerată fructul unei nebunii totale!
Primele rezultate, care nu erau chiar descurajante, au produs neînțelegeri,
datorate mai ales problemelor de limbaj și neînțelegeri datorate, ca de obicei,
ignoranței celor care cunosc fizica, dar care nu-și cunosc propriile limite, au
condus la faptul ca teoria să fie parcată pe anumite site-uri de pe internet, în
așteptarea unor îmbunătățiri ulterioare.
În această perioadă m-am interesat tot mai activ de problema răpiților, adică
acele persoane care susțin că au fost răpite de către extratereștri.
Utilizarea tehnicilor de Programare Neurolingvistică și a hipnozei regresive
îmi permisese să evaluez în mod pozitiv fenomenul abduction, care, în aproximativ
șaptesprezece ani de studiu, s-a prezentat în fața ochilor mei ca fiind cu totul real!
Practicând hipnoza regresivă pe un număr de peste două sute de răpiți, mi-a
permis să observ că, în unele cazuri, se manifesta un proces de "separare de
esență".
Răpitul nu numai că avea personalități multiple, fie ele terestre sau
extraterestre, dar putea și să prezinte conștiința unor "ființe" cu totul diferite.
 În mod deosebit, aceste "esențe" nu erau familiarizate cu dimensiunea
temporală, se defineau ca fiind "matrice de puncte de lumină" sau spuneau că
"locuiesc între un timp și altul".
Din punct de vedere cuantic toate acestea aveau un sens.
Aceste "esențe" se autodefineau ca fiind "Suflete"!
Descrierea pe care o făceau aceste esențe ființelor umane erau mereu același
și, continuând experimentarea pe o durată lungă de timp, am ajuns la concluzia că
ființa umană era compusă din patru componente fundamentale: Corpul, Mintea,
Sufletul și Spiritul.
În plus, eram capabil să izolez componentele singulare ale unui răpit
hipnotizat și să interoghez o singură componentă pe rând. Dar nu numai. Eram
capabil și să hipnotizez doar acea componentă, degenerând-o din contextul total.
Îmi dădeam seama că mă aflu în fața unei descoperiri foarte importante.
Descoperisem adevărata natură umană? Poate că da!
Aceasta fiind o cercetare pluridisciplinară, m-am îndreptat spre istorie și
legendele antice.
Dar nu numai! Mi-am îndreptat atenția și spre cele care astăzi sunt
identificate ca fiind aspectele ezoterice ale Universului nostru.
Fizica clasică ar fi oripilată, din simplul motiv că luam în considerație ceea
ce spuneau vechii sumerieni, egiptenii, indienii din America sau celții. Toți aceștia
afirmau că ființa umană era formată din patru lucruri:
- Corpul, numit de egipteni Kha.
- Mintea, numită de egipteni Ka.
- Spiritul, numit de egipteni Akh.
- Sufletul, numit de egipteni Ba.

Dând de-o parte informațiile despre problema abduction, eram capabil să

construiesc o nouă ipoteză asupra structurii Universului, o ipoteză care, în mod
ciudat, era cea care deriva din ideea lui Maharishi, dar, ca totul să iasă așa cum
trebuie, Super Spinului trebuia să i se adauge o axă, exact cea a Conștiinței!
O astfel de axă se poziționa între celelalte trei axe deja existente, astfel încât
să construiască un adevărat tetraedru, în centrul căruia se afla originea Universului
și de unde porneau axele Spațiului, Timpului, Energiei și Conștiinței.
În realitate, axa Conștiinței a fost prevăzută de Super Spinul redus, pentru că
în acea lucrare se afirma că ființa primordială (Dumnezeu? - n.a.) a existat
dintotdeauna, dar, pentru că nu se rotea, se afla într-o stare în care nu era conștientă
de sine.
Dintr-o dată a început să se rotească (iată că Super Spinul începe să
funcționeze - n.a.) și a înțeles atunci că există, adică a devenit conștientă de sine,
dar nu se cunoștea încă pe sine.
 Rotația de-a lungul axei Conștiinței devine imediat rotație de-a lungul celor
trei axe, ale Spațiului, Timpului și Energiei, pentru a construi un Univers în care
ființa să se poată divide în toate formele posibile de rotație, în toate esențele sale,
astfel încât acestea, degenerate dintr-un punct de vedere cuantic, să poată să se
observe între ele și să cunoască pe sine.
Cu cât apărea o rotație pe axele Spațiului, Timpului și Energiei, cu atât
dispărea rotația de-a lungul axei Conștiinței. Ființa primordială se cunoștea pe sine,
dar pierdea progresiv propria Conștiință de sine, reevocând Principiul Incertitudinii
lui Heisemberg.
La final, ființa primordială, Universul, ar fi înțeles cu era făcută, dar în acel
moment nu ar fi mai avut Conștiință că există și s-ar fi stins, poate pentru a
redeveni, în mod ciclic, Conștientă că există, uitând cum era făcută (în realitate,
rotația se conservă mereu - n.a.)

PATRU ASPECTE ALE FIINȚEI

Dacă aruncăm o privire la acest Univers bazat pe patru axe, ne dăm seama
imediat că acestea divid Universul Super Spinului în patru zone, în care doar trei
axe au valoare. În realitate, există următoarele posibilități:

AXE CUNOAȘTERE DESCRIEREA ESENȚEI

ACTIVE TIPUL ESENȚEI LIPSĂ

S-T-E Corp fizic Conștiință Învelișul exterior, fără voință

S-T-C Spirit Spațiu Esență mortală, fără înțelegerea

spațiului
T-E-C Minte Energie Amintirea de sine, amintirea
experiențelor proprii
S-C-E Suflet Timp Eul ancestral imortal, care nu
cunoaște timpul.

Acest tabel descrie ceea ce afirmau egiptenii antici, vorbind despre Zeul
Thot, sau popoarele din nordul Europei, vorbind despre Odin (Votan).
Subdivizarea era în acord perfect cu fenomenologia răpirilor extraterestre,
unde corpuri fără voință coexistau cu alte entități, cum ar fi un Spirit, o Minte și, în
anumite cazuri, un Suflet.
 Datele care ieșeau la suprafață în hipnoză regresivă, conduceau la concluzii
precise cu privire la natura extratereștrilor și la jocul pe care aceștia îl desfășurau
pe planeta noastră.
Trecând peste aceste considerații, care nu trebuie tratate în această lucrare,
apărea o descriere a modul în care este făcută o ființă umană.
Am observat că răpiții hipnotizați, când reușeau să "intre în legătură" cu
"Sufletul" lor, deveneau tot mai conștienți de realitatea lor și acest lucru îi
conducea, la sfârșitul hipnozei, la un mod diferit de a se recunoaște, mai buni, mai
maturi și capabili să înțeleagă mai bine Universul care-i înconjura.
Toate acestea m-ar fi ajutat apoi să rezolv problema abduction, nu doar în
ceea ce privește înțelegerea fenomenului, ci și posibilitatea de a bloca în mod
definitiv fenomenul, într-un viitor apropiat.

Axa Cunoașterii este opusă Conștiinței, în mod distructiv. Astfel, cu cât

există mai multă rotație pe axele S-T-E cu atât există mai multă cunoaștere, dar
mai puțină Conștiință. La început Universul este doar Conștiință de sine, dar la
sfârșit este doar Cunoaștere de sine. Pentru teoria generală Super Spinului nu se
poate să aibă toată Conștiința și toată Cunoașterea împreună - în cel mai bun caz,
ori știe perfect că există și nu ști cum este făcută sau viceversa. Trebuie să se rețină
că axa Cunoașterii reprezintă nu doar suma vectorială a Timpului, Spațiului și
Energiei, dar și imaginea speculară a axei Conștiinței, confirmând aspectul
virtual al acestor trei componente ale Universului nostru!
 Dintr-un experiment condus pe zeci de persoane, în tentativa de a cunoaște
adevărul în legătură cu fenomenul răpirilor extraterestre, am descoperit "din
greșeală" anumiți parametri, care m-au făcut să cred cu tărie că Yogi Maharishi și
fizicienii hinduși au dreptate în a identifica Conștiința ca fiind parametrul ascuns
din fizica cuantică, și a identifica în mintea umană (nu în creier) domiciliul
Conștiinței, care este capabilă să interacționeze cu Universul, modificându-i
parametri, care la rândul lor alterează definitiv, în urma actelor de voință, legile
locale ale Universului.
Ideea pe care și-a făcut-o cel care scrie este aceea că, dacă este adevărat că
noi putem să modificăm parametri universali opunându-ne componentelor
vectoriale (virtuale) Spațiu, Timp și Energie, poate că nu suntem Dumnezeu, dar îi
semănăm foarte mult, pentru că am putea fi o mică parte din El.

Tabel comparativ cu principalele viziuni asupra omului furnizate de istoria

mondială și ezoterism. Concordanțele dintre tabelul prezentat mai sus și
Teoria Generală a Super
Spinului sunt
impresionante.
MAGIA, MAMA ȘTIINȚEI ȘI RELIGIEI – SPRE O NOUĂ ÎNȚELEGERE
A TERITORIULUI PROGRAMĂRII NEUROLINGVISTICE (PNL)

UN GRAFIC PENTRU A DESCRIE ÎNȚELEGEREA UNIVERSULUI ÎN

TIMP

Acum este la modă să se vorbească despre un nou mod de a vedea lucrurile,

care ar folosi la a înțelege în profunzime Universul care ne înconjoară.
Omul, de-a lungul evoluției sale, a modificat raportul său cu Universul,
văzut ca un ansamblu geometric în interiorul căruia el este plasat. Asta s-a
întâmplat pentru că omul nu a fost mereu capabil să înțeleagă sau, mai bine spus,
starea de înțelegere a lucrurilor de care dă dovadă acum omul nu are nicio legătură
cu cea de care dispunea chiar și cu câțiva ani în urmă. Dacă omul învață, capătă
niște instrumente mai bune și vede, este adevărat, aceleași lucruri pe care le vedea
și înainte, dar într-un mod total diferit. Dintr-un punct de vedere pur mecanic se
poate admite că omul, cel care în cazul nostru îl reprezintă pe observatorul
fenomenului fizic, este capabil, în funcție de premisele pe care le are în posesie, să
descrie într-un mod total diferit același obiect observat, astfel încât două descrieri
ale aceluiași obiect, executate în momente diferite, dar citite după mai mult timp de
către un cercetător neștiutor, l-ar face pe acesta din urmă să le interpreteze ca
aparținând de două realități total diferite.
Pentru a da un exemplu banal putem să luăm ideea sugerată de apariția unui
fulger și să-i examinăm evoluția în timp.
Omul primitiv, lipsit de cunoștințe de fizică, probabil că vedea în fulger o
manifestare a lumii divine.
Cu trecerea secolelor, viziunea asupra fulgerului a acumulat nuanțe tot mai
precise și astăzi acesta ne apare ca o descărcare electrică între cer și pământ, pentru
că între acestea două se acumulează, în anumite condiții, diferențe puternice de
potențial.
Acest mod de a interacționa cu natura nu ne surprinde și este utilă pentru a
înțelege și cum creierul nostru, cu modelele sale mentale, s-a adaptat situațiilor în
funcție de nivelul propriu de cunoaștere.
Deosebit de dificilă este acea fază a observării fenomenului fizic în care deja
suntem conștienți de existența sa, dar nu există încă premisele pentru a-i identifica
natura.
Chiar există o perioadă temporală în care problema nu apare - când nu ne-am
dat încă seama că există un fenomen care trebuie studiat.
 În această situație nu apare nicio problemă, nu se studiază fenomenul și
nimeni nu se străduiește să găsească o explicație pentru ceva despre a cărei
existență nu se știe nimic.
În același moment în care realizăm existența unui fenomen neașteptat, dar pe
care nu știm să-l identificăm, suntem obligați imediat să utilizăm modelele mentale
deja învățate și să refuzăm chiar și existența fenomenului în sine, spunându-ne
nouă înșine că propriile simțuri, propriile aparate și toate celelalte greșesc; pe de
altă parte vrem să creăm universuri dotate cu noi reguli, făcute în mod expres
pentru că fenomenul care s-a observat să-și găsească în acestea locul potrivit.
Sunt fenomene care nu sunt luate în considerație de știința oficială doar
pentru că aceasta nu și-a dat seama că acestea există; fenomenele de natură
paranormală, OZN-urile, fantomele și altele, sunt un exemplu pentru ceea ce am
afirmat mai sus și, de exemplu, cel care și-a dat seama de existența lor are la
dispoziție prea puține instrumente pentru a le demonstra existența.
După această perioadă, care are o durată mai mult sau mai puțin lungă, se
trece, fără ezitare, la recunoașterea existenței fenomenului și, din acel moment
înainte, ne apropiam progresiv, într-un mod tot mai rapid, dar tot asimptotic, de
interpretarea sa corectă.
Dacă, într-un grafic cartezian clasic, se desenează o linie dreaptă orizontală
pentru a indica înțelegerea în proporție de 100% a fenomenului, pe când pe axa x
se pune timpul, cu punctul zero corespunzând momentului în care prezența
fenomenului a fost observată, graficul care descrie înțelegerea sa în timp se va
apropia progresiv de linia orizontală, dar rămânând mereu sub aceasta. Dacă
ajungea să o atingă se obținea înțelegerea completă a fenomenului care se studiază
și acest lucru ne este interzis de fizica modernă; această interdicție este legată de
existența Principiului Incertitudinii lui Heisemberg.
 Cu alte cuvinte, un astfel de principiu, prin care se încearcă să se cunoască
cu o precizie maximă o anumită caracteristică a unui lucru, nu ne putem aștepta ca
de-a lungul timpului, la informații exacte cu privire la alte caracteristici de-ale sale.
De exemplu, dacă se cunoaște perfect viteza unei particule elementare, nu i
se va cunoaște poziția exactă în spațiu (de timp nici nu mai spun - n.a.). Pentru o
precizie mai mare trebuie să se observe că funcția matematică care descrie procesul
de înțelegere a fenomenului fizic cuprinde o componentă oscilatorie.
O astfel de componentă face ca aceasta să se înalțe și să coboare, într-un
mod mai mult sau mai puțin pronunțat, față de graficul construit prin intermediul
procesului matematic de best fitting.
Caracterul oscilatoriu al înțelegerii fenomenului în jurul unei poziții medii
înseamnă că, cu trecerea timpului, acesta este perceput uneori mai exact și uneori
mai puțin exact, în timp ce se apropie, cu fiecare oscilație, în general un pic mai
mult de interpretarea sa corectă. Oscilațiile sunt de o amploare tot mai mică, dar cu
o frecvență în creștere odată cu trecerea timpului sau în timp ce se apropie tot mai
mult de înțelegerea finală a fenomenului, corecțiile se fac tot mai frecvent, în
contrast cu puținele, dar marile, variații de înțelegere care se petrec imediat după
descoperirea existenței fenomenului în sine.
Deci, acest grafic reprezintă evoluția sistemului perceptiv al omului și, în
consecință, a capacității sale de a cunoaște ceea ce este de observat în jurul său, în
acord cu suprapunerea sistemului inductiv cu cel deductiv și cu cele divergente si
convergente, atât de iubite de Piajet.
 Nu este deloc adevărat că omul învață prin intermediul unei simple secvențe
de experimente dispuse astfel încât să-i permită propria cunoaștere a unui fenomen
în mod linear, secvențial în spațiu și timp, așa cum ar vrea să ne facă să credem
anumiți fizicieni mecanici. Pentru aceștia un observator ar putea cunoaște un
fenomen doar prin intermediul unei secvențe de etape dispuse ca literele alfabetului
- nu se poate înțelege fenomenul G dacă nu s-a efectuat experimentul F și tot așa.
Totuși, aceste lucru contrastează cu ceea ce se întâmplă în realitate, adică cele mai
importante descoperiri științifice, dacă nu aproape toate, se întâmplă în timp ce
descoperitorul se ocupă de cu totul altceva, în momente în care nici măcar nu se
gândește la un experiment în această privință.
În mod evident, descoperirile se fac utilizând o altă procedură.
Vorbesc mai ales despre acea parte din grafic care reprezintă momentul în
care fenomenul este perceput de către observator; în acel moment încă nu există
reguli care să-l descrie, deci nu pot exista nici proiecte de executat pentru a
identifica care experiment este mai bun de urmat pentru a înțelege ceva.
Această condiție se apropie mult de o clipă de iluminare și cu siguranță nu
de un moment în care se fructifică experiența de studiu căpătată în mulți ani de
muncă, așa cum vor să ne determine să credem fizicienii mecanici (și Piero Angela
- n.a.).

OM DE ȘTIINȚĂ MODERN SAU DEZADAPTAT SOCIAL?

A fost distractiv să expun de mai multe ori analiza psihicului multor oameni
de știință, dar nu și pentru acești oameni de știință, ceea ce demonstrează de ce
aceștia s-au dedicat adesea unor științe dificile, considerate "oculte" de către
muritorii de rând.
Se întâmplă adesea să ajungi să studiezi fizica pentru că nu ești capabil să
relaționezi cu ceilalți, gândindu-te că apoi poți vorbi cu ei de parcă ai fi un sacerdot
al unei secte antice și necunoscute, în care doar componenții ei înțeleg ce spun,
depășind astfel frica față de o posibilă neînțelegere.
Neînțelegerea ar fi justificată de dificultatea unei materii pe care doar cei
aleși o pot înțelege; prin urmare, aceștia s-ar autoproclama aleși.
În realitate, fizicianul modern s-a așezat singur în poziția de ales,
închizându-se într-o cușcă aurită, în care comunicarea cu ceilalți este interzisă de
limbajul inițiatic utilizat. Pe de altă parte, acest comportament se naște din frica de
a comunica prin intermediul limbajului comun, pentru că, coborând pe terenul care
este al tuturor, poate că fizicianul modern ar trebui să-și recunoască incapacitatea
de a relaționa cu ceilalți.
 Deci, pentru fizicianul modern, ceea ce chiar nu are cum să existe este faptul
că înțelegerea este la îndemâna multora (dacă nu a tuturor) și nu doar la îndemâna
celor care au studiat pentru mult timp în centrele "autorizate".
A admite că mulți pot înțelege ar însemna demolarea zidului de protecție pe
care el l-a construit pentru a se apăra.
Fie că este fizician sau chimist, acesta (omul de știință) pierde astfel
contactul cu realitatea care îl înconjoară, demonstrând că este capabil, este
adevărat, să elaboreze date și într-un mod complex, dar rămânând total incapabil să
observe Universul care îl înconjoară, cu care nu mai știe să relaționeze de foarte
mult timp.
Deci, omul de știință eșuează tocmai unde dorea să reușească. Dacă el dorea
să fie veriga de legătură dintre Univers și muritorul de rând, ei bine, nu mai poate
să fie asta, pentru că nu ascultă, nu privește, nu își dă seama de Univers, fiindu-i
frică să se exprime și să interacționeze cu exteriorul.
Sindromul de frică al omului de știință mecanic se manifestă, deci, din
pătimașă sa iubire pentru algoritmii matematici, adică pentru formule. Iubirea sa
față de acest aspect al științei galileene se naște din faptul că însăși existența
formulei îl pune pe omul de știință în fața faptului împlinit, nu în fața incertitudinii
față de cum merg lucrurile în Univers, ci în fața unei certitudinii care elimină ab
initio existența unui eventual liber arbitru.
Oricum fizica clasică neagă dintotdeauna existența liberului arbitru și acest
punct ferm, pentru omul de știință modern și galileean este o garanție că totul se va
desfășura conform unor reguli predeterminate de legile fizice.
Totul se naște din dorința de a se deresponsabiliza în fața oamenilor,
susținând că, dacă lucrurile merg așa, nu este din vina sau datorită omului de
știință, ci datorită formulelor matematice care descriu fenomenul fizic examinat.
Astfel, omul de știință modern, total deresponsabilizat în ceea ce privește
propriile acțiuni, studiază "lucruri" fără să se intereseze "cum" vor fi utilizate apoi
aceste "lucruri".
De la poluare la clonare, de la GM (Modificările Genetice) la proiectul
secret MKultra (Mind Kontrol ultra), omul de știință modern studiază și cu asta
basta, având o atitudine total aseptică față de restul lumii. Omul de știință "perfect"
nu are inimă și nu sună din clopoțelul sentimentului, pentru că, dacă ar fi fost așa,
ar fi relaționat cu acea societate cu care nu este capabil să relaționeze datorită fricii
de a apărea în fața acesteia ca un inadaptat; el transformă incapacitatea sa de a
comunica într-un mod absolut plăcut. În același fel, psihiatrul poate ajunge să
susțină că nu trebuie să existe niciun raport emotiv între el și pacient, care trebuie
vindecat aseptic, evitând procesele de transfer și contratransfer, care sunt prezente
uneori în terapiile cum sunt hipnoza și chiar și în simplele terapii de susținere
psihică.
 HEISEMBERG ÎMPOTRIVA LUI EINSTEIN, LA FEL CA SAMSON
ÎMPOTRIVA FILISTENILOR?

Același Heisemberg, profund marxist și deci determinist, se plângea în

memoriile sale de faptul că îi revenise tocmai lui o astfel de descoperire, care îl
tulbura în interior și îi distrugea și cele mai radicale convingeri ideologice.
Descoperirea Principiului Incertitudinii este un ghimpe în șoldul fizicii
moderne, care nu știe de ce există, nu știe cum să-l interpreteze în sens fizic și nu
știe nimic despre incertitudinie și ce anume o provoacă.

Heisemberg

De cealaltă parte a baricadei se afla ideea einsteiniană că Heisemberg greșea,

pentru că "Dumnezeu nu joacă zaruri!".

Albert Einstein

De această parte a baricadei, care atunci împărțea știința în două grupuri și

care divide și astăzi oamenii de știință de pe jumătate de planetă, erau, și sunt și
acum, fizicienii cuantici.
Aceștia, trecând peste neputința științei moderne, rămâneau în așteptarea
unui salvator de-al lor, care, sub forma unei noi matematici, ar fi așezat lucrurile la
locul lor. Acest salvator nu a apărut încă și niciunul dintre fizicienii din ziua de
astăzi nu a luat în considerație faptul că, poate, s-a făcut o eroare de fond, la
începutul fizicii, și anume aceea de a nu dori să privească la semnificația care se
află în spatele unei formule și de a nu vrea să interpreteze scripturile sacre
reprezentate de legile fizicii, pentru că o astfel de interpretare nu poate fi decât
subiectivă. Dacă știința constă în a vedea în mod obiectiv și nu subiectiv, acest
ultim tip de abordare trebuie să fie negat pentru totdeauna de către fizicieni.
Când am cerut părerea unor chimiști cuantici din departamentul meu despre
semnificația anumitor formule cu privire la electroni, am simțit că îmi îngheață
sângele în vene când aceștia mi-au răspuns în același fel în care ar fi răspuns și
Khomeini cu privire la dogmele sale religioase.
Întrebarea era simplă - ce se întâmplă cu un electron când trece de la un
orbital la altul? Fizica îmi spune ce este înainte și ce este după, dar nu și ce se
întâmplă la mijloc, pentru lipsesc formulele, algoritmii.
Răspunsul a fost că nu trebuia să îmi fac griji de ceea ce se întâmpla în
mijloc, ba chiar, mi s-a spus că încercând să înțeleg aș fi riscat să înnebunesc.

CINE SE ÎMPIEDICĂ DE FORMULĂ...

Deci, odată cu sfârșitul garanției existenței formulei se termină și cercetarea.

Aceast comportament, după cum vom vedea mai departe, este același care
caracterizează și religia, de care știința, în mod greșit, vrea să se dezlipească.
Însă Einstein (http://digilander.libero.it/n8/) era profund convins de existența
divinului și îi atribuia acestuia responsabilitatea de a fi creat Universul cu toate
regulile sale. Pentru Einstein, a interpreta legile Universului însemna a-l înțelege
pe Dumnezeu, pe când Heisemberg, din punctul său de vedere total ateist, era pe
moment învins, pentru că scientismul marxist făcea valuri în toate părțile.
După Einstein era suficient să recite formulele matematice pentru a-l privi pe
Dumnezeu în ochi. http://www.segreto.net/segreto/cap01.htm.
Dar și Einstein trebuia să sufere o înfrângere dureroasă. Să vedem în ce
mod!
Newton, descoperitorul așa-zisei forțe a gravitație, credea că, pentru că se
potrivea, formula sa era corectă, deci, dacă formula era corectă, era corectă și
teoria și se putea spune că forța de gravitație există, pentru că exista formula care
descria fenomenul fizic care o inspirase.
Câteva decenii după aceea, Einstein inventa curbura spațio-timpului - pentru
Newton era sfârșitul! Nu mai existau nici măcar forțele, nemaivorbind de cea a
gravitației.
Wimberg declara într-o revistă științifică cunoscută:
"Nu există niciun motiv pentru care merele să pice pe pământ."
 Deci, formula exista, dar nu exista și fenomenul fizic descris de aceasta!
La câteva decenii de la invenția curburii spațio-timpului, Einstein era strivit
de noile teorii, când acestea afirmau că nu există niciun spațio-timp care să se
curbeze și, dacă spațio-timpul chiar trebuie să existe, acesta stă nemișcat și nu se
curbează nici măcar puțin.
Sunt lucruri de actualitate cotidiană, pe când NASA încă încearcă să
măsoare mici efecte ale relativității generale, încercând să facă astfel încât să se
potrivească lucrurile, dar mai ales formulele care, însă, încep să nu se mai
potrivească.
Dintr-un punct de vedere pur filozofic, ceea ce se întâmpla (și se întâmplă)
fizicii și științei în general, consta (și constă) în certitudinea că existența formulelor
matematice le garanta adevărul se prăbușea (și încă se prăbușește) în fața
incertitudinii totale a formulelor care descriu Universul.
Pe de o parte, până la urmă, Einstein spune că Universul nu se poate observa
cu claritate, pentru că totul este relativ și, pe de altă parte, Heisemberg afirmă că, în
timp ce observăm ceva, noi deranjăm acel ceva, astfel încât acesta ni se prezintă cu
totul diferit față de cum este în realitate.
Aceste două afirmații fac praf metoda galileeană!
Știința modernă îl face pe Galileo să spună că primul lucru care trebuie făcut
este acela de a se observa fenomenul fizic și a-l descrie bine, apoi să fie reprodus în
laborator și, la final, să se găsească un algoritm care să-l descrie. Dar dacă
fenomenul fizic nu poate fi observat corect și dacă acesta este susținut până și de
formulele lui Einstein și ale lui Heisemberg, atunci la ce folosesc formulele fizicii,
dacă nu pentru a afirma că formulele fizicii nu mai folosesc la nimic?

BISERICA DOAR NU STĂ CU MÂINILE ÎN SÂN

Biserica, oricare ar fi aceasta, este pentru religie ceea ce este universitatea

pentru știință. (http://digilander.libero.it/ucitecnici/Congr2002/Fascicolo3.pdf )
Bineînțeles, odată, după cum vom vedea mai departe, lucrurile nu stăteau
așa.
Biserica nu are nevoie de algoritmi matematici, pentru că Dumnezeu a creat
fără ca mai întâi să meargă la școală. A gândi că Universul este făcut cu textul de
fizică la subraț este la fel ca și când ai crede că Dumnezeu se supune unor principii
și unor formule matematice create chiar de el însuși. Acest lucru este inacceptabil,
pentru că, la fel cum știința vede în algoritmii săi matematici coloanele care
guvernează însăși existența, astfel biserica se bazează pe misterele sale în ale
credinței, coloane imuabile portante, pe care se bazează constatarea stării de fapt.
 Atunci, înseamnă că atitudinea clericului nu este diferită de cea a omului de
știință.
Ambele au nevoie de ceva care să le protejeze; vrei o lege fizică
inderogabilă, vrei un mister al credinței - pe de o parte este cuvântul legilor fizicii
și pe de alta este Cuvântul Dumnezeului Creator, acest cuvânt devenind și el lege.
Pentru oamenii Bisericii responsabilitatea evenimentelor îi aparține lui
Dumnezeu și această atitudine evidențiază încă o dată lipsa capacității omului de
a-și asuma propriile responsabilități în gestionarea acțiunilor sale.
Dacă sunt buddhist și comit un păcat, asta se întâmplă pentru că Divinitatea
vrea ca eu să comit acel păcat, să înțeleg unde am greșit, deci, aceasta
(Divinitatea), în bunătatea ei infinită nu mă împiedică să păcătuiesc și ar trebui să
fiu mulțumit dacă voi fi constrâns să mă încarnez din nou.
Însă dacă sunt islamic, dacă ucid pe cineva, înseamnă că brațul lui Allah m-a
ghidat. Dacă Allah nu ar fi vrut ca eu să ucid, m-ar fi oprit. Dacă nu m-a oprit,
atunci Allah este de acord și doar s-a folosit de brațul meu, dar...dar vina pentru
tot, sau, mai bine zis, meritul este a lui Allah, pentru care eu sunt doar un umil
servitor!
Dacă sunt catolic mi se spune că am liberul arbitru și pot să păcătuiesc sau să
nu păcătuiesc, dar Dumnezeu deja știe chiar de la începutul creației că eu voi
păcătui; cu toate acestea mă creează și deci nu am nicio vină dacă ajung în infern.
După cum se poate observa, oricare ar fi credința religioasă adoptată, suntem în
siguranță și putem să dăm vina pentru ceea ce se întâmplă pe altul, în mod specific
pe Dumnezeul Creator, eliberându-mă astfel de imensele responsabilități pe care
omul le duce în spate dintotdeauna.

BISERICA ȘI ȘTIINȚA, FIICE ALE ACELEIAȘI MAME

Biserica se bagă între om și divin și gestionează relațiile dintre aceste două

entități. Biserica este caracterizată de prezența sacerdoților, care înțeleg regulile și
le administrează. A administra regulile înseamnă a face astfel încât ele să fie
respectate și a face astfel încât acestea să nu se schimbe niciodată, pentru că regula
este cuvântului lui Dumnezeu, fiind deci, imuabilă - nici nu s-ar putea pune
problema ca Dumnezeu să spună ceva greșit și apoi, cu timpul, să se corecteze.
Știința se bagă între om și cosmos, adică Creație, și gestionează relațiile
dintre om și Univers, administrând acele reguli care sunt numite legile fizicii și pe
care doar oamenii de știință le înțeleg pe de-a-ntregul, la fel cum sacerdoții înțeleg
pe de-a-ntregul scripturile sacre. Ceilalți trebuie doar să ia de pe buzele celor care
sunt intermediari între om și Dumnezeu sau între om și cosmos.
 Legile fizicii sunt imuabile și nu pot fi schimbate după bunul plac; a gândi
că acestea s-ar putea schimba ar însemna că două legi care sunt în opoziție ar fi
ambele valabile sau că există puncte în care nu există legi. Pentru știință acest lucru
este imposibil, pentru că ar fi ca și cum ar admite că există anumite puncte ale
Universului care nu se află sub controlul omului de știință-sacerdot.
Biserica premiază și pedepsește în numele lui Dumnezeu; știința premiază și
pedepsește în numele universității. Pentru a fi premiat trebuie să respecți regula, pe
când, dacă te afli în afara regulii, vei fi condamnat (cum spune Max Weber).
Acest procedeu, care este mai mult politic și mai puțin democratic, în
realitate, este consecința unei legi istorice conform căreia cine este la putere o
apără cu unghiile și cu dinții. Deci, Biserica și știința își apără pozițiile reciproce
de oricine pune în mișcare un proces de revizie, capabil să provoace o reexaminare
a dogmelor Bisericii sau a legilor fizice.
Dacă niște revizii au avut loc în trecut, acestea au fost gestionate în interior
de cele două puteri, care, printr-un consiliu sau un congres științific, au stabilit că
acea dogmă nu mai era validă, sau că acea lege a științei era învechită. Aceste
acțiuni au fost mereu îndeplinite cu o publicitate scăzută - rufele murdare se spală
în familie!
Deci, știința și religia, adică puterea lumii materiale și cea a lumii spirituale,
ar folosi aceleași metode și ar avea aceleași scopuri și s-ar afla într-un contrast
istoric una față de cealaltă?
(http://digilander.libero.it/dharmakaya/scienza-religione.htm)
În realitate, "contrastul istoric" nu există și este doar aparent, derivând
dintr-un acord tacit care se bazează pe împărțirea puterii.
Dar când se vorbește de diviziune poate că se subînțelege că, odată
diviziunea nu exista? Da! Chiar așa și este!
Cu mult timp înainte, Biserica și știința erau, din punct de vedere genetic, un
singur lucru - adică magia.
Magul era cel care, dacă pe de o parte reprezenta știința, pe de altă parte
avea în mână și puterea religiei. Acest lucru se întâmpla pentru că legile care
guvernează lumea, cu toate că erau misterioase, erau aceleași care îți permiteau să
vorbești cu Dumnezeu.

Reprezentarea tradițională a magului Merlin

 Arta diviziunii folosea la a privi cumva în viitor și cine, dacă nu Dumnezeu,
ar fi putut face un astfel de lucru? Bineînțeles, pentru a face acest lucru era nevoie
să se cunoască legile care guvernează magia, care erau aceleași care îi guvernau și
pe zei.
Paolo Aldo Rossi, într-un articol intitulat "Între știință și magie - de la
cosmosul ordinar la natura magică"
(http://www.airesis.net/ILabirintiDellaRagione/labirinti%201/Rossi%20Fra%20sci
enza%20e%20magia.htm) (<<Fra "scienza" e "magia": dal cosmo ordinato alla
natura magica>>) susține că în timpurile Greciei antice zeii și oamenii trăiau pe
Pământ și erau guvernați de aceleași legi. Zeii erau văzuți ca ființe superioare și nu
ca și creatorii cosmosului, care se aflau în afara cosmosului însuși. În acel context,
legile care erau valabile pentru oameni, erau valabile și pentru zei. Iată ce spune
Rossi:
Această lege universală, capabilă să țină locul unui principiu unificator al
elementului ordinar a tot ce există, era riguros păzită de orice tentativă de violare.
În mitologia antică, Furiile (slujnicele-jandarmi ale cetății Dite) au funcția de a
personifica puterea delegată pentru apărarea normelor și, deci, au în custodie
ordinea socială și naturală. Ordinea necesară este absolut inviolabilă, aceasta
este legea naturii care face astfel încât Universul să fie reglat prin justiție; nicio
acțiune nu poate să-l distrugă, nicio voință nu-l poate modela, nici măcar zeul nu
poate să i se opună.
Când omul devine orgolios și devine gelos pe zei, când hybrisul îl cuprinde,
atunci, fiind invidios pe puterea lor concepe intenția de a "merge mai departe",
pentru a distruge ordinea fixată. În acel moment apare pthonos sau legea
contrapasului, inevitabila pedepsire, care nu se poate transforma niciodată în
iertare, pentru că scopul său este cel de a recompune ordinea pe care intenția (nu
acțiunea) omului a încercat să o înfrângă...
Deci, a fost un timp în care legile ce erau valide pentru știință, erau aceleași
care erau valabile și pentru religii, dar, dacă era așa, este licit să ne întrebăm de ce
astăzi știința și religia s-au separat și dau impresia că se află într-o permanentă
luptă? Am spus că "dau impresia" intenționat, pentru că nu este posibil ca cei doi
adversari, ascultând de aceleași legi, să se opună unul altuia cu adevărat, doar
pentru că au nume diferite. În realitate, opoziția dintre știință și religie este doar
simbolică (nu ideologică) și de fapt este falsă.
Pentru a clarifica mai bine situația trebuie să ne întoarcem la motivul care a
condus la separarea științei de religie - la un anumit moment în istorie a apărut
necesitatea practică de a divide în două părți o putere unică și gigantică, de a
construi două puteri, care înainte era una singură.
Același lucru se întâmplă astăzi când se vorbește despre separarea carierelor
magistraților sau despre reforma universitară, în care se dorește separarea
carierelor docenților administrativi de cele ale docenților științifici. A pune în
mâinile unei singure persoane toată puterea, s-a descoperit, că nu este bine pentru
puterea în sine, care se rigidizează într-o singură poziție dominantă și nu permite
altcuiva să o conteste.
Un mod de a schimba situația este reprezentat de separarea puterilor, astfel
încât, odată acestea separate, să se controleze și să se modereze reciproc, dar și
generând un număr mai mare de posturi de conducere, chiar și mai puțin puternice,
dar care mereu să participe la luarea deciziilor importante, reducând astfel
nemulțumirea celor care altfel nu ar fi avut acces la gestiunea puterii.
Puterea totală devine negestionabilă - cu cât este mai mare firma care se
conduce, cu atât e nevoie de mai mulți colaboratori și, dacă nu se acceptă această
realitate, firma va da faliment rapid, pentru că un singur șef nu va putea niciodată
să rezolve eficient miile de probleme care apar zilnic.
Pe lângă toate acestea, divizarea puterilor magului îi era comodă puterii
politice, pentru că, înainte de diviziune magul, care era și sacerdot și om de știință,
acesta avea un cuvânt greu de spus în deciziile politice în defavoarea regelui sau a
principelui de serviciu, care era adesea constrâns să suporte ingerința. Divizarea
puterii magului pentru a nu mai avea doar un singur consilier, ci doi, servea și
pentru a mări puterea politică, exploatând abilitatea pe care vechii romani au
sintetizat-o în expresia “Divide et impera” (dezbină și stăpânește).
Divizarea puterii magului în două puteri separate trebuia însă să fie
justificată în ochii celui care, privind din exterior, asista la o astfel de fracturare și
justificarea trebuia să fie creată. De crearea sa s-a ocupat gândirea filozofică,
pentru că în realitate trebuia schimbat modul de a privi lucrurile și, mai ales,
trebuia ca Dumnezeu și Universul să nu mai fie considerate un lucru unitar, ci două
entități diferite.
Divinitatea a fost așezată în afara Universului, ca ceva ce nu mai avea nicio
legătură cu natura, dar rămânea creatoare indiscutabilă a acesteia, totodată aproape,
dar și foarte îndepărtată încât să nu-și dea seama nici de propriile creaturi.
Acesta este momentul în care Creatorul și zeii devin unu și același lucru, dar
trebuie subliniat că înainte nu era așa - Creatorul era Creatorul și zeii erau
asemănători unor supraoameni, cu puteri supranaturale, care administrau și
lucrurile oamenilor. Creatorul era super partes și probabil că era și inconștient de
propria sa creație.
Deci, oamenii și zeii ascultau de Creator.
Omul rămânea prizonierul unei cutii sferice numită Univers, care nici până
în ziua de astăzi nu știe cum să iasă din ea, pentru că legile fizicii moderne îl
împiedică să facă acest lucru.
Această situație istorică este cea în care, după părerea mea, se plasează
diferența dintre gândirea filozofică a lui Platon și ideile lui Aristotel, momentul în
care se separă lucrurile din cer de cele de pe Pământ, care înainte erau un singur
lucru.

Raffaello Sanzio - Școala din Atena (frescă din Stanza della Segnatura din
palatele Vaticanului). În stânga este Platon, care arată spre cer, ținând în mână
cartea Timeo, pe când la dreapta se află Aristotel, care ține cartea Eticii și arată
spre pământ.

Din acest moment mai departe separația va crea o prăpastie care va deveni
de netrecut și modul de a percepe realitatea va deveni dublu - trebuie să se utilizeze
lobul drept al creierului sau cel stâng? Să fim imaginativi și creativi sau pragmatici
și legați de reguli?
Înainte de acest moment se încerca posedarea ambelor caracteristici și nu a
doar uneia. Bineînțeles, atunci lipseau regulile rigide ale unei viziuni aristotelice
asupra lumii, dar nu pentru că regulile nu existau, ci pentru că nu era necesar să se
scrie reguli care se aflau în interiorul omului și a Universului. Omul doar le citea
cu simțurile sale și extrăgea din Universul care îl înconjura senzațiile care îi
trebuiau pentru a înțelege lucrurile. Magul era cel care știa să facă totul cu abilitate,
care știa, la fel de bine ca un șaman modern, să intre în contact cu natura și, deci,
cu zeii, devenind el însuși o ființă superioară.
Nu toți erau dotați cu sensibilitatea necesară pentru a fi mag.
 Dar acestea sunt regulile care sunt în vigoare și în zilele noastre! Astăzi
omul este departe de magie și este sclavul unei dihotomii cerebrale care îl
împiedică să înțeleagă lumea.
Departe de o viziune holistică a Universului, omul modern pierde
oportunitatea de a vedea Universul și, deci, și pe sine însuși ca ființă divină,
delegând sacerdoți și oameni de știință pentru a-l proteja de incertitudinile vieții.

VIZIUNEA UNEI MAGII MODERNE

Dacă astăzi ne întrebăm ce este magia, descoperim că foarte puțini știu

despre ce vorbim, în timp ce definițiile magiei sunt multiple și chiar în contrast
unele cu altele. http://www.portalemagico.com/mgpr.htm
Se pot întrevedea diferite tendințe de gândire care plasează termenul de
"magie" în sfera unei lumi nebuloase și comerciale, în care magul devine șarlatan
și distribuitor de iluzie, umplând spațiu vacant lăsat de psihoterapia modernă, care
este incapabilă să lege raporturi între medic și pacient, tocmai pentru că a o lua pe
acel drum ar însemna să folosească sensibilitatea lobului drept al creierului și să
abandoneze calea rațională a lobului stâng, atât de dragă lui Aristotel și, apoi, lui
Galileo.
Magia își ia sensul de "ascuns", "pentru câțiva aleși" care respectă regula
grupului. Am mai subliniat că magia se află dincolo de reguli, pentru că, dacă o
lume plină de reguli merge pentru a deresponsabiliza omul, privându-l cu totul de
liberul arbitru, o lume în care nu există regula este una potrivită pentru a lăsa loc
miracolului, indicând prin acest termen magia care se împlinește când omul își
amintește și înțelege că odată și el era ca Dumnezeu.
Din acest punct de vedere magia devine un fel de religie, de sectă, unde
adesea se creează confuzie, uneori în mod voit, prin idei care vorbesc despre
îmbunătățirea omului și împărțiri banale ale unor puteri foarte materiale și
pământene.

De acest mod de gândire aparțin lojele masonice din toată

lumea, dintre care: Grupul Illuminati, Grupul Bildeberg, Club of
Rome, Cavalerii Sfântului Graal, Noua Ordineo, CIA, care astăzi
seamănă cu SS-ul din timpul Ultimului Război Mondial, cunoscute
ca secte religioase în căutarea vieții eterne și abia apoi refondate ca
și grup militar.
 Magia devine "vrăjitorie" în accepțiunea ei negativistă, în care cel care
deține puterea o folosește pentru a căpăta și mai multă.
O constantă care caracterizează toate aceste moduri de a trăi o falsă magie
este prezența ritualului sacru, prin intermediul căruia miracolul se împlinește prin
aplicarea regulii stricte - miracolul de a transforma omul, prin intermediul gestului,
în ființă superioară, în diavol când magia este neagră și în înger când aceasta este
albă.
Vom vedea că prezența gestului este decisivă în magia originală, dar trebuie
să se țină cont de faptul că, în zilele noastre, magul, oricine ar fi acesta, șarlatan,
vrăjitor sau membru, aproape că a uitat total la ce folosește gestul și, mai ales, ce
este magia în realitate.

Pentru biserică, prin antonomază, vrăjitoare sunt femeile, pentru că în ele

există misterul nașterii, putere care se sustrage regulilor bisericești, care, însă, tind
să guverneze peste viață și moarte.
Vrăjitorul este de părere, în mod naiv, că trebuie să
fie respectat pentru că dă lumii impresia că el deține o
putere divină, șarlatanul profită de naivitatea lumii pentru
a obține putere pământeană și, în final, membrul crede că
reușește prin anumite practici să ajungă el însuși la acea
putere care nu este pentru toți, ci doar pentru cei aleși
(conform regulilor pe care el însuși și le-a construit -
n.a.), dar cu toate acestea lucrurile nu stau deloc așa.
Magia nu este caracterizată de prezența regulilor și
nu este utilă pentru obținerea puterii, pentru că, la fel cum
spune și Kal di Bibrax:

"Adevăratul mag a ajuns la o condiție de dezlipire divină și dezinteres

pentru lucrurile din lume; din acest motiv nu are nevoie de a supune propriilor
dorințe forțele naturii, chiar dacă are capacitatea și posibilitățile de a face acest
lucru." http://www.bibrax.org/documenti/spiritualita/magia.htm
Se crede, în mod greșit, că magul este alchimist, care, tot prin intermediul
regulilor, în acest caz cu totul uitate și aparținând unei științe ascunse și antice,
încearcă să se transforme pe sine însuși în omul alchimic perfect.
Așa scrie Eliphas Levi în Istoria Magiei (Storia della Magia, Ed.
Mediterranee):
"Marele agent magic este simbolizat de imaginea "dizolvă" și "coagulează",
care reprezintă calea solară și pe cea lunară a operației magice, sau două faze de
purificare și acțiune. Deci, acesta este misteriosul "arcan" al Marii opere..."
( http://www.ediz-mediterranee.com/index.html?target=p_852.html&lang=it)
 Dintre toate abordările posibile ale identității uitate a magiei, alchimistul
este, cel puțin după părerea mea, cel care se apropie cel mai mult de realitate.
Dacă pe de o parte eroarea alchimiei constă în urmarea ideii unei anumite
magii care se poate obține prin intermediul regulii (care este reprezentată simbolic
cu regăsirea copacului vieții eterne, care îi permite omului-plumb să devină om-
aur, adică să se transforme în ființa imortală reprezentată de Dumnezeul pe care
trebuie să-l regăsească în interiorul său), pe de altă parte, în toată lumea alchimiei
se evidențiază lipsa amintirii de unde, cum și când să se execute magia în sine. În
aceste condiții, alchimistul își petrece întreaga existență căutând regula pierdută,
neînțelegând că magia nu este regulă.
Orice s-ar înțelege prin magie, ne dăm seama că se caută ceva antic și uitat,
care, oricât am încerca să ni-l amintim, nu reușim să-l recuperăm.
După părerea mea, nu ne putem aminti ceea ce nu a existat niciodată, cum ar
fi regula în magie și nu putem să ne amintim nici măcar că acel ceva nu există,
pentru că această informație este reprezentată de puternicul liant care unea știința
cu religia, când acestea erau unite.
Când s-a produs separația a fost distrusă și legătura care unea lobul drept și
lobul stâng din creierul nostru, această legătură simbolizând capacitatea de a face
miracole. Deci, nu există nicio speranță, nici măcar pentru cei mai îndârjiți
ezoteriști, dacă aceștia intenționează să devină magi, decât dacă decid să uite de
Aristotel și Galileo, dar și de separația dintre biserică și știință, ieșind astfel din
condiția de schizofrenie care îi chinuiește. Andrea Bosso chiar scrie:
"Magia este acest loc virtuos unde cel care se aventurează se adeverește pe
el însuși dar și lumea...oriunde ar fi o contrapoziție între două modele de gândire în
care nu se simte că ar fi posibilă o mediere, există o a treia posibilitate prevăzută,
care poartă numele de magie. Această posibilitate rupe categoriile precedente și le
falsifică."http://www.ecn.org/glomilano/scritture11.htm
Cine nu înțelege ce este magia se aruncă împotriva acesteia doar pentru a nu
pierde acea putere pe care a obținut-o din moartea magiei.
Astfel, biserica modernă condamnă magia, iar Papaboys scriu:
"Magia este o capcană...magia cuprinde acțiunile și comportamentele
rituale cu care oamenii încearcă să domine lucrurile și evenimentele care în mod
normal se sustrag puterii lor de intervenție."
( http://www.manikomio.it/papaboys/controlamagia/magia.asp )
Pentru oamenii bisericii Dumnezeu este cel care trebuie să domine, nu omul
- Dumnezeu, care este mag prin excelență.
 Știința sustrage acea putere care odată era a magului și CICAP (Comitetul
Italian pentru Controlul Afirmațiilor despre Paranormal) evidențiază șarlataniile
antiștiințifice în legătură cu ceea ce acesta crede, în mod greșit, că este magia:
( http://www.marcomorocutti.it/articoli/quark_magia.htm ).

Puținele persoane, care sunt cu adevărat informate, știu că magia nu era

considerată de vechea biserică așa cum ar putea definită astăzi prin Împărtășanie și
Spovedire:
Biserica interzice tot ceea ce ține de spiritism și de invocarea morților și
avertizează împotriva ezoterismului în general; consideră că toate aceste lucruri
sunt opera Diavolului. Este adevărat? De ce? În ce limite, în ce măsură un
credincios, un bun catolic care nu vrea să contrasteze cu Biserica și cu credința
sa, care nu vrea să "cadă în păcat", care nu vrea să fie deranjat în conștiința sa
poate să se ocupe de fenomene paranormale și de toată această "lume" atât de
ciudată și neobișnuită?

Extras din nr.2, anul V, mai 1997, de “La Ricerca psichica”, de Felice Masi.
( http://members.xoom.virgilio.it/laborator26/chiesa_e_occultismo.htm )

Știința adevărată știe foarte bine că este vorba despre altceva, la fel cum știa
și Giordano Bruno când a scris textul său fundamental “De Magia” care se găsește
în latină, pe site-ul http://www.swif.uniba.it/lei/classici/magia.html .

Giordano Bruno

Și Tommaso Campanella demonstrează că știe acest lucru în opera sa cu

titlul "Orașul Soarelui"(La città del Sole), care poate fi consultată pe site-ul
http://www.swif.uniba.it/lei/classici/citta.html .
 Tommaso Campanella

Această frază îi este atribuită lui Einstein, care astăzi probabil că ar fi crupier
la cazinou (dintr-un articol cu titlul "Fizică și ezoterism"):
Teoriile lui Bohr despre radiație mă interesează foarte mult, dar cu toate
acestea nu aș vrea să abandonez cazualitatea strânsă fără a o defini cu mai multă
tenacitate decât am făcut-o până acum. Găsesc cu adevărat intolerabilă ideea ca
un electron expus unei radiații să aleagă prin voința sa spontană nu doar
momentul de "a sări", dar și direcția "saltului". În acest caz mai bine aș prefera să
fac pe crupierul decât pe fizicianul.
( http://xoomer.virgilio.it/paaccom/Fisica_ed_Esoterismo.htm ).

ADEVĂRATA MAGIE ȘI UNICA SA FORMĂ - LIMBAJUL

Tentativa de a recupera ideea de magie trece prin reinterpretarea scrierilor

anticilor alchimiști, care după cum s-a văzut, căutau ceva, dar nu-și mai aminteau
ce anume. Alchimistul ne apare ca un mag specializat în executarea unei singure
magii - transformarea plumbului în aur; toate celelalte magii nu îl interesau, pe
când acesta este considerată de el ca fiind magia magiilor, prin intermediul căreia
omul se transformă în Dumnezeu. Odată redevenit Dumnezeu, omul nu mai are
nevoie de altceva.
Dacă analizăm practicile alchimice urmate pentru a efectua transformarea
plumbului fără valoare în aur prețios, ne dăm seama că, în realitate, nu de plumb
este interesat alchimistul și nici măcar de aur, dar că ambele metale sunt utilizate
ca simboluri pentru a masca altceva. Acțiunea de mascare a fost efectuată atât de
bine încât nu numai că nu a fost niciodată descoperită, dar de-a lungul secolelor,
s-a uitat atât ce anume masca, cât și faptul că este vorba despre o mascare.
Limbajul ermetic, accesibil doar câtorva inițiați, a ajuns un fel de parolă uitată
într-un fișier ascuns în computerul-om. Dar cum un computer poate să-și
amintească parola (trebuie doar să i-o cerem "administratorului"), creierul nostru
poate căuta cartela pe care această informație este conservată, în ciuda trecerii
secolelor.
Cum este posibil? Este posibil dacă se consideră limbajul alchimic, care este
magic doar parțial, ca fiind un limbaj universal. Întrucât alchimistul consideră că
limbajul său este intenționat ermetic și deci și de neînțeles pentru toți, se împiedică
și pe el însuși de la posibilitatea de a obține informația fundamentală.

Dar dacă alchimistul ar înceta pentru un moment să-și facă treaba și ar

deveni mag, atunci ar ști că limbajul său este pentru toți, nu doar pentru cei puțini.
Un limbaj pentru toți, care descrie Universul și capabil să ofere răspunsuri
tuturor, doar pentru că astfel de răspunsuri se pot citi în pliurile Universului magic.
Omul și Universul sunt unul și același lucru?
Oare este posibil ca informația lipsă să fie extrasă chiar din Univers, care va
fi interpretată corect pentru că există un singur limbaj?
Un singur limbaj înseamnă că nu poți să devii confuz în acel Babel al cărui
semnificație simbolică este chiar reprezentarea separației dintre Dumnezeu și Om,
care erau cândva unul și același lucru.
Dumnezeu nu vrea să se construiască un turn care să ajungă până la cer și
care să-i permită omului să urce (a urca înseamnă a deveni divin - n.a.) la El pentru
a vedea cum este făcut, dar acesta este o poveste pentru cei săraci cu spiritul,
pentru că povestea simbolizează tentativa omului de a deveni divin, pe când
divinul nu vrea să împartă propria sa condiție cu omul.
Vorbesc despre limbaj și despre simboluri - poate că trebuie să se deducă că
limbajul magic este un limbaj simbolic?
Nu în sensul cel mai absolut, pentru că limbajul divin provine din simbol.
Trebuie să ne oprim asupra semnificației limbajului și asupra a ceea ce se
crede că este acesta, pentru că prin intermediul limbajului Dumnezeu creează
omul, dar înainte de a înfrunta semnificația acestei ultime fraze este necesar să
aprofundăm termenul de "limbaj".
Limbajul la care mă refer, scris cu majusculă, are caracteristici magice, deci
poate fi înțeles de toți, pentru că este limbajul tuturor (îl putem defini ca fiind
universal).
 Nu este vorba de un limbaj fonemic, care însă este un subprodus al
limbajului iconografic, care este creat de culoare, aceasta fiind creată la rândul său
de către simbol, care derivă direct din arhetip.
Știm să identificăm destul de bine ce sunt o culoare și un fonem, dar ne
scapă semnificația cea mai profundă, cea de arhetip.
Arhetipul este o formă fără conținut, cel puțin pentru Giorgia Moretti și
Mario Mencarini în "Alle soglie dell'infinito" (pag. 148).
( http://www.geagea.com/32indi/32_14.htm )
Această definiție, destul de modernă, poate fi încă îmbunătățită în termeni
matematico-geometrici, pentru care arhetipul ar fi un operator matematic care
operează pe locurile formate din Spațiu, Timp și Energie, transformându-le în tot
ceea ce poate fi imaginat.
Deci, arhetipurile ar opera transformările Universului, sau mai bine spus a
locurilor sale, și rezultatul acestor operațiuni ar fi modificarea câmpurilor electric,
magnetic și gravitațional.
Deci, arhetipul este principalul și unicul mijloc de realizare a miracolului.

SENSUL GESTULUI ȘI AL FONEMULUI

În toate magiile ceea ce contează este ritualul - nu s-a văzut un mag care să
facă o magie stând nemișcat și tăcut și ar trebui să ne întrebăm oare de ce.
Din fericire, adevărata semnificație a ritualului le scapă multora dintre cei
care și în ziua de astăzi încearcă să redescopere ritualurile, eventualele formule
magice care să permită realizarea magiei.
Această atitudine așează omul în fața magiei într-un mod greșit - în realitate,
în magie nu există nicio formulă. Dar atunci ce-i cu ritualurile și ce reprezintă
acestea?
Cineva greșește dacă afirmă că ritualurile magice sunt niște acțiuni total
lipsite de sens pe care magul, fiind un mistificator, le face pentru a se păcăli pe el
însuși și pe alții, cu scopul de a acumula putere, bani, prestigiu - adică pentru a face
spectacol!
Nu departe de această interpretare poate fi sacerdotul care oficiază orice
funcție religioasă, care poate merge atât la o slujbă catolică cât și la un ritual tribal
șamanic.
Cel care oficiază, urmând tradiția, încearcă să mimeze, prin gesturile sale,
momentul în care Dumnezeul său, gurul său, maestrul său spiritual, a făcut primul
miracol, cu mult timp în urmă.
Gestul ritual vrea să reevoce memoria a ceea ce s-a întâmplat cândva.
 Gestul ar avea legătură cu natura miracolului?
Ar fi legat și de cuvintele pronunțate?
Din aceste întrebări se naște ideea că actul și cuvântul, combinate, produc
aceeași situație, care, realizată pentru prima dată de mag în acea clipă antică, a dus
la bun sfârșit acea transformare a Universului, pe care noi o numim miracol.
Însă, această idee ar reduce magia la un mecanism pueril de acțiune și
reacțiune, legat, ca de obicei, de un algoritm matematic.
Dar acest lucru nu este adevărat, pentru că magia are căi infinite, deci nu
există nicio cale prefixată pentru a a-și îndeplini scopul.
Ideea este că, magia nefiind pentru toți (chiar dacă se află la ușa fiecăruia
dintre noi - n.a.), cei care asistă la miracol înțeleg prea puțin din ceea ce se
întâmplă și percep doar partea exterioară, la care asociază doar o simplă accepțiune
estetică. Când Cristos ridică mâna spre cer Lazăr învie? Bine atunci! Dacă și eu
vreau să readuc la viață pe cineva voi ridica mâna spre cer.
Acest raționament ar fi corect dacă pe Lazăr l-ar fi salvat de la moarte mâna
ridicată, dar nu este și nu poate fi așa.
Gestul efectuat sau fonemul pronunțat, la nivel arhetipic au cu totul altă
semnificație.

Gestul - modul divin și uman de a comunica, în care umanul și divinul sunt același lucru și folosesc același
limbaj

Arhetipul este cel care a făcut miracolul și atunci să mergem pe urmele sale.
Magul este capabil să emită și să lanseze arhetipuri, care sunt adevăratele
baghete magice ale magiei. Dar arhetipul nu este altceva dacă nu o formă de undă
conținută într-un "pachet", care interferează din punct de vedere geometric cu
Universul Virtual al câmpului magnetic, electric și gravitațional, provocând
alterații în acestea.
Să nu uitam niciodată că este vorba despre alterări ale virtualității, pentru că
realitatea este imuabilă!
Realitatea virtuală este domeniul magului, pe când realitatea reală este,
într-un anumit sens, domeniul cui a creat realitatea virtuală.
Arhetipul, care se dezvoltă în mintea noastră, acționează asupra formei
lucrurilor și, deci, produce și gestul magului; în plus, fonemele pe care el le emite
nu pot fi considerare o secvență de cuvinte, care cu siguranță nu au niciun sens, dar
trebuie percepute de către psihicul nostru ca sunete și vibrații, și apoi interpretate,
la fel ca și gesturile sale, la nivel emoțional și nimic mai mult.

ACTUL ȘI FONEMUL MODIFICĂ REALITATEA

Nu trebuie să ne minunăm prea mult, pentru că astfel de lucruri se întâmplă

în fiecare zi, în ciuda spiritului nostru de observație.
Un simplu gest ne poate schimba comportamentul și ne poate face să
percepem mediul înconjurător într-un mod complet diferit. Gestul poate fi efectuat
de noi sau de cei care stau în fața noastră, dar care schimbă dintr-o dată
interacțiunea noastră cu mediul înconjurător.
Să dăm un exemplu - interlocutorul pe care-l ai în fața ta, în timp ce vorbește
în mod amabil cu tine, îți spune tu ești cel care a făcut ceva și în timp ce-ți spune
asta, arată cu degetul spre tine.
Vei observa cum starea ta sufletească se modifică imediat, îți vei lua privirea
de la el și o vei muta pe degetul lui, apoi iar îl vei privi pe el, ca apoi iar să-i
privești degetul, bătăile cardiace îți vor crește în frecvență și vei percepe mediul în
care te afli cu o neplăcere mai mare decât cu câteva clipe înainte.
Ce s-a întâmplat?
Nimic. O simplă magie care a modificat niște parametri mici din mediu,
alterând starea ta de percepție a mediului. Mediul s-a modificat, care este așa cum
îl percepi tu și nu cum este în realitate, pentru că realitatea este virtuală.
Să luăm o notă muzicală și să o cântăm fără întrerupere; vom descoperi că
sunt note care ne par plăcute și există altele care nu ne plac. Ambele modifică
mediul care ne înconjoară.
Apoi vom descoperi că și privirea unor culori produce asupra noastră același
efect.
Gestul este o situație reprezentabilă printr-o icoană, dar conține informații
simbolice al căror arhetip generator este citit de inconștientul nostru și este
modificat, astfel încât același mediu este perceput în mod diferit.
Cu alte cuvinte, mediul, din care eu sunt parte integrantă, este modificat (eu
sunt parte din mediu, deci, într-o oarecare măsură și eu sunt mediul - n.a.). Astfel
funcționează cromoterapia și muzicoterapia. Miracolul este înfăptuit de arhetipuri,
care sunt generate și citite de inconștientul nostru, arhetipuri care produc și în
corpul nostru decizia de a asuma anumite posturi sau de a emite anumite sunete,
sau de a picta un tablou cu anumite culori.
Toate acestea produc arhetipul corect sau ajută la generarea arhetipului
corect.
Heisemberg oare nu spunea că observatorul și lucrul observat se modifică
reciproc?
Arhetipurile acționează permanent și mutațiile se verifică în capul nostru
înainte să se manifeste în mediu. Mutația are loc pentru că se lucrează asupra a
ceva ce poate fi modificat și, dacă acest ceva ar fi fost total real, nu ar fi posibilă și
nici plauzibilă vreo modificare.
Einstein, fără să-și dea seama, cu privire la acest subiect, studiază o teorie
care nu întâmplător se numește Relativitate, în care el susține că indiferent de
lucrul care este observat, acesta apare diferit doar dacă se mișcă în mod diferit.

LUMI REALE, LUMI VIRTUALE ȘI NUMĂRUL DE ARHETIPURI

Acum este cazul să aprofundăm conceptele pe care le definim cu terminii de

virtual și real:
(http://semiasse.altervista.org/sentistoria/Mondi%20reali%20e%20mondi%20virtu
ali.html )
În Universul nostru, conform Teoriei Super Spinului (care încă nu este
publicată în întregime), ar exista patru axe care descriu realitatea: Spațiu, Timp,
Energie și Conștiință.
Se va putea observa imediat că există o axă neprevăzută, care introduce
Conștiința ca un nou parametru fizic. Această axă este necesară pentru a dezvolta
întreaga teorie a Super Spinului.
(http://semiasse.altervista.org/sentistoria/10)%20SST%20%20Parte%20Prima%20
-%201.0%20reg.pd) și pentru a explica anumite fenomene, care altfel ar fi cu totul
incomprehensibile.
Întreaga teorie se bazează pe descrierea acestor patru parametri prin
intermediul unui operator matematico-geometric numit rotație.
Acest parametru ne permite să "vedem" un "punct" sau, mai bine, un "loc de
puncte" situat în Universul nostru, doar pentru că acesta este descriptibil din punct
de vedere matematic prin intermediul unei rotații în jurul unei axe.
Dacă "locul de puncte" se rotește în jurul unor axelor de Spațiu, Timp și/sau
Energie, va crea un câmp electric, magnetic și/sau gravitațional.
Din punctul de vedere al fizicii clasice Tullio Regge de la Politehnica din
Torino, deja descrisese același lucru cu un "string", care este un fel de coardă
vibrantă, adică o undă sau un "pachet de informație", care, în funcție de
comportamentul său geometric, putea să se ducă chiar ea însăși informația legată
de ea în alte părți ale Universului, interacționând cu acesta.
Locul de puncte al spațiului care se rotește pe el însuși nu este altceva decât
o altă viziune a unui string, în care rotația este cuantificabilă prin intermediul
funcțiilor sinusoidale care identifică unde dotate cu amploare, frecvență și faze
bine determinate.
În ipoteza precedentă a Super Spinului, pentru Universul nostru fuseseră
postulate șapte nivele energetice paralele, legate între ele în formă de con și unite
într-un al optulea punct, pe care fizicianul Typler l-ar identifica ca fiind "punctul
OMEGA" (Frank J. Tipler: LA FISICA DELL'IMMORTALITÀ - Dio, la
cosmologia e la resurrezione dei morti - Ed. Mondadori).
Fiecare nivel energetic are trei axe, a Spațiului, Timpului și Energiei; șapte
nivele multiplicate cu trei axe furnizează douăzeci și unu de moduri de a orienta o
rotație. La ceste douăzeci și unu de moduri este adăugat încă unul, unic, pentru
punctul OMEGA, pentru un total de douăzeci și două de rotații posibile.

Anumite nivele ale Universului, conform Ipotezei Super Spinului, evidențiate

în conul existenței materiei (dedesubt) și antimateriei (deasupra).
În mijloc este punctul Omega.

Aceste douăzeci și două de rotații ar reprezenta cele douăzeci și două de

arhetipuri fundamentale, cele douăzeci și două de instrucțiuni care modifică
Universul interacționând cu acesta, cele douăzeci și două de poziții pe care le poate
lua bagheta magică a magului când acesta face magia.
Găsim urme ale acestor douăzeci și două de instrucțiuni în limbajul ezoteric
al alchimistului și în cele douăzeci și două de cărți principale din tarot, marele
arcane ale zeul Toth.
Le regăsim în oracolul I Ching, cu cele 64 (21x3+1) de cărți, unde numărul
63 pare că indică și prezența unor axe secundare x, y și z prevăzute de Super Spin
fie pentru Spațiu, fie pentru Timp, fie pentru Energie, pentru o tratare mai
completă a Universului în sine.
Regăsim cele 22 de arhetipuri în Sepher Yetzirà, anticul text atribuibil poate
lui Avraam, dacă nu chiar tatălui său, în care se descriu cele 22 Autiut,
"ștampilele" prin intermediul cărora ar fi fost tipărit Universul.
Legenda alchimică spune în legătură cu acest subiect că arhetipurile ar fi în
realitate 21, dar cel de-al douăzeci și doilea ar conține în interiorul său toate
informațiile celorlalte douăzeci și unu.
În realitate, se pare că exact așa și este dacă se privește Super Spinul, unde
arhetipul relativ al punctului Omega, cel de-al douăzeci și doilea, conține
instrucțiunile geometrice ale întregului Univers, la fel cum cel de-al douăzeci și
doilea arcan al tarotului, Nebunul, conține instrucțiunile tuturor celorlalte.
(http://semiasse.altervista.org/sentistoria/08)%20Facciamo%20l'uomo%20a%20no
stra%20immagine.pdf)

Dar găsim aceleași trăsături în vechiul limbaj al computerului numit BASIC,

cu cele 22 de instrucțiuni fundamentale ale sale, și în cei 21 de aminoacizi
secvențializați ai ADN-ului, unde ultimul ar fi cel de-al douăzeci și doilea arhetip,
cel care conține instrucțiunile pentru a secvențializa aminoacizii, și încă în cele 22
de litere ale alfabetului ebraic, unde Aleph ar fi primul arhetip, care le conține pe
toate celelalte.
Încă o dată, în interiorul semnificațiilor simbolice din lumea alchimiei,
găsim urme istorice și uitate ale lumii magice.
Teoria Super Spinului (http://semiasse.altervista.org/sentistoria/ssh.html)
atribuie crearea Universului Axei Unice și rotative, adică cea a Conștiinței.
Ființa eternă a cărei axă este aceasta a devenit conștientă de sine, punând în
mișcare o operațiune, care, cu o aproximație destul de mare s-ar putea descrie din
punct de vedere matematic ca fiind o rotație cu o mare "viteză unghiulară"
caracteristică.
Conștiința știe că există, dar nu știe cum este făcută. Prin urmare, creează pe
rând Energia, Spațiul și Timpul, care sunt niște axe cu totul virtuale, care formează
o cutie - adică exact Universul - unde Conștiința se poate diviza în toate
posibilitățile sale de a se roti (sau în toate manifestările sale). Aceste părți mici din
tot, născute din unicul trunchi original, pot, fiind dotate cu embrioni de conștiință
proprie, să se observe reciproc și să înțeleagă cum sunt făcute.
La sfârșitul Universului sistemul triaxial, Spațiu, Timp și Energie, se va
reînchide și componentele rotative din jurul acestor axe se vor reconverti în
pulsație în jurul axei Conștiinței. Conștiința, de această dată, poate că a acumulat și
cunoașterea tuturor părților sale componente, care vor reîncepe să compună un
singur lucru existent, răsucindu-se în conținutul lor de cunoaștere.
Iată manifestându-se foarte clar ideea că axa Conștiinței este reală, pentru că
există întotdeauna, înainte, în timpul și după Univers, aceasta creând celelalte trei
axe, care apar a fi cu totul virtuale, deci manipulabile după bunul plac.
Dar a manipula acele axe înseamnă a manipula Spațiul, Timpul și Energia,
adică a manipula câmpul electric, magnetic și gravitațional - cu alte cuvinte,
înseamnă să faci miracole.
Pentru a face miracole este nevoie de arhetipuri, care trebuie trimise în
Univers cu anumite oportunități geometrice, dar pentru a face acest lucru este
nevoie de un îndemn inițial.

ACTUL DE VOINȚĂ

Primul act de voință este făcut și considerat a fi cel de a crea virtualitatea

Universului nostru și cel care l-a făcut este primul mag, adică Creatorul.
Deosebit de interesantă este constatarea că, pentru a efectua miracolul, nu
este nevoie nici de Spațiu, nici de Timp și nici de Energie - este nevoie doar de
Conștiința de sine!
Actul de voință executat de Magul-Creator era finalizat de cunoașterea sa, la
fel ca și actele făcute de alchimiști. Axa Conștiinței este cea care dă formă
arhetipului și îl trimite în Univers, a cărei instrucțiune modifică virtualitatea
sistemului format din Spațiu, Timp și Energie. Dar omul nu este Creatorul și pentru
a face pe magul trebuie să aibă Conștiință de Sine; este normal să ne întrebăm de
unde provine Conștiința.
În Universul Super Spinului avem o structură tetraedrică, care seamănă mult
cu vechea viziune a omului din MerKaBa babiloniană.
 Studiile efectuate implicând tehnici de hipnoză regresivă m-au determinat să
constat, cum am văzut anterior, că omul apare ca fiind compus din patru părți
fundamentale, care se numesc, Suflet, Spirit, Minte și Corp.
Acestea sunt niște nume convenționale, cărora le sunt asociate următoarele
semnificații:
•Sufletul este format din Conștiință, Energie și Spațiu
•Spiritul este format din Conștiință, Energie și Timp
•Mintea este formată din Conștiință, Spațiu și Timp
•Corpul este format din Spațiu, Timp și Energie
Corpul, de unul singur, este ca un ou gol, un recipient pentru acea trinitate pe
care, din punct de vedere arhetipic, Iisus o definește ca fiind Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh.
În aproximativ șaptesprezece ani de muncă bazată pe hipnoza regresivă
aplicată pe un număr mare de subiecți, de gen feminin și masculin, cu vârsta
cuprinsă între 15 și 60 de ani, rezultatele obținute au fost în mare parte aceleași, de
altfel identice cu descrierile din tradițiile egiptene antice, la care se referă multe
cercuri masonice.
Cu alte cuvinte, egiptenii antici aveau o idee despre ființa umană pe care noi
o găsim, în mileniul trei, cu forma noastră mentală cu totul, sau aproape cu totul
galileeană.
Mai ales prin acele tehnici se pare că este posibil să se izoleze Conștiința
Sufletului, care, nefiind caracterizat de axa Timpului, spune că este imortal.
Deci, trebuie să ne gândim la axa Conștiinței prezentă în Minte, în Suflet sau
în Spirit, ca fiind expresia unui act de voință care produce arhetipul care face
miracolul.
Pentru a împlini magia este nevoie de o mare Conștiință de Sine, pentru că
doar așa se poate obține un act de voință conștient, care să producă miracolul.
Ce se întâmplă astăzi când ne aflăm în prezența unor fenomene de tip
paranormal?
 Lumea țipă la vederea miracolului și persoana responsabilă nici măcar nu
știe cum a reușit să-l obțină. Magia produsă nu folosește la nimic dacă a fost
obținută fără Conștiință și nu folosește la nimic să se încerce reproducerea sa dacă
nu există Conștiință de sine.

Cel mai căutat miracol, cea mai sofisticată magie:

Învierea lui Lazăr, pictată de Caravaggio

TEORII DESPRE SUFLET

Trebuie să ne întoarcem înapoi în timp dacă vrem să înțelegem ce este un

mag și cum face acesta magiile. Magiile, care pentru Biserică sunt miracolele și
pentru știință sunt experimentele științifice, se pot face doar dacă se deține o
concepție platonică despre ființa umană. Această concepție nu vede omul ca fiind
pe al doilea loc, după zei, nu îl vede în voia forțelor naturii și nici sclav al religie și
nici măcar al rațiunii, ci îl vede pe om capabil să se conecteze la Univers, din care
el însuși este parte integrantă, pentru a se folosi de tot potențialul.
Platon vorbește despre Suflet (http://www.filosofico.net/anim37.html) ca
despre ceva care face parte din om, nu ca despre ceva inexistent, așa cum spune
știința, sau ca despre un lucru îngăduit de Dumnezeu, așa cum afirmă biserica.
Platon afirmă foarte clar că Sufletul nu este personal, dar personalizat,
pentru că în realitate este ceva ce face parte dintr-o entitate unică.
 Sufletul este universal și imortal, nu particular, așa cum susține Biserica
Catolică.
Sufletul este acel "ceva" care, descris mai întâi de Plotin, apoi de Jung și
deci și de Hillman, ne permite să facem miracole prin intermediul axei sale de
Conștiință.
Plotin spune:
"Omul este un compus format din suflet și corp - el poate să se muleze pe
dimensiunea corpului sau să se ridice la cea a sufletului. Sufletul și corpul devin
astfel două moduri de a fi - primul ne eliberează, al doilea ne face să semănăm cu
animalele. " (Plotino, Enneadi, Rusconi, Milano, 1992, pag. 210)
"Noi decidem să plecăm atunci când corpul nostru suferă. Deci, noi
reprezentăm două lucruri - ori bestia adăugată sufletului, ori ceea ce este deasupra
bestiei - bestia și corpul viu. Foarte diferit este omul adevărat și lipsit de toate
aceste pasiuni bestiale, posesor al virtuților intelectuale, care își au domiciliul în
sufletul separat - într-adevăr, acesta și aici jos se poate separa de corp, pentru că,
atunci când îl abandonează cu totul, acea viață pe care acesta o iradiază dispare cu
sufletul și îl însoțește pe acesta." (Plotino, Enneadi, Rusconi, Milano, 1992, pag.
67)
Jung se exprimă astfel:
"Terenul din care se hrănește sufletul este viața naturală. Cine nu o urmează
rămâne secat și fixat în aer. Din acest motiv mulți oameni se usucă odată cu vârsta
- se întorc înapoi cu o frică secretă în inimă. Se sustrag, cel puțin din punct de
vedere psihologic, procesului vital; la fel ca mitica statuie de sare se reîntorc vioi
spre amintirile tinereții, dar pierd orice contact viu cu prezentul. În a doua jumătate
a existenței rămâne viu doar cel care, fiind în viață, vrea să moară. Pentru că ceea
ce se întâmplă în amiaza vieții este inversiunea parabolei și nașterea morții. După
acea oră viața nu mai înseamnă ascensiune, dezvoltare, mărire exaltare vitală, ci
moarte, având în vedere că scopul său este sfârșitul. A nu ține cont de propria
vârstă înseamnă "a te răzvrăti față de propriul final". Ambele sunt un "a nu dori să
trăiești", având în vedere că "a nu dori să trăiești" și "a nu dori să mori" sunt același
lucru. A deveni și a trece aparțin aceleași curbe."

Și așa se exprimă Hillman:

"Omul este ceva mizerabil, o geacă sfâșiată pe un băț, dacă sufletul nu bate
din palme și cântă, să cânte tot mai tare cu fiecare rupere a vestei sale mortale,
pentru că nu există altă școală de canto decât studierea monumentelor măreției
sale... " W.B. Yeats, Sailing to Byzantium.

Acesta este epitaful care apare într-o carte de James Hillman "Revizuirea
psihologiei" din 1983, carte de a face suflet.
 Iar eu spun:
"A avea Suflet înseamnă a avea axa Conștiinței, unica axă adevărată și reală,
care reprezintă o bucățică din Creator în interiorul cui îl are și face din cel care îl
posedă un mic Creator capabil să facă miracole, adică să modifice virtualitatea
Universului creat ( http://www.xmx.it/universoillusione.htm ) în ciuda fizicienilor
și preoților din ziua de astăzi, care în curând vor fi nevoiți să-și găsească un alt șef,
spre deosebire de omul cu Suflet, pentru că el șefi nu are și nici nu-și dorește să
aibă."

Uri Geller îndoaie o lingură cu ajutorul conștiinței sale?

O NOUĂ IMAGINE A OMULUI DE ȘTIINȚĂ

Odată cu sosirea lui Aristotel, Platon este pus de-o parte.

Acest proces se verifică în occident și nu în orient, unde Aristotel nu a ajuns
niciodată. Gândirea orientală este foarte asemănătoare cu cea platonică și prea
puțin sensibilă la materialism aristotelian/ galileean.
Gândirea aristoteliană nu este toată rea, ci din contră.
Aristotel este cel care a pus bazele pentru regulile clasificării, la fel cum
Galileo are meritul de a fi schițat un model de lucru capabil să dea garanții de
repetitivitate, susținând ideea existenței regulilor, dar și exigența de a le controla
exactitatea. Aristotel și Galileo contribuie la înțelegerea Universului, dar nu a
întregului Univers, ci doar a părții virtuale, adică a tot ce ține de Spațiu, Timp și
Energie. Însă metoda lor nu funcționează pe axa Conștiinței, pentru că aceasta nu
are reguli, Conștiința însăși fiind responsabilă de Creație.
Consecința evidentă este că sistemul galileean poate și trebuie să fie
modificat.
 Pentru Galileo este important ca fenomenul să fie observabil și să se repete,
și din acest motiv se vorbește despre "fenomen fizic", sugerând, aproape
subliminal, că tot ceea ce este fizic este virtual.
Însă există o diferență dintre gândirea lui Aristotel și cea a lui Galileo -
Aristotel studiază trecutul pentru a îmbunătăți înțelegerea cosmosului în viitor,
Galileo studiază prezentul pentru a prevedea dacă în viitor se repet aceleași
fenomene care sunt verificate în trecut și, procedând astfel, ridică un pod între
trecutul nostru și viitor.
Acum este nevoie de cineva care să studieze viitorul, pentru a înțelege de ce
lucrurile s-au petrecut așa cum s-au petrecut și care să înțeleagă motivul existenței
umane.
Dar lucrul cel mai interesant, după părerea mea, este trecutul, pentru că în
acesta sunt conținute răspunsurile la întrebările noastre, dintre care trei sunt
următoarele:
•Cine a făcut Universul și de ce?
•Ce reprezintă omul în interiorul creației?
•Ce raport există între om și Creator?

Mulți studioși au aplicat deja această metodă, chiar și fără să-și dea seama.
Orwell( http://www.marxists.org/italiano/letteratura/animali.htm ) studiază
o ipotetică civilizație viitoare pentru a înțelege politica și dezvoltarea actuale, eu
studiez extratereștri, care reprezintă viitorul nostru, pentru a înțelege ce este și cum
este omul în realitate. În realitate şi nu doar în virtualitate. Din punctul meu de
vedere acesta este următorul pas pe care omul trebuie să-l facă pentru a modifica
modelele sale mentale învechite în tentativa finală de a se înţelege pe sine însuşi,
adică întregul Univers.
Deci, înainte de a merge mai departe, trebuie să reținem că există o realitate
virtuală şi modificabilă (Spaţiu, Timp şi Energie) şi o realitate reală imuabilă
(Conştiinţa).
Cine are Conştiinţă poate modifica virtualitatea, care a fost creată din
realitatea reală prin intermediu actului de voinţă creatoare. A vorbi despre Creator
şi Conştiinţă este acelaşi lucru. Deci, în interiorul Conştiinţei noastre există o parte
din Creator. Aceste concepte folosesc pentru:
•A restructura de la început parametrii pe care se bazează Programarea
Neurolingvistică.
•A redefini încă o dată Harta şi Teritoriul PNL-ului, lucrul cel mai important
dintre toate.
•A înţelege că putem să ne eliberăm de extratereştri paraziţi exercitând
asupra realităţii lor virtuale miracolul. Cu alte cuvinte, doar voinţa noastră poate
alunga demonii antici, adică extratereştrii de astăzi, utilizând acea parte din noi
care face miracolele, acea parte din noi care este Creatorul (dacă vreţi puteţi să o
numiţi şi Dumnezeu).

LEGILE FIZICII DESCRIU DOAR REALITATEA VIRTUALĂ ŞI

NU REALITATEA TOTALĂ

PREMISELE

În sinteză, legile fizicii nu ar fi deloc greşite, dar nepotrivite pentru a descrie

toate cele patru axe care constituie Universul tetraedric despre care s-a vorbit
precedent.
Cu alte cuvinte, corpul fizic poate fi descris complet de legile fizicii, dar nu
şi Mintea, nici Spiritul şi nici Sufletul, pentru că posedă o componentă care este în
întregime reală (axa Conştiinţei), pe când celelalte trei axe (Energia, Spaţiul şi
Timpul) descriu realitatea virtuală.
Aşadar, formulele sunt algoritme care descriu virtualitatea din care ele se
nasc şi nu există speranţă de a putea descrie printr-un algoritm un lucru total real şi
imuabil, cum este realitatea virtuală.
După cum am mai spus, realitatea virtuală este cea care suferă toate
mutaţiile, dar nu şi cea reală, care rămâne neschimbată şi imuabilă. Altfel ce fel de
realitate ar fi?
Deci, Teritoriul din PNL ar avea trei componente virtuale şi modificabile şi
o componentă reală. În aceasta din urmă ar exista voinţa de a exista, de a învăţa, de
a modifica realitatea virtuală.
 În plus, ar exista şi subiectul-actor care, prin Mintea sa, prin Sufletul său şi
prin Spiritul său, ar descrie teritoriul ca pe o hartă. Dar atunci, harta este doar
parţial hartă, pentru că o parte din aceasta este reală, nu virtuală, deci
independentă de influenţa intrărilor de informaţii.
E ca şi cum am spune că Principiul Incertitudinii lui Heisemberg este valid
pentru Spaţiu, Timp şi Energie (cum de altfel a fost subliniat în teoria Super
Spinului), dar nu este valabil pentru axa Conştiinţei, care nu ar fi modificabilă.
Această observaţie ne pune în faţa necesităţii de a modifica drastic anumite
presupuneri ale PNL-ului, pentru a face altceva, care să conţină vechiul PNL, cu
principiile sale, dar care să se extindă spre o nouă dimensiune, cea a axei
Conştiinţei, unde harta şi teritoriul coincid.

CREIERUL ESOTERIC

După unii ezoterişti, creierul are doar funcţii mecanice, dar e şi sediul a ceva
mult mai important.
Să vedem cum este descris creierul în site-ul:
http://xoomer.virgilio.it/_XOOM/gainfryciao/Indice%20generale%201.htm
"Conştiinţa umană (Suflet) îşi are expresia corporală în creier, iar
capacitatea tipic umană de distincţie şi evaluare este atribuită scoarţei cerebrale.
Deci, polaritatea conştiinţei umane se oglindeşte în anatomia creierului.
Forma circulară a creierului simbolizează conştiinţa eternă care înţelege tot, care
nu are limite. "

Topografia orizontală a Conştiinţei

Văzută dintr-o anumită perspectivă, forma circulară a creierului poate fi

împărţită în trei părţi (Topografia orizontală a conştiinţei):
 1)Conştientul - este înţelegerea şi cunoaşterea propriului creier fizic.
Conştientul este legat de viaţa fizică. Am mai spus că individul este conştient de tot
patrimoniul său cognitiv şi este, deci, stăpânul propriei sale minţi şi al cunoaşterii
ascunse acolo. Conştientul reprezintă planul cunoaşterii conceptuale. Cunoaşterea
conceptuală, cea pe care noi o numim conştient, este înregistrată în scoarţa
cerebrală, împărţită în cele două emisfere, cea dreaptă şi cea stângă, care conţine
toate informaţiile memoriei noastre conştiente. Aici se găseşte toată cunoaşterea
noastră de care suntem conştienţi.
Datoria noastră în ceea ce priveşte evoluţia este aceea de a dezvolta în
totalitate potenţialul creierului nostru, până acum utilizat într-o proporţie foarte
mică (sub 1%), reprezentat de scoarţa cerebrală. Pentru a face asta trebuie mai
înainte de toate să devenim conştienţi şi să eliberăm toată karma noastră şi a
înaintaşilor noştri, care se află la nivel subconştient, pentru că aceasta nu-i
permite Spiritului Sfânt să curgă şi să activeze total mintea noastră divină.
Potenţialul creierului nostru este infinit şi reprezintă mintea divină
nelimitată.
2) Subconştientul - este înţelegerea şi cunoaşterea propriului creier eteric.
Subconştientul este legat de viaţa eterică şi deci şi de vise.
Tot ceea ce visăm este legat de vieţi paralele eterice de a treia dimensiune
dar şi de planurile eterice de prima dimensiune şi a doua.
Când avem coşmaruri probabil că este vorba despre planuri eterice de
prima şi a doua dimensiune, spre care suntem atraşi dacă mai avem karmă cu
vibraţiile acestor două dimensiuni.
Fiecare dimensiune fizică are subconștientul său. Pentru dimensiunea
noastră, a treia, subconștientul este reprezentat de prima și a doua dimensiune,
dimensiuni în care se descarcă gândurile de super-distrugere și super-lumină,
conectate de radioactivitate (prima dimensiune) și electricitate (a doua
dimensiune).
Karma rămâne eterică (deci în plan subconștient) până ce nu devine fizică.
3)Inconștientul - este înțelegerea și cunoașterea creierului corpului de
lumină, adică a propriei origini. Inconștientul nu este legat de nicio viață fizică
sau eterică.
Reprezintă potențialul unui individ.
Toate dimensiunile spațio-timpului reprezintă inconștientul primei
dimensiuni create. Sunt deci gânduri de separație create de "eurile" noastre
multidimensionale, începând cu cele din prima dimensiune creată. Starea de Eden
este cel la care ne vom întoarce și noi, pe parcurs ce "eurile noastre"
multidimensionale integrează inconștientul lor și se aliniază deci cu toate
dimensiunile pe care le-au creat (adică subconștientul lor).

După această descriere nu putem să nu observăm că cine se gândește la un

creier ezoteric se aliniază incredibil fie la viziunea pe care o trasează Super Spinul
asupra Universului, adică asupra Teritoriului, fie la viziunea holistica a fizicii
moderne.
În acest context se observă că teoriile care afirmă ar exista un Suflet, o
Minte, un Spirit și un Corp țin cont de toate datele obținute folosind tehnicile de
hipnoza regresivă pe răpiți și explică nu doar cum este făcut teritoriul, dar și cum
este făcută mașina fotografică care produce fotografia (Harta) Teritoriului.

CREIERUL ÎN OPINIA MEA

După părerea mea, creierul care nu este Mintea, după cum am văzut și în
Teoria Super Spinului, are trei nivele de captare și furnizare de informații. Creierul
reprezintă partea virtuală, adică mecanică, a corpului uman, în care Mintea ar fi
reală doar în proporție de o treime. Să nu uităm că Mintea, așa cum a fost definită
înainte, are axele Spațiului și Timpului, care sunt virtuale.
Dacă Mintea nu ar fi fost în parte virtuală, nu ar fi putut interacționa (din
punct de vedere hamiltonian) cu creierul, care este cu totul virtual.
În acest context creierul este doar o interfață între minte și corp.
Cele trei nivele reprezentate de Conștient, Subconștient și Inconștient există
și pentru mine și efectuează următoarele lucruri:
 Conștientul

Conștientul, în acord cu cele expuse de cei care susțin echivalența dintre

creier și computer, reprezintă doar interfața cu exteriorul, cu care este conectat prin
intermediul "ușilor de la intrare" formate în principal de cele cinci simțuri ale
noastre. Unele "uși de ieșire" cu care corpul uman este dotat folosesc și pentru a
emite date spre exterior.
Datele intră sub formă de intrări cenestezice (senzoriale) vizuale, acustice,
olfactive, tactile și gustative și ies în diferite forme variabile, odată cu mișcările
corpului.
Mișcările corpului nu semnifică doar gesticulație, care de altfel este
dintotdeauna domeniu de studiu pentru PNL, dar și cuvântul și sunetul vocii în
general. Vocea chiar este expresia mișcării coardelor vocale, adică mișcarea unei
părți din corp care merită atenție și studiu.
La fel de important pentru acest tip de studiu sunt și midriaza pupilei sau
clipitul din pleoape.
Date importante ulterioare ieșirilor de informații provin din analiza
grafologică, pentru că și în acest caz mișcarea brațului este cea care este stăpână în
acțiunea scrierii.
Alte semnale de ieșire de date sunt reprezentate de roșeața care apare pe
anumite părți ale corpului, de transpirație și de apariția unor zone eritemice pe
pielea subiectului care este studiat.
Totuși, există o diferență fundamentală între datele de intrare și cele de ieșire
ale creierului uman. Datele de intrare depind exclusiv de caracteristicile interfeței
de intrare (cele cinci simțuri și corecta lor funcționare), care stabilesc cum vor fi
înregistrate în hartă datele. Aceasta va fi apoi citită de programul de experiență
conținut în Minte și interpretată în faza finală.
Ieșirile depind în principal de Inconștient și doar într-o mică parte de
Subconștient, chiar dacă se exprimă prin intermediul Conștientului.
Cu alte cuvinte, Inconștientul pilotează răspunsurile corpului și aceste
răspunsuri sunt reelaborate de Subconștient, dar mai lent. Pentru că Inconștientul
vorbește "limbajul mașină" reprezentat de arhetipurile fundamentale, acesta este
mult mai rapid în a oferi informațiile de ieșire, al cărui semnal poate fi revăzut și
corectat de Subconștient doar într-o măsură foarte mică, pentru că Subconștientul
vorbește limbajul modelelor mentale (programul creierului, care seamănă cu
vechiul Basic©).
Este vorba despre un concept fundamental pentru acest tip de cercetări,
având în vedere că fiecare gest pe care-l facem depinde, în proporție de 90% de
expresia sa, de către un Inconștient incapabil să mintă (după cum vom vedea
imediat) și doar în proporție de 10% de către un Subconștient mediator.
 Subconștientul

Subconștientul face parte din cititorul modelelor mentale utilizate

(programele creierului nostru). În momentul nașterii noastre aceste programe nu
există. Există mecanismul doar mecanismul care le va asigura funcționarea,
creierul-computer cu sistemul său operativ, dar încă nu există în acest moment
programe încărcate.
Programele sunt instalate în memoriile creierului-computer în timpul
educației puiului de om și fac parte din procesul de învățare. Este vorba despre o
serie de subprograme care lucrează în background și multitasking (concomitent și
în mod ascuns și automatic) - eu le numesc "modele mentale".
Subconștientul aplică modelele mentale învățate, le verifică și, dacă sunt
declarate valide de un model mental de control, le acceptă și abia după aceea le
pune în practică. Pentru a da un exemplu simplu, se poate spune că, dacă văd un
măr ce cade în sus, Subconștientul meu îmi va spune că modelul mental pe care îl
aplic în acea viziune este greșit și îmi va determina creierul să considere datele ca
fiind greșite, deci harta obținută de acestea este considerată greșită.
Modelele mentale suferă din când în când niște update-uri (actualizări) prin
intermediul cărora este posibil, dispunând de versiunile actualizate ale
programului, să se răzgândească cu privire la interpretările hărții care, cu modelele
mentale precedente, ar fi fost considerate greșite.
Acest proces îi permite omului să evolueze din punct de vedere cerebral și,
modificând citirea Hărții în sine, devine posibil ca el să înțeleagă lucruri pe care
înainte le-ar fi înțeles într-un mod diferit.
Acest proces poartă numele de "evoluție a gândirii umane" și nu este la
îndemâna tuturor ființelor umane. Unii dintre aceștia chiar nu au capacitatea sau
posibilitatea, în funcție de caz, de a modifica modelele mentale instalate în ei prima
dată în perioada educației inițiale. Acei oameni vor rămâne, din punct de vedere al
gândirii, legați de schemele primordiale ale copilului mic și vor fi incapabili să
evolueze dincolo de ceea ce au învățat în anii la început.
Nu se poate spune că acele persoane nu funcționează corect, pentru că
procesele lor mentale funcționează foarte bine, cu excepția incapacității totale (sau
imposibilității) de a progresa și de a vedea lucrurile din punct de vedere istoric,
adică să fie capabili să țină cont de scurgerea timpului.
În timp ce Conștientul are atribuția de a dialoga cu exteriorul, Subconștientul
este interfața dintre Conștient și Inconștient.
Deci, Subconștientul este un mediator care alterează viziunea hărții în
conformitate cu exigențele ființei umane.
 Subconștientul este autorul procesului de disonanță cognitivă, care alterează
încontinuu realitatea obiectivă pentru a o face să pară mai plăcută și suportabilă.
Așadar, Subconștientul spune minciuni și face asta pentru binele nostru.
Boala Subconștientului este reprezentată de sindromul "vulpea și strugurii".
Această definiție, care derivă dintr-o fabulă foarte cunoscută de-a lui Fedro, se
referă la ideea că omul își face Harta. Dacă Harta este dificil de trăit, iată că apare
Subconștientul, care, prin metaprogramul său interior, alterează harta prin
intermediul unei interpretări a datelor, cu scopul de a face harta mai acceptabilă.
Astfel, se creează viziuni ale hărții dictate de conveniențele supraviețuirii.
Cei mai răi hoți ai acestei lumi uneori sunt absolut convinși că au făcut niște
fapte foarte bune de-a lungul vieții lor și imediat înțelegem cum se pot justifica
niște crime oribile care, în ochii celui care le-a comis, apar ca fiind niște acțiuni
corecte. Gândirea multor politicieni, a multor militari și a multor religioși este cu
siguranță afectată de sindromul "vulpea și strugurii".
Faptul că Harta este mereu aceeași, dar este interpretată în mod diferit în
funcție de datele aflate la dispoziție, este o demonstrație a acestui proces.
De exemplu, sunt mulți politicieni care înainte erau într-un partid ajung apoi
în listele partidului cu viziuni total opuse. Cel care vede din exterior acest tip de
schimbare se va gândi, în mod greșit, că se află în fața unor fățarnici vulgari, dar,
după părerea mea, lucrurile sunt un mic mai complexe. Nu este vorba despre un
comportament manipulator, care ar trebui să fie cunoscut și foarte bine
instrumentat, ci este vorba despre o necesitate a Subconștientului politicianului,
dictată de exigențe de supraviețuire personală.
Diferența constă în faptul că, dacă ar fi interogat, acel politician ar părea că
este de bună-credință, fiind convins că acțiunea sa ar reprezenta continuarea
corectă a carierei sale politice, în interesul cetățenilor care l-au ales. În fața
faptelor, buna sa credință ar părea dezarmantă, însă l-ar face aparent criticabil.
Exemplele care pot fi oferite pe tema sindromului prezentat mai sus sunt
aproape infinite și sunt adesea prezentate în cărțile de istorie.
Deci, Subconștientul este cel care judecă informațiile intrate și de adaptează
astfel încât totul să fie bine.
Acest lucru are două semnificații fundamentale.
Prima constă în faptul că Subconștientul, după cum am mai afirmat, spune
minciunile, și este reprezentată de faptul că cu cât civilizația merge mai departe pe
drumul său, cu atât mai mult este nevoie de un Subconștient superstructurat.
De fapt, Subconștientul a devenit necesar când omul, de-a lungul evoluției
sale, a decis să trăiască în comunitate cu alți oameni. Atunci s-au născut regulile
societății și a apărut voința de a le respecta, cu toate că adesea nu sunt împărtășite
de toți. Iată că devin necesare rolul și munca Subconștientului mediator, care face
astfel încât Harta să pară cât mai digerabilă.
 Prin urmare, o societate evoluată se bazează pe un Subconștient evoluat și
este compusă din indivizi care sunt tot mai puțin capabili să-și manifeste gândurile
într-un mod deschis, fiind blocați de o miriadă de reguli pe care trebuie să le
respecte - o societate bazată pe a "da impresia" și nu pe "a fi" , "a fi" constând în a
te prezenta pentru ceea ce ești în realitate.
Diferența fundamentală dintre o pisică și un leu se află aici. Leul trăiește în
clan și și-a dezvoltat un fel de Subconștient care respectă legile unei vieți ierarhice
în clan, unde anumite acțiuni se pot face, pe când altele nu se pot face, pentru că în
caz contrar este pedepsit. Pisica are o viață solitară și nu aparține de nici un clan.
Comportamentul său pare a fi un pic schizoid - în anumite cazuri întâi te linge, ca
peste cinci minute să te zgârie, apoi, trei secunde mai târziu, iarăși te linge, de
parcă nu și-ar aminti că te-a zgâriat.
În realitate, pisica își amintește foarte bine ce a făcut, dar nu o interesează să
joace teatru. Face ceea ce gândește și nu își remodelează comportamentul în
funcție de conveniență, contrar a ceea ce s-ar putea crede între-un mod superficial.
Prin intermediul PNL-ului aceste procese apar foarte clar analizând mișcările
corpului. Analiza calității și cantității mișcărilor corpului furnizează anumite date
finale. Dacă pe de-o parte cineva poate contesta că este dificil să se interpreteze
mișcările unei pisici din punct de vedere al raționamentului dezvoltat de creierul
felinei, oricum este incontestabil faptul că pisica, în raporturile sale cu omul și cu
semenii săi, folosește mult corpul, demonstrând că Inconștientul său se exprimă în
mod liber, fără prea mult control din partea Subconștientului mediator.
Ființele umane, care sunt mai evoluate decât pisica, își folosesc corpul
într-un mod mult mai cenzurat. Subconștientul încearcă să frâneze instinctele cu
adevărat prezente în pulsațiile cerebrale în favoarea unei conviețuiri mai calme cu
vecinii. Deci, când șeful tău te salută dimineața și tu îi răspunzi cordial, afișând cel
mi bun surâs al tău, pe când în realitate ai vrea să-l vezi mort, iată că disonanța
cognitivă, prin intermediul Subconștientului mediator, îți impune o serie de
mișcări; pe de altă parte, Inconștientul, care nu este de acord, prezintă, prin
intermediul corpului, mișcări diatonice care nu-i scap unui observator atent și care
te fac să arăți neîndemânatic, ca un împiedicat.

Inconștientul

Inconștientul reprezintă Super Eul; nu este structurat pentru a minți, pentru

că nici măcar nu știe că minciunile există. Super Eul acționează neținând cont de
ceea ce este sau ceea ce nu este convenabil să pari sau să faci.
Inconștientul este cel care ne mișcă corpul mai rapid decât capacitatea de
control a Subconștientului și din acest motiv gestul final care se naște în relațiile
noastre cu alții are o puternică componentă inconștientă, influențată de o slabă
corecție a Subconștientului.
Deci, analiza comportamentală, alt aspect important al PNL-ului, are toate
instrumentele pentru a înțelege, doar privind cum se mișcă în relație cu ceea ce
declară, dacă o ființă umană spune ceea ce gândește în realitate sau nu. Există
persoane caracterizate de un Inconștient puternic, care este predominant, și poți să
le recunoști după comportamentul lor, care este asemănător cu cel al pisicii.
Psihiatrii îi numesc pe acești oameni, în mod greșit, "subiecți schizoizi".
Pentru psihiatrie schizoidul este cel care este scufundat cu totul în
Inconștient, cel care nu știe să medieze semnalele provenite din exterior și din
acest motiv acesta dă impresia că nu poate relaționa cu ceilalți. Schizoizii sunt
caracterizați de schimbări rapide ale stării sufletești și, chiar dacă nu au patologii
grave în desfășurare, uneori este foarte greu să se relaționeze cu ei, decât dacă se
înțelege ceea ce am expus mai sus și eventual să li se explice și lor aceste lucruri.
Tehnicile de a comunica cu cineva care are modele mentale primitive
consistă în a înțelege astfel de modele și în a le imita (model comportamental
eriksonian).

ANALIZA INIȚIALĂ A PROBLEMEI RĂPIȚILOR

Răpiții prezintă sindromul pe care l-am definit deja cu acronimul SDA și

datoria celor care se ocupă de ei constă într-o serie de obiective care trebuie
îndeplinite:
•Să stabilizeze răpitul.
•Să-l pună pe răpit să-și analizeze amintirile virtuale.
•Să-i amintească răpitului ceea ce în aparență nu este prezent în creierul său,
dar care face parte dintr-o trăire reală de-a sa.
•Să-l învețe pe răpit să deosebească Harta de Teritoriu.
•Să-i furnizeze răpitului instrumentele pentru a înțelege de ce are loc răpirea
extraterestră.
•Să-i furnizeze instrumentele pentru a se putea apăra.

Misiunea este absolut ambițioasă, dar drumul este practicabil pentru cine
cunoaște bine funcționarea creierului-computer.
Tehnicile PNL pe care le-am elaborat sunt simple din punct de vedere
structural și au fost perfecționate de-a lungul investigațiilor desfășurate de-a lungul
a șaptesprezece ani. Rezultatele sunt impresionante și foarte încurajatoare și ar
merita efortul, chiar și la nivel psihologic, de a fi luate în considerație de adepții
acestui sector, care astăzi sunt cu totul nepregătiți în ceea ce privește tehnicile
descrise aici.
Procedeele utilizate de mine pot fi scutite de practicile de natură hipnotică
"în sens larg". Spun "în sens larg" pentru că trebuie să se țină cont de faptul că, cel
puțin în marea majoritate a cazurilor, chiar și când mergem la cinema suntem
supuși hipnozei, chiar dacă nu într-un mod profund.
Când instaurăm un raport cu cineva care ni s-a adresat pentru a înțelege dacă
este sau nu răpit, trebuie imediat să stabilim regulile raportului.
Cine conduce ședințele de PNL este, și trebuie să fie, adică cel care pune
întrebările, într-un raport în care rolurile sunt clare - cel care conduce este
operatorul!
Însă comanda este consimțită prin intermediul așa-numitului Raport, cum se
exprimă anglosaxonii, prin intermediul unor analize comportamentale precise.
În această primă fază este "exact cum se mișcă" cea care garantează succesul
operatorului. Mișcarea corpului nostru este citit în background de Inconștientul
celui care se află în fața noastră, care reinterpretează în sens arhetipic toate
semnalele pe care i le trimitem (output pentru noi, input pentru el). Dacă nu suntem
sinceri cu el și vrem să-l facem să creadă că suntem capabili să-i rezolvăm
problema, pe când în realitate Inconștientul nostru știe perfect că nu ne vom ridica
la înălțimea de a efectua miracolul, corpul nostru va emite semnale disonante cu
semnificația cuvintelor noastre. Subiectul care se află în fața noastră va înțelege în
mod inconștient că nu suntem capabili și, tot mod inconștient, nu ne va permite să
deținem comanda.
În consecință, raportul cu răpitul trebuie să se bazeze pe sinceritate - nu este
posibil să-l păcălești pe acesta.
Conștientul poate fi păcălit, dar Inconștientul cu siguranță nu poate fi, adică
Super Eul răpitului.
Dacă s-ar încerca o păcălire a acestuia, nu ar fi posibil să se instaureze acel
raport profund care este absolut necesar pentru a obține hipnoza.
Deci, pentru a o spune în cuvintele experților în hipnoză, nu există o
persoană care nu poate fi hipnotizată, dar există un hipnolog prost. Hipnologul
prost este cel care nu este capabil să realizeze un raport corect cu persoana care
trebuie examinată.
Se înțelege de aici că afirmațiile precedente elimină prejudecata populară
prin care hipnoza este privită ca un instrument abuziv - nu poți abuza de nimeni,
dacă aceștia, în intimitatea lor, nu vor să fie abuzați.
Este total fals că hipnoza este ceva extrem de invaziv și total fals, pentru că
invaziunea este corelată la voința subiectului de examinat și nu la cea a celui care
operează asupra sa.
 ÎN CĂUTAREA ANCOREI POTRIVITE

De-a lungul primului interviu ne vom așeza în fața subiectului, dar un pic
într-o parte - asta îl va determina să nu ne privească ca pe un abuzator al voinței,
ceea ce s-ar întâmpla dacă noi l-am privi drept în ochi, obligându-l să-i coboare pe
ai săi în semn de supunere față de noi.
Supunerea nu trebuie obținută cu forța, ci prin încredere.
Poziția ușor laterală îi va permite subiectului să-și îndrepte în mod liber
privirea în fața sa, fără să întâlnească privirea operatorului, care ar putea, cumva, să
producă influențe nedorite. În plus, poziția ocupată de operator permite observarea
mișcării bulbilor oculari ai subiectului cu mai multă ușurință și într-un mod mai
puțin invaziv.
Condusă din această poziție, urmărirea (despre care vom vorbi în continuare)
mișcărilor corpului subiectului va fi mereu foarte vizibilă și pentru subiect, dar mai
puțin presantă și invazivă, pentru că este condusă din lateral.
Trebuie neapărat să dăm dovadă de o atitudine care să evidențieze calmul de
care dăm dovadă în a înfrunta problema. Astfel, vorbim despre cu totul altceva.
Subiectul se așteaptă ca noi să-i cercetăm mintea și se simte anxios din această
cauză. Dar noi îl vom dezamăgi imediat în această privință. Vom vorbi despre ce-i
place să facă, despre timp, despre muncă, deci, vom discuta cu el despre tot felul
de nimicuri.
De obicei, după câteva zeci de minute, văzând că nu se întâmplă nimic
important, subiectul tinde să-și relaxeze corpul și se așează într-o poziție de
așteptare mai comodă.
În această etapă îi vom spune:
Bine! Acum descrie-mi ce s-a întâmplat atunci când…
Sau:
De ce nu îmi vorbești despre acel vis de care mi-ai scris?...

În această etapă, subiectul trebuie ajutat să agațe o amintire care să se refere

la presupusa sa experiență ufologică. Pentru a obține acest rezultat avem nevoie de
un punct de pornire sigur, care să aibă de-a face pe cât este posibil cu lumea Hărții
Teritoriului, care este o expresie a Teritoriului însuși.
Toți subiecții analizați au cu siguranță un episod care poate fi utilizat pe post
de cârlig (în PNL acest cârlig este numit "ancoră").
Ca să dau un exemplu, mulți își amintesc că au văzut un OZN pe parcursul
vieții, uneori de aproape, dar nu își amintesc cum s-a terminat fenomenul. Nu dau
importanță acestui lucru până în momentul în care operatorul nu le evidențiază
această ciudățenie.
 În timp ce li se prezintă acest fapt, se descoperă că subiectul caută cu
disperare în creierul său partea lipsă a amintirii, dar care se pare că nu este
prezentă. În timp ce efectuează cercetarea, el tinde să miște bulbii oculari și, în
funcție de poziția pe care aceștia o iau, ne vom afla în fața unui tablou imediat care
ne arată cum au fost catalogate aceste amintiri și dacă amintirile sunt reale sau
fantastice, adică reale sau fantastice, adică adevărate sau create în acel moment și
elaborate atunci.
Acest modus operandi se numește "Schema VAK" și imediat voi expune
modul lor de funcționare.
Uneori nu există amintirea prezentată mai sus, dar există urma unei senzații
că ceva nu a mers exact așa cum și-o amintește; însă alteori există doar "ideea" de a
fi visat un OZN.
Operatorul trebuie să cunoască foarte bine clasificarea ufologică și trebuie să
fie capabil să stabilească dacă conținutul amintirii (sau al visului) poate reprezenta
descrierea Teritoriului trăit cu adevărat. De exemplu, dacă un subiect povestește că
a visat un OZN în formă de farfurie întoarsă, care în timp ce zbura deasupra
capului său, dintr-o dată s-a înclinat la nouăzeci de grade, trebuie să se înțeleagă că
acest comportament este normal pentru ONZ-uri și acest lucru ar putea conduce la
concluzia că acest episod este o transliterație, o reinterpretare în fază onirică a ceva
ce s-a întâmplat în realitate.
În timp ce subiectul povestește ceea ce își amintește, se va observa mișcarea
bulbilor săi oculari, pentru a verifica dacă se mișcă spre dreapta sau spre stânga
operatorului (pentru subiect, bineînțeles că este valabilă mișcarea contrară). Dacă
este povestit un vis, dar ochii tind să se miște spre dreapta operatorului, asta
înseamnă că zona de memorie din creier utilizată este cea a ceea ce s-a trăit în
realitate și nu cealaltă, cea a imaginarului.
Este cu adevărat ciudat ca o amintire să fie definită ca vis ca apoi subiectul
să caute detaliile în zona trăirilor adevărate. Acest rezultat al cercetării preliminare
conduce la concluzia că subiectul crede că a visat, dar în realitatea a trăit cu
adevărat, și fără posibilitatea de a fi o greșeală, evenimentul ufologic pe care și-l
amintește ca pe un vis.
Am găsit ancora care reprezintă punctul de plecare al cercetării și primul pas
pentru conștientizarea unei amintiri lipsă.

MODELUL "VAK"

Una dintre cele mai importante descoperii ale Programării Neurolingvistice

are de-a face exact cu mișcarea bulbilor oculari în relație cu zonele creierului care
sunt accesate. Este vorba despre o constatare (stimul-răspuns) care astăzi poate fi
verificată utilizând tehnicile instrumentale cum ar fi poligraful sau PET (Positron
Emission Thomography), dar pe care PNL-ul o cunoaște deja de douăzeci de ani.
Bandler și Grinder au descoperit și au analizat primii acest model
comportamental cu totul inconștient, studiind filmările ședințelor de terapie a lui
Erickson. La fiecare întrebare pe care terapeutul i-o punea subiectului, acesta din
urmă, înainte de a răspunde își orienta bulbii oculari într-o anumită direcție. Astfel,
s-a descoperit că există 8 poziții clasice ale bulbilor oculari, în relație cu trei tipuri
de percepții.
Când am vorbit despre informațiile de intrare la care subiectul poate fi
supus, nu am spus că acestea se pot diviza în trei categorii, în funcție de modul în
care funcționează hardware-ul pe care-l are la dispoziție. În realitate nu toate
persoanele sunt la fel. De exemplu, unele își amintesc și înțeleg mai bine imaginile,
altele sunetele și altele percepțiile tactile.
Prin urmare, există trei canale de intrare și de elaborare ale creierului, care
sunt te tip Vizual (V), Auditiv (A) sau Cenestezic (K).
Identificarea canalului preferențial al subiectului ajută și la stabilirea unei
modalități de "urmărire" mai oportună după ce s-a mărit profunzimea raportului cu
el.
Dacă ne aflăm în fața unui subiect care folosește canalul Vizual pe post de
canal principal de intrare a informațiilor, ar trebui să-i vorbim folosind termeni
cum ar fi "Privește asta!", "Observă acest lucru!", dar dacă avem un Auditiv, ar
trebui să ne adresăm cu expresiile "Ascultă zgomotul pe care-l auzi!" sau "Care
este sunetul cuvintelor pe ți-l amintești?"; unui Cenestezic îi vom vorbi spunându-
i: "Cât era de aspră podeaua pe care călcai descălțat?" sau "Mâna celui care te
lua era caldă sau rece?" etc. Astfel aducem subiectul în câmpul său congenital și
modelul comportamental ericksonian este respectat. El se simte ca acasă, se simte
înțeles pentru că îi vorbim, simțim și percepem la fel ca el și devine disponibil
pentru un raport mai profund. Această tehnică face parte dintr-o metodică și mai
vastă, care poartă numele de "Imitație".

IMITAȚIA

A imita subiectul înseamnă a face ceea ce face el - aceleași gesturi, dar

repetate în mod specular.
Subiectul mișcă brațul drept, scărpinându-se în cap. Imediat după aceea,
operatorul, cu o diferență de timp exactă, va mișca brațul stâng și se va scărpina în
cap în mod specular; dacă el spune "M-am ridicat și m-am dus la fereastră" iar
apoi face o pauză, operatorul va intra în pauză spunând "fereastră…"; dacă el
respiră lent, operatorul va adopta același ritm respirator, sincronizând inspirația cu
expirația și făcând astfel încât el să observe în mod inconștient acest lucru.
Imitarea este utilă, după cum vom vedea, în faza "instalării hipnozei", dar
este extrem de versatil chiar și când subiectul este tratat la nivel de PNL simplu
(hipnoza face parte și ea din tehnicile PNL și utilizează aceleași canale de intrare,
dar cu mult mai accentuate de o activitate diferită asupra undelor cerebrale ale
persoanei supuse acestei tehnici).
Inconștientul subiectului vede, simte, percepe că operatorul se comportă la
fel ca el și tinde să creadă că nu există nicio diferență între operator și el însuși și
că, într-o oarecare măsură este vorba de aceeași persoană. Acest lucru se întâmplă
în mod inconștient și acest comportament ia naștere din ceea ce subiectul își
amintește de când era încă un făt. După părerea unor studioși, ar fi vorba despre
mimarea raporturilor dintre făt și mamă, fătul fiind reprezentat de către răpit și
mama de către operator. Un singur corp, o singură respirație, un singur corp,
aceleași senzații.
Când acest lucru se întâmplă, raportul este profund.
Operatorul poate verifica foarte ușor acest lucru, pentru că acum el va fi cel
care se va mișca și va vedea că subiectul va tinde să reproducă în mod inconștient
și specular mișcările sale.
În timpul stabilirii stării hipnotice profunde, când subiectul, în loc să țină
ochii închiși, în mod ciudat îi ține deschiși, este util și să se genereze cu gura
anumite sunete pe care fătul le percepe în uterul matern sau în prima fază a
copilăriei - de exemplu, un muget nu prea puternic sau un sunet care să reprezinte
suptul, sau sunetul care se emite atunci când se cheamă un cățeluș, repetate de mai
multe ori cu aceeași frecvență, ajutând subiectul să ajungă o stare hipnotică cu
adevărat profundă.
Aici începe adevărata experiență PNL necesară recuperării amintirii a ceea
ce s-a întâmplat și perceput în realitate, adică a Hărții.
Apoi aceasta va fi comparată cu Teritoriul, dar acest ultim aspect va
reprezenta o adevărată noutate la nivel de PNL.

Modelul VAK detaliat, după viziunea mea arhetipică generală

O studiere atentă a canalelor de input descrise anterior este mereu

fundamentală, pentru că folosește la a înțelege în ce mod are loc inputul
informațiilor și elaborarea lor internă. Deci, persoanele se împart în modele
caracterizate de trei canale de input principale.
 Tipul VK, de exemplu, utilizează date de intrare cu precădere vizuale și le
elaborează într-un mod cu precădere cenestezic.
Bineînțeles că există și tipurile VA și AK.
În mod deosebit, pentru a identifica categoria din care face parte o persoană,
nu este suficient să se observe mișcarea bulbilor săi oculari și tendința lor de a se
opri la anumite poziții predominante, ci trebuie și să se observe și expresiile
verbale utilizate - utilizarea imediată a unor cuvinte care fac referire la vedere vor
clasifica persoana ca fiind predominant vizual. Frazele succesive evidențiază
tendința de a utiliza termeni care aparțin celui de-al doilea canal, cel al elaborării
datelor.
Din acest motiv va fi util să înregistrăm interviurile preliminare, pentru a le
putea analiza după aceea cu calm și pentru a încadra corect subiectul examinat în
una dintre categoriile modelului VAK. Încadrarea corectă este esențial pentru o
ședință PNL corectă sau pentru a hipnotiza subiectul cu o anumită ușurință.
După cum s-a mai afirmat, observând subiectul din față ta, există opt
poziții pe care le pot lua bulbii săi oculari, cu următoarele semnificații:
1. În sus la dreapta - accesează memoria a ceea ce a trăit în mod real.
2. În sus la stânga - accesează imagini produse de fantezia vizuală.
3. La mijloc la dreapta - accesează memoria a ceea ce a auzit în mod real.
4. La mijloc la stânga - accesează sunete produse de fantezia auditivă.
5. În jos la dreapta - accesează informațiile sistemului cenestezic (al
senzațiilor).
6. În jos la stânga - accesează informații ale canalului auditiv interior.
7. În centru în sus - gânduri pozitive.
8. În centru în jos - gânduri negative.

"Sistemul cenestezic" (punctul 5) este cel care are de-a face cu senzațiile.
Când sunt evocate senzații de căldură, tactile (de exemplu asprimea materialelor),
de gust sau de miros, bulbii oculari se mișcă în jos la dreapta pentru cel care
observă.
Dar ce înseamnă "canal auditiv interior" (punctul6)?
Este vorba despre canalul asociat dialogurilor cu tine însuți. Când îți vorbești
în interior, meditând la anumite lucruri vorbindu-ți în interior, bulbii oculari se
mișcă în jos la stânga pentru cel care observă.
Acestea sunt constatări care au fost obținute prin cercetările PNL și în
legătură cu care de-acum nu mai are nimeni nici un dubiu.
A înțelege mecanismul ajută la înțelegerea cheii de lectură a întregii
Programări Neurolingvistice (PNL) și la aplicarea unei interpretări mai ample și
valide pentru toate mișcările corpului, nu una subjugată unor reguli mnemonice.
 Grinder și Bandler sugerează că mișcarea bulbilor oculari deschide automat
canalele relaționate cu anumite informații, iar acest lucru este cu totul adevărat, dar
trebuie să ne întrebăm de ce se întâmplă acest lucru, adică de ce stimulului care
corespunde tentativei de a-și aminti un anumit detaliu, ochiul răspunde cu o
mișcare determinată și pentru că acea mișcare deschide anumite canale și nu altele.
Nu este o problemă de tip neurovegetativ, ci doar una provocată de relația
existentă, după Pavlov, între stimul și răspuns.
Un șoarece antrenat așezat într-un labirint, la sunetul unui clopoțel aleargă să
ia mâncarea, pentru că așa a procedat de multe ori, iar stimulul sonor pune în
funcțiune în interiorul său mecanismul memoriei care îl determină să efectueze
mereu același act. Prin urmare, există o memorie a mișcării corpului.
Această memorie, și acest lucru este valabil pentru toate tipurile de memorie,
va deveni tot mai înrădăcinată cu cât stimulul de care este ancorat răspunsul este
repetat în timp, sau cu atât mai înrădăcinată cu cât stimulul este legat de un
puternic impact emoțional.
Amintirile legate de impacturi emoționale puternice sunt de fapt mai ușor de
evocat și cel mai greu de ascuns între evenimentele normalității cotidiene.
Amintirea este ca urma lăsată de o persoană în noroi - cu cât persoana este mai
grea, cu atât urma este mai profundă și mai durabilă.
Dintr-un punct de vedere neurovegetativ s-ar putea spune că, cu cât există o
emotivitate mai mare, cu atât se implică mai mulți neuroni pentru a imprima în
memorie acel eveniment. Deci, apoi este mai ușor să se regăsească aceste
parcursuri neuronale, pentru că sunt disponibile mai multe indicații. În acest sens
trebuie subliniat că evenimentele ufologice sunt supraîncărcate cu emoții foarte
puternice și cu stres, iar acest lucru a permis, de-a lungul cercetărilor mele, să le
pot reinvoca cu ușurință.
Extraterestrul nu ne poate face nimic - răpitul se sperie, se enervează, urlă,
zbiară și, dacă nu o poate face cu corpul, o va face în mod cenestezic în interiorul
său. Ceva va face, iar apoi, în mod aparent va uita evenimentul, dar stresul puternic
pe care l-a trăit va face această memorie ascunsă să fie imposibil de șters. Este de
ajuns să știi de unde să o iei și cum să o extragi iar aceasta va reapărea cu tot
dramatismul său.
Dar ce anume face ca ochiul să se miște mereu în aceeași poziție (în centru
sau în sus) când, de exemplu, gândești la ceva pozitiv? În timp ce se învață modele
mentale (programele creierului - computer), se tinde a se răspunde cu tot corpul în
același mod, astfel că de fiecare dată când ia naștere un gând pozitiv, ochii merg pe
centru în sus și mișcarea lor tinde adesea să fie tot mai accentuată și pentru cea
înspre partea de sus a gâtului și capului.
Un exemplu: " Ah, ce bine! În sfârșit mi-au mărit salariul…" și ochii se
mișcă spre centru în sus.
 A fost așa prima dată, apoi și a doua oară, și a treia, până se ajunge să se
răspundă la un stimul de acest tip mereu cu aceleași mișcări corporale.
Obișnuința obținută conduce apoi la activarea, când se evocă amintirea
răspunsului la stimul, memoriei mișcărilor corporale care îi corespund. Mișcările
corpului și senzațiile provocate sunt într-un raport de perfectă reciprocitate, astfel
încât să permită schimbul de cauză și efect.
Iată un caz practic: un obiect greu îmi pică din mână iar eu trag piciorul
înapoi, dar nu reușesc să fac asta la timp și îmi rup un deget, simțind o mare
durere. De acum înainte, de fiecare dată când îmi voi aminti durerea pe care am
simțit-o, voi trage imediat piciorul înapoi, în același mod, chiar dacă nu este
necesar. Dacă durerea suferită a fost foarte puternică, în momentul în care trag
piciorul voi simți pentru o fracțiune de secundă aceeași durere pe care am simțit-o
atunci când m-am lovit.
Deci, bulbii oculari se mișcă doar după aceea, împinși, în mod pavlovian, de
răspunsul la un stimul, dar inițial mișcarea este generată în conformitate cu teoria
spațiilor lui Pulver.
Pulver, după cum am mai spus, deosebește în mediul grafologic, zone de
spațiu grafic care sunt reprezentări ale trecutului, prezentului și viitorului sferei
Eului, a simțurilor și gândirii. La fel cum face grafia, care depinde de mișcarea
brațului în acțiunea scrierii, și bulbii oculari urmează în mișcarea lor aceleași legi
ale spațiilor lui Pulver. Aceste legi există tocmai pentru că sunt legate de ideile
arhetipice.
În sus este binele și în jos este răul. De ce? Pentru că modul nostru de a
percepe Universul, bazat pe reguli geometrice rigide, ne spune că este așa.
Poziția în spațiu este legată de formă; forma, care este o icoană, adică o
imagine, care se naște din simbol și acesta din urmă din arhetipul fundamental, este
la fel pentru toți.
În grafologie sfera simțirii este reprezentată de partea joasă a modelului de
scriere, pe când în modelul VAK corespunde unei orientări spre partea de jos a
bulbilor oculari.
În grafologie, în sus sunt toate mișcările scrierii legate de idealizare și în
modelul VAK idealizării îi corespunde orientarea bulbilor oculari spre partea de
sus.
Simțirea este în centru, deoarece corpul leagă acțiunea de a simți de
pavilioanele auriculare. Ca și când s-ar apropia mai mult de urechea externă, ochiul
se mișcă spre aceasta și când se mișcă spre urechea stângă, indică că se merge spre
trecut, adică spre ceea ce s-a întâmplat în realitate (ceea ce a auzit în realitate -
n.t.); când se mișcă spre urechea dreaptă indică că se ascultă ceva ce nu a mai
ascultat niciodată pentru că este în viitor și se construiește chiar în acel moment.
Ascultătorul cercetător, care nu este antrenat și care privește ochii interlocutorului
său, devine confuz, ținând cont că se observă răspunsuri arhetipice speculare cu
semnificația spațială care le revine.
Adevărații stângaci, cei care, față de dreptaci, au lobul drept al creierului
inversat cu cel stâng, reacționează în mod exact opus, pentru că au o percepție
temporală și spațială a arhetipurilor total speculară, în perfect acord cu ipotezele de
lucru expuse mai sus.
Ca să fiu sincer, există și o a noua poziție a bulbilor oculari, cea din "mijloc
pe centru".
Această poziție, la nivel spațio-temporal, este caracteristică prezentului și cel
care se află în prezent privește exact în fața sa, pentru că acolo poate privi ceea ce-l
interesează și eventualele pericole.
Această poziție, după cum se va vedea și în următoarele exemple, este foarte
importantă, pentru că este manifestată în timpul ședințelor de PNL când subiectul
își amintește cu ochii deschiși presupusele sale răpiri. Se va putea observa cu
ușurință că bulbul ocular pare adesea a fi nemișcat în centrul ochiului - asta se
întâmplă din simplul motiv că, în timp ce reanimează amintirile, subiectul
retrăiește scena ca și când s-ar afla acolo. Amintirea nu este în trecut, pentru că în
acel moment creierul citește pe hard diskul său intern și reînvie în mod real
amintirea, care devine Harta Teritoriului uitat.

Identificarea rapidă a tipologiilor VAK

Identificarea tipologiilor VAK este foarte importantă, nu doar pentru a

stabili cel mai bun raport posibil cu subiectul care trebuie examinat, dar și pentru a
înțelege în profunzime semnalele pe care corpul său le emite în timpul retrăirii
amintirii. Astfel putem fi siguri că nu suntem păcăliți și că nu confundăm trăirile
reale cu cele imaginate.

Canalul de input

Se poate identifica canalul de input al subiectului examinat aruncând un ochi

la mișcările sale generale. Spun acest lucru deoarece pentru nepricepuți este adesea
dificil să interpreteze mișcările bulbilor oculari, care se mișcă uneori cu viteză
foarte mare. Doar făcând multă practică se poate înțelege din mișcarea ochilor ce
canal de input este utilizat, dar se poate adăuga și că:
•Tipul Vizual are o poziție dreaptă, respirație înaltă, tonul vocii ridicat și un
ritm rapid. Gesticulează spre zona înaltă a corpului.
 •Tipul Auditiv ia o poziție de tipul "telefonului" (capul înclinat, cu o mână
lângă ureche, gesticulând ca și când ar asculta), respirație medie și ton vocal lălăit.
Gesticulează spre partea centrală a propriului corp.
• Tipul Cenestezic ia adesea poziții curbate sau arcuite, vorbește și se mișcă
în mod exasperant de lent. Tonul vocii este foarte scăzut și gesticulația se exprimă
înspre partea de jos a corpului.

Canalul de elaborare

Canalul de elaborare este mai puțin evident decât canalul de input, pentru că
funcționează după modelele mentale interioare, care de altfel au și acestea o
contraparte a lor inconștientă în mișcarea și postura corpului.
•Vizualul are nevoie să deseneze pe când vorbește sau gândește; mâzgălește
pe o foaie, se joacă și mută obiectele din fața sa.
Auditivul, în timp ce studiază ascultă muzică și când mișcă obiectele este
atras de sunetul pe care acestea îl fac când se ciocnesc între ele.
Cenestezicul atinge obiectele și, în timp ce reflectă, buricele degetelor parcă
ar "asculta" asprimea materialelor pe care le au în mână.

Canalul interior

Din punct de vedere tehnic este prea puțin vizibil, tocmai pentru că este
interior. Se determină prin excludere. Aceste canale sunt numite "preferențiale" în
sensul că unul dintre ele este predominant. Deci, nu trebuie să ne așteptăm ca
persoanele să fie doar Cenestezice, doar Auditive sau doar Vizuale, ci că ele
utilizează unul dintre aceste canale în mod preferențial. În acest context, s-ar putea
spune și că o persoană poate să aibă toate cele trei canale funcționale în aceeași
măsură, atât către exterior cât și către interior, aceasta fiind dotată cu o inteligență
ridicată, dar probabil ar părea deranjată psihic.
Utilizarea în același timp a unui singur canal, atât pentru input, cât și pentru
output, ar produce un efect de "distonie cerebrală" non impasibilă, cu confuziile de
rigoare privind informațiile reale și cele imaginate. Ne-am afla în fața unei noi
definiții a nebuniei, conform căreia nebunul ar fi ca un computer în care nu mai
funcționează bus-ul, adică canalul hardware care se ocupă de traficul informațiilor.
 Analiză Comportamentală Specifică

Analiza comportamentală este acea ramură a PNL-ului care studiază

mișcările corpului utilizate ca mijloc de comunicare. Este vorba despre o adevărată
metacomunicare, adică o comunicare care nu apare la nivel conștient, dar, aproape
în mod subliminal, este produsă de Inconștientul primului interlocutor și capturată
de cel al celui de-al doilea.
A ști să citești mișcările corpului îți permite să știi dacă ceea ce gândește
interlocutorul este real sau imaginar, dar îți permite și să verifici dacă este de bună-
credință.
În mediul ufologic, acest ultim aspect reprezintă un parametru important de
gândire și îți permite să studiezi cu un anumit calm cazurile de răpiri, fără să mai
pierzi timpul cu șarlatani și mitomani. Dar nu numai! Se poate studia și
comportamentul ufologilor și se poate înțelege, fără nicio posibilitatea de a greși,
dacă aceștia sunt de bună-credință sau dacă mint, dacă ascund ceva, dacă sunt aliați
cu puterile oculte sau dacă doar sunt săraci cu duhul.
Pentru mișcarea bulbilor oculari și pentru analiza grafiei există biblioteci
întregi de mișcări și posturi tratate în diferite teze de Analiză Comportamentală.
Însă, aș dori să prezint două posturi corporale demne de luat în seamă pentru
simplul motiv că sunt utile în această cercetare și pentru că nu au fost abordate în
cărțile pe PNL - mă refer la mișcarea corzilor vocale și la clipirea din gene.

Corzile vocale

Corzile vocale au niște mușchi care le mișcă. Acești mușchi sunt irigați de
sânge mai rapid sau mai lent, în funcție de emotivitatea celui care vorbește, și este
adevărat că anumite mașinării, cum ar fi anumite tipuri de poligrafe, utilizează
măsurarea tensiunii corzilor vocale pentru a identifica stări de stres relaționabile cu
răspunsuri de tipul adevărat-fals. Am mai afirmat faptul că în contextul VAK cel
care vorbește cu o voce mai puternică pentru a-i acoperi pe ceilalți este Vizual, cu
cât tonul devine mai liniștit și încet, avem situații de tip Auditiv și apoi Cenestezic.
Însă nu vorbesc despre tonalitatea vocii, ci despre puterea de emisie a vocii
în sine. Capacitatea de a modula tonul vocii este proporțional cu cea de a se corela
la exterior și, aceasta din urmă, așa cum am mai spus, depinde de inteligența celui
care vorbește. Așadar, un limbaj expresiv de tip monoton indică niște reflexe
insuficiente și incapacitate în a înfrunta în mod imediat situațiile. În plus, dacă
monotonia vocii este caracterizată de o frecvență joasă, cu siguranță vom avea în
fața noastră o persoană care este Cenestezică, adică reflexivă, dar care este
incapabilă să structureze și să moduleze tensiunea corzilor vocale din frica de a-și
expune comunicarea și ceea ce are de spus. Este vorba despre persoane care nu vor
să se expună, ori din cauza timidității, ori pentru că spun lucruri false.
De obicei se poate obține indicii cu privire la minciună din faptul că cel care
minte își mișcă în general foarte puțin tot corpul și pare static în mișcările gurii,
care dă impresia că nici măcar nu se mișcă atunci când vorbește, ci rămâne închisă
într-o linie (în poziția de ventriloc). În acest caz se face un anumit efort pentru a fi
monotoni iar expresia vocii nu este naturală.
La fel de nenaturală este și vocea celui care vorbește monoton și strident, cu
frecvențe înalte. Și în acest caz ne aflăm în fața unei incapacități de a relaționa cu
ceilalți, în funcție de situație, dar această incapacitate este cauzată doar de o prostie
latentă.
De ce analiza comportamentală de tip vocal este atât de importanță? Din
simplul motiv că nu numai că se pot măsura instrumental (în realitate, urechea
antrenată a specialistului în PNL își dă seama imediat) variațiile tensiunii corzilor
vocale ci se și poate folosi acest parametru pentru răspunsuri de tip adevărat-fals,
dar măsurătoarea este utilă și pentru depistarea în timpul ședințelor de hipnoză a
preponderenței stărilor de percepție alterată determinate de influențe extraterestre.
În primul capitol am afirmat că în interiorul minții unui răpit locuiesc
diferite entități pasive (Minți Extraterestre Pasive) și active (Minți Extraterestre
Active). Mințile Extraterestre Active (MAE) sunt formate din Mintea și Spiritul
unor ființe extraterestre. Astfel de ființe sunt prezente nu doar ca bagaj mnemonic,
dar și ca voință activă în interiorul creierului răpitului și uneori acestea îl implică în
anumite comportamente, împotriva voinței sale.
În acest sens, biserica vorbește despre posesiuni diabolice și despre
exorcisme relative, pe când psihiatria vorbește despre personalitate multiplă și
schizofrenie, făcând astfel o mare confuzie.
În hipnoză tonul corzilor vocale este în acord cu un răspuns la testul corzilor
vocale de tipul adevărat-adevărat.
Dacă în hipnoză extraterestrul care îl parazitează pe răpit preia controlul
corzilor sale vocale, îl determină pe acesta să spună lucruri la care el nici măcar nu
se gândește, și apare imediat o alterare a tonului vocii, care ar fi imposibil de
sesizat dacă subiectul ar fi fost într-o stare de hipnoză profundă (voce afonă, joasă,
nemodulată din lipsa irigării sanguine ale corzilor vocale - frecvență în general <
200Hz).
Acest comportament anormal demonstrează că altceva preia controlul
hipnozei și încearcă să interfereze cu voința subiectului examinat.
Prin această tehnică am fost capabil să descopăr cu ușurință când
răspunsurile martorului erau oferite de voința sa reală și când voința îi era impusă
de parazit. Adesea, vocea subiectului hipnotizat de la calmă devenea dintr-o dată
arogantă și înțepătoare dor pentru câteva momente sau dă impresia că ar vrea să-l
convingă pe interlocutor că este de bună-credință. Dacă ne-am afla în prezența unei
personalități multiple în mediul hipnotic, atunci vocea ar trebui să rămână total
nealterată, la fel cum se întâmplă când în hipnoză se trece, în diferitele interogări,
de la Suflet la Minte, la Spirit sau la Corp, așa cum vom vedea în continuare.

Clipitul din gene

Am observat că clipitul din gene, adică, pentru a mă exprima în cuvinte mai

simple, tendința de a bate din gene, reprezenta un parametru de un anumit interes
pentru acest tip de studii. Ce este pentru medici clipitul din gene? Pentru ei este
vorba despre necesitatea de a închide ochii pentru a umezi pupila cu lichidele
organice secretate de canalul lacrimal. Ochiul trebuie să rămână mereu umed
pentru a putea funcționa cum trebuie. Cantitatea de apă care este conținută în ochi
ca și componentă fiziologică este foarte ridicată și în fundul ochiului, scuzați-mi
expresia, ochiul este ca o meduză - dacă este expusă la soare, fără apă, moare. Prin
urmare, pentru medici corpul uman produce niște mișcări involuntare de închidere
și redeschidere ale genelor pentru a umezi partea exterioară a bulbului ocular.
Am observat imediat că anumite persoane clipeau din gene cu o frecvență
mai mare decât cea normală - făceau asta doar pentru umezire? Am observat și că o
persoană hipnotizată, care stă cu ochii deschiși, tinde să nu clipească deloc din
gene. Genele sunt o parte din corp și deci mișcările lor sunt reglate de Inconștient,
deci depind de emotivitate.
Asta înseamnă oare că persoanele cu emotivitate ridicată clipeau cu o
frecvență mai mare? Este absolut adevărat!
Deci, dacă o persoană nu ar clipi aproape niciodată, decât pentru minima
necesitate de a umezi ochiul, ar fi vorba despre un subiect care are o emotivitatea
inexistentă.
Nu ar trebui să se vorbească despre emotivitate reprimată, ci despre
emotivitate inexistentă. De fapt, reprimarea la nivel subconștient oricum iar ieși la
iveală prin mișcările necontrolate ale corpului, dincolo de controlul
Subconștientului în sine.
Din contră, cel care nu clipește aproape niciodată, pentru mine este lipsit de
emotivitate.
Există anumite personaje din vița publică care clipesc foarte rar. Aș putea da
multe nume, dar îl las pe cititor să verifice această idee în mediul cotidian, ținând
cont să o aplice mai ales la oamenii politici. Veți avea surprize!
De ce acest parametru este atât de important pentru mine?
 Pentru că Sufletul este legat de Inconștient, unde locuiește și se exprimă.
Inconștientul este domiciliul emotivității, deci, cel care nu are Suflet clipește foarte
rar pe parcursul unei zile. În baza observațiilor mele cotidiene și a celor efectuate
asupra răpiților, concluziile sunt teribile.
În plus, dincolo de observațiile mele, în hipnoză regresivă "memoriile
extraterestre" despre care am vorbit în primul capitol declară că:
"Copiile răpiților fabricate de extratereștri și utilizate pentru a lua locul
originalilor în timpul anumitor operațiuni de răpire deosebit de lungi nu clipesc
aproape niciodată."
Răpiții mai spun că uneori părinții lor nu-i recunosc. Părinții, interogați în
acest sens, afirmă că rudele lor par să nu mai aibă pic de emotivitate. Acest lucru
durează câteva zile, apoi totul revine la normal.
Cineva înlocuiește originalul care are Suflet cu o copie, care, bineînțeles,
este lipsită de Suflet? Se pare că acesta este răspunsul halucinant la această
problemă. În hipnoză am întrebat imediat cum se putea recunoaște o persoană cu
Suflet de una fără Suflet. Răspunsul a venit imediat:
"Priviți ochii! Dacă Sufletul nu este...aceștia vi se vor părea goi și lipsiți de
expresivitate."
Acest răspuns era oferit de Sufletul răpitului, pe care îl degenerasem în
hipnoză în sens fizic (adică îl separasem de restul componentelor - Corp, Minte și
Spirit).
Prin intermediul PNL-ului oricum se înțelege că persoanele care au o clipire
limitată răspund bine la concursurile televizate, sunt politicieni de succes și foarte
buni militari. Niște persoane în care nu trebuie să aveți niciodată încredere!

Spune-mi cum te miști și îți spun cine ești

Acesta nefiind un tratat de Programare Neurolingvistică clasică, nu mă voi

apuca să prezint principiile fiziologiei gestului pe care, de altfel, sunt obligat să îl
analizez cu teoria arhetipurilor, pe care deja am expus-o mai sus. Acesta fiind un
tratat dedicat înțelegerii și rezolvării neplăcerilor celor care se definesc ca fiind
"răpiți de extratereștri", consider că trebuie să se cunoască unele dintre aceste
fundamente pe care ființele umane tind să le realizeze de-a lungul vieții lor.
Cercetătorul care s-ar trezi în fața unui subiect pe care trebuie să-l studieze
ar trebui neapărat să înțeleagă ce face Inconștientul celui pe care îl are în față în
timpul raportului pe care îl are cu acesta.
 Iată o listă cu principalele mișcări, de la care se poate porni pentru un
studiu mai aprofundat al raportului dintre spațiu și mișcare sau dintre
Inconștient și spațiu.

Tipologia gestului Motivația inconștientă

Mângâierea buzelor cu degetele sau cu parte
a mâinii
Scoaterea vârfului limbii în afara cavității Semnalul indică aprobare maximă pentru interlocutor sau
bucale, cu buzele strânse
A-și mușca buza superioară
A-și mușca buza inferioară
Sugerea degetului sau a unui obiect
Mângâierea propriului păr
Deplasarea bustului în față
Deplasarea bustului în spate
A sălta în loc, mutând alternativ greutatea
corpului de pe un picior pe celălalt.
A se îmbrățișa
A se legăna în loc
Netezirea marginii urechii externe
A-și freca lent un braț sau un picior
Jocul cu a-și introduce și a-și scoate în mod
ritmic un inel pe deget
A muta ocazional obiecte spre sine însuși Este tot al meu, nu atinge, nu intra în sfera mea personală.
sau spre altul
A culege de pe interlocutor o scamă sau un
fir de păr
A trece ritmic un deget pe sub nas pe
orizontală, spre interlocutor
A trece vertical un deget pe toată lungimea Gestul arhetipic a lui Pinocchio. Înseamnă : "Spun o
nasului, în partea din față pe mijloc
Ceea se simte este interesant și trebuie aprofundat
pentru ceea ce spune acesta.
Carențe în sfera sexuală. Interlocutorul vă informează de acest
lucru.
Carență de tip afectiv. Interlocutorul vă informează de acest
lucru.
Atribuibilă unei faze psihologice orale, de hrănire de la sânul
matern, indică nevoia de hrană ...mai vorbește-mi, mai spune-
mi
Carență de afectivitate și nevoia de a o compensa prin
propriile mângâieri...cât de mult țin la mine...noroc că sunt eu
să țin la mine...
Interes absolut pentru argumentele abordate în conversație.
Dezinteres absolut pentru argumentele abordate în
conversație.
Nevoia de a nu rămâne acolo, de a pleca, de a scăpa, de
parcă terenul i-ar frige picioarele și ar fi nevoit să fugă de
acolo.
Nevoie de afectivitate pentru introversiune.
Carență de afectivitate. Conduce la lipsa legănatului din
leagăn de la vârsta copilăriei. Este caracteristic fiilor unici.
Gest de atracție sexuală față de partener. Este efectuat doar
de către o femeie pentru a atrage atenția unui bărbat din grup.
Gest de atracție sexuală față de un partener de sex masculin.
Mimează mângâierea falusului și poate fi efectuat și cu un
obiect, cum ar fi un băț sau piciorul unei mese.
Mimează actul sexual și este o chemare pentru Inconștientul
interlocutorului.
Însă dacă obiectele sunt îndepărtate brusc de propria
persoană, se construiește o barieră împotriva interlocutorului.
Dacă obiectele sunt mutate cu zgomot și fără vreun sens,
semnalul înseamnă: "Să așezăm lucrurile la locul lor și să
clarificăm totul, pentru că lucrurile nu sunt așa cum mi le
prezinți tu."
Derivă de la un gest al primatelor, care în clanul lor se purică
unele pe altele. Înseamnă "Te consider unul de-ai mei și vreau
să fiu unul de-ai tăi."
Înseamnă "Îmi provoacă greață ceea ce spui sau ceea ce
reprezinți."
minciună...iar nasul mi se alungește, in sens metaforic"
A trece un deget pe toată lungimea nasului, În general este un act de atracție sexuală a bărbatului față de
în partea laterală a unei nări femeie. E ca și cum i-ar spune partenerei: ''Sunt superdotat din
A-și pune un deget pe frunte
A-și pune un deget pe ochi
A-și pune un deget pe gură
A-și pune un deget pe urechi
A-și pune un deget pe limbă
A îndrepta un deget în direcția
interlocutorului
A ridica un deget în sus, balansându-l spre
interlocutor
A-și freca gura și/ sau a tuși
A se așeza cu picioarele deschise
A se așeza cu picioarele foarte strâns
încrucișate între ele
A sta așezat cu un picior peste celălalt, dar
cu genunchiul de deasupra îndreptat spre
unul dintre interlocutori
A se scărpina în cap
A se scărpina sau a-și masa fruntea
A-și scărpina sau masa ochii
A-și atinge cravata sau batista din buzunar
A ține vârfurile picioarelor înspre interior
A ține vârfurile picioarelor înspre exterior
A ține doar vârful unui singur picior spre
exterior
A ține margine interioară a tălpii ușor
ridicată de la sol
A ține margine exterioară a tălpii ușor Este vorba despre o persoană cu prea puțin spirit critic, o
ridicată de la sol persoană pripită, care se încrede cu naivitate în ceilalți
punct de vedere sexual."
Vrea să-i comunice interlocutorului că ceea ce spune trebuie
să fie filtrat cu atenție.
Vrea să transmită ideea: "Te urmăresc cu atenție! Ai grijă ce
faci!"
Dacă degetul este în poziție verticală înseamnă "Taci!", dar
dacă indică spre cavitatea bucală înseamnă "Acum eu
vorbesc! Ascultă!"
Înseamnă "Dar ce tâmpenii îmi spune? Doar nu sunt prost!"
Înseamnă "Ai grijă cum vorbești!"
Reprezintă prelungirea brațului, mai mult sau mai puțin întins.
Este vorba despre o agresivitate non verbală față de
interlocutor, imitând o spadă îndreptată spre el.
În mod arhetipic, acest gest înseamnă că faptele sale vor fi
cercetate cu atenție (de către Dumnezeu sau Judecător). Mai
simplu : "Fii atent...!"
Gest de refuz pe care îl are cineva când ar vrea să spună ceva
dar nu are controlul total al corzilor vocale. În interiorul său
există pulsații contrare, una spune "Vorbește!" iar cealaltă
"Taci, pentru că este mi bine așa. "
Gestul derivă de la expunerea organelor genitale. Vrea să
spună că nu îi este teamă de interlocutor și, dacă interlocutorul
este de sex opus, înseamnă și disponibilitate sexuală.
La origini, această poziție îi folosea omului primitiv pentru a-și
proteja organele genitale. Este vorba despre o închidere față
de mediul înconjurător.
Vrea să spună că este nu este de acord cu unii dintre cei care
compun grupul, dar nu cu toți, ci mai ales cu cei spre care este
genunchiul îndreptat. În timpul discuției tinde să rotească
bazinul, schimbând direcția genunchiului ridicat, evidențiind că
nu mereu este în dezacord cu aceleași persoane.
Tensiunea nervoasă produce strângerea capilarelor, care la
rândul lor produc mâncărime. Vrea să spună "Am o mare
neplăcere de rezolvat!"
Există tensiune pentru că nu a fost capabil să-și expună clar
propriile idei.
Fă-mă să văd mai bine ceea ce ai în vedere!
Este vorba despre un act masculin către o femeie, care
înseamnă "Sunt pregătit pentru un raport sexual." Dacă ea
este de acord, îi va aranja la rândul ei cravata sau batista.
Caracter introvertit.
Caracter extrovertit.
Dacă este vorba despre vârful piciorului stâng, indică o
deschidere spre trecut și lipsa dorinței de a risca schimbând
lucrurile. Dacă este vorba despre vârful piciorului drept, atunci
indică disponibilitate spre un raport nou.
Indică un caracter închis, ambiguu, meticulos și care nu prea
are încredere în alții.
A-și ține capul între mâini
A căsca
A-și smulge cu două degete, în mod
inconștient, firele de păr din nas, din barbă,
sau de din sprâncene
A ține o sprânceană ridicată
A ridica în mod ritmic sprâncenele în timpul
unei discuții
A se juca cu o șuviță de păr Joaca cu părul devine un obiect tranzițional, asupra căruia să
A înclina gâtul într-o parte în timpul unei
discuții
A apleca capul și a-și privi picioarele în
timpul unei discuții
A ține mâinile în buzunare în timpul unei
discuții
Așezarea mâinilor în șold
A se mișca în lateral în timpul unei discuții
A face cu degetul mare și cu indexul semnul
americanului OK, desenând un cerc
A face cu degetul mare și cu indexul semnul
americanului OK, desenând un triunghi
A-și cuprinde cu degetele unei mâini gâtul
A încrucișa degetele ambelor mâini, degetul
mare de la mâna dreaptă aflându-se
deasupra tuturor celorlalte
A încrucișa degetele ambelor mâini, degetul
mare de la mâna stângă aflându-se
deasupra tuturor celorlalte
A ține palma mâinii deschisă, cu degetele
lipite
A sta așezat, dar fără a permite picioarelor
Vrea să spună "Am prea multe gânduri și nu reușesc să le
susțin pe toate."
Reprezintă un act de agresivitate reprimată, de exemplu atunci
când interlocutorul spune lucruri plictisitoare iar primul instinct
ar fia cela de a-l sfâșia, dar se mulțumește cu a-i căsca în față.
Este o acțiune care indică stres în sfera sexuală și evocă actul
de masturbare masculină.
Indică agresivitate și ,în mod inconștient, mai indică că se
vede diferit cu un ochi - cel care rămâne cu sprânceana în
poziția mai joasă este cel care este mai puțin eficient.
Indică o agresivitate puternică care este pe punctul de a se
dezlănțui dintr-un moment în altul.
își descarce propria afectivitate. Din punct de vedere pavlovian
gestul tinde să devină ritual și repetitiv, ca fumatul unei țigări
chiar și atunci când nu există necesitate.
Este actul de a prezenta jugulara. Indică supunere față de
interlocutor și ideile sale.
Indică că nu se simte confortabil și se află într-o poziție de
inferioritate psihologică.
Nu vreau să știi ce gândesc despre tine!
Gesticulația controlată, lipsă sau ascunsă, indică absența
dorinței de a comunica, datorită unei ascunderi excesive.
Seamănă cu modul în care acționează pisica, dorind să-l facă
pe adversar să creadă că este mai mare și mai periculoasă
decât este în realitate. Mai este numită și poziția "dictatorului"
sau "a gospodinei", pentru că astfel aceasta indică că deține
controlul asupra casei și îi arată interlocutorului că este cea
mai puternică.
A nu se simți confortabil, dar nu datorită unei slăbiciuni, ci
datorită politicii; a calcula cel mai bun moment pentru a
interveni în discuție sau în acțiune.
Gestul trebuie să fie executat de un mascul și reprezintă
măsurarea forței animusului interlocutorului. Mimează
membrul sexual masculin și indică o sexualitate corectă.
Gestul trebuie să fie executat de o femeie și reprezintă
măsurarea forței animei interlocutoarei. Mimează organul
genital feminin și indică o sexualitate corectă.
Este un gest cu precădere feminin și îi este destinat
masculului. Indică disponibilitate sexuală.
Persoană legată de sfera lui "a avea" și mai puțin realizată în
sfera lui "a fi".
Persoană legată de sfera lui "a fi " și mai puțin interesată de
sfera lui "a avea".
Gestul imită o lamă și indică agresiune.
Vrea să spună: "Tai ceea ce spui." sau "Te fac bucățele!"
Incapacitatea de a interacționa cu realitatea din jurul său.
Tendința de a trăi în propriile vise.
să atingă podeaua
A vorbi cu mâinile la spate
A merge cu spatele aplecat în față
A merge zgomotos și rapid
A conduce automobilul având pălăria sau
șapca pe cap
A da mâna cu interlocutorul, iar cu cealaltă
cuprinzându-i brațul
A da mâna cu interlocutorul și a roti
strânsoarea astfel încât dosul propriei mâini
să rămână în partea de sus.
A da mâna în partea de sus a bustului (în
zona inimii) sau în zona joasă a bustului (în
dreptul organelor genitale)
A se poziționa lângă interlocutor și a-i pune
p mână pe spate
În timpul unei discuții a privi pentru o clipă
în altă direcție, apoi a reveni cu rapiditate la
poziția inițială
Indică supunere ascunsă față de interlocutor, pentru că gestul
îl obligă să aplece capul în față, orientând privirea către vârful
pantofilor, obligându-l și la o înaintare spre interlocutor, cu
bustul aplecat, chiar dacă nu arată ce are în mână.
Gesticulare proprie introvertiților, care sunt închiși în ei înșiși -
persoane care dacă ar putea să dispară din fața
interlocutorului, ar face-o cu mare plăcere.
Indică tentativa de a atrage atenția altora asupra sa. De obicei
aceste persoane cumpără încălțăminte tălpi care fac mult
zgomot în timpul mersului.
Un gest clasic al celui care ar fi vrut să rămână în uterul
matern. Sunt persoane nesigure, care ar trebui ținute la
distanță, pentru că atunci când fac bele, ei nu sunt singurele
victime. La volan sunt foarte periculoase.
Tentativa de a un raport de supremație față de interlocutor.
Tentativa de a nu respecta voința interlocutorului, încercând
să-l supună pe acesta voinței sale.
Tentativa de a instaura un raport cerebral sau sexual cu
interlocutorul.
Tentativa de a-i comunica "Tu îmi aparții!" sau celorlalți "El îmi
aparține."
Se numește "privire de control" și folosește la a nu pierde din
vedere o altă situație, care se află în afara raportului de față.
Cu alte cuvinte, este mai interesat de ceea ce se întâmplă în
jurul său decât ceea ce se întâmplă cu sine. În timp ce își
privește interlocutorul, pentru o clipă, dintr-o dată, își mișcă
privirea în altă direcție.

În această listă scurtă trebuie găsit tipul de gest, dar trebuie și să se observe
ce direcție are acesta în spațiu, pentru că gestul, după părerea mea, poate fi
considerat ca fiind un desen pe care îl trasează corpul sub impulsul unei simbolism,
care la rândul său derivă dintr-un arhetip fundamental.