11 mai 2016

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu alte Biserici creștine în secolele XIX-XX

Relațiile cu Biserica romano-catolică

Acestea au fost și sunt printre cele mai solide relații avute de Biserica Ortodoxă cu celelalte
Biserici creștine. Relațiile dintre acestea două în perioada post-Reformă au stat sub influența directă
a politizării și nu sunt expresia unui dialog teologic unde să se caute adevărul în probleme concrete.
În anul 1846 a debutat pontificatul lui Pius al IX-lea, un papă reprezentativ pentru întreg
secolul al XIX-lea, acesta păstorind până în 1878. Numele său este legat de Conciliul I Vatican,
unde s-a ocupat de problemele legate de infaibilitate și primat papal. El a impus un centralism
agresiv, fiecare episcop trebuia sa vină la Roma pentru a fi hirotonit de el, de aceea a fost posibil ca
la Conciliul I Vatican să existe o îngăduință atât de mare în privința infaibilității papale,
participanții la acest conciliu fiind majoritatea hirotoniți de el.
În 1848 papa Pius al IX-lea a adresat o scrisoare enciclică către creștinii orientali, fie ei
greco-catolici, fie ortodocși, prin care îi invita să redeschidă dosarul acesta al unirii și să revină la
scaunul roman. Din punctul său de vedere această viziune era profund creștină, el considera că
adevărul rezidă în Biserica catolică, iar el nu-și făcea decât datoria de onoare de a trage un nou
semnal de alarmă ca și papii precedenți, că Biserica Ortodoxă se află în eroare și că ar fi bine ca
măcar să facă jumătatea de pas pe care a făcut-o Biserica greco-catolică cu câteva sute de ani în
urmă. Această scrisoare poate fi comparată cu cea a lui papa Adrian al IV-lea, este pașnică, nu
aduce acuze grave, nu deschide probleme de cult sau teologice.
Acesteia i s-a pregătit la Constantinopol, tot în 1848, un răspuns comun semnat de toți cei
patru patriarhi orientali, care face o notă discordantă cu tot ceea ce am întâlnit anterior în planul
ortodox. În general, în raportul cu Biserica romano-catolică s-a procedat foarte diplomat, ”cu
mănuși”; nu s-a făcut un atac frontal la adresa acesteia niciodată. Răspunsul patriarhilor ortodocși a
fost destul de viu, este vorba de un glas comun al Ortodoxiei, foarte răspicat în ceea ce privește
mărturisirea de credință. Deși papa Pius al IX-lea nu abordase nici o problemă teologică, pentru a
deschide în acest fel ”pașnic” drumul creștinilor orientali spre Roma, patriarhii ortodocși au punctat
tocmai elementele care fac imposibilă orice asociere între cele două Biserici. Acest tip de răspuns
tranșant, bine fundamentat teologic, este o urmare a unei istorii de mai multe secole în care cele
două Biserici nu au putut avea un dialog corect. Libertatea aceasta de exprimare era posibilă în
secolul al XIX-lea pentru că puterea politică a Imperiului Otoman era absolut decadentă(câteva zeci
de ani mai târziu, în 1923, Imperiul Otoman deja a devenit republică). Așadar, cheia în care putea fi
citită scrisoarea papală era diferită, pentru că aceasta nu mai putea face presiuni prin Poarta
otomană asupra creștinilor orientali, ci din contră, Biserica romano-catolică pierduse un ajutor
principal în demersul ei de expansiune. În secolul al XX-lea Biserica romano-catolică a început să
devină din ce în ce mai interesată de a-și apropia Biserica Ortodoxă într-un front comun împotriva
Bisericilor protestante și mai ales împotriva celor neoprotestante. S-a considerat, începând cu
Conciliul II Vatican, că între cele două Biserici(Ortodoxă și romano-catolică) sunt prea multe
legături dogmatice ca să se piardă acest dialog.
 În România interbelică s-au succedat conducătorii mai multor partide politice, care aveau
un substrat național foarte solid, dar în aceeași măsură, proveniența lor transilvăneană făcea ca
mărturisirea de credință să fie greco-catolică sau romano-catolică. În această nouă situație,
Vaticanul a presat atât de mult conducerea politică pentru ca aceasta să se alinieze la o politică pe
care romano-catolicii o adoptaseră în Europa Occidentală încă din secolul al XIX-lea, anume cea a
concordatelor, prin care Vaticanul acționa nu ca reprezentantul unei Biserici, ci ca reprezentantul
unui stat și prin urmare, acesta negocia cu statul, nu cu Biserica română în cazul nostru, unde statul
era reprezentat de țărăniști și liberali, greco-catolici și romano-catolici. În cazul nostru, ei au obținut
în 1929 semnarea unui concordat prin care greco-catolicilor și romano-catolicilor li se puneau la
dispoziție aceleași sume de bani de la bugetul de stat pe care le primea și Biserica Ortodoxă
Română, dar disproporția procentuală dintre numărul de credincioși greco-catolici, romano-
catolici(3 milioane împreună) și ortodocși(15 milioane) era evidentă, așa cum este și astăzi.
Întotdeauna Biserica romano-catolică, în diverse contexte, a știut să își protejeze credincioșii și să
aibă o politică expansionistă. Acest concordat a funcționat până în 1948.
În urma Conciliului II Vatican, romano-catolicii au încercat să își corecteze unele scăderi,
dar așteptările ortodocșilor în ceea ce privește acest Conciliu, mai ales în problema primatului și
infailibilității papale, erau cu totul altele. Papa care a deschis acest Conciliu, Adrian al XXIII-lea,
era un papă foarte interesat să revizuiască problema primatului papal, dar el a murit destul de rapid,
iar apoi, pe parcursul celor 4 ani de conciliu, lucrurile s-au mai atenuat și nu s-a mai putut produce
întoarcerea de la o infailibilitate centrată pe o singură persoană la o infailibilitate sinodală. Acest
lucru a însemnat pentru ortodocși un șoc, pentru că așteptările lor erau într-o altă direcție. În ceea ce
privește părțile bune, discursul romano-catolicilor raportat la Biserica Ortodoxă s-a modificat
considerabil față de perioada anterioară, în care eclesiologia celor dintâi era una de tip exclusivist,
susținându-și poziția de unică Biserică deținătoare a adevărului. Acum, aceasta a adoptat o
eclesiologie de tip inclusiv. În constituția dogmatică de la Conciliul II Vatican Biserica Ortodoxă a
început să fie asociată puțin, fără ca discursul să precizece în ce măsură deține fiecare dintre cele
două adevărul; astfel, dialogul între cele două Biserici a fost facilitat, lucru de neconceput până în
secolul al XX-lea. La acest conciliu a asistat și părintele Andrei Scrima, reprezentatul Patriarhiei
Ecumenice, care a lăsat posterității și jurnalul său de conciliu. Conciliul II Vatican a deschis
dialogul oficial cu Biserica Ortodoxă, care de fapt a prins contur abia când a venit pe scaunul
pontifical papa Ioan Paul al II-lea, care în 1980, în contextul în care el era polonez și tot sud-estul
Europei era comunist și ortodox, a încercat să deschidă un dialog serios cu Biserica Ortodoxă.
Acest dialog este cel mai solid dialog din prezentul Bisericii Ortodoxe și pentru că există de
ambele părți o componență foarte echilibrată a comisiilor de lucru, care să nu se schimbe la fiecare
întâlnire de lucru, așa cum se întâmplă în relațiile cu alte Biserici. Există un număr fix de
participanți ortodocși și catolici, în jur de 30 de ambele părți. În ce privește Biserica Ortodoxă,
aceste 30 de locuri se împart între Bisericile locale, de la Patriarhia Ecumenică până la Biserici
ortodoxe occidentale mai mici, fiecare are câte doi reprezentanți, unul cu obligația de a fi episcop,
iar celălat de obicei este cleric, profesor în facultăți de teologie; uneori, pe acest loc al doilea, se
întâmplă să mai fie trimis și un laic, în funcție de Biserică și de polul de recrutare. În cadrul
dialogului oficial care a debutat în 1980 și care a funcționat până în prezent (acum fiind puțin
suspendat din pricina intereselor de astăzi ale Vaticanului, care nu mai corespund cu cele ale
Bisericii Ortodoxe, aceasta din urmă având propriile ei probleme de rezolvat, cum ar fi sinodul
panortodox), se pot constata mai multe momente care au schimbat total direcția acestui dialog. Într-
o bună strategie a anilor `70-`80 ambele Biserici n-au considerat oportun ca la începutul dialogului
să intre abrupt în problemele divergente. Acestea existau încă de dinainte de căderea
Constantinopolului și s-au adâncit după deciziile de la Conciliile I și II Vatican privind primatul și
infailibilitatea papală. Dar pornind de la ideea unei eclesiologii de tip inclusiv la Conciliul II
Vatican, cele două Biserici au încercat să abordeze teme foarte ”ușoare” și neserioase, lăsând de o
parte problema ”Filioque”, problema primatului și celelalte două chestiuni discutate la Ferrara-
Florența. În 1990 a intervenit brutal un moment care a generat un conflict, după căderea
comunismului în statele ortodoxe, care a permis Vaticanului adoptarea unei noi atitudini de
susținere nu doar a Bisericii romano-catolice, ci și a Bisericii-hibrid a greco-catolicilor, atât din
România, cât și din Ucraina. Acest fapt a făcut ca Biserica Ortodoxă Rusă și Patriarhia Moscovei să
condamne prozelitismul romano-catolic care exercita mari presiuni politice, și pornind de la acest
moment, găsirea unei punți de dialog a fost foarte dificilă pentru aproape 15 ani. În această perioadă
au mai avut loc 3 întâlniri, dar de la moartea lui Ioan Paul al II-lea și până la venirea la conducerea
Bisericii romano-catolice a papei Benedict al XVI-lea, relațiile au fost foarte tensionate.
După 2005, odată cu intrarea în linia teologică lansată de Benedict al XVI-lea, dialogul
acesta a fost dinamizat și în perioada lui de pontificat s-au discutat mai multe teme decât se
discutaseră în ultimii 25 de ani. Astfel, papa Benedict a început încă din 2006 să impregneze
Bisericii romano-catolice un discurs foarte exclusivist în raport cu Ortodoxia, susținând că cea
dintâi este singura care deține adevărul. Aceasta ar fi fost o ocazie foarte bună pentru ca Ortodoxia
să își afirme și ea statutul de deținătoare a adevărului, poziționându-se într-un discurs la fel de dur și
exclusivist. Papa Benedict pusese Ortodoxia în situația de a se exprima pe probleme în care anterior
nu avusese curajul să o facă. În 2006, în anuarul(cu circulație internă) în care apar toate titlurile
tuturor episcopilor romano-catolici din lume, în dreptul numelui papei apărea și titlul de ”patriarh al
Occidentului”(adică al unui teritoriu limitat!), acest titlu avându-și originea din secolul al XVI-lea.
Dar papa Benedict a eliminat acest titlu pentru că în baza primatului petrin el considera că
jurisdicția sa nu este limitată doar la Occident, ci este universală, dând astfel la o parte o istorie de
1500 de ani. În 2007 au fost subliniate o serie de răspunsuri teologice, asumate de papa Benedict,
dar puse sub numele comisiei de doctrină a Bisericii romano-catolice în care era explicit subliniat
care este relația acestea cu celelalte Biserici: Biserica Ortodoxă se află în stadiul următor Bisericii
romane, inferioară, iar Bisericile protestante și neoprotestante abia dacă pot fi numite creștine. După
aceea s-a reintrat în ritmul normal de întâlniri în vederea dialogului dintre cele două Biserici, papa
Benedict fiind cel care a decis că este necesară discutarea aspectelor serioase, problematice, precum
autoritatea în Biserică, felul în care este organizată aceasta în sens ortodox și în sens romano-
catolic, mai pe scurt primatul papal versus sinodalitate. S-a dorit discutarea acestei probleme
începând de la primul mileniu creștin, atunci când Biserica era una, pentru a vedea cât de sinodală
sau monarhică era. Însă din păcate, în comisia ortodoxă a existat o foarte mare discordanță, ceea ce
a făcut ca întregul dialog să fie periclitat. Biserica Ortodoxă Rusă nu a vrut să accepte discuția
despre primul mileniu creștin, întrucât orice aport al ei în acea perioadă era scos din calcul automat,
întrucât aceasta nici nu exista. În această situație, urma ca discursul taberei ortodoxe să fie
monopolizat de Patriarhia Ecumenică, întrucât aceasta era singura în măsură să facă acest lucrul.
Deși direcția spre dialog dată de Benedict al XVI-lea era una foarte solidă, cu siguranță nu ar
fi dus la unitate între cele două Biserici, dar ar fi dus Biserica Ortodoxă la o mai clară fundamentare
a poziției sale, căci aceasta se eschivase permanent atunci când era necesară exprimarea unei poziții
oficiale; chiar dacă se exprima un teolog reputat, al cărui punct de vedere era aprobat de Biserică,
totuși aceasta nu a asumat sinodal niciodată un astfel de punct de vedere.
Apoi, la alte două întâlniri, mitropolitul Zizioulas(șeful comisiei ortodoxe și reprezentantul
Patriarhiei Ecumenice) și mitropolitul Ilarion Alfeev(șeful delegației ruse) au ajuns să îl cheme pe
cardinalul catolic să facă pace între ei și să conducă cumva discuțiile din interiorul delegației
ortodoxe. Această disfuncționalitate profundă a Bisericii Ortodoxe(total diferită față de abordarea
vie și tranșantă din 1848) este similară celei de la Sinodul al III-lea Ecumenic, atunci când papei
Celestin i s-a cerut să găsească formula de compromis între Chiril al Alexandriei și Nestorie.
 Odată cu venirea în scaunul pontifical a papei Francisc I, relațiile dintre cele două Biserici s-
au răcit.

În 1948 a fost înființat Consiliul Mondial al Bisericilor și s-a putut observa o dorință a
creștinilor de a se coaliza și de a deschide dialoguri teologice oficiale.
Biserica Ortodoxă s-a înscris în cinci dialoguri de acest tip:

I. Dialogul cu vechii orientali

Bisericile necalcedoniene au o hristologie diferită de a noastră, deci nu ne sunt tocmai
apropiați. Ca părți bune, acestea trăiesc în ritmul de viață al Bisericii din primul mileniu și Biserica
Ortodoxă ar avea avea de învățat multe de la ele. Spre exemplu, în Biserica coptă, un episcop o dată
ales, rămâne pe acel loc până la sfârșitul vieții, nu are posibilitatea de a avansa(arhiepiscop,
mitropolit). De asemenea, patriarhul nu este ales dintre ierarhii aflați în funcție, ci dintre
ieromonahi. Astfel, lupta pentru putere este complet eliminată.
Dialogul Bisericii Ortodoxe cu Bisericile necalcedoniene a fost inițiat în 1975 și a durat până
în 1993 în urma căruia la Chambesy s-a semnat un document în care, rezumativ, s-a ajuns la
concluzia că hristologia celor două Biserici(necalcedoniene și Ortodoxă) ar fi una comună. Numai
două Biserici au acceptat acest document, Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă Română(din a
cărei comisie de dialog a făcut parte părintele Nicolae D. Necula). Deși acceptarea din partea
acestora două ar fi trebuit să conducă la unire euharistică și ulterior unire eclesială, Biserica
Ortodoxă în ansamblul ei a respins tipul acesta de abordare, neavând curajul să se împărtășească
împreună cu necalcedonienii.

II. Dialogul cu vechii catolici

Aceștia au apărut în istorie după Conciliul I Vatican și constituie o reacție de normalitate la
impunerea infailibilității papale, prin care au și făcut un mare pas spre punctul de vedere ortodox.
Atunci când s-a pus problema intrării în dialog cu această Biserică, toți ortodocșii au fost foarte
încântați. Vechii catolici își au reședința la Utrecht, în Olanda, dar fiind într-un mediu istoric
protestant și anglican, au început să preia idei și de la aceștia. Plecând de la conservatorismul catolic
anti-primat, au ajuns să fie atât de liberali încât nu se regăseau în ceea ce le propunea Ortodoxia,
deși erau de acord cu reformularea doctrinei privind ”Filioque”. În 1987 dialogul care a durat 12 ani
s-a întrerupt pentru că Biserica Ortodoxă nu putea avea comuniune euharistică cu vechii catolici
pentru că aceștia la rândul lor aveau comuniune euharistică cu anglicanii(care practicau hirotonia
femeilor) și cu unii lutherani. Succesul purtat în ce privește problema ”FIlioque” a fost considerat în
anii `80 unul dintre cele mai mari succese ale Bisericii Ortodoxe.

III. Dialogul cu anglicanii

Încă de la Constantinopol, în 1923, patriarhul Meletios al IV-lea Metaxakis a deschis
problema recunoașterii hirotoniilor anglicane la Ortodoxie, adică recunoașterea succesiunii
apostolice a acestora și a validității Tainelor, lucru pe care Biserica Ortodoxă nu îl făcuse nici măcar
față de Biserica romano-catolică. Acest pas exploziv a fost făcut de anumite Biserici, printre care s-
a numărat și Biserica Ortodoxă Română, iar acțiunea ei poate fi văzută și ca un act necesar, ca
răspuns la corcordatul Vaticanului cu statul român privind acordarea de fonduri romano-catolicilor
și greco-catolicilor, întrucât Biserica Ortodoxă Română rămăsese fără nici un partener de dialog. În
1972 s-a deschis acest dialog cu Biserica anglicană și din el a rezultat un succes în ce privește
”Filioque”, ei au fost foarte deschiși în ce privește posibilitatea scoaterii acestui adaos din Crez. Din
1984 relațiile s-au distrus iremediabil pentru că anglicanii au decis să hirotonească femei în treapta
de preot și de episcop, iar apoi au făcut demersuri pentru acceptarea căsătoriilor pentru cuplurile de
homosexuali. Apoi dialogul a continuat doar formal până în 2006, când este atestat ultimul
document al comisiei mixte de dialog anglican-ortodox.

IV-V. Dialogul cu lutheranii și reformații

Acest dialog a fost inițiat destul de târziu, în 1981 cu lutheranii și în 1986 cu reformații și
este cel mai slab dialog al Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici, din pricina diferențelor doctrinare
esențiale. Prin acest dialog nu s-a urmărit în nici un caz ajungerea la unitate, ci a fost pur și simplu o
dezbatere teologică pe diverse teme(natură, creație etc.). În rest, în ce privește problemele esențiale,
a avut loc doar expunerea punctului propriu de vedere al fiecărei părți, spre o mai bună cunoaștere
reciprocă.