INTRODUCERE

Studierea chimiei în ciclul gimnazial urmărește să contribuie la formarea și dezvoltarea

capacităților elevilor de a reflecta asupra lumii oferind individului cunoștiințele necesare pentru a
acționa asupra acesteia,iar în funcție de propriile nevoi, de a rezolva probleme pe baza relaționării
cunoștințelor din diferite domenii,precum și la înzestrarea cu un set de competențe, valori si atitudini
menite să contribuie la formarea unei culturi comune pentru toți elevii și determinând trasee individuale
de învățare.
Am ales tema “ Soluții. Importanță teoretică și practic aplicativă a soluțiilor. Metoda
experimentală și de laborator în studiul soluțiilor” , datorită importanței soluțiilor în viața de zi cu zi.
Cunoaștem că în viața de zi cu zi întâlnim foarte rar substanțe pure, cele mai multe substanțe care se
găsesc în natură apar sub formă de amestecuri, iar dintre acestea foarte multe sunt: apa, aerul.Multe
domenii de activitate folosesc termenii de soluție, dizolvare, solubilitate, concentrație.
De aceea studiul soluțiilor reprezintă o parte importantă a materiei predate elevilor în școlii, iar
termenii ca : soluție, dizolvare, solubilitate, concentrație trebuie să facă parte din cultura generală a
unei persoane.
Pentru partea de metodică am ales metoda experimentală și de laborator deoarecee “ chimia nu poate fi
predată cu o tablă și cretă, pentru că un neori explicațiile teoretice ale profesorului sunt inutile, nu pot fi
înțelese de elevii” , iar în capitolul Soluții din manualul de clasa a VII se pot aplica foarte bine aceste
metode.
Mi-am propus ca pe parcursul redactării acestei lucrării realizez un set de experimente și de probe de
evaluare a cunoștiințelor și competențelor elevilor, astfel încât după parcurgerea conținuturilor din
programă, ei să stăpânească noțiunile și conceptele învătate și să le poată utiliza în practică.
 Lucrarea prezentă cuprinde 3 capitole:

Capitolul 1 (pag. ) se referă la datele de literatură priviind soluțiile ( clasificarea soluțiilor

solubilitatea ,dizolvarea, concentrația, proprietățile coligative ale substanțelor)
Capitolul 2 (pag. ) prezină aspecte din metodică (experimentul , clasificarea experimentelor,
algoritmizarea, rezolvarea de exerciții și probleme, metode de evaluare și tipurii de itemii).
Capitolul 3 (pag. ) cuprinde contribuții metodice proprii (proiectarea unității de învățare”
Soluții” și proiecte de activitate didactică)
 1. STUDIUL DE LITERATURĂ - SOLUȚII

1.1. SISTEME DISPERSE

Dacă o substanță oarecare este repartizată sub formă de particule foarte mici într-o altă
substanță cu care vine în contact spunem că este vorba de un sistem dispers.
La sistemele disperse putem distinge două tipuri de componenți:
 mediul de dispersie -este substanța care se găsește în cantitate mare și cea în care se face
dispersia;
 substanța dispersată – se mai numește faza dispersată și este substanța care se repartizează
între moleculele mediului de dispersie.
În funcție de mărimea particulelor fazei dispersate,sistemele disperse pot fi:
 ETEROGENE:care sunt alcătuite din două sau mai multe componente, ce prezintă salturi
de proprietăți(numite suprafețe de separare) în anumite zone ale sistemului.
Suspensiile și emulsiile sunt sisteme dispersate în care particulele dispersate au diametrul
mai mare de 100 mµ.Suspensiile sunt sisteme disperse de tip solid- lichid(exemplu: nisip în apă).
Emulsiile sunt sisteme disperse de tip lichid- lichid (exemplu: ulei în apă).
Coloizii sunt sisteme disperse în care faza dispersată este constituită din particule cu
diametrul cuprins între 1µ și 100m µ.
 OMOGENE:un sistem este omogen dacă are aceleași proprietăți în orice punct al său sau
dacă proprietățile variază continuu de la un punct la altul. Sistemele disperse omogene nu
prezintă suprafețe de separare,componenții sistemului formează o singură fază.Particulele care
formează faza dispersată și mediul de dispersie nu se văd cu ochiul liber, au diametrul mai mic de
1mµ.
Soluțiile sunt sisteme disperse omogene formate din două sau mai multe substanțe.
De exemplu un pahar ce conține o soluție de CuSO₄ este un sistem omogen deoarece are aceeași
concentrație în orice punct al paharului.
 1.2. SOLUȚII
1.2.1.NOȚIUNI FUNDAMENTALE

Soluțiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe componente (substanțe)
obținute în urma dizolvării.
La o soluție se disting două componente:
 Solventul sau dizolvantul – este componenta care se dizolvă și este prezentă în exces.
 Solut, solvat sau substanță dizolvată- este componenta care se dizolvă.
De exemplu : la o soluție de NaCl în apă , NaCl este solutul (solvatul), iar apa este solventul.
Solventul este componenta care își păstrează starea de agregare. Cel mai utilizat solvent este
apa. Apa are rol important ca solvent nu numai în reacții chimice de laborator și industrie , ci și în
multe procese care au loc în organismele vii. Dizolvanți folosiți sunt și : benzen , toluen, metanol,
etanol, acetona, acid etilic.
Dizolvarea este procesul de dispersie a particulelor solutului printre particulele solventului,
urmat de formarea unei soluții.
La dizolvarea substanțelor au loc concomitent două fenomene:
- un fenomen fizic – în cursul căruia particulele de solvat difuzează printe moleculele
solventului, fenomen însoțit de absorbția de căldură(endoterm):
- un fenomen chimic – care consta în interacții cu formarea de legături între particulele de
solvat și de solvent, fenomen numit solvatare care are loc cu degajare de căldură și care în final
determină înconjurarea particulei solubile de către moleculele de solvent, rezultând așa numiți
solvați.
Dacă solventul este apa, fenomenul se numește hidratare și rezultă hidrați.
 1.2.2. CLASIFICAREA SOLUȚIILOR

Clasificarea soluțiilor se face după mai multe criterii:

a) În funcție de starea de agregare a solventului, soluțiile se clasifică în :
 soluții gazoase : sunt soluțiile în care solventul și solutul se găsesc în stare de agregare
gazoasă (de exemplu aerul);
 soluții solide : sunt soluțiile în care solventul și solutul se găsesc în stare de agregare solidă
de exemplu aliaje;
 soluții lichide : sunt soluții în care solventul este lichid iar solvatul poate fi gaz, lichi sau
solid.

b) În funcție de cantitatea de substanță dizolvată într-o anumită cantitate de solvent, la o

temperatură dată, soluțiile po fi :
 soluții saturate : care conțin cantitatea maximă de substanță ce se poate dizolva în cantitatea
respectivă de solvent, la temperatura dată;
 soluții nesaturate : capabile să dizolve o cantitate suplimentară de substanță până la saturație;
 soluții suprasaturate : care conțino cantitate suplimentară de solvat într-o soluție saturată.

c) După concentrație, soluțiile pot fi:

 infinit diluate – este soluția care rezultă prin dizolvarea unei cantități infirme de substanță
într-o cantitate atât de mare de solvent încât soluția se apropie din punct de vedere termodinamic
de soluțiile ideale;
 diluate – când cantitatea de solvat este mare în raport cu cantitatea de solvent;

 concentrate – când cantitatea de solvat este mare în raport cu cantitatea de solvent.

 2.3. CONCENTRAȚIA SOLUȚIILOR

Prin concentrație se înțelege mărimea care exprimă raportul dintre solut și solvent.
Concentrația soluțiilor poate fi exprimată prin mai multe moduri.
1. Concentrația procentulă masică (C%) - reprezintă cantitatea de substanță dizolvată în 100
grame de soluție (procente de masă) sau masa solutului raportată la masa soluției, multiplicat cu
100.
Formula de calcul pentru concentrația procentuală este:

md
c%   100 (1)
ms

unde md -masa de substanță dizolvată(solvatul, solut) ;

ms- masa soluției; ms=md+ ma
ma – masa de apă (solvent).

2.Concentrația procentuală volumică -reprezintă volumul de substanță dizolvztă în 100 mL

soluție (procente de volum).

Formulă pentru concentrația procentuală volumică

Vd
c% v   100
Vs (2)

Vs=Vd+Vsolv
Unde: c%v - concentraţia procentuală în procente de volum;
Vd - volumul solvatului ;
Vs - volumul soluţiei ;
Vsolv - volumul solventului.
Acest mod de exprimare se folosește mai ales la soluții sau amestecuri de doua lichide.De
exemplu, un amestec de 30 mL etanol în 70 mL apă are o concentrație procentuală volumică de
30%.
 3. Concentrația molară sau molaritatea ( CM ,M ) - indică numărul de moli de substanță
dizolvată într- un litru de soluție ( mol / litru ).
Formula de calcul este:

n md
CM  sau CM  (3)
Vs M  Vs

 unde : n – numărul de moli de solvat;

Vs – volum solutie, exprimat în litri;
M – masa moleculară a solvatului, exprimată în g / mol;
md- masa de solvat, exprimată în grame.

4. Concentrația normală sau normalitatea ( CN ) - indică numărul de echivalenți gram de solut

dizolvați într-un litru de soluție.
Concentrația normală se calculează folosind relația :

md
CN 
E g  Vs
(4)
În care : md - masa solvat ( grame );
Vs – volum soluție ( litri );
Eg – echivalent gram.
Echivalentul- gram ( Eg ) este cantitatea de substanță care se combină sau înlocuiește 1 g de
hidrogen sau 8 g de oxigen, se mai numeste și val.
Pentru a prepara o soluție normală trebuie să se calculeze în prealabil echivalentul- gram al
substanței respective.Pentru calcul se ține seama de :
 echivalentul unui element -este dat de raportul dintre masa atomică a elementului și valența
lui;
 echivalentul unui acid- este dat de raportul dintre masa moleculară a acidului și numărul de
atomi de hideogen cu caracter acid. De exemplu, echivalentul HCl este 36,5 / 1 = 36,5;
  echivalentul unei baze – rezultă raportul dintre masa moleculară a bazei și valența metalului
component ( numărul grupărilor hidroxil). De exemplu, echivalentul NaOH este 40/ 1 = 40;
 echivalentul unei sări – este dat de raportul dintre masa moleculară a sării și produsul dintre
numărul de moli metal și valența acestuia.De exemplu echivalentul sulfatuluide aluminiu
Al₂(SO₄)₃ este 342/ 2* 3 =57 ;
 echivalentul de oxidare ( sau de reducere ) este dat de raportul dintre masa moleculară a
substanței și numărul de electroni acceptați ( sau cedați). De exemplu , echivalentul de
oxidare al permanganatului de potasiu KMnO₄ în soluție acidă este 158/ 5 = 31,6.

5. Concentrația molală sau molalitatea ( mg) – indică numărul de moli de substanță dizolvată în
1000 g dizolvant.
Se exprimă prin relația:

m d  1000
a
M d  m solv
(5)
Unde md = masa substanței dizolvate ( grame )
msolv = masa de solvent ( grame )
Md = masa moleculară a substanței dizolvate ( g / mol )
 1.2.4. SOLUBILITATEA

Proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-un anumit solvent se numește solubilitate.

Compușii chimici, chiar și cei greu solubili, prezintă totuși o anumită solubilitate și de aceea nu se
utilizează termenul de insolubil, ci termenii de greu solubili sau practic insolubil.
Solubilitatea (S) reprezintă cantitatea maximă dintr-o substanță care se dizolvă într-o anumită
cantitate de solvent, la o anumită temperatură.
În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:
 soluții nesaturate- soluții în care se mai poate dizolva o cantitate de solvat,până la saturație.
 Soluții saturate- soluții care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită
temperatură. Cantitativ, concentrația substanţei din soluția saturată reprezintă solubilitatea
substanței respective.
O soluție de NaCl este saturată la 20°C când conține 35,8 g NaCl în 100mL de soluție.

Solubilitatea AgI este de numai 3·10-6 g/l. De multe ori, substanțele care au o solubilitate foarte
scăzută (ex. AgI), sunt denumite insolubile.

Solubilitatea substanţelor se poate exprima în mai multe moduri:

 solubilitatea în g/ L de soluție (Sg);

 solubilitatea în moli / L de soluție sau solubilitatea molară ( Sₘ ).
Relația dintre solubilitatea molară și solubilitatea în grame este următoarea:

Sₘ = Sg / M (6)
unde M = masa moleculară a substanței dizolvate;
După solubilitatea lor într-un anumit solventn substanțele pot fi :
 ușor solubile : S ₘ ≥ 10 ⁻² mol / L;
 cu solubilitate medie sau puțin solubile :
10 ⁻² mol / L ≥ S ₘ ≥ 10⁻⁵ mol / L
 greu solubile ( practic insolubile)
S ₘ ≤ 10⁻⁵ mol / L
 1.2.4.1. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR SOLIDE

Substanțele au solubilități foarte variate și variază cu : natura solventului, natura substanței

dizolvate, temperatura.
Variația solubilității substanţelor solide după natura substanței dizolvate se realizează în limite
largi.
Astfel se consideră că:
 solubile sunt substanțele care la 20℃ au solubilitatea mai mare de 1 g în 100 mL apă. Exemplu:
azotatul de calciu are solubilitatea 266 g si zahărul are solubilitatea 300g în 100 mL apa;
 puțin solubile sunt substanţele care la 20℃ au solubilitatea cuprinsă între 1g și 0,1 g în 100mL
apă .Exemplu:sulfatul de calciu (gipsul)are solubilitate 0,21g în 100 mL apă);
 practic insolubile în apă sunt sustanțele care la 20℃ au solubilitatea mai mică de 0,1g în 100mL
apă (carbonatul de calciu- solubilitate 0,007g).

Solubilitatea substanţelor solide variază cu temperatura astfel:

 în cazul substanţelor care se dizolvă cu absorbție de căldură, ridicarea temperaturii favorizează
solubilitatea;
 în cazul substanţelor care se dizolvă cu degajare de căldură, ridicarea temperaturii micșorează
solubilitatea.
Variația solubilității subanțelor cu temperatura poate fi reprezentată printr-un grafic, la care pe
ordonată se notează solubilitatea substanţei, iar pe abscisă temperatura.
Valorile obținute pentru solubilitatea la diferite temperaturi apar pe grafic ca puncte, care unite
printr-o linie, formează curba de solubilitate a substanței respective.
Curbele de solubilitate în apă ale unor săruri sunt prezentate în figura 1. Din această figură se
remarcă cum panta de creștere a curbei cu temperatura este dependentă direct de valoarea efectului
termic al dizolvării; pentru KNO₃ , NaNO₃ , NaHCO₃ unde ΔH este pozitiv, iar creșterea solubilității
este foarte pronunțată. În schimb panta curbei NaCl al cărei ΔH este de numai + 1, 16 kcal / mol este
puțin influențată de temperatură.
 Fig. 1 : Curbele de solubilitate ale unor săruri

Cristalizarea din soluții. Dacă soluția saturată a unei substanțe, a cărei solubilitate variază mult
cu temperatura, este lăsată să se răcească, o parte din substanța respectivă se separă din soluție în stare
solidă, sub formă de cristale.
Cu cât răcirea se face mai lent, cu atât cristalele rezultate sunt mai mari.Pe acest fapt se bazează
purificarea substanțelor prin cristalizare din soluție.
Soluțiile din care a cristalizat cea mai mare parte din substanța dizolvată se numesc soluții sau ape
mume.
Soluțiile care conțin o cantitate mai mare de solut decât soluția saturată a aceleași substanţe, la
aceeași temperatură și presiune se numește soluție suprasaturată.

1.2.4.2. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR LICHIDE

Apa dizolvă nu numai substanţele solide, ci și pe cele lichide de exemplu, etanolul se dizolvă bine
în apă, deși și apa se dizolvă bine în alcool.
După solubilitatea reciprocă(miscibilitatea) se deosebesc mai multe sisteme lichid-lichid:
 nemiscibile, de exemplu apa și mercurul;
 parțial miscibile, de exemplu apa și eterul etilic;
 complet miscibile, de exemplu apa și etanolul.
 Prin ridicarea temperaturii crește miscibilitatea celor două lichide. De exemplu, dacă se amestecă
fenol și apă, două lichide parțial miscibile la temperatura obișnuită, se obțin două soluții saturate, și
anume o soluție de fenol în apă (cu 8% fenol) și o soluție de apă în fenol (cu 28 % apă).
Dacă se mărește temperatura, solubilitatea reciprocă a fenolului și a apei crește, adică concentrația
de fenol în stratul apos,și concentrația apei în stratul fenolic,cresc, iar la o anumită temperatură
suprafața de separare dispare, formând o soluție omogenă.
Temperatura la care are loc acest fenomen se numește temperatura critică de dizolvare.
În cazul amestecului fenol – apă ea este de 65,85 °C , concentrația corespunzătoare fiind de 34 %
fenol. La toate temperaturile peste temperatura critică de dizolvare, apa și fenolul sunt miscibile în acea
proporție.

Temperatura ( °C ) Soluție apă în fenol, % fenol Soluție fenol în apă, % fenol

20 72,16 8,36
30 69,90 9,22
35 67,63 9,91
54,83 59,22 -
57,30 - 14,83
65,24 44,09 -
65,79 - 30,31
65,84 34,23 32,23
65,85 34 34

Tabelul 1. : Miscibilitatea fenol – apă în funcție de temperatură

 1.2.4.3. SOLUBILITATEA SUBSTANŢELOR GAZOASE

Solubilitatea unui gaz în apă este foarte variată. Ea este determinată de mai mulți factori :
temperatura, presiunea și compoziția soluției.
Influenţa temperaturii. Spre deosebire de substanţele solide, solubilitatea gazelor creşte cu
scăderea temperaturii. Acest fapt are mare importanţă în natură, deoarece iarna, în apa râurilor şi
lacurilor, există mai mult aer dizolvat ceea ce permite existenţa vieţuitoarelor chiar dacă se creează o
crustă de gheaţă ce separă apa de aerul atmosferic.
Se poate observa la încălzirea apei că, pe măsura încălzirii, din masa de lichid se degajă bule de
gaz care se ridică la suprafață: acestea sunt gazele care au fost absorbite sau dizolvate în apăși care în
urma creșterii temperaturii,se degajă din soluție. În acest mod se poate îndepărta tot aerul dizolvat în
apă (așa se explica de ce apa fiartă are alt gust decât apa proaspătă).
Influenţa presiunii. Solubilitatea gazelor este favorizată de creşterea presiunii conform legii lui
W. Henry şi legii lui J. Dalton:
Legea lui Henry (1803) se referă la un singur gaz: solubilitatea unui gaz (m gaz /vdizolvant) la o
temperatură dată este proporţională cu presiunea p a gazului deasupra soluţiei:

m = K·p (7)
unde K reprezintă coeficientul de absorbţie al gazului (gaz absorbit de un litru apă la 0 oC şi 1
atm).Această lege nu se aplică gazelor foarte solubile în apă ca: NH3, SO2, CO2 etc.
Legea lui Dalton (1805) se referă la un amestec de gaze: în cazul gazelor aflate în amestec,
solubilitatea fiecărui gaz în parte este proporţională cu presiunea sa parţială la suprafaţa lichidului. Ca o
aplicaţie a acestei legi să calculăm solubilitatea în apă a componentelor aerului atmosferic. Presiunile
parţiale ale gazelor ce compun aerul atmosferic sunt:
pN2 = 0,78 atm; pO2 = 0,21 atm; pAr = 0,01 atm.
Un litru de apă dizolvă la 0 oC şi 1 atm, ţinând seama de coeficienţii de absorbţie, următoarele
volume de gaz:
Azot: 1000 x 0,023 x 0,78 = 17,94 mL = 62,4%
Oxigen: 1000 x 0,049 x 0,21 = 10,29 mL = 35,8%
Argon : 1000 x 0,053 x 0,01 = 0,53 mL = 1,8%
 Cunoscând că proporţia în aer a celor două elemente biogene, oxigenul şi azotul, este de circa
1/5 oxigen şi 4/5 azot, în apă proporţia este de circa 1/3 oxigen şi 2/3 azot. Prin urmare mediul acvatic
este mai oxigenat decăt aerul atmosferic, de aceea, vieţuitoarele acvatice, datorită adaptării, pot trăi
numai în astfel de mediu.

1.2.5. DIZOLVAREA

Dizolvarea reprezintă procesul de dispersie a particulelor substanţei dizolvate printre particulele

solventului. Când o substanţă solidă, solubilă, este introdusă în apă, particulele ei constituente(molecule
,ioni) se desprind de pe suprafața solidului si difuzează prin moleculele apei.Cu căt numărul de
particule este mai mare, ca atât procesul de dizolvare este mai rapid. Deci, suprafața de contact solut-
solvent trebuie să fie mai mare pentru ca dizolvarea să se realizeze mai repede.
Un alt factor care favorizează dizolvarea este amestecarea, deoarece prin amestecare sunt
îndepărtate din vecinătatea solutului particulele desprinse din el și care în soluție se găsesc inițial în
concentrație mai mare lângă suprafața solutului.
Procesul de dizolvare este influențat de doi factori: interacțiunile existente în solut și interacțiunile
solvent-solut. Pentru ca dizolvarea să se producă trebuie ca interacțiunile solvent-solut să compenseze
interacțiunile din solut.
Dizolvarea este însoțită de obicei de un efect termic, care poate fi prin degajare de
căldură( exoterm,dizolvarea în apă a NaOH), sau prin absorbție de căldură (endoterm, dizolvarea în
apă a KNO₃).Căldura totală de dizolvare reprezintă variația entalpiei la dizolvare a unui mol de
substsnță într-o cantitate dată de solvent.Pentru ca o substanță să se dizolve într-un dizolvant este
necesar ca ambele să fie capabile să dezvolte același tip de forțe de atracție. De exemplu,
hidrocarburile se dizolvă în alte hidrocarburi, deoarece toate formează legături de
tip van der Waals.
O hidrocarbură nu se dizolvă în apă, întrucât diferența dintre
forțele dezvoltate de cele două tipuri de molecule este foarte mare și ele nu se pot
compensa reciproc.Din acest motiv substanțele polare se vor dizolva în lichide polare, cele
nepolare în lichide nepolare. Solidele formate din cristale moleculare se vor dizolva mai ușor în
solvenți nepolari, iar cele cu cristale ionice vor fi mai bine dizolvate de dizolvanți polari.
 Cristalele atomice, cum ar fi : diamantul, grafitul, cristalele de bor, nu se dizolvă în nici un
solvent, pentru că nici unul nu estecapabil să rupă legăturile covalente ale acestor retele cristaline.
Cristele substanţelor organice, formate prin legături de hidrogen (cristale de zaharoză) se dizolvă în apă
pentru că se rup și se refac conținuu legăturile de hidrogen de cristal și se foemează legăturile de
hidrogen dintre cristal și apă.

1.3. PROPRIETĂȚI COLIGATIVE ALE SOLUȚIILOR

Soluțiile manifestă proprietăți care sunt aproximativ proportionale cu numărul de moli sau
molecule ale solidului pe unitatea de cantitate de solvent,imdependent de natura solventului.Aceste
proprietăți se numesc proprietăți coligative. Proprietățile coligative ale soluțiilor sunt:
 scăderea presiunii de vapori;
 ridicarea punctului de fierbere;
 coborârea punctului de solidificare;
 presiunea osmotică.

1.3.1. PRESIUNEA DE VAPORI A SOLUȚIILOR. LEGEA LUI RAOULT.

Presiunile de vapori ale soluţiilor variază cu temperatura în conformitate cu ecuaţia Clausius-

Clapeyron, cu deosebirea că la o temperatură dată, presiunea de vapori a unui component volatil al
soluţiei este diferită de cea a componentului respectiv, în stare pură şi variază întotdeauna cu
concentraţia componentului în soluţie.
Dependenţa dintre presiunea de vapori şi concentraţia din soluţie a unui component „i” a fost
stabilită, pe baza datelor experimetale, de către Raoult (1886) şi arată că – la o temperatură dată –
presiunea parţială de vapori deasupra soluţiei, a unui component existent în soluţie este direct
proporţională cu concentraţia lui din soluţie:

p i  p 0 i  xi (7)
unde xi reprezintă fracţia molară, iar p0i presiunea de vapori a componentului pur, la aceeaşi
temperatură cu a soluţiei.
 Legea lui Raoult arată că deoarece fracţia molară este întotdeauna subunitară (x <1) şi presiunea
de vapori a unui component din soluţie va fi întotdeauna mai mică decât presiunea de vapori a
componentului pur (pi<p0i). Aceeaşi lege arată totodată că presiunea de vapori a componentului din
soluţie variază liniar cu concentraţia acestuia.
Legea lui Raoult este valabilă numai cu condiţia ca soluţia să se comporte ideal pe întreg
domeniul de concentraţie (de la x=0 până la x=1) şi inclusiv, cu condiţia ca la temperatura şi presiunea
la care se găseşte soluţia, componenţii puri să fie stabili.
Ca urmare a celor arătate mai sus, legea lui Raoult constituie şi un criteriu general de idealitate
al unei soluţii. În condiţiile în care soluţia nu se comportă ideal se constată abateri de la liniaritate, în
dependenţa presiunii de vapori de concentraţia.
Abaterile se pot manifesta în două sensuri, există abateri pozitive de la legea lui Raoult, când
presiunea de vapori a componentului din soluţie este superioară celei prevăzute de ecuaţia (7), dar
există şi abateri negative, când presiunea de vapori este inferioară celei corespunzătoare ecuaţiei (7).

1.3.2. CREȘTEREA TEMPERATURII DE FIERBERE. EBULIOSCOPIA

Pentru ca un lichid să fiarbă este necesar ca presiunea lui de vapori să fie egală cu presiunea
mediului exterior. Fierberea este un proces la echilibru, lichidul se găseşte în echilibru cu faza de vapori
şi potenţialele chimice ale celor două faze sunt egale. Nu numai lichidul pur se poate găsi în echilibru
cu vaporii solventului la orice temperatură, la care soluţia este stabilă. Legea lui Raoult arată însă că, la
aceeaşi temperatură, presiunea de vapori a soluţiei este mai mică decât a solventului pur. De aici rezultă
că presiunea de vapori a soluţiei atinge valoarea unei presiuni exterioare date, la o temperatură mai
ridicată decât solventul pur, adică temperatura de fierbere a soluţiei este întotdeauna mai ridicată decât
a solventului pur.
Această comportare rezultă în mod intuitiv din reprezentarea grafică a presiunilor de vapori, ale
solventului pur şi a soluţiei, funcţie de temperatură, când se obţin cele două curbe reprezentate în figura
2:
 Fig. 2. Variaţia presiunilor de vapori cu temperatura

Din figura 2. se observă că presiunea de vapori a solventului pur p 0, devine egală cu presiunea
normală p0 la temperatura T0, care reprezintă astfel temperatura de fierbere a solventului pur.
La aceeaşi temperatură, presiunea de vapori soluţiei, p, este mai mică cu Δp decât a solventului
pur. Temperatura la care această presiune de vapori devine egală cu p 0, este mai mare decât T0 cu ΔT.
Deci unei variaţii a presiunii de vapori Δp îi corespunde o variaţie a temperaturii de fierbere egală cu
ΔT.
Legea lui Raoult stabileşte dependenţa presiunii de vapori de concentraţia soluţiei, iar în
continuare urmează să stabilim dependenţa temperaturii de fierbere de concentraţia soluţiei. În acest
scop luăm în considerare o soluţie diluată, care se comportă ideal, formată dintr-un solvent volatil şi o
substanţă practic nevolatilă.
Se ajunge la ecuaţia:

R  T02
T   x2  K e  x 2 , (8)
H v

unde: ΔHv – variaţia entalpiei de vaporizare;

T0 - temperatura de fierbere a solventului pur;
R - constanta universală a gazelor;
Ke – constanta ebulioscopică.

Ecuaţia reprezintă legea lui van′t Hoff privitoare la ridicarea temperaturii de fierbere a soluţiilor
ideale.
Există astfel o dependenţă liniară între ridicarea temperaturii de fierbere şi fracţia molară a
substanţei dizolvate.
La soluţiile ideale ridicarea temperaturii de fierbere depinde numai de concentraţia substanţei
dizolvate, nu şi de natura acesteia.
Pe baza dependenţei dintre temperatura de fierbere a soluţiilor şi concentraţia lor, stabilită prin
legea van′t Hoff, s-a instituit o metodă de determinare a masei molare a substanţelor dizolvate,
denumită ebulioscopică.
Pentru obţinerea relaţiei necesare pentru calcul, ecuaţia (8) trebuie scrisă într-o formă care să
conţină masa molară a substanţei dizolvate.

s2
T  K e   K e  a (9)
M2

 unde a reprezintă concentraţia molală a substanţei dizolvate.

Pentru scopuri practice când s1/2≠kg, relaţia (9) se scrie sub forma

K e  s2
M2  (10)
s1  T

1.3.3. SCĂDEREA TEMPERATURII DE SOLIDIFICARE A SOLUȚIILOR.

CRIOSCOPIA
 La răcirea avansată a soluţiilor diluate, prin cristalizare se separă solventul pur.
Solidificarea sau cristalizarea are loc, în general, când între cele trei faze, lichid, solid şi vapori
se stabileşte starea de echilibru. De aici reiese că la temperatura de solidificare presiunea de vapori a
lichidului este egală cu presiune de vapori a stării solide, a cristalelor. Deoarece presiunea de vapori a
solventului din soluţie, conform legii lui Raoult, este inferioară presiunii de vapori a solventului pur,
rezultă că, cristalizarea solventului din soluţie trebuie să aibe loc la o temperatură diferită de cea a
solventului pur.
Pentru a arăta acest lucru, în figura 3 s-au reprezentat curbele presiunilor de vapori ale
solventului pur, ale solventului din soluţie – care conţine dizolvată o substanţă practic nevolatilă – şi ale
cristalelor solventului.

Fig. 3. Variaţia presiunilor de vapori cu temperatura

Temperaturile de solidificare ale solventului pur şi ale acestuia, din soluţie, se găsesc la
intersecţia curbelor presiunii de vapori a fazelor lichide cu curba presiunii de vapori a cristalelor
solventului.

Din fig.3. se observă că presiunea de vapori a solventului pur este egală cu cea a cristalelor, la
temperatura T0, care reprezintă temperatura de solidificare a solventului pur. Din aceeaşi diagramă se
observă că presiunea de vapori a solventului din soluţie este egală cu cea a cristalelor la temperatura T,
care este inferioară temperaturii T0. Rezultă deci că soluţia se solidifică la o temperatură mai scăzută
decât solventul pur.
Temperatura de solidificare, în afară de presiune, mai depinde, la soluţii, şi de concentraţia
acestora, pentru că şi potenţialul chimic al soluţiei este funcţie de concentraţie:

T  K c  x 2 (11)

Ecuaţia (11) care arată o dependenţă liniară între scăderea temperaturii de solidificare a soluţiei
ideale şi concentraţia substanţei dizolvate, reprezintă legea lui van′t Hoff, a scăderii temperaturii de
solidificare a soluţiilor.
Pe baza legii lui van′t Hoff, arătată prin relaţia (11), s-a stabilit de către Beckmann, metoda
determinării masei molare a substanţei dizolvate, metoda criscopică.
Constanta de proporţionalitate Kc se numeşte constantă crioscopică a solventului şi reprezintă
scăderea temperaturii de solidificare a unei soluţii care conţine dizolvat un mol de substanţă într-un
kilogram de solvent.
Constanta crioscopică K c este legată de mărimile specifice solventului prin relaţia:

R  T02  M 1
Kc  (12)
H t

în care : T0 reprezintă temperatura de solidificare a solventului pur, ΔHt entalpia de topire iar M1 masa

kg  K
molară. Dimensiunile constantei crioscopice, ca şi a celei ebulioscopice – în S.I. – sunt iar masa
mol
molară calculată cu relaţia se exprimă în kg.

Tabelul 2 conţine câteva constante crioscopice, corespunzătoare unor solvenţi utilizaţi frecvent
în determinările experimentale.

Solventul Kc Solventul Kc
 Apă 1,86 Ciclohexan 20,0

Benzen 5,12 Camfor 38,0

Tabelul 2. Constante crioscopice

Datele din tabelul 2 arată că valorile constantelor crioscopice sunt superioare celor
ebulioscopice, de unde rezultă că metoda crioscopică este mai precisă decât cea ebulioscopică şi
totodată furnizează date suficient de precise şi la substanţe cu mase molare mari.

1.3.4. PRESIUNEA OSMOTICĂ A SOLUȚIILOR ȘI OSMOZA

Osmoza este difuzia unui dizolvant într-o soluție a sa, printr-o membrană
semipermeabilă. În cazul a două soluții de concentrații diferite separate printr-o
membrană semipermeabilă, difuzia are loc de la soluția mai diluată spre soluția
mai concentrată. Aparatul cu care se determină presiunea osmotică, numit osmometru, a fost obţinut
de botanistul W.F. Pfeffer dintr-o asemenea membrană realizată în porii unui vas de ceramică.
Legea lui Raoult arată că presiunea de vapori a solventului pur este întotdeauna mai mare decât
presiunea acestuia din soluţie. Două faze lichide, solventul şi soluţia lui, aflate la aceeaşi presiune şi
temperatură, nu sunt în echilibru şi punerea lor în contact va produce o egalizare a concentraţiei, prin
difuzie, determinată de valorile diferite ale potenţialelor chimice ale celor două faze.

Dacă contactul dintre solvent şi soluţie se realizează prin intermediul unei membrane
semipermeabile (membrană animală, membrană semipermeabilă de hexacianoferat II de cupru, celulă
cu manometru de Hg), care permite trecerea numai a moleculelor solventului, nu şi ale substanţei
dizolvate, între cele două compartimente tendinţa de egalizare a potenţialelor chimice se manifestă
numai prin difuzia moleculelor solventului spre soluţie, determinând diluarea acesteia.

Fig. 4. Echilibrul osmotic Fig. 5. Evidenţierea presiunii osmotice cu ajutorul unui osmometru

De fapt moleculele solventului difuzează în ambele sensuri prin membrană, însă în soluţie
numărul de molecule de solvent care ciocnesc membrana, în unitatea de timp, este mai mic decât
numărul celor care vin din solventul pur, din cauza diluării soluţiei cu moleculele substanţei dizolvate.
Evident, rezultatul acestor două procese antagoniste constă în diluarea soluţiei. În acest caz
echilibrul între cele două compartimente nu se poate obţine prin egalizarea concentraţiei, ci prin
creşterea presiunii hidrostatice în compartimentul cu soluţie, care să ducă la egalizarea potenţialelor
chimice, deoarece potenţialul chimic depinde şi de presiune.
Dacă notăm presiunea hidrostatică în compartimentul solventului cu P şi cu P′ presiunea
hidrostatică în soluţie – ambele reprezentând presiuni ale echilibrului izoterm în sistemul solvent-
soluţie, diferenţa:

P  P   (13)

Π -reprezintă surplusul de presiune care trebuie aplicată soluţiei pentru stabilirea echilibrului şi se
numeşte presiune osmotică.
Valoarea presiunii osmotice depinde de concentraţia soluţiei şi este egală cu:

  c  R T (14)

unde: c – concentraţia molară;

R – constanta universală a gazelor;
T – temperatura.
Relaţia (14) se mai numeşte legea lui van′t Hoff a presiunii osmotice.

Importanța difuziei și osmozei

Difuzia și osmoza joacă un rol foarte important în natură. Pereții celulelor vegetale și animale
sunt constituite din membrane semipermeabile și funcționează ca adevărate osmometre.Introducând
celula într-o soluție a căreipresiune osmotică este mai mare decât a sucului celulei, adică într-o soluție
hipertonică, se observă că celula se contractă și apoi se zbârcește.
Acest fenomen numit plasmoliză, este datorat difuziei apei din interiorul celulei prin membrana
semipermeabilă. Dacă o celulă este însă intodusă într-o soluție mai diluată decât sucul celular, adică
într-o soluție hipotonică, sau chiar în apă, celula se umflă și poate crăpa, datorită apei care pătrunde din
afară, prin membrana semipermeabilă în celulă. Acest fenomen numit turgescență,este folosit în
tehnică, de exemplu la extragerea zahărului din sfeclă. Sfecla tăiată marunt este introdusă în vase cu
apă( difuzoare).
Datorită presiunii osmotice, celulele de sfeclă crapă și zahărul difuzează în apă, de unde se
extrage.

În mod asemănător se comportă și celulele corpului animal. Când globulele roșii ale sângelui
sunt introduse în apa curată sau într-o soluție ce conține mai puțin de 0,86 % NaCl (care nu este
izotonică cu lichidul sângelui, adică plasma sanguină), ele se umflă și se pot crăpa din cauza presiunii
osmotice provocată de pătrunderea apei. Dacă sunt introduse într-o soluție mai concentrată decât 0,86%
NaCl, ele se zbârcesc, deoarece conținutul lor trece în soluția mai concentrată. Soluția izotonică cu
plasma sanguină este soluția de 0,86% NaCl, numită ser fiziologic.
 2.CONTRIBUȚII METODOLOGIE
METODA EXPERIMENTALĂ ȘI DE LABORATOR ÎN STUDIUL SOLUȚIILOR

2.1. DEFINIREA CONCEPTELOR: METODA DIDACTICĂ, PROCEDEU DIDACTIC

Prin proiectarea activităţii didactice se înţelege enunţarea obiectivelor urmărite, dar şi stabilirea
strategiei didactice, adică a relaţiei optime între activitatea de predare a profesorului şi declanşarea
mecanismelor psihologice ale învăţării la elev. Ea constă în fixarea metodelor şi procedeelor adecvate
conţinutului, stabilirea mijloacelor de învăţământ capabile să susţină înţelegerea acestuia.
Metoda de învăţământ este calea urmată de profesor şi elev, pentru realizarea obiectivelor
propuse.
Procedeul este aspectul particular de realizare a unei metode, un mijloc al acestuia.
Clasificarea metodelor după diferite criterii
istoric: tradiţionale şi moderne;
modalitatea de prezentare: verbale şi intuitive (concret-senzorială);
funcţia didactică:
 verificare şi apreciere;
 predare, comunicare;
 fixare şi consolidare.
angajarea elevilor:
 expozitive (memorare);
 active (investigaţie, explorare).
modul de administrare a experienţei ce urmează a fi însuşită:
 algoritmice (şablon);
 euristice (descoperire proprie).
raportul predare-învăţare:
 expozitiv-euristice;
 algoritmice;
 evaluativ-stimulative (instrumente de evaluare).

Metodele de învățămănt cele mai des folosite în predarea-învățarea soluțiilor sunt: experimentul
de laborator, algoritmizarea, metoda rezolvării de exerciții și probleme.

2.2. ROLUL EXPERIMENTULUI DE LABORATOR

Chimia este o știință experimentală și de aceea metodele bazate pe experiment trebuie să ocupe
un rol central în procesul de predare. Experimentul este o metodă fundamentală în predarea-
învățarea științelor naturii.
Din punct de vedere metodic, experimentul este o metodă prin care elevii sau profesorul
(experimentul demonstrativ) execută anumite acțiuni și operații de provocare intenționată a unor
frnomene și procese chimice, în vederea deducerii noilor cunoștințe, a confirmării veridicității unor
adevăruri științifice studiate de elevi, în vederea formării unor deprinderi practice specifice chimiei.
Experimentul de laborator este metoda euristică de organizare și realizare a activităților practice
pentru deducerea informațiilor teoretice,concretizarea,verificarea , aprofundarea, și consolidarea
cunoștințelor și deprinderilor psiho-motorii în perspectiva pregătirii elevilor pentru integrarea socio-
profesionale.
Experimentul este o observare provocată .A experimenta înseamnă a-i pune pe elevi în situația
de a concepe și a practica ei înșiși un anumit gen de operații, cu scopul de a observa, a studia, a
dovedi, a verifica a măsura rezultatele. Este o provocare intenționată a unui fenomen în condiții
determinate,în scopul observării comportamentului, al descoperii legităților care îl guvernează, al
verificării unor ipoteze.
Chimia fiind o știință experimentală care își bazează procesul teoretic și își găsește
aplicatibitatea practică în încercările de laborator, are la bază experimentul atât ca metodă de
investigație șiințifică, cât și ca metodă de învățare.
Experimentele chimice se folosesc, de obicei, integrate, în număr mai mare sau mai mic, în
diferite etape ale lecțiilor.Multitudinea sferelor de informații din domeniul chimiei,reprezentate prin
noțiuni, concepte, fenomene, solicită o gamă diversificată a experimentelor. Deci experimentele de
laborator pot fi organizate diferențiat, formularea sarcinilor concrete pentru efectuarea unui
experiment ridicând probleme care implică: scopuri ale învățării, accesabilitate la învățare,
coținutul învățării, locul în procesul înățării, corelarea cu alte strategii didactice de învățare.
 2.2.1. CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR DE LABORATOR
Literatura pedagogică operează cu o varietate de tipuri de experimente și oferă multiple
posibilități de clasificare a acestora pe baza unor criterii diverse, astfel încât un anumit tip de
experiment poate fi încadrat în mai multe clase generale.
1. După scopul didactic urmărit- se distinge:
 Experimente cu caracter de descoperire- presupun implicarea efectivă a elevilor în activități
experimentale desfășurate în contexte problematizate, cercetări active și descoperiri de noi cunoștințe,
familiarizarea lor cu demersul investigației științifice și vizează formarea de compotențe motorii și
intelectuale de ordin superior;
 Experimente demonstrative / ilustrative- presupune verificarea și confirmarea experimentală a
unor legități deja cunoscute de către elevi,legate de fenomene și procese greu accesibile observației
directe.Ele pot fi efectuate de profesor, de un elev sau de o grupă de elevi.
 Experimente destinate formării abilităților practice – presupun efectuarea conștientă și repetată
a anumitor acțiunii și operații în vederea formării și exersării unor abilități ( priceperi și deprinderi)de
activitate practică și în vederea însușirii de noi cunoștințe.
 Experimente de aplicare / aplicative -își propun verificarea capacității elevilor de a aplica în
practică achizițiile teoretice însușite, astfel că ele contribuie în bună măsură la formarea feed-back-ului
formativ și sumativ al evaluării. Elevii înșiși iși imaginează întreaga strategie experimentală, o pun în
aplicare, desprind concluziiile și realizează generalizările care se impun.

2. În funcție de criteriul organizatoric există următoarele tipuri :

 Experimente individuale – caracterizate prin faptul că elevii experimentează teme diferite sau
acceași temă și lucrează în mod independent;
 Experimente frontale -se caracterizează prin faptul că elevii experimentează acceași temă în
același interval de timp și în același ritm, sub directa îndrumare a cadrului didactic;
 Experimente efectuate pe grupe – constă în organizarea clasei pe grupe formate din 3-4 elevi,
cărora le sunt repartizate sarcini practice și teoretice, identice sau diferite;
 Tipuri combinate de experimente -rezultate prin îmbinarea modalităților de lucru anterior.
 3. După locul în ierarhia învățării, putem avea:
 Experimente reproductive – presupun realizarea unei demonstrații experimentale după un
program de instruire stabilit în prealabil și cu indicarea a ceea ce trebuie să observe elevii și a
concluziei la care ei trebuie să ajungă (nu au caracter activ);
 Experimente productiv- creative și de cercetare- presupun implicarea efectivă a elevilor în
activități experimentale desfășurate în contexte problematizate, cercetări active și descoperiri de
noi cunoștințe, familiarizarea lor cu demersul investigației științifice și vizează formarea de
compotențe motorii și intelectuale de ordin superior.
4. După criteriul capacități umane, predominante în investigația experimentală, pot fi:
 Experimente pentru dezvoltarea unor deprienderi motorii - presupun efectuarea conștientă și
repetată a anumitor acțiunii și operații în vederea formării și exersării unor abilități ( priceperi și
deprinderi)de activitate practică și în vederea însușirii de noi cunoștințe.
 Experimente pentru dezvoltarea unor deprienderi intelectuale:
-pentru învățarea de noțiuni și concepte;
-pentru stabilirea și verificarea unor reguli;
-pentru rezolvarea unor probleme.
5. În funcție de locul lor în lecție , experimentele pot fi:
 Experimente destinate stimulării interesului față de noile achiziții- se efectuează în partea
introductivă a lecției;
 Experimente destinate învățării noilor informații, aprofundării sau extinderii lor -se efectuează
pe parcursul lecției;
 Experimente destinate fixării cunoștințelor - pot fi utulizate pe parcursul lecției, la sfârșitul
lecției sau în lecțiile de recapitulare;
 Experimente destinate evaluării achizițiilor – pot fi utilizate la începutul derulării procesului de
învățare.
6. În funcție de planul în care se desfășoară, pot fi:
 Experimente directe/ efectuate în plan material – realizate efectiv în plan concret, material,prin
experimentări practice propriu- zise;
 Experimente mentale / efectuate în plan mintal- realizate prin experimentări mintale.
Elevii pot fi grupați pe echipe, individual, funcție de resursele psihologice ale clasei.
 2.2.2. EXPERIMENTUL DEMONSTRATIV
Experimentul demonstrativ- constă în efectuarea de către profesor sau grupe de elevi, în fața
clasei, a unor experiențe,în scopul verificării unor adevăruri, concepte , fenomene, legități deja
însușite.
Experimentul demonstrativ / ilustrativ este un tip reproductiv întrucât presupune verificarea și
confirmarea experimentală a unor legități deja cunoscute de elevi.
Demonstrația experimentală și explicarea proceselor care au loc pot fi realizate de profesor sau
de elev în fața clasei.
Se impun o serie de condiții metodice în vederea reușitei unui experiment demonstrativ, care ar
putea fi sistematizate astfel:
 Garanția succesului experienței. Profesorul va pregăti din timp substanțele, aparatura, instalația
necesară și va efectua experiența înainte de lectie, deoarece eșecul are un dublu aspect: aduce
îndoieli în valabilitatea legilor chimiei și dăunează prestigiului profesorului;
 În cazul eșecului, profesorul are datoria să explice condițiile obiective care au generat eșecul și
este obligat să comunice verbal ceea ce ar fi trebuit să rezulte;
 Utilizarea unei instalații cât mai simple;
 Curățenia, cunoașterea și respectarea regulilor de protecție.

Etapele metodice ale experimentului demonstrativsunt următoarele:

 Sensibilizarea elevilor și crearea motivației pentru activitatea experimentală;

 Stabilirea scopului experimentului;
 Stabilirea cu elevii a substanțelor și a aparaturii necesare, realizarea dispozitivului experimental
și realizarea schiței acestuia pe tablă.Descrierea de către profesor a modului corect de lucru;
 Efectuarea propriu- zisă a experimentului și explicarea tuturor acțiunilor ce se întreprind, astfel
încât să se concentreze atenția tuturor elevilor asupra aspectelor esențiale;
 Culegerea datelor, observațiilor și analiza rezultatelor experiențelor – etapă care se desfășoară
tot frontal.Constă în analiza modului de lucru, a fenomenelor observate.
 Formularea concluziilor- etapă care se realizează prin conversație cu întreaga clasă.Se face
pornind de la obiectivele prestabilite, cu ajutorul datelor din analiza observațiilor.
 Cele mai importante avantaje ale experimentelor demonstrative sunt următoarele:

 Asigură înțelegerea profundă a noilor elemente de conținut științific și a modului de construire a

acestora, asigură înțelegerea chimie ca proces;
 Au funcție informativă întrucât elevii descoperă noi cunoștințe;
 Oferă posibilitatea studierii fenomenelor în condiții extrem de variate, asigurând pătrunderea în
intimitatea, esența și legitățiile fenomenelor naturii;
 Permit nu numai reproducerea fenomenelor naturii,ci și reconstituirea unor fenomene care nu se
întâlnesc în natură.

2.2.3. EXPERIMENTUL CU CARACTER DE DESCOPERIRE

Experimentul cu caracter de descoperire are valențe activizatoare accentuate, având multe

puncte comune cu învățarea prin descoperire și implicit, cu problematizarea.
Modalitățile de lucru care se pot folosi sunt:
 activitate frontală, iar activitatea experimentală este dirijată de profesor prin conversația
euristică permanentă;
 utilizarea fișelor de activitate experimentală, în care sunt precizate sarcinile de lucru teoretice și
practice.
Etapele învățării bazate pe experiment cu caracter de descoperire sunt:
 punerea și formularea unei probleme fie de către profesor, fie de către elevi obiectivele
operaționale ale secvenței experimentului;
 formularea de ipoteze de către elevi prin discuții și activități colective, organizate frontal sau pe
grupe, profesorul având rol de conducător al discuțiilor;
 imaginarea și eleborarea unui plan de cercetare experimentală(acest plan include: stabilirea
resurselor materiale, a sistemului experimental,descrierea modului de lucru și realizarea unei
schiție a planului pe tablă);
 punerea în aplicare planului de cercetare, efectuarea propriu-zisă a experimentului de către
elevii și formularea concluziilor;
 etapa de verificare și validare a concluziilor.
 2.2.4. EXPERIMENTUL DESTINAT FORMĂRII DEPRINDERILOR
OPERAȚIONALE, PRACTICE, SPECIFICE LABORATORULUI DE CHIMIE

Experimentul destinat formării deprinderilor operaționale, practice, specifice laboratorului de

chimie constă în executarea conștientă și repetată a unor operații și acțiuni care se îmbină, astfel că
elevul își va însuși algoritmul de efectuare corectă a acestora, deci elevul își formează deprinderi,
abilități practice. Deprinderile pot fi considerate ca fiind tehnici de execuție a unei activități care se
învăță prin execuție . Deprinderile specifice sau operaționale, specifice chimiei sunt numeroase, de
exemplu: cântărirea, filtrarea, titrarea, decantarea, filtrarea, etc.
În procesul de formare a deprinderilor practice, se parcurg patru etape:
 etapa preliminară – când elevul este familiarizat cu o serie de cunoștințe teoretice necesare
executării operației respective;
 etapa învățării analitice – când operația este descompusă pe mișcările componente;
 etapa sintetică – elevul va lega și va executa corect fazele operației;
 etapa întăriri – operația este executată corect pe baza schemei globale care s-a fixat în
stereotipul dinamic al elevului.
Din punct de vedere metodic, experimentul destinat formării deprinderilor practice urmează
etapele unui experiment demonstrativ, dar efectuarea practică se face individual de către fiecare elev,
iar la etapa prezentării modului de lucru, pe când atenția deosebită care se va da descrierii tehnicii de
lucru (pe fișe), profesorul va demonstra de 2-3 ori în fața clasei, operația respectivă.
Acest tip de experiment se organizează des la disciplina CHIMIE, fie în cadrul lecției, fie în
cadrul lucrărilor de laborator.
 2.3. ALGORITMIZAREA

Algoritmizarea este acea metodă de învățământ cu ajutorul căreia achiziționarea noilor

cunoștiințe se realizează prin parcurgerea succesivă a unor etape,la capătul cărora se obține rezultatul
dorit, soluția unei probleme.Particularitatea acestei metode, introdusă de Landa în 1963, constă în
asigurarea unei succesiuni rigide de operaţii între activitatea de predare (programarea externă) şi cea de
învăţare (programarea internă). Algoritmul este constituit dintr-o succesiune univocă de secvenţe, care
conduc întotdeauna spre acelaşi rezultat.
Cu privire la aplicarea algoritmilor în chimie s-au concretizat câteva direcţii:
- algoritmi pentru efectuarea lucrărilor de laborator;
- algoritmi utilizaţi în rezolvarea diferitelor tipuri de probleme;
- algoritmi respectaţi în cercetarea ştiinţifică, comunicarea rezultatelor în publicaţii, conferinţe.
Clasificarea algoritmilor:
a) După structură deosebim algoritmi simpli, fără condiţii suplimentare şi algoritmi compleţi, la care
intervin o serie de condiţii logice.
b) Din punct de vedere funcţional algoritmii pot fi: de clasificare, de transformare, de explorare şi
căutare, de asamblare, de dezmembrare şi diviziune, de corelare.

Avantajele algoritmizării:
-favorizează transferul de cunoștiințe în diferite situații de instruire;
-contribuie la formarea unei gândiri sistemetice și creative;
-pune,uneori, elevii în situația de a alege soluții optime pentru rezolvarea sarcinilor de învățare.

Dezavantajele algoritmizării:
-nu se poate aplica în toate situațiile;
-dezvoltarea gândirii reproductive.

2.4. METODA REZOLVĂRII EXERCIȚIILOR ȘI PROBLEMELOR

 Această metodă algoritmică constă în efectuarea repetată, sistematică a unor operații și
activității, fie pentru formarea și dezvoltarea unor priceperi și deprinderi, fie pentru consolidarea
lor.Metoda formează la elevi deprinderile de a raționa și de a opera cu calcule chimice și matematice.
Exercițiile și problemele de chimie trebuie să aibă un conținut cât mai apropiat de realitate,
putându-se rezolva oral, scris sau experimental.Pentru a fi eficiente trebuie să îndeplinească cerinţele:
- să fie efectuate de elevi/studenţi în mod conştient, nu ca simple tehnici de execuţie;
- să se asigure gradarea lor din punct de vedere al dificultăţilor de rezolvare, în concordanţă cu
programa şcolară şi capacităţile educaţilor;
- în rezolvarea problemelor elevii/studenţii trebuie să fie îndrumaţi şi verificaţi de către profesor.
Exerciţiile şi problemele de chimie fiind foarte variate, se impune necesitatea clasificării lor
după diferite criterii.
1. După funcţiile îndeplinite exerciţiile pot fi: de iniţiere (de acomodare sau introductive), curente (de
bază), recapitulative (de consolidare).
2. După numărul persoanelor care participă la efectuarea exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în
grup.
3. După caracterul predominant pot fi: probleme chimice şi probleme tehnice. Problemele chimice pot
fi de laborator (experimentale) şi funcţionale (determinarea unor mărimi, aplicând anumite legi).
Problemele tehnice sunt legate de aplicabilitatea fenomenelor şi legilor chimiei.
4. După metoda de rezolvare deosebim: probleme calitative (probleme-întrebări) şi probleme
cantitative (numerice, literale, mixte).
5. După gradul de dificultate problemele pot fi: simple şi compuse (combinate, mai pretenţioase).
Algoritmul rezolvării unei probleme de chimie poate cuprinde fazele:
- culegerea informaţiilor, clarificarea textului problemei;
- notarea prescurtată a enunţului problemei;
- stabilirea formulelor, ecuaţiilor chimice, legilor necesare rezolvării;
- înlocuirea datelor problemei şi efectuarea calculelor prin metoda analitică sau metoda sintetică
(calcule din aproape în aproape până la exprimarea mărimii necunoscute);
- analiza şi interpretarea rezultatului final.

2.5. METODE DE EVALUARE

 Evaluarea definită de I. Jinga este un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii
instructiv-educative cu obiectivele planificate (evaluarea calităţii), cu resursele utilizate (evaluarea
eficienţei) sau cu rezultatele anterioare (evaluarea progresului).Cu ajutorul evaluării se obţin informaţii
despre cunoştinţele stocate, respectiv capacităţile formate la elevi.
În funcție de momentul evaluării se definesc următoarele tipuri:
 iniţială, se realizeazăla începutul unei secvențe de învățare . Acest tip de evaluare se poate
realiza cu ajutorul testelor, combinate cu alte forme, care să permită un diagnostic al pregătirii elevilor;
 continuă (pe parcurs, formativă) are caracter permanent, profesorul fiind preocupat concomitent
de comandă şi control. Acest tip de evaluare permite cunoaștere,identificarea neajunsurilor,după
fiecare secvență de instruire și în consecință, adoptarea unor măsuri de recuperare;
 sumativă (cumulativă) se efectuează la intervale mai lungi de timp, la finele unor secvenţe
temporale sau tematice (trimestru, an şcolar, ciclu, capitol). Întrucât intervine după parcurgerea unor
etape, are un caracter retroactiv, oferind informaţii despre o suită de acţiuni ce au avut loc.

Metodele de evaluare pot fi:

1. .tradiționale: proba orală, scrisă și practică

2. .moderne:tema în clasă,tema pentru acasă, autoevaluarea, portofoliu, proiectu,referatul,
investigația,observarea sistematică și evaluarea cu ajutorul calculatorului.

2.6. TIPURI DE ITEMI

 Testul reprezintă o modalitate de examinare care cuprinde un set de probe sau de întrebări
(itemi) cu ajutorul cărora se verifică și se evaluează nivelul asimilăriicunoștințelor și al capacităților de
a opera cu ele, prin raportarea răspunsurilor la o scară- etalon de apreciere,eleborată anterior
Clasificarea itemilor:

1. Itemi obiectivi (închişi):

Itemi cu alegere duală (binari)- pot folosi alternativele binare: adevărat-fals; da-nu; corect-
greşit.
Itemi de tip pereche (de asociere) – presupun stabilirea unor corespondenţe/asociaţii între
cuvinte, propoziţii, fraze, litere, formule sau alte categorii de simboluri dispuse pe două coloane.
Itemi cu alegere multiplă – solicită alegerea unuia sau mai multor răspunsuri corecte dintr-o
listă de alternative oferite. Celelalte răspunsuri, incorecte dar plauzibile şi paralele, se numesc
distractori. În această categorie se pot distinge itemi de tip complement simplu, complement grupat şi
de tip cauză-efect.

2. Itemi semiobiectivi:
Itemi cu răspuns scurt – solicită răspunsul sub forma unei propoziţii, fraze, a unui cuvânt,
număr sau simbol.
Itemi de completare – presupune răspunsul la un enunţ/frază lacunară sau o reprezentare
grafică incompletă.
Întrebări structurate – sunt formate din mai multe întrebări legate între ele printr-un
element comun.
3. Itemi subiectivi (deschişi):
Problemă (problematizare) – implică creativitatea, imaginaţia, transpunerea, analiza, sinteza.
Eseu – cere construirea unor răspunsuri libere în conformitate cu un set de cerinţe date.
După tipul răspunsului aşteptat poate fi:
-eseu liber, nestructurat;
-eseu structurat – furnizează indicii, sugestii sau cerinţe care vor ordona şi orienta
răspunsul.

2.7. MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

 Mijloacele de învățământ constituie o componentă importantă a procesului de
învățământ.Termenul de mijloc de învățământ desemnează totalitatea resurselor materiale concepute și
realizate în mod explicit pentru a servi profesorului în activitatea de predare și elevilor în activitatea de
învățare.Aceste resurse au atât valoare cognitivă cât și formativă.
Ca și celelalte discipline de studiu, chimia beneficiază de aportul unei game largi de mijloace de
învățămănt, pentru a facilita procesul de predare-învățare.Acestea ușurează atăt achiziționarea
cunoștințelor(funcția informativă) cât și formarea unor abilități și capacități intelectuale(funcția
formativă).
Clasificarea mijloacelor de învățământ după destinația lor:
1. Materiale didactice:
 materiale naturale: substanțe chimice, aparatură de laborator,instrumente, instalați;
 obiecte elaborate în scop didactic:mulaje,machete,simboluri chimice,modele structurale;
 materiale sau reprezentări figurative:ilustrate, planșe,folii, desene realizate pe tablă.
 Reprezentări simbolice-diferite tipuri de formule:formule brute, formule moleculare
2. Mijloace tehnice:
 retroproiector;
 calculator.
Un mijloc modern de învățământ este calculatorul
Folosirea calculatorului în procesul de predare-învăţare-evaluare prezintă avantaje multiple
 transmiterea informaţiei se caracterizează printr-o mare operativitate

 viteza mare de lucru şi disponibilităţile grafice permit o prezentare intuitivă şi sintetică a

temelor

 pot fi soluţionate probleme legate de activizarea elevilor şi se creează o motivaţie intensă,

datorită atractivităţii

 oferă condiţii pentru individualizarea învăţării fiecare elev lucrează la computerul lui,
cercetează în mod independent şi în ritm propriu un anumit obiect sau fenomen

 permite elevilor o explorare activă

 calculatorul este folosit ca mijloc de ilustrare a temelor şi de simulare a unor fenomene

 asigură verificarea şi aprecierea cunoştinţelor însuşite, feed-back-ul putându-se realiza
permanent şi imediat

 asigură înţelegerea şi însuşirea temeinică a cunoştinţelor

 stimulează dezvoltarea proceselor intelectuale, întrucâ elevul este solicitat permanent să

formuleze răspunsuri la întrebări, să compare, să demonstreze, să aplice sau să-şi verifice
cunoştinţele.
 3. CONTRIBUȚII METODICE

3.1. NORME DE PROTECŢIA MUNCII ÎN LABORATORUL DE CHIMIE

Tehnica experimentului chimic este extrem de diversă şi adeseori foarte complicată. Există o
serie de reguli generale a căror însuşire permite adaptarea la orice condiţii.
Se vor expune în continuare aceste reguli:
 În laboratorul de chimie se lucrează curat, fără grabă, în linişte deplină;
 În laboratorul de chimie hainele se protejează prin folosirea halatului, iar pentru întreţinerea
locului de muncă sunt necesare două cârpe: una pentru ştergerea mesei, cealaltă pentru
ştergerea exterioară a vaselor din truse;
 Pe masa de lucru, în afara trusei şi a caietului nu se admite prezenţa niciunui alt obiect;
 Înainte de începerea experimentului este necesară studierea atentă a descrierii acestuia;
 Efectuarea corectă a unui experiment presupune nu numai utilizarea reactivilor
corespunzători în cantităţi potrivite şi adăugate la momentul oportun ci şi urmărirea
continuă şi atentă a desfăşurării procesului pe tot parcursul său, notarea în caiet a
particularităţilor tuturor experienţelor (depunere sau dizolvare de precipitat, degajare de
gaze, schimbare de culoare, modificări de temperatură, etc);
 Un experiment trebuie să fie econom deoarece un reactiv scos din vasul de păstrare în
cantitate mai mare decât cea necesă nu se mai reintroduce în recipientul original pentru a
evita impurificarea şi, ca urmare, reprezintă o pierdere;
 Tot pentru evitarea impurificării nu se pot schimba dopurile sau pipetele vaselor de păstrare
a reactivilor. Spatulele se spală şi se usucă înainte de folosire.
 Reactivii şi instalaţiile de folosinţă comună nu se mută la locul individual de lucru;
 Vasele de laborator nu se folosesc niciodată pentru alimente sau băuturi destinate
consumului personal
 Nu se gustă nici o substanţă chimică;
 Un începător nu efectuează într-un laborator nici o experienţă fără consultarea prealabilă a
conducătorului de luicrări practice;
 În laboratorul de chimie pot să apară mai multe tipuri de accidente de muncă:
 rănirea cu vase de sticlă;
 arsurile;
 intoxicaţii;
 accidente electrice.
În funcţie de tipul accidentului de muncă există metode de intervenţie bine stabilite
Rănirea cu vase de sticlă
 se verifică dacă în rană nu au rămas cioburi;
 rana se dezinfectează cu alcool etilic, soluţie de permanganat sau soluţie de iod şi se aplică
bandajul;
Arsurile pot fi de două feluri:
 termice
 chimice
Arsurile termice
Pot să apară prin manipularea neatentă a vaselor fierbinţi sau prin aprinderea lichidelor volatile. În
cazul acestor arsuri de procedează astfel:
 se aplică un pansament ce conţine soluţie de permanganat de potasiu cu concentraţie cu atât mai
mare cu cât arsura este mai adâncă;
 - se presară bicarbonat de sodiu şi de tamponează cu vată;
 - în cazul arsurilor superficiale se poate folosi tamponarea cu alcool etilic apăsând tamponul pe
rană timp de 2-3 minute.
Arsurile chimice
În cazul arsurilor chimice anularea efectului trebuie să ţină cont de natura chimică a agresorului:
-arsurile cu acizi (sulfuric, azotic, clorhidric, fosforic) cer ştergerea uscată a arsurii cu vată, hârtie de
filtru, spălarea cu cantitate mare de apă şi apoi cu o soluţie de 2-3% bicarbonat de sodiu sau cu o
soluţie circa 1% amoniac;
- arsurile cu acid fluorhidric cer spălarea directă cu apă frecând intens locul agresat până la apariţia
culorii roşii; apoi se aplică un pansament îmnuiat în suspensie de oxid de magneziu în glicerină de
concentraţie 20%;
- arsurile cu baze se tratează prin spălarea cu apă până nu se mai simte senzaţia de „unsuros”, apoi se
clăteşte cu soluţie de acid acetic sau citric 2%;
- arsura cu fosfor se tratează cu jet de apă sau cu soluţie de permanganat de potasiu, dar este necesară
prezentarea la medic deoarece poate surveni intoxicarea cu fosfor prin rană.

Intoxicaţiile pot fi de două feluri:

 intoxicaţii cu gaze;
 intoxicaţii produse pe cale bucală.
Intoxicaţiile produse pe cale bucală impun:
- În cazul acizilor, administrare de hidroxid de magneziu;
- In cazul bazelor, administrare de soluţie de acid acetic sau citric;
- Amoniac lichid, aer curat şi eventual respiraţie artificială;
- Brom, se inspiră amestec de aer cu 3-5% amoniac, se spală ochii, gura şi nasul cu soluţie de
bicarbonat;
- Arseniu sau compuşi ai acestuia, lapte şi ouă crude;
- Săruri de plumb, cupru, mercur: lapte, albuş de ou

În orice laborator de chimie trebuie să existe o trusă de prim ajutor. Din acesta face parte:
 tifon
 vată higroscopică
 serveţele pentru comprese
 pensetă
 garouri
 picături de valeriană
 tinctură de iod 5%
 soluţie concentrată de amoniac
 apă oxigenată 3%
 permanganat de potasiu solid
  soluţie de permanganat de potasiu
 acid acetic 2% .

3.2.PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE “ SOLUȚII

Școala cu clasele I -VIII Obreja

Cls. A VII- a / Nr.Ore : 2 ore/ săpt.
Disciplina : Chimie
An școlar : 2018 – 2019
Unitatea de învățare : Soluții
Prof. : Muntean Maria
Nr de ore alocate : 6

Unități de Obiective de Activități de Obiectivele Itemi

conținut / Nr. referință învățare unității de
ore conțin
1. Dizolvarea - să - să definească Completați spațiile punctate din
folosească soluția; enunțurile
1 oră terminologia următoare:
și convențiile - prepararea - să definească a) Soluția este un amestec
științifice unor soluții; dizolvarea …......................... .
privind c) Susbtanța în care se face dizolvarea
soluțiile - să recunoască se numește....................
dizolvantul, sau............................ .
respectiv d) Factorii care influențează
dizolvantul dizolvarea sunt..
dintr-o anumită ..................... , ….................... și
soluție; …............................ .

-să utilizeze - să determine Consideră următoarele cazuri:

aparatura de experimental, a)pahar Berzelius cu apă rece(18⁰C) +
laborator factorii care cristale
pentru a influențează de piatră vânătă
studia dizolvarea. b)pahar Berzelius cu apa rece(18⁰C)
proprietățiile + pulbere
soluțiilor; piatra vânătă
c)pahar Berzelius cu apa calda(80⁰C)
+ pulbere
piatră vânătă
d)pahar Berzelius cu apa calda(80⁰C)
+ pulbere
piatră vânătă + baghetă de agita.
În ce caz ,dizolvarea se produce cel
mai rapid?
 Dar cel mai lent?Stabileste ordinea de
creștere a
duratei de dizolvare în cele patru
cazuri.

2. -să reprezinte Organizarea -să definească Scrieți cuvântul din paranteză care
Solubilitatea datele datelor solubilitate, completează
.Clasificarea rezultate din referitoare la -să determine corect următoarele afirmații:
soluțiilor experiențele soluții sub experimental,
referitoare ls formă de fișe de factorii care Uleiul este......................
1 oră soluții; observații sau influenţează (solubil/insolubil) în apă.
-să tabele;conducer solubilitate; Solubilitatea substanțelor este
interpreteze ea unei -să clasifice influențată de
observațiile investigații pe substanțele ….............................
obținute în tema chimice după (temperatură/agitare).
urma unor diluării/concent solubilitate. Sarea de bucătărie
investigaţii rării este………………..în ulei
(solubilă/insolubilă)
Soluţia care conţine o cantitate mare
- clasificarea - să definească de dizolvat
- să clasifice soluțiilor,după concentrația se numeşte soluţie…………………
soluțiile după concentrație, - să clasifice (diluată/ concentrată).
mai multe saturate, soluțiile în
criterii. nesaturate soluții diluate/ Agitarea poate transforma o substanță
concentrate, insolubilă
saturate / într-o substanță solubilă?
nesaturate
3. -să aplice rezolvarea de - să definească Se dizolvă 30 g zahăr în 270 g apă.
Concentrația algoritmii probleme pe concentrația Calculați masa soluției și
procentuală. mecesari în baza formulei procentuală; concentrația acesteia.Soluției I se
rezolvarea concentrației -să rezolve mai adaugă apă, până când masa
Calcule problelor; procentuale probleme; acesteia devine 600 g
chimice cu -să determine Aflați masa de apă adaugată,
concentrația experimental concentrația soluției
procentuală “obținerea finale și precizați dacă soluția
unor soluții de inițială s-a diluat sau s-a concentrat.
3 ore diferite
concentrații. Completați spațiile punctate:
a)O soluție de concentrație 15 %
conține 15 g
substanță dizolvată în .....g solvent.
b) Un amestec de 30 g alcool și 70 g
apă
formează o soluție de concentrație
procentuală.......... .
 Se dizolvă 50 g sare în apă și se obțin
200g soluție
.Concentrația soluției este: (1p)
a)15%
b) 20%
c)25%

5. Test Vezi test pag....

evaluare
sumativ

1 oră
 3.3. PROIECT DE ACTIVITATE DIDACTICĂ

3.3.1. Proiect de activitate didactică – Dizolvarea. Solubilitatea ( de transmitere

de noi cunoștiințe)

Școala cu clasele I- VIII Obreja

Clasa: a VII- a
Tema: Dizolvarea.Solubilitatea
Timp: 2 ore
Tipul lecției: de transmitere de noi cunoștiințe.
Obiective operaționale: La sfârșitul lecției, elevii trebuie să fie capabili:
O₁ : să definească soluțiile;
O₂ : să definească dizolvarea;
O₃ : să recunoască solventul, respectiv solvatul dintr-o anumită soluție;
O₄ : să investigheze, experimental, factorii care influențează dizolvaea;
O₅ : să definească solubilitatea:
O₆ : să cerceteze, experimental, factorii care influențează solubilitatea;
O₇ : să clasifice substanțele chimice după solubilitatea într-un anumit solvent.
Modalități de organizare a lecției:
frontal, pe grupe, individual.
Metode și procedee didactice:
 conversația euristică(M1), experiment frontal(M2), investigația(M3), observația sistematică a
elevilor(M4),expunerea(M5), învățarea prin descoperire(M6), temă pentru acasă(M7).
Mijloace de învățământ:
2. pahare Berzelius, spatule, baghete, mojar cu pistil;
3. zahăr cub, zahăr tos, sare de bucătărie,nisip, ulei, acetonă, ojă;
4. fișe de activitate experimentală.
Modalitate de evaluare: testul nr. 1 (itemi semiobiectivi și obiectivi).
 Scenariu didactic

Obiec Activitatea profesorului Activitate elevilor Metode și Organizarea Probe de

t. procedee învățări evaluare
Opera
ț.
Notează absenții. Specifică absenții. M1,M5 individual
Verifică existența
materialelor didactice.
Anunță tema și motivația
lecției
stabilește grupele de elevi.
O₄ Îndrumă elevii în Efectuează M1,M2,M4, Frontal,grup I.4.
activitatea experimentală experimentele și M3, M7 e
privind dizolvarea. complectează fișa
Verifică corectitudinea
completării fișei de către
elevi.
O₁ Pe baza conversației cu Se implică în M1, M6, Individual I.1.a
elevii: conversația cu frontal I.1.c
O₂
- se definesc soluțiile și profesorul I.2.a
O₃ dizolvarea; I.3
- se indică cei 2
componenți ai soluției și
factorii care influențează
dizolvarea.
O₆ Îndrumă elevii în Efectuează M1,M2,M4, Frontal I.2.b
activitatea experimentală experimentele și M3, M7 grupe I.2.c
privind dizolvarea. complectează fișa I.2.d
Verifică corectitudinea
completării fișei de către
elevi.
O₅ În urma conversației cu Se implică în M1, M6, Individual I.1.b.
elevii: conversația cu frontal I.5.
O₇
- se definește solubilitatea; profesorul I.6.
- se clasifică substanțele
chimice după solubilitate
într-un anumit solvent;
- indică factoriicare
influențează solubilitatea
 substanțelor.
O₆ Anuntă tema pentru acasă Notează cerințele ex.1/26
ex.2/26

Fișă de activitate experimentală – Dizolvarea

În 2 pahare Berzelius, de aceeași mărime, puneți volume egale de apă. Mojarați cât mai mărunt
un cubde zahăr. În primul pahar introduceți cubul de zahăr întreg, iar în al doilea pahar cubul de zahăr
mojarat. Ce observați?
În 2 pahare puneți cantități egale de apă ,respectiv apă rece. Adăugați câte o spatulă de zahăr tos
în paharul cu apă caldă și una în paharul cu apă rece. Ce observați?
În 2 pahare puneți cantități egale de apa la aceeași temperatură. Adăugați câte o spatulă de zahăr
tos în fiecare pahar. Într-unul din pahare agitați cu o baghetă. Ce observați?
Exp. Substanțe Ustensile Observații Concluzii
1
2
3
 TEST nr.1 – Dizolvarea

 Completați spațiile punctate din enunțurile următoare: (2p)

a) Soluția este un amestec …......................... .
b)Procesul de răspândire a particulelor unor substanțe printre particulele altlei substanțe se
numește.............................. .
c) Susbtanța în care se face dizolvarea se numește.................... sau............................ .
d) Factorii care influențează dizolvarea sunt....................... , ….................... și …............................ .

 Scrieți cuvântul din paranteză care completează corect următoarele afirmații: (2p)
a) Aerul este o soluție gazoasă ce conține azot și …......................... (hidrogen/oxigen).
b) Zahărul se................................. (topește/dizolvă) în apă.
c) În soluția formată din apă și sare , sarea este ….......................(solvent / solvat).
d)Dizolvare substanțelor este influențată de ….............................(frecare/agitare).

 Completati urmatorul tabel: (2p)

Componente Dizolvant Dizolvat

30 g sare + 80 g apa

70 g alcool + 15 g apa

23 g zahar + 127 g apa

15 g soda + 100 g apa

 Consideră următoarele cazuri: (2p)

a)pahar Berzelius cu apă rece(18⁰C) + cristale de piatră vânătă
b)pahar Berzelius cu apa rece(18⁰C) + pulbere piatra vânătă
c)pahar Berzelius cu apa calda(80⁰C) + pulbere piatră vânătă
d)pahar Berzelius cu apa calda(80⁰C) + pulbere piatră vânătă + baghetă de agita.
 În ce caz ,dizolvarea se produce cel mai rapid?Dar cel mai lent?Stabileste ordinea de creștere a duratei
de dizolvare în cele patru cazuri.

Se acordă 2 puncte din oficiu

Fișă de activitate experimentală – Solubilitatea

Experimentul I
În 4 pahare puneți aceeași cantitate de apa.În primul pahar puneți o spatulă de sare de bucătărie,
în al doile pahar puneți aceeași cantitate de nisip, în al treile puneți ulei, iar în al patrulea aceeași
cantitate de zahăr. Ce observați? Ce fel de amestecuri s-au obținut în cele patru pahare?
Experimentul II
a) Într-un pahar Berzelius de 200 ml se pun 70 ml apă. Adăugați câte puțin zahăr și amestecați
continuu cu o baghetă. Continuați operația pănă observați ceva deosebit.Introduceti apoi paharul într-un
vas cu apă caldă.Amestecați cu bagheta continutul paharului. Ce observați?
b) Luați un pahar cu apă foarte rece și introduceți-l într-un vas cu apa caldă.Așteptați câteva
minute. Ce observați?
c)În 2 pahare Berzelius unul cu apă iar celălalt cu acetonă puneți o picătură de ojă. Ce
observați? Ce fel de amestecuri se obțin?

Exp. Substanțe Ustensile Observații Concluzii

I
IIa
II b
II c
 TEST nr.2 – Solubilitatea

1.Completați spațiile punctate din enunțurile următoare: (1.5p)

a) Soluția este un amestec …......................... .
b)Proprietatea unei substanțe de a se dizolva în altă substanță se numește.............................. .
c) Factorii care influențează solubilitatea sunt.................... , ...................... și …......................... .

2. Scrieți cuvântul din paranteză care completează corect următoarele afirmații: (2.5p)
a) Aerul este o soluție gazoasă ce conține azot și …......................... (hidrogen/oxigen).
b) Uleiul este.................................. (solubil/insolubil) în apă.
c) Solubilitatea gazelor ….................(crește/scade) o dată cu scăderea temperaturii.
d)Solubilitatea substanțelor este influențată de ….............................(temperatură/agitare).
e)Sarea de bucătărie este………………..în ulei (solubilă/insolubilă)

3.Agitarea poate transforma o substanță insolubilă într-o substanță solubilă? (1p)

4.Alegeți din coloana a doua dizolvantul potrivit pentru: (2p)

piatră vânătă
grăsimi apă
zahăr benzină
ojă acetonă
sare

Se acordă 3 puncte din oficiu

 Rezolvări:

Fișa de activitate exprimentală: Dizolvarea

Exp. Substanțe Ustensile Observații Concluzii
1 -zahăr cub; -2 pahare Amestecul se Viteza de
-zahăr cub zdrobit; Berzelius; omogenizează mai repede omogenizare depinde
-apă -mojar cu pistil; în paharul unde s-a de gradul de
-spatulă introdus zahărul zdrobit. fărămițare a
substanței solide.
2 -zahăr tos; -2 pahare Amestecul se Viteza de
-apă caldă; Berzelius; omogenizează mai repede omogenizare depinde
-apă rece. -spatulă în paharul în care se află de temperatură.
apa caldă.
3 -zahăr tos; -2 pahare Amestecul se Viteza de
-apă Berzelius; omogenizează mai repede omogenizare depinde
-baghetă; în paharul în care se de gradul de agitarea
-spatulă amestecă cu bagheta. componenților
soluției..

Fișa de activitate exprimentală: Dizolvarea

Exp. Substanțe Ustensile Observații Concluzii
1 --sare de -4 pahare Apă+ sare= amestec omogen; Unele substanțe sunt
bucătărie; Berzelius; apă+ nisip= amestec eterogen solubile în anumiți
-nisip; -baghete; apă +ulei=amestec eterogen solvenți , iar altele nu.
-ulei; -spatule apă+ zahăr=amestec omogen.
-zahăr; Sarea si zahărul sunt solubile în
-apă apă(adică se dizolvă în apă),iar
nisipul și uleiul sunt insolubile în
apă (nu sedizolvă în apă)
2.a. -zahăr; -pahar La un moment dat zahărul nu se mai Cantitatea de substanță
-apă Berzelius; dizolvă. solidă care se dizolvă
. -spatulă: Introducând paharul într-un vas cu într-o anumită cantitate
-baghetă; apă caldă se dizolvă o nouă cantitate de solvent crește cu
-vas cu apă de zahăr. creșterea temperaturii.
caldă.
2.c. -apa; -2 pahare Lacul de unghii nu se dizolvă în apă Poprietatea unei
-acetonă; Berzelius; și formează amestec eterogen. substanțe de a se
-lac de - Lacul de unghii se dizolvă în dizolva în altă
unghii(ojă) acetonă și formeaza amestec substanță depinde de
omogen. natura solventului.

Testul nr.1 dizolvare

1. omogen; dizolvare; dizolvant sau solvent; gradul de fărămițare, temperatura, agitarea.
2. Hidrogen; dizolvă; solvat; agitare.
3.
Componente Dizolvant Dizolvat

30 g sare + 80 g apa apă sare

70 g alcool + 15 g apa alcool apă

23 g zahar + 127 g apa apă Zahăr

15 g soda + 100 g apa apă sodă

4. dizolvarea se realizează mai repede în “d “

dizolvarea se realizează cel mai lent în “a”
ordinea de creștere a dizolvării : “ d, c , b, a “

Testul nr.2 solubilitate

1. omogen, solubilitate, natura solentului si a solvatului, temperatură și presiune.
2. Hidrogen, insolubil, crește, temperatura, insolubilă.
3. Nu.
4. apă – zahăr, sare, piatră vânătă;
benzină – grăsimi;
acetonă- lac de unghii.
 3.3.2. Proiect de activitate didactică – concentrația procentuală( de formare de
priceperi şi deprinderi experimentale și teoretice)

Școala cu clasele I- VIII Obreja

Clasa: a VII- a
Tema: Concentrația procentuală.Obținerea unor soluții de diferite concentrații
Timp: 1 oră
Tipul lecției: de formare de priceperi şi deprinderi experimentale și teoretice
Obiective operaționale: La sfârșitul lecției, elevii trebuie să fie capabili:
O₁ : să rezolve probleme cu soluțiile;
O₂ : să prepare soluții de diferite concentrații;
O₃ : să dilueze/ concentrze soluții;
O₄ : să complecteze fișa de activitate experimentală;
O₅:să rezolve proba de evaluare.
Modalități de organizare a lecției:
frontal, pe grupe, individual.
Metode și procedee didactice:
 conversația(M1),experiment frontal(M2), rezolvare de probleme(M3), observația sistematică a
elevilor(M4),muncă independentă(M5), temă pentru acasă(M6).
Mijloace de învățămât:
5. sticlărie de laborator, trepied, spirtiere, sită de azbest;
6. zahăr , sare , apă;
7. fișe de activitate experimentală.
Modalitate de evaluare: testul nr. 2 (itemi semiobiectivi și obiectivi și subiectivi).
 Scenariu didactic

Obi Activitatea profesorului Activitate elevilor Metode și Organizarea Probe de

ect. procedee învățări evaluare
Ope
raț.
Notează absenții. Specifică absenții. M1 Individual,
Verifică existența Se organizează pe frontal
materialelor didactice. grupe
Anunță tema și
motivația lecției
stabilește grupele de
elevi.
Cere elevilor să Calculează masele M1,M2,M4,M Frontal,grupe Probă
realizeze soluții, de substanțe 3, experimentală
O₁
conform fișei de lucru. necesare obținerii
O₂ Cere elevilor să soluțiilor.
completeze fisele de Obțin soluții
O₃
activitate experimentală. conform
O₄ Verifică întocmirea indicațiilor din fișa
fișelor de către elevi. de lucru.
Cere unui elev din Completează fișa
fiecare grupă să prezinte Prezintă rezultatele
colegilor rezultatele celorlalte grupe.
obținute
O5 cere elevilor rezolvarea Stabilesc soluțiile M5 Individual I.1, I.2, I.3,
probei de evaluare probei de evaluare I.4.

O₁ Anuntă tema pentru Notează cerințele M6 ex.1/26

acasă ex.2/26
 Fișă de activitate experimentală-Obținerea unor soluții de diferite concentratii

Grupa I
Obțineți 80 g soluție de zahăr de concentrație 5%. Adăugați apoi 20 g apă. Ce concentrație va
avea soluția obținută?
Obțineți o soluție de concentrație 10 % , dizolvând în apă 1 g de sare.

Grupa a II-a Obțineți:

a) 50 g soluție de sare de concentratie 20%
b)40 g soluție de sare ce conține 4 g de sare dizolvată în apă.
c)Amestecați cele 2 soluții. Mai adăugați 10g de sare.Ce concentrație va avea soluția obținută?
 Test nr.3
Probă de evaluare

1. Completați spațiile punctate: (1p)

a)O soluție de concentrație 15 % conține 15 g substanță dizolvată în .....g solvent.
b) Un amestec de 30 g alcool și 70 g apă formează o soluție de concentrație procentuală.......... .

2. Se dizolvă 50 g sare în apă și se obțin 200 g soluție.Concentrația soluției este: (1p)

a)15%
b) 20%
c)25%

3. Se dizolvă 30 g sare de bucatărie în 270 g apă.Calulați masa soluției obținute și concentrația

acesteia.Soluției i se mai adaugă apă, până când masa acesteia devine 400 g.Aflați masa de apă
adăugată, concentrația soluției finale și precizați dacă soluția inițială s-a diluat sau s-a
concentrat. (3p)

4. Calculează concentrația procentuală a unei soluții rezultate prin adăugarea a 30 g sodă de rufe peste
120 g apă. (2p)

Se acordă 3 puncte din oficiu

 Rezolvări:
Fiș de activitate experimentală – Obținerea unor soluții de diverse concentrații

grupa I
1.
md= 4 g zahăr
m apă = 76 g
Se cântăresc 4 g de zahăr și se măsoară cu cilindrul gradat 76 ml apă, după care se dizolvă
zahărul în apă.
La soluția obținută se adaugă 20 ml de apă si vom obține:
md = 100g
c2 = 4% ( deci prin adaugarea a 20 ml apa în soluție, aceasta s-a diluat)
2.
ms = 10 g soluție
m apă = 9 g
md = 1 g sare
c = 10%
Se cântărește 1 g de sare , și cu cilindrul se măsoară 9 ml de apă, se dizolvă apa în sare.

Grupa II
a) md1 = 10 g sare
m apă1 = 40 g
Se cântăresc 10g sare, se măsoară cu cilindru 40 ml apă , si se dizolvă cele 10 g de sare în cei 40 ml
apă. Se v-a obține o soluție de concentrație 20%
b) mapă2 = 36g
Se cântăresc cele 4 g de sare și se dizolvă în 36 ml apă, obținându-se o soluție de concentrație 10%
c) Se cântăresc 10 g sare
Se amestecă cele 2 soluții, peste care se adaugă cele 10 g sare și se va obtine o sol de concentrație
24%
md3= 24g sare, ms3 = 100g soluție , c3= 24%

Rezolvare test nr 3
1. a) 85% 2. c
b) 30%

3.Soluția 1 : ms1= 300g 4. ms = 150g

c = 20%
c1 = 10%
Soluția 2 : mapă adaugată = 300g
c2 = 5%
Soluția 1 s-a diluat
 3.3.4. Proiect de activitate didactică – Soluții ( de recapitulare și sistematizare a
cunoștiințelor)

Școala cu clasele I- VIII Obreja

Clasa: a VII- a
Tema: Soluții
Timp: 1 oră
Tipul lecției: de recapitulare și sistematizare a cunoștiințelor
Obiective operaționale: La sfârșitul lecției, elevii trebuie să fie capabili:
O₁ : să definească noțiunile: soluție, dizolvare, solvat, solvant, solubilitate,concentrat,diluat;
O₂ : să recunoască solventul și solvatul dintr-o soluție;
O₃ : să clasifice soluțiile;
O₄ : să indice factorii care influențează dizolvarea și solubilitatea;
O₅: să prezinte metodele de separare adecvate a substanțelor din soluții;
O₆: să rezolve probleme în care intervin soluții.
Modalități de organizare a lecției:
frontal, individual.
Metode și procedee didactice:
 conversația(M1),algoritmizarea(M2), rezolvare de probleme(M3), observația sistematică a
elevilor(M4),muncă independentă(M5), referat(M6), preoblematizarea (M7).
Mijloace de învățămât:
8. fișe de lucru.
Modalitate de evaluare: testul nr. 3 (itemi semiobiectivi și obiectivi și subiectivi).
 Scenariu didactic

Obiect Activitatea profesorului Activitate elevilor Metode și Organizarea

. procedee învățări
Operaț
.
Notează absenții. Specifică absenții. M1 Individual,
Anunță tema și motivația lecției frontal

O₁- Conversează cu elevii pe baza Se implică în M1,M4. Frontal,

planului de recapitulare conversația cu
O₅
profesorul
O₁- Distribuie fișa de lucru ce conține Studiază cu atenție M2,M7 Individual
probleme propuse spre rezolvare. cerințele fișei de lucru. M3,M4,M5 frontal
O₆
Dă indicați necesare privind Complectează fișa
rezolvarea problemelor și
urmărește activitatea elevilor.
O₁ Anuntă tema pentru acasă Notează cerințele M6
Realizați un referat cu tema
“Aplicații practice ale soluțiilor
Plan de recapitulare
 FIȘA DE LUCRU

I. Citiţi afirmaţiile de mai jos. Dacă consideraţi că o afirmaţie este corectă, încercuiţi litera A, iar
dacă consideraţi că o afirmaţie este falsă, încercuiţi litera F. 2.5p

1. A F . Zahărul, substanţa care are moleculele asociate prin legături de hidrogen, se dizolvă în apă.
2. A F . Soluţia diluată conţine o cantitate mare de solut comparativ cu cantitatea de solvent.
3. A F . Concentraţia procentuală reprezintă cantitatea de solut dizolvată într-un litru de soluţie.
4. A F . Dacă dizolvarea este un proces endoterm, soluţia se răceşte.
5. A F . Solvenţii nepolari dizolvă molecule polare.

II. Completează corect următoarele afirmaţii, alegând unul din cuvintele din paranteză: 3p
1. Substanţele componente ale unei soluţii îşi………………..proprietăţile fizice şi chimice
(păstrează/modifică).
2. Sarea de bucătărie este………………..în ulei (solubilă/insolubilă).
3. Soluţia care conţine o cantitate mare de dizolvat se numeşte soluţie…………………(diluată/
concentrată).
4. Solubilitatea gazelor în solvenţi lichizi scade cu………………….temperaturii (creşterea/ scăderea).
5. O soluţie cuprinde 35 g de alcool şi 65 g de apă. În acest caz……………........este alcoolul
(dizolvantul/dizolvatul).
6. Soluţia obţinută prin dizolvarea a 20 g zahăr în 200 mL apă are concentraţia.........................(90,9%;
9,09%).

III. Să se rezolve următoarele aplicaţii: 2.5p

 Se dizolvă 30 g zahăr în 270 g apă. Calculați masa soluției și concentrația acesteia.Soluției I se

mai adaugă apă, până când masa acesteia devine 600 g. Aflați masa de apă adaugată,
concentrația soluției finale și precizați dacă soluția inițială s-a diluat sau s-a concentrat.
 Rezolvarea fișei de lucru

I . A, F, F, A, F

II. păstrează, solubilă, concentrată, creșterea, dizolvatul, 90,9%.

III.

Soluția I : m ₛ₁ = 300g (m ₛ₁ = 30+ 270)

C₁ = 10 %

Soluția II : m apă adaugată = 300g ( m apă adaugată =600-300)

C ₁ = 5%

Soluția I s-a diluat.

 3.3.5. Proiect de activitate didactică – Soluții (de control și evaluare)

Școala cu clasele I- VIII Obreja

Clasa: a VII- a
Tema: Soluții
Timp: 1 oră
Tipul lecției: de control și evaluare
Obiective operaționale: La sfârșitul lecției, elevii trebuie să fie capabili:
O₁ : să definească noțiunile: soluție, dizolvare, solvat, solvant, solubilitate,concentrat,diluat;
O₂ : să recunoască solventul și solvatul dintr-o soluție;
O₃ : să clasifice soluțiile;
O₄ : să indice factorii care influențează dizolvarea și solubilitatea;
O₅: să determine, prin calcul, concentrația procentuală, cantitatea de substanță dizolvată;
Modalități de organizare a lecției:
frontal, individual.
Metode și procedee didactice:
 conversația(M1),algoritmizarea(M2), rezolvare de probleme(M3), observația sistematică a
elevilor(M4),muncă independentă(M5), preoblematizarea (M7).
Mijloace de învățămât:
9. test de evaluare.
Modalitate de evaluare: testul nr. 3 .
 Desfășurarea lecției

Activitate profesorului Activitate elevului

Notează absenți; Specifică absenții;
Anunță tema și motivația lecției; Studiază cu atenție cerințele testului de evaluare și
Împarte testul de evaluare conversează cu profesorul.
Stabilește timpul de execuție și baremul de Rezolvă cerințele testului
corectare;
Urmărește elevii în rezolvarea sarcinilor de lucru.
Adună testele și discută cu elevii modul de cum Predau testele profesorului, discută rezolvarea
trebuia efectuat testul testului.

Test de evaluare

I. Răspundeţi la următoarele teste grilă prin încercuirea variantei corespunzătoare răspunsului

pe care îl consideraţi corect: (8*0.25= 2p)
3. Soluţia este:
a) un compus chimic lichid;
b) un amestec omogen de 2 sau mai multe substanţe, obţinut în urma dizolvării;
c) o substanţă.
2. Dizolvarea este un fenomen:
a) chimic;
b) însoţit de modificarea proprietăţilor chimice;
c) fizic.
3. Componenţii soluţiei sunt:
a) dizolvantul şi solventul;
b) solventul şi apa;
c) dizolvantul şi substanţa dizolvată.
 4. Unul din factorii care influenţează dizolvarea este:
a) natura substanţei dizolvate;
b) natura dizolvantului;
c) temperatura soluţiei.
5. Unul din factorii care influenţează solubilitatea substanţelor este:
a) agitarea componenţilor soluţiei;
b) gradul de fărâmiţare a substanţei dizolvate;
c) natura dizolvantului.
6. Se dau următoarele substanţe chimice: I sodă caustică; II mercur; III ghips (sulfat de calciu).
Ordinea crescândă a solubilităţii lor în apă este:
a) II>I>III; b) II<III<I; c) I>II>III.
7. Concentraţia unei soluţii reprezintă:
a) cantitatea de substanţă dizolvată într-o anumită cantitate de solvent;
b) cantitatea de substanţă dizolvată într-o anumită cantitate de soluţie;
c) cantitatea de solvent din 100 grame de soluţie.
8. Concentraţia unei soluţii se poate micşora prin:
a) solidificare;
b) prin adăugare de solvent;
c) diluare sau adăugarea unei cantităţi suplimentare de solvat.

II. Completează corect următoarele afirmaţii, alegând unul din cuvintele din paranteză:
(8*0.25= 2p)
1. Substanţele componente ale unei soluţii îşi………………..proprietăţile fizice şi chimice
(păstrează/modifică).
2. Compoziţia şi proprietăţile unui amestec………………….sunt aceleaşi în orice punct din masa
amestecului (omogen/eterogen).
3. Sarea de bucătărie este………………..în ulei (solubilă/insolubilă).
4. Soluţia care conţine o cantitate mare de dizolvat se numeşte soluţie…………………(diluată/
concentrată).
 5. Solubilitatea gazelor în solvenţi lichizi scade cu………………….temperaturii (creşterea/
scăderea).
6. O soluţie cuprinde 35 g de alcool şi 65 g de apă. În acest caz……………........este alcoolul
(dizolvantul/dizolvatul).
7. Soluţia obţinută prin dizolvarea a 20 g zahăr în 200 mL apă are concentraţia.........................
(90,9%; 9,09%).
8. Tinctura de iod este un amestec de iod dizolvat în alcool folosit în medicină ca……………..
(anestezic/dezinfectant).

III. Să se rezolve următoarele aplicaţii:

1. Ce concentraţie procentuală va avea soluţia obţinută prin dizolvarea a 60 grame zahăr în 340
grame apă? (1p)
2. Ce masă de sare şi ce masă de apă sunt necesare pentru a prepara 800 grame soluţie de
concentraţie 30%? (1.5p)
3. Serul fiziologic se poate prepara dizolvând 9 g de sare în 991 g apă. Ce cantitate de soluție se
obține astfel și care este concentrația acesteia? (1.5p)

Se acordă 2 puncte din oficiu

 Rezolvarea testului 4

I.
1. b 4. c 7.b
2. c 5. c 8. c
3. c 6. b

II.
1) păstrează 4) concentrată 7)90.9%
2) omogen 5) crește 8) dezinfectant
3) insolubilă 6) dizolvant

III.
1. md = 60g zahăr
mapă = 340 g
ms = 400 g
c = 15%

2. c = 30%
ms= 800
md= ? md= 240 g sare
mapă=? mapa= 560g

3. md = 9g sare
mapă= 991 g
ms= 1000g
c = 0.9%
 CONCLUZII

Lucrarea “ Soluții. Importanța teoretică și practic aplicativă a soluțiilor. Metoda experimentală

și de laborator în studiul soluțiilor” face legătura între latura pur teoretică, realitatea care ne înconjoară
în viata de fiecare zi și învățarea chimiei în scoală.
Aprofundarea noțiunilor legate de soluții se poate realiza, așa cum am arătat în partea metodică
a lucrării, prin aplicarea metodelor experimentale și de laborator, combinate cu o multitudine de
metode și procedee didactice, în funcție de obiectivele propuse, și în funcție de resursele psihologice
ale elevilor.
Rezolvările de probleme cu concentrațiile soluțiilor sun argumentate de aplicabilitatea lor
practică.
Măsurarea continuă, dar și cea sumativă a rezultatelor elevilor la diferite lecții atestă
concordanța dintre obiectivele propuse și performanțelor acestora.
În concluzie, experimentul și lucrările de laborator constituie metoda de bază în procesul de
predare-învățare la chimie, deoarece chimia este o disciplină școlară care nu poate fi predată doar cu
tabla și cretă. În timpul expeimentelor se formează capacitatea de observare a elevilor, judecățiile de
valoare. Elevii participă activ : observațiile , discțiile și concluziile lor vor fi deosebit de utile în
asimilarea cunoștiințelor. Interesul elevilor trebuie menținut, în sensul prezentării unor experimente cât
mai variate și șuficient de spectaculoase (în cadrul lucrărilor de laborator)
 BIBLIOGRAFIE

1. Chiriac A. , Isac D. , Pitulice L. , Iagher R., Isacu M., Activități de învățare. Chimie, Editura
MIRTON, Timișoara, 2005;
2. Chiriac A. , Isac D. , Iagher R., Isacu M. ,Pitulice L. Chimie. Formare inițială și continuă,
Editura MIRTON, Timișoara, 2002;
3. Chiriac A. , Isac D. , Iagher R., Isacu M. Chimie pentru perfecționare, Editura
UNIVERSITĂȚII DE VEST, Timișoara 2005;
4. Chiriac A. , Isac D. , Pitulice L. Metodica predării prin itemi obiectivi, Editura MIRTON,
Timișoara, 2003;
5. Cucoș C.,Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice, Editura
POLIROM, Iași, 1998 ;
6. Mihăilă V, Moraru M., Cantemir Gh., Compendiu de chimie. Bacalaureat. Admitere în
facultate.Examene de grad didactic., Editura TEORA, București, 2003;
7. Nenițescu C. D., Chimie Generală, Editura Didacttică și pedagogică, București 1985;
8. Pitulice L. , Isac D., Chiriac A., Iagher R., Sporea-Iacob F., Didactica chimiei, Editura
MIRTON, Timișoara, 2006;
9.