ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DEZVOLTARE ŞI PLANIFICARE URBANĂ

Suport de curs

Conf. univ. dr. Dragoş Dincă

1
 DEZVOLTARE ŞI PLANIFICARE URBANĂ

CUPRINS

Introducere

Unitatea de învăţare I
Dezvoltarea urbană, formă a dezvolării locale
1.1.Noţiunea de dezvoltare locală
1.2.Componentele dezvoltării locale
1.3.Domenii ale dezvoltării locale

Unitatea de învăţare II
Politicile de dezvoltare urbană
2.1.Elemente generale
2.2.Abordări privind planificarea urbană
2.3. Serviciile urbane -instrumente de transpunere practică a politicilor de
dezvoltare urbană

Unitatea de învăţare III

Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană pe plan european

Unitatea de învăţare IV
Responsabilităţi în materie de dezvoltare şi planificare urbană în
România
4.1. Atribuţiile administraţiei publice centrale
4.2. Atribuţiile administraţiei publice locale
4.3.Participarea cetăţenilor la activităţile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism

2
Unitatea de învăţare V
Cadrul general privind amenajarea teritoriului şi urbanismul
5.1.Consideraţii generale
5.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul
5.3. Reţeaua naţională de localităţii

Unitatea de învăţare VI
Documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism
6.1.Consideraţii generale
6.2.Documentaţii de amenajare a teritoriului
6.3.Documentaţii de urbanism
6.4.Certificatul de urbanism
6.5. Autorizarea executării lucrărilor de construcţii
6.6.Iniţierea şi finanţarea activităţilor
6.7.Avizarea, aprobarea şi urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare
a teritoriului şi de urbanism

Bibliografie
Anexă
Definirea termenilor utilizaţi

3
 Introducere

Hans Kelsen, jurist francez, considera teritoriul drept un spaţiu al puterii asimilată
în societăţile moderne cu statul. Teritoriul şi autorităţile sale sunt supuse unei permanente
constrângeri « relativ centralizate », principiu relevat şi de postulatul de « centralizare
statală » a lui Jacques Chevallier. Indiferent de forma de organizare, centralizare-
descentralizare, statul îşi asigură pârghii de supraveghere şi implicare prin desemnarea
directă a administratorilor teritoriali sau, în virtutea dependenţei colectivităţilor locale
faţă de stat, autorităţile centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea
colectivităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control.
Din această perspectivă, statul este responsabil cu conturarea cadrului care să
asigure dezvoltarea la nivel local. În construcţia administrativă statală, colectivităţile
teritoriale sunt cele care pot asigura cu adevărat libertatea indivizilor şi, aşa cum aprecia
Alexis de Toqueville, „în comună rezidă forţa popoarelor libere. Instituţiile comunale
sunt pentru libertate ceea ce şcolile primare sunt pentru ştiinţă; ele o pun la îndemâna
poporului; ele o fac să deprindă gustul vieţii paşnice şi o obişnuiesc să se deservească de
ea”. Nivelul local de guvernare poate deveni astfel promotorul dezvoltării generale, fiind
cel mai apropiat de cetăţean şi de nevoile lui reale, dezvoltarea pornită de la bază
constituind o posibilă cale de urmat.
Foarte mulţi vãd în dezvoltarea localã o mişcare iniţiată de la bazã, opunându-se
unei dezvoltări pornitã de la centru, astfel cã este înţeleasă fie ca dezvoltarea unui
teritoriu local pornind de la deciziile centrale, fie ca o dezvoltare aflatã doar în sarcina
actorilor locali.
În cel de al doilea caz, este vorba de o dezvoltare care porneşte de la posibilităţile
actorilor locali ce trebuie întărite şi presupune identificarea de proiecte de dezvoltare pe
baza informaţiilor exterioare mediului în care vor fi aplicate. Acestea vor antrena
resursele şi voinţele la nivel local, plecând de la nevoile de aici. Dar dezvoltarea iniţiata
de jos presupune riscul de exclude o armonizare de ansamblu şi de a nu crea acel mediu
favorabil care se aşteaptă.
Astfel, administraţia publică, îndeosebi componenta locală, constituie elementul
central al reformei, fiind capabilă să se transforme în centrul-motor al dezvoltării

4
societăţii din perspectivă economiă, politică, socială şi culturală. Pornind de la nivelul
local chiar şi relaţiile externe se pot dezvolta îndeosebi prin componenta de cooperare
transfrontalieră.
Prin principiile pe care le conţine, documentul de referinţă cel mai complet şi cel
mai util pentru apărarea şi întărirea autonomiei locale în ţările europene îl constituie
“Carta Europeană a autonomiei locale”. Principiile sale conturează caracteristicile
esenţiale ale unui sistem de guvernare locală democratică, efectivă; ele constituie reperele
majore ale adoptării şi adaptării legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale
pentru ţările europene.
Conceptul de local are în vedere colectivităţile teritoriale, inclusiv cele urbane,
colectivităţi care au fost în centrul atenţiei ultimilor ani în vederea soluţionării
problemelor complexe cu care se confruntă, îndeosebi cele din marile aglomerări urbane.
“ Lumea în care trăim a devenit o lume urbană ”, aspect dovedit de faptul că mai mult de
jumătate din populaţia globului locuieşte în mediul urban, o mare parte în aglomerări de
peste zece milioane de locuitori.
În acest context, colectivităţile urbane se confruntă cu necesitatea de schimbare
pentru adaptarea la exigenţele în contextul economic care evoluează rapid, mai ales în
termenii competitivităţii în raport cu alte oraşe mari din acelaşi stat, sau în context
internaţional.
De aceea, administraţiile statale şi, în primul rând cele locale, trebuie să
coopereze între ele, precum şi cu componentele societăţii civile pentru ca, ţinând seama
de aspectele legale, funcţionale, instituţionale şi inter-relaţionale, să rezolve problemele
majore de existenţă din marile oraşe, în condiţiile unei dezvoltări durabile, deci cu
răspundere faţă de generaţiile prezente, dar mai ales faţă de viitoarele generaţii.
In prezent tot mai multe oraşe se evidenţiază pe plan internaţional având deosebite
funcţii, astfel perceptând o anume caracteristica cum e internaţionalizarea. Azi, un oraş
internaţional modern are o poziţie geografică deschisă către lume şi este deschis factorilor
de producţie de provenienţă străină (investiţii străine, forţă de muncă străină) şi fluxului
comercial de mărfuri şi servicii. De asemenea, este deschis unor instituţii străine şi
internaţionale, dar şi celor naţionale, regionale, este conenctat la reţele de comunicaţii

5
internaţionale şi are un sector de servicii dezvoltat sprijinind serviciile specializate în
relaţii internaţionale1.

Unitatea de invatare 1
Dezvoltarea urbană, formă a dezvolării locale

1. NOŢIUNEA DE DEZVOLTARE LOCALĂ

Grand Dictionnaire de la langue française defineşte guvernarea ca fiind „arta sau

maniera de a guverna pentru a se asigura dezvoltarea economică, socială şi instituţională,
durabilă, menţinându-se echilibrul între stat, societate civilă şi mediul economic”.
Guvernarea implică astăzi o filosofie aparte care urmăreşte să transforme
cetăţeanul într-un actor important al dezvoltării teritoriului. Statul este văzut drept un
„ecosistem cu o pluralitate de dimensiuni – socială, de mediu, urbanistică, economică,
politică, culturală etc. şi o pluralitate de actori, care interacţionează”2.
Sintagma de guvernare are numeroase semnificaţii. Se poate vorbi de o
„guvernare mondială” strâns legată de procesele de mondializare şi globalizare, sau de o
„guvernare europeană” care are în vedere reforma instituţiilor europene şi relaţiile
colectivităţilor locale cu aceste instituţii. Se poate vorbi, de asemenea, de o „guvernare
locală” pentru a defini practicile teritoriale ce urmăresc dezvoltarea endogenă şi exogenă
şi mobilizarea actorilor dezvoltării locale în acord cu politicile statale sau europene.
Din perspectiva dezvoltării, guvernarea reprezintă un proces de decizie colectivă,
aşadar presupune cooperarea între instituţii şi diferite părţi interesate care îşi exercită
responsabilităţile şi competenţele pentru a realiza o strategie globală, pe termen lung.

1
Astfel de servicii sunt:financiare, asigurări, contabilitate, juridice, consultanţă, inginerie, de comunicare
(transport, telecomunicaţii, mass media), de informare, relaţii publice, publicitate, arhitectură, organizare,
cercetare, formare, sănătate, distracţii

2
Dossier documentaire, „Gouvernance”, realizat în august 1999 de către Centre de documentation de
l'urbanisme (CDU): Nathalie HOLEC, Association 4D – Dossiers et débats pour le développement durable
et Geneviève BRUNET-JOLIVALD, Centre de documentation de l'urbanisme.

6
 După cel de al doilea război mondial dezvoltarea a devenit un obiectiv al fiecărei
societăţi3. Provenit dintr-o concepţie pur economică ce viza creşterea producţiei prin
industrializare, termenul este definit astăzi ca fiind un proces care conduce la creşterea
bunăstării. Activitatea economică şi bunăstarea materială sunt importante, dar dezvoltarea
nu se rezumă la creşterea produsului naţional brut. Educaţia, sănătatea, cultura, mediul
sunt la fel de importante4.
Dezvoltarea corespunde unui proces de mobilitate, de schimbare cu caracter
deliberativ pentru atingerea obiectivelor economico-sociale. Specialiştii5 identifică două
faze ale dezvoltării – cea virtuală (DV) şi cea reală (DR). Dezvoltarea virtuală presupune
parcurgerea ciclului creativitate – idee de proiect – confruntarea cu unele teste de realitate
şi definirea suprastructurii şi infrastructurii proiectului, integrarea în alte proiecte şi în
mediu şi instituţionalizarea proiectului. Dezvoltarea reală are, este sau ar trebui să fie
însoţită de creştere economică şi se obţine din transformarea lui DV în dezvoltare reală,
proces mijlocit de management.
Dezvoltarea locală reprezintă „procesul de dezvoltare, în principal economică,
într-o anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o creştere a
calităţii vieţii la nivel local”6. Dezvoltarea locală are ca obiectiv „prosperitatea economică
şi bunăstarea socială prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu
integrarea în comunitate a grupurilor vulnerabile, folosirea resurselor endogene,
dezvoltarea sectorului privat”7.
Dezvoltarea economică locală (DEL) este „procesul prin care administraţia locală
şi/sau comunitatea, bazată pe grupuri, administrează resursele existente şi intră într-un
nou angajament de parteneriat fie cu sectorul privat, fie una cu cealaltă, pentru a crea noi

3
Dezvoltarea reprezintă derularea şi succesiunea proceselor şi fenomenelor naturale şi/ sau sociale, de-a
lungul timpului. Creşterea este dezvoltare în sensul de amplificare, termenul fiind preluat din biologie şi
referindu-se la latura cantitativă (Ionaşcu G., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România,
Ed. Tempus, Bucureşti, 2003, p. 11, 12.
4
Glossaire des Outils Economiques de l'Environnement, Rénate Husseini, Christian Brodhag, 'Ecole des
Mines, 2002.
5
Dumitrescu M., Strategii şi management strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 96.
6
lat. Disolvere – a creşte, a evolua.

7
Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 86.

7
locuri de muncă şi pentru a stimula activităţile economice într-o zonă economică bine
definită”8.
Dezvoltarea economică presupune „dezvoltarea capacităţii economice regionale
sau locale şi formularea răspunsului la schimbările economice, tehnologice, sociale etc.”9
Dezvoltarea socio-economică locală (DSEL) reprezintă un proces de dezvoltare
într-o anumită regiune sau arie geografică, care are ca efect o îmbunătăţire a calităţii
vieţii la nivel local. DSEL se referă la dezvoltarea capacităţii unei economii locale sau
regionale de a stimula o creştere economică stabilă şi prin aceasta de a crea locuri de
muncă şi condiţii pentru valorificarea oportunităţilor proprii schimbărilor rapide în plan
economic, tehnologic şi social.
Obiectivele majore ale DSEL sunt de a contribui la prosperitatea economică şi
bunăstarea socială prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu
integrarea în comunitate a grupurilor vulnerabile şi promovarea unei atitudini dinamice şi
pozitive a populaţiei faţă de problemele dezvoltării propriei regiuni. DSEL ia în
considerare aspectele sociale şi culturale ale dezvoltării.
Actorii DSEL includ „autorităţile şi organismele administraţiei publice (de la
nivel local, judeţean şi central) responsabile de politicile sectoriale (industrie, mediu,
muncă, lucrări publice, transporturi etc.), reprezentanţii activităţilor economice şi ai
serviciilor publice (întreprinderi, bănci, sindicate etc.), instituţiile de învăţământ,
organizaţiile neguvernamentale, mass-media etc.”10.
Ca formă a dezvoltării locale dezvoltarea regională este „un proces desfăşurat pe
termen lung, susţinut şi de activităţi concepute pe termen scurt, mediu şi lung” 11. Ea
reprezintă ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
elaborate în scopul îmbunătăţirii performanţelor economice ale unor arii geografice
constituite în „regiuni de dezvoltare”12.

8
Dezvoltare economică – O modalitate strategică pentru administraţia publică locală, Don Morrison,
ICMA, citându-l pe Edward J. Blakelz, Planning Local Economic Development: Teory and Practice
9
Matei L., Strategii de dezvoltare economică locală, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 86.
10
Participarea cetăţenească în luarea deciziei – Manual de instruire”, USAID-RTI, Bucureşti 2002,
Coordonatori Matei L., Dincă D., p. 165.
11
L. Matei, op. cit. p. 86.
12
Ibidem, p. 64.

8
 Dezvoltarea care, îndeplinind cerinţele generaţiei actuale, facilitează generaţiilor
viitoare îndeplinirea propriilor opţiuni, este dezvoltare durabilă13. Dezvoltarea durabilă
urmăreşte reconcilierea între două aspiraţii fundamentale, şi anume necesitatea
dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului.
Potrivit prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare autoritate
locală are obligaţia de a elabora propria strategie locală de dezvoltare durabilă.
Agenda 21 Locală este procesul prin care autorităţile locale lucrează în parteneriat
cu toate sectoarele comunităţii locale, punând accent pe participarea comunităţii şi pe
democraţia locală lărgită, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale,
economice şi de mediu. Ea trebuie să conducă la definirea de obiective, politici şi acţiuni
la nivel local.
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă se referă la o formă de creştere
economică ce satisface nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu
şi mai ales lung. Ea se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în
întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. În
termeni practici, acest lucru înseamnă crearea condiţiilor pentru „dezvoltarea economică
pe termen lung, în acelaşi timp protejând mediul înconjurător”14. Dezvoltarea durabilă
reprezintă o direcţie de urmat ce încearcă să echilibreze factorii de mediu, sociali şi
economici.

2. COMPONENTELE DEZVOLTĂRII LOCALE

Dezvoltarea locală diversifică şi îmbogăţeşte activităţile pe un teritoriu dat prin

mobilizarea resurselor şi energiilor existente în zonă. Rezultat al eforturilor unei
populaţii, dezvoltarea locală înseamnă punerea în aplicare a unui proiect de dezvoltare
economică, socială şi culturală. Acestea transformă un spaţiu de vecinătate într-un spaţiu
de într-ajutorare activă15.

13
Ionaşcu G., Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, Ed. Tempus, Bucureşti, 2003, p.
12.
14
Moga A. „Dezvoltarea durabilă–Concept” „Principiile enunţate în Raportul Brundtland”, Forum-
supliment Arhitext Design-3/2001.
15
Frege X., Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991, p. 57.

9
 Definirea conceptului de „local” se face nu numai în legătură cu unităţile
administrativ teritoriale, ci şi la nivel intercomunal, interregional şi chiar transfrontalier.
Este necesar a se înţelege, în contextul dezvoltării regionale, locul şi rolul dezvoltării
locale, parteneriatul dezvoltării şi tipologia relaţiilor la diverse niveluri administrative16.
Dezvoltarea locală presupune existenţa unui cadru normativ-procedural, a unui
parteneriat local, a unei strategii de dezvoltare locală şi a unor resurse.
Componentele dezvoltării locale (Fig. 1) vizează: cadrul legal, resursele,
obiectivele şi strategiile de dezvoltare, partenerii şi rezultatele.

Fig. 1. Componentele dezvoltării locale.

CADRUL
LEGAL

REZULTATE PARTENERI

OBIECTIVE,
STRATEGIE RESURSE
DE
DEZVOLTARE

A. CADRUL LEGAL
Dezvoltarea unui teritoriu presupune existenţa unui cadru legal, care o poate
încuraja sau stopa prin gradul de autonomie conferit actorilor locali sau prin gradul de
implicare al nivelului statal. Cadrul legal – creaţie a nivelului central, dar şi a nivelului
local – are în vedere reglementări în următoarele domenii:
• Protecţia mediului;
• Dezvoltare socială;
• Economie şi piaţa;

16
Matei L., Managementul dezvoltării locale, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 95.

10
 • Guvernare, instituţii;
• Amenajarea teritoriului;
• Educaţie şi formare;
• Ştiinţă şi cercetare.
B. PARTENERIAT PENTRU DEZVOLTARE
Parteneriatul poate fi definit ca „un acord între două sau mai multe
organisme, cu scopul realizării unui obiectiv cu impact pozitiv asupra dezvoltării
locale şi asupra pieţei locale a forţei de muncă”17.
Aceste organisme pot fi reprezentante ale sectorului public (nivelul local – primar,
consiliul local; nivelul teritorial – prefect, servicii publice deconcentrate; nivelul central –
Guvernul, ministerele cu atribuţii în domenii precum economie, protecţie socială etc.), ale
sectorului privat (oameni de afaceri, întreprinzători, fonduri de capital de risc, instituţii
pentru atragere de investiţii, organizaţii patronale, asociaţii locale, regionale ale
întreprinzătorilor, centre şi incubatoare de afaceri, parcuri tehnologice, consultanţi
particulari etc.) şi ale societăţii civile (ONG-uri, mass-media, reprezentanţi ai bisericii,
sindicate, personalităţi reprezentative ale comunităţii).
Dezvoltarea parteneriatelor drept componentă a dezvoltării locale, presupune
respectarea a două condiţii:
- dezvoltarea unor mecanisme participative de consultare a cetăţenilor pentru
realizarea proiectelor importante ale administraţiei locale;
- asigurarea transparenţei la nivel de obiective generale şi specifice ale fiecărei
entităţi publice.
Fig. 2. Actori ai dezvoltării regionale şi locale şi nivelurile de intervenţie.
(Raportul Euro – Eurada, nr. 1/29 ian. 1993, Matei L., op.cit.)

Nr. NIVEL DE
DENUMIREA ORGANIZAŢIEI
Crt. INTERVENŢIE

• Ministere Economice.
NIVELUL • Ministere Sociale.
NAŢIONAL • Ministerul de Externe.
I. • Institute.
ŞI • Organizaţie naţionala pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii
INTERNAŢIONAL şi/sau regională.
• Fonduri de capital de risc.

17
Matei L., Strategii ...,op. cit., 2004, p. 89.

11
 • Instituţii pentru atragere de investiţii.
• Organizaţii patronale.
• Departamentul autorităţilor regionale .
• Camera de Comerţ şi Industrie.
NIVELUL • Centrul regional de finanţare şi/sau investiţii.
II.
REGIONAL • Asociaţia regională a antreprenorilor.
• Asociaţia regională de dezvoltare.
• Capital de investiţii/ capital de risc.
• Departamentul autorităţilor locale.
• Camera de comerţ.
• Parcuri tehnologice.
• Centru de afaceri şi inovaţii.
• Asociaţia locală a antreprenorilor.
NIVELUL • Societate de reconversie.
III.
LOCAL • Consultanţi particulari.
• Societate imobiliară.
• Incubator de afaceri.
• Fond local pentru capital de risc.
• Agenţie locală antreprenorială.
• Agenţie locală a forţei de muncă.

C. OBIECTIVELE ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII

Obiectivele dezvoltării locale, ţinte urmărite de actorii dezvoltării, pot fi formulate
de către partenerii locali şi regionali care sunt interesaţi în rezolvarea problemelor proprii
ariilor lor de acţiune şi sunt organizaţi în parteneriat al dezvoltării locale.
Obiectivele dezvoltării trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:
- să fie specifice comunităţii;
- să fie măsurabile, în sensul că presupun existenţa unor indicatori calitativi şi
cantitativi de măsurare;
- să fie adaptabile, adică să ţină cont de schimbările de mediu intern şi extern
comunităţii;
- să fie realiste în sensul formulării lor pe baza analizei potenţialului local;
- să fie temporale, definite în timp.
Strategia de dezvoltare locală reprezintă un demers complex, rezultat al
colaborării dintre actorii dezvoltării, ce presupune un efort amplu de formulare a
obiectivelor, identificare a căilor strategice de atingere a acestora în acord cu resursele ce
pot fi antrenate.
D. RESURSE PENTRU DEZVOLTARE
Aplicarea strategiei de dezvoltare presupune existenţa unor resurse: financiare,
umane, materiale, informaţionale. Dezvoltarea trebuie să pornească de la resursele

12
endogene şi să aibă în prim plan resursa umană şi potenţialul creativ al acesteia. Statul şi
autorităţile locale sunt responsabili pentru crearea mecanismelor de dezvoltare a
resurselor proprii colectivităţilor locale.
E. REZULTATE ALE DEZVOLTĂRII
Orice demers ce vizează dezvoltarea locală presupune etape de evaluare, ale căror
rezultate sunt puncte de plecare pentru etapele următoare. Evaluarea se poate realiza de
către fiecare actor implicat în procesele de dezvoltare, dar un rol important trebuie să fie
atribuit comunităţii, cetăţenilor.
*
* *
Considerată o temă tradiţională a acţiunilor municipale şi regionale, dezvoltarea
locală şi-a pierdut din dinamism după cel de al doilea război mondial, când progresul se
identifica cu formularea unor soluţii centrale de dezvoltare economică. Tema a reapărut
însă în momentul în care s-a apreciat că schimbările economice internaţionale tind să
afecteze stabilitatea internă. Departe de a fi considerată expresie a unor particularisme
care ar trebui ţinute la distanţă de orice confruntare sau de orice concurenţă, această temă
pune în mişcare strategii de consolidare a bazelor societăţii, situându-se în centrul
strategiilor sociale şi culturale, strategiilor economice şi a strategiilor politice.
Specialiştii18 identifică următoarele caracteristici ale dezvoltării locale:
• dezvoltarea locală este deopotrivă economică, socială şi culturală19;
• dezvoltarea locală pune în discuţie teritoriile ale căror dimensiuni şi statut nu
sunt neapărat echivalente;
• dezvoltarea locală implică asocierea tuturor celor care participă la viaţa
economică şi socială în vederea stabilirii proiectelor;
• dezvoltarea locală diferă de strategiile tradiţionale de dezvoltare prin
accentuarea resurselor endogene;
• reuşita unei politici de dezvoltare locală depinde de rapiditatea cu care sunt
asigurate informarea şi specializarea.

18
Frege X, op. cit. p. 61-66.
Reconstituirea unei structuri nu se poate face în lipsa unei dimensiuni culturale, a unui proiect care să
19

mobilizeze resursele locale şi care să se bazeze pe capacitate, pe tradiţii, pe experienţe.

13
 Aşadar, putem aprecia dezvoltarea locală ca fiind un proces complex de creştere a
bunăstării la nivelul unui teritoriu, prin acţiuni concertate ale actorilor locali, regionali şi
naţionali, acţiuni ce vizează domeniile protecţia mediului, dezvoltare socială, economie şi
piaţa, guvernare, instituţii, informaţii, amenajarea teritoriului, educaţie şi formare, ştiinţă
şi cercetare, pornind în primul rând de la potenţialul acelui teritoriu.

3. DOMENII ALE DEZVOLTĂRII LOCALE

Aşa cum precizam, dezvoltarea locală reprezintă un fenomen complex ce vizează

întreaga viaţă economică, socială, politică şi culturală de la nivelul unui teritoriu. Astfel,
dezvoltarea locală trebuie să aibă în vedere elemente precum20:
- Protecţia mediului;
- Dezvoltare socială;
- Economie şi piaţa;
- Guvernare şi reglementări;
- Amenajarea teritoriului;
- Educaţie şi formare;
- Ştiinţă şi cercetare.
PROTECŢIA MEDIULUI
Multă vreme, între procesele de dezvoltare şi protecţia mediului a existat un
antagonism, dezvoltarea economică realizându-se prin afectarea mediului înconjurător.
Această opoziţie a fost depăşită, apreciindu-se că mediul şi echilibrul natural stau la baza
dezvoltării sociale şi umane, indiferent de nivel: mondial, transnaţional, naţional şi local.
Dezvoltarea durabilă vizează tocmai conjugarea aspiraţiilor privind dezvoltarea
economică cu cele privind protecţia mediului.
Protecţia mediului ca şi componentă a dezvoltării locale are în vedere:
- resursele locale: biodiversitatea21, vegetaţia (în special cea forestieră) şi apa22;

20
Aceste domenii au reieşit din studierea unor documente elaborate de ONU ce vor fi menţionate în
continuare.
21
Documente ce vizează protecţia biodiveristăţii ca şi componentă a dezvoltării locale:
• Acorduri internaţionale: Convenţia asupra diversităţii biologice (1992) şi rapoartele de la Buenos Aires
(1996), Bratislava (1998), Nairobi (2000), La Have (2002), Kuala Lumpur (2004), Protocolul de la
Cartagena cu privire la prevenirea riscurilor biotehnologice (2000) şi rapoartele de la Montpellier (2000),

14
 - medii specifice: munţi23, insule, mări şi oceane;
- probleme mondiale: stratul de ozon24, clima25 şi energia;
- dezechilibre locale: eroziunea solurilor, deşertificare26 etc.
- poluarea atmosferică transfrontalieră;
- poluare locală: deşeuri27, produse toxice.
DEZVOLTARE SOCIALĂ
Componenta socială a dezvoltării are în vedere crearea unui climat de echitate,
prin lupta împotriva sărăciei şi promovarea identităţii individuale într-o mare diversitate.

Nairobi (2001), Convenţia cu privire la conservarea faunei europene şi a habitatelor naturale de la Atena
(1979), Convenţia asupra speciilor migratoare, Bonn (1979), Convenţia asupra comerţului internaţional cu
specii pe cale de dispariţie Washington (1973);
• Programe internaţionale: Planul mondial de acţiune asupra resurselor fitogenetice (1996), Declaraţia de
la Leipzig (1996), Strategia mondială pentru gestiunea resurselor genetice a animalelor de crescătorie.
• Alte documente: Agenda 21, cap. 15 – Prezervarea diversităţii biologice, Europa şi pădurea, studio
realizat de către grupul EUROFOR pentru Parlamentul European (1996);
22
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 18 – Protecţia resurselor de apă dulce şi a
calităţii acestora, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune extraordinară (1997), Comisia pentru
Dezvoltare Durabilă a ONU – a zecea sesiune din 1994.
23
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 13 – Gestiunea ecosistemelor fragile:
punerea în valoare durabilă a munţilor, Adunarea Generală a ONU, a 10-a sesiune extraordinară (1997),
Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a opta sesiune (2000), a zecea
sesiune (2001), Consiliul Economic şi Social.
24
Acorduri internaţionale: Manualul instrumentelor internaţionale pentru protecţia stratului de ozon,
Secretariatul Convenţiei de la Viena pentru protejarea stratului de ozon şi a Protocolului de la Montreal cu
privire la substanţele care afectează stratul de ozon (martie 2000), Protocolul de la Montreal asupra
substanţelor care distrug stratul de ozon şi deciziile reuniunilor părţilor interesate de la Helsinki (1989),
Londra (1990), Nairobi (1991), Copenhaga (1992), Beijing (1999), Convenţia de la Viena pentru Protecţia
Stratului de Ozon (22 martie 1985) şi deciziile conferinţelor care au urmat (Helsinki, 26-28 aprilie 1989,
Nairobi, 17-19 iunie 1991, Bangkok 23 noiembrie 1993, San José, 25-27 noiembrie 1996, Beijing - 3
decembrie 1999), Decizia Comisiei din 26 noiembrie 1996 şi decizia din 16 decembrie 1999.
25
Acorduri internaţionale: Convenţia cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climaterice (Rio 1992)
şi conferinţele ce au urmat Berlin (1995), Geneva (1996), Kyoto (1997), Buenos Aires (1998), Bonn
(1999), Delhi (2002), Milan (2003), Agenda 21 , Capitolul 9 – protecţia atmosferei, Adunarea Generală a
ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a patra sesiune din 1996, a
cincia sesiune (1997), a şasea sesiune (1998). Uniunea Europeană: A doua comunicare a Comunităţii
Europene în contextual Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor Climatice (1998).
26
Acorduri internaţionale: Convenţia Naţiunilor Unite asupra luptei împotriva deşertificării şi eroziunii
solurilor şi sesiunile ce au urmat (Roma, Dakar, Recife, Bonn), Agenda 21 , Capitolul 12 – gestiunea
ecosistemelor fragile, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a zecea sesiune (2001).
27
Acorduri internaţionale: Convenţia Naţiunilor Unite asupra controlului mişcărilor transfrontaliere de
deşeuri periculoase şi eliminarea acestora şi sesiunile ce au urmat (Roma, Dakar, Recife, Bonn), Programul
pentru Habitat, Istambul 1996, Convenţia de la Stockholm asupra poluării organice consistente (2001),
Agenda 21, Capitolul 20 – gestiunea ecologică raţională a deşeurilor periculoase, Capitolul 21 – gestiunea
ecologică raţională a deşeurilor solide, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru
Dezvoltare Durabilă a ONU – a şasea sesiune din 1994, a zecea sesiune (2001).

15
De asemenea, dezvoltarea are în vedere eliminarea discriminărilor dintre generaţii,
îndeosebi prin atenţia acordată categoriilor defavorizate.
La modul general, se poate vorbi de dezvoltarea umană şi întărirea capacităţilor
individuale, prin educaţie, aderarea la valorile etice şi dezvoltarea socială care are în
vedere relaţii sociale şi culturale, participarea cetăţenilor la procesul decizional din cadrul
autorităţilor publice.
Prin dezvoltare umană, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare are în
vedere:
- Cooperarea la diferite niveluri28;
- Lupta împotriva sărăciei29;
- Demografia30;
- Sănătatea31;
- Aşezările umane32;
- Grupurile specifice: tineri33, femei, populaţie autohtonă.

28
Acorduri internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 2 – cooperarea internaţională cu privire la accelerarea
dezvoltării durabile, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare
Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune
(2001).
29
Acorduri internaţionale: Naţiunile Unite – Samitul Mondial pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga,
1995), capitolul II, Eliminarea sărăciei, Habitat II – Reuniunea Internaţională asupra sărăciei urbane (martie
1996).
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 3 – lupta împotriva sărăciei, Adunarea
Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din
1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001), Comisia pentru dezvoltare
socială a 34-a sesiunea (1995), a 37-a sesiune (2002), Comisia pentru populaţie şi dezvoltare a treia sesiune
– 1997.
30
Conferinţe internaţionale: Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale asupra Populaţiei şi
Dezvoltării (Cairo 1994). Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 4 – Dinamica
demografică şi durabilitatea, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia pentru
Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune (1998), a
noua sesiune (2001), Comisia pentru dezvoltare socială a 34-a sesiunea (1995), a 37-a sesiune (2002),
Comisia pentru populaţie şi dezvoltare, a treia sesiune – 1997.
31
Acorduri internaţionale: Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi
Dezvoltare (Cairo 1994), Samitul Mondial asupra Dezvoltărilor Sociale (Copenhaga 1995), Declaraţia de la
Copenhaga asupra dezvoltării sociale – Angajamentul 6. Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 ,
Capitolul 6 – protecţia şi promovarea sănătăţii, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia
pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune
(1998), a noua sesiune (2001), Comisia pentru dezvoltare socială, sesiunea 37 (1999).
32
Conferinţe internaţionale: Programul Habitat II, Istambul, 1996, Conferinţa globală privind accesul la
securitatea funciară şi condiţiile dezvoltării durabile a oraşelor, New Delhi, ianuarie 1996, International
conference on urban poverty Florence, Italy 9-13 november 1997, Programe internaţionale: ONU –
programul oraşelor durabile, ONU Community Development Programme (UNCHS).
33
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la drepturile copilului (1999) şi protocoalele facultative la
această convenţie, World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children, Plan of

16
 ECONOMIE ŞI PIAŢĂ
Procesele privind dezvoltarea locală au în vedere dezvoltarea economică şi
pieţele, dar pe termen lung. Această viziune trebuie să includă protecţia mediului,
transferul producţiei către servicii, dimensiunea socială şi cea a resurselor umane, precum
şi dezvoltarea teritoriului.
Modurile de producţie şi impactul acestora asupra resurselor nu pot evolua fără o
responsabilizare a consumatorilor. Aceştia, prin cerere, pot determina un comportament
durabil al întreprinderilor.
Dezvoltarea economică şi a comerţului conduc la creşterea rolului instrumentelor
economice care permit internalizarea costurilor privind protecţia mediului şi a celor
sociale. Practic toate celelalte componente ale dezvoltării locale sunt influenţate de
elementul economic. Aşadar, dimensiunea economică a dezvoltării locale include:
- integrarea proceselor economice cu cele privind protecţia mediului34;
- dezvoltarea comerţului şi a industriei35;
- alternative privind finanţarea dezvoltării36;
- modificarea comportamentului consumatorilor.
GUVERNARE ŞI REGLEMENTĂRI

Action for Implementing the World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children
in the 1990, Conferinţa mondială asupra drepturilor omului, Viena 1993, Programul de acţiune al
Conferinţei Internaţionale asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo 1994), Sumitul Mondial pentru
Dezvoltare Socială (Copenhaga 1995). Programul Habitat II, Istambul, 1996. Documente şi rapoarte
internaţionale: Agenda 21, Capitolul 25 Rolul copiilor şi tinerilor în promovarea unei dezvoltări durabile,
Adunarea Generală a ONU, a 4a sesiune (1985), Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a zecea
sesiune din 2001, Comisia pentru drepturile omului, a cincia sesiune, 1994, Comitetul drepturilor copilului,
a treia sesiune, 1993, a opta sesiune 1995.
34
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21 , Capitolul 8 – integrarea proceselor de adoptare a
deciziei cu privire la mediu şi dezvoltare, Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997), Comisia
pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a şasea sesiune
(1998), a noua sesiune (2001).
35
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 30 – Întărirea rolului comerţului şi a
industriei, Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a treia sesiune din 1995, a patra sesiune (1996), a
şasea sesiune (1998), a noua sesiune (2001).
36
Documente şi rapoarte internaţionale: Agenda 21, Capitolul 33 – resurse şi mecanisme financiare,
Adunarea Generală a ONU, a 19-a sesiune (1997) – Resurse şi mecanisme financiare, Comisia pentru
Dezvoltare Durabilă a ONU – Report of the Secretary-General: Initial financial commitments, financial
flows and arrangements to give effect to the decisions of the United Nations Conference on Environment
and Development from all available funding sources and mechanisms.

17
 Dezvoltarea locală este influenţată de toate nivelurile: internaţional, naţional şi
local. Aceasta implică noi mecanisme de decizie politică şi cooperarea între diverşi actori
de la diferite niveluri.
În procesele de dezvoltare locală, Naţiunile Unite şi componentele acestora
Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, PNUD, PNUE, joacă un rol major prin numeroasele
conferinţe organizate îndeosebi după momentul Rio 1992: Cairo în 1994, Copenhaga în
1995, Pékin în 1995, Istambul în 1996 Habitat II. De asemenea, trebuie avute în vedere
reglementările adoptate la nivel european.
La nivel naţional, guvernele influenţează politicile de dezvoltare locală. Un rol
important îl joacă participarea cetăţenilor şi abordarea raţională a deciziilor pe baza
indicatorilor şi a proceselor de evaluare. Informarea şi accesul public la informaţii
reprezintă, de asemenea, o componentă importantă a dezvoltării. Astfel, dezvoltarea
presupune implicarea tuturor actorilor interesaţi.
Din perspectiva guvernării şi reglementărilor, dezvoltarea locală presupune luarea
în calcul a următorilor factori:
a) Instituţiile internaţionale cu influenţă asupra proceselor de dezvoltare
locală;
b) Instituţiile naţionale;
c) Instituţiile locale37;
d) Gradul de participare şi accesul public la informaţii38;
e) Reglementările existente la nivel internaţional, naţional şi local.
AMENAJAREA TERITORIULUI
În materie de amenajare a teritoriului, nu se pot separa utilizarea acestuia (spaţiul
natural, spaţiul agricol, urban) de repartizarea activităţilor (locuinţe, comerţ, producţie
etc.). Mobilitatea actuală în materie de utilizare a teritoriului şi trecerea dintr-o categorie
de utilizare în alta, se dovedeşte ca fiind neviabilă pe termen lung.
În contextul mondializării, dezvoltarea locală devine din ce în ce mai importantă.
Aplicarea procedurilor Agendei 21 locale are în vedere mobilizarea actorilor interesaţi

37
Carta autonomiei locale, Agenda 21.
38
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la accesul al informaţii, participarea publicului la procesul
decisional (Aarhus 1998), Documentele celei de a doua reuniuni a semnatarilor Convenţiei (Dubrovbik
2000), Public participation in making local environmental decisions, The Aarhus Convention
Implementation Guide.

18
(economici, sociali) către atingerea obiectivelor strategice de dezvoltare, implicit în
materie de gestiune a teritoriului. Aceste obiective strategice trebuie să aibă în vedere
valorificarea durabilă a patrimoniului şi resurselor unui teritoriu.
Utilizarea indicatorilor de dezvoltare locală, adaptaţi fiecărei situaţii, ar trebui să
permită evoluţia colectivităţilor către o dezvoltare durabilă. Din perspectiva amenajării
teritoriului drept componentă a dezvoltării locale, trebuie avute în vedere următoarele
elemente:
- Aşezările umane39;
- Agenda locală 2140;
- Proiectele de dezvoltare teritorială;
- Amenajarea şi dezvoltarea durabilă a teritoriului41;
- Agricultura şi spaţiul rural42;
- Turismul şi transporturile.
EDUCAŢIE ŞI FORMARE
Dezvoltarea se bazează pe resursa umană, astfel că la nivel local trebuie să existe
responsabilităţi în materie de calificare a forţei de muncă şi creştere a capacităţii de
adaptare la schimbările de mediu.

39
Conferinţe internaţionale: Programul Habitat II, Istambul, 1996, Conferinţa globală privind accesul la
securitatea funciară şi condiţiile dezvoltării durabile a oraşelor, New Delhi, ianuarie 1996, International
conference on urban poverty Florence, Italy 9-13 november 1997, Intégration sociale et sécurité pour les
pauvres des villes vers des villes pour tous Nairobi, Kenya 12-14 octobre 1999, Session Spéciale de
l'Assemblée Générale de L'ONU, Istanbul, 2001.
39
Acorduri internaţionale: Convenţia cu privire la drepturile copilului (1999) şi protocoalele facultative la
această convenţie, World Declaration on the Survival, Protection and Development of Children, Conferinţa
mondială asupra drepturilor omului, Viena 1993, Programul de acţiune al Conferinţei Internaţionale asupra
Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo 1994), Sumitul Mondial pentru Dezvoltare Socială (Copenhaga 1995),
Programul Habitat II, Istambul, 1996.
40
Texte de referinţă:
- Apelul de la Hanovra, lansat de către primarii europeni (2000);
- Declaraţia Conferinţei Euro-mediteraneene a oraşelor durabile, Sevillia, 1999;
- Planul de acţiune de la Lisabona;
- Carta oraşelor europene pentru durabilitate, Aalborg 1994.
41
Documente şi rapoarte internaţionale:
- Agenda 21 , Capitolul 10 – Concepţia integrată a planificării şi gestiunii teritoriului;
- Adunarea Generală a ONU, a 19a sesiune (1997);
- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU – a zecea sesiune din 2001.
42
Documente şi rapoarte internaţionale:
- Agenda 21 , Capitolul 14 – Promovarea unei dezvoltări agricole şi rurale durabile;
- Adunarea Generală a ONU, a 19a sesiune (1997).

19
 În materie de educaţie şi formare, în procesele de dezvoltare locală trebuie să se
ţină cont de şapte elemente43:
1. Necesitatea introducerii şi dezvoltării de studii cu caracter aplicat;
2. Promovarea unei cunoaşteri capabile să sesizeze problemele globale,
fundamentale, pentru a putea îngloba cunoaşterea locală;
3. Condiţia umană trebuie să fie în centrul proceselor de învăţare;
4. Cunoaşterea identităţii şi a evoluţiei umane;
5. Învăţământul trebuie să elimine incertitudinile;
6. Învăţământul trebuie să dezvolte înţelegerea;
7. Educaţia trebuie să contribuie la realizarea unei legături între individ şi
societate.
ŞTIINŢĂ ŞI CERCETARE
Ştiinţa şi cercetarea trebuie să reprezinte punctul de plecare pentru orice proces de
dezvoltare. Acest fapt presupune valorizarea potenţialului uman la nivel local şi a
cunoştinţelor şi informaţiilor existente. În cadrul fiecărui domeniu al dezvoltării sunt
necesare activităţi de cercetare care să fundamenteze programe de dezvoltare promovate
de fiecare actor.
Considerăm utilă o prezentare schematică a dezvoltării locale, domeniilor şi
subdomeniilor acestora.
Fig. 3. Schema structurii dezvoltării locale.

DOMENII SUBDOMENII
1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5.
D 1. Probleme
Dezechilibre
Resursele locale: Medii specifice: mondiale:
E PROTECŢIA biodiversitate, munţi, insule, stratul de
locale: eroziunea
Poluarea
MEDIULUI solurilor,
vegetaţia şi apa mări şi oceane; ozon, clima
Z şi energia
deşertificare etc.

V 2. 2.1. 2.2.
Lupta
2.3. 2.4. 2.5.
Aşezări
O DEZVOLTARE
SOCIALĂ
Cooperarea împotriva Demografia Sănătatea
umane
sărăciei
L 3. 3.1. 3.2. 3.3. 3.4. 3.5.
Integrarea Dezvoltarea Finanţarea Modificarea Valorificarea
T ECONOMIE ŞI proceselor comerţului dezvoltării comportamentului resurselor

43
ONU pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, Les sept saviors nécessaires à ’éducation du future, Edgar Morin,
octombrie 1999.

20
 PIAŢA economice cu şi a industriei consumatorilor locale
A cele privind
R protecţia
mediului
E 4.1. 4.2. 4.3. 4.4. 4.5.
4. Instituţii
Gradul de
internaţionale cu Reglementări
GUVERNARE ŞI influenţă asupra Instituţii Instituţii participare şi
internaţionale,
L REGLEMENTĂRI proceselor de naţionale locale accesul public la
informaţii
locale etc.
dezvoltare locală
O 5.1. 5.2. 5.3. 5.4. 5.5.
C Proiectele de
dezvoltare
5.
A AMENAJAREA Aşezările Agenda
teritorială Agricultura şi
Turismul şi
amenajarea şi spaţiul rural
L TERITORIULUI umane locală 21 transporturile
dezvoltarea
durabilă a
Ă teritoriului
6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5.
Promovarea
unei cunoaşteri
capabile
6. să sesizeze Condiţia
Introducerea
problemele umană în Cunoaşterea
EDUCAŢIE ŞI şi dezvoltarea Eliminarea
globale, centrul identităţii şi a
FORMARE de studii cu incertitudinile
fundamentale, proceselor de evoluţiei umane
caracter aplicat;
pentru a putea învăţare
îngloba
cunoaşterea
locală
7.1. 7.2. 7.3. 7.4. 7.5.
7. Integrarea
ŞTIINŢĂ ŞI Teme de Activităţi de Programe de Organisme de cercetării în
CERCETARE cercetare cercetare cercetare cercetare procesele de
dezvoltare

Pornind de la aceste elemente, dezvoltarea poate fi privită ca un sistem piramidal, (Fig. 9) având
drept bază domeniile economic, social, mediu.
Fig. 4. Piramida dezvoltării locale.

21
 DEZVOLTARE
LOCALĂ

SOCIAL

MEDIU

ECONOMIC

Între cele trei domenii există importante interferenţe (Fig. 5): economic-mediu,
economic-social, mediu-social. Astfel, dezvoltarea economică trebuie să ţină seama de
componentele mediu şi social.
Fig. 5. Reprezentarea interferenţelor celor trei domenii ale dezvoltării.

SOCIAL MEDIU

ECONOMIC

Un demers privind dezvoltarea locală presupune în prealabil un diagnostic, prin

care se plasează colectivitatea în mediul ambient, se anticipează dificultăţile şi se
evaluează oportunităţile. În funcţie de aceste aspecte, se poate aborda o dezvoltare
defensivă (susţinerea demersurilor actorilor locali existenţi, sprijin punctual pentru

22
întreprinderi) sau ofensivă (realizarea unui proiect global de dezvoltare, în parteneriat cu
diverşi actori).
În această perioadă este evidentă competiţia între diverse colectivităţi, astfel că
sunt necesare eforturi de atragere a populaţiei şi agenţilor economici. Dinamica unei
colectivităţi se măsoară şi prin evoluţia demografică, astfel că la nivelul unei colectivităţi
trebuie asigurate condiţiile atragerii de noi locuitori, prin cunoaşterea determinanţilor
alegerii unui teritoriu. În literatura de specialitate se consideră că aceşti determinanţi
sunt44:
- Disponibilitatea locuinţelor;
- Calitatea infrastructurii pentru transport, educaţie, etc.;
- Fiscalitatea moderată;
- Existenţa locurilor de muncă.
Cu privire la agenţii economici, se apreciază că aceştia sunt atraşi de:
- Infrastructura, îndeosebi cea pentru transport;
- Existenţa unor reţele de întreprinderi (furnizori, subcontractanţi, concurenţi
etc.);
- Fiscalitate redusă.
Pentru crearea şi dezvoltarea acestor determinanţi autorităţile publice locale au la
dispoziţie instrumente specifice şi anume, servicii publice. Dezvoltarea acestora poate
contura cadrul adecvat pentru atragerea populaţiei şi agenţilor economici. În acest context
apare întrebarea firească: Ce servicii sunt necesare şi cum trebuie acestea să funcţioneze?
Răspunsul la această întrebare presupune conturarea unui sistem ideal al serviciilor
publice locale şi identificarea unor indicatori de măsurare a performanţei acestora.
Serviciile publice locale astfel identificate trebuie să acţioneze în toate cele şapte domenii
ale dezvoltării locale, şi asupra tuturor problemelor locale, aşa cum acestea au fost
identificate în capitolele anterioare.

44
Huron D., Spindler J., Le management public local, LGDJ, 1998, p. 44.

23
Unitatea de invatare II
Politicile de dezvoltare urbană

2.1.Elemente generale
Iniţial, politicile urbane erau realizate de către ingineri şi arhitecţi, accentuându-se
latura urbanistică a dezvoltării. Începând cu deceniul 6 al secolului XX, politicile de
revitalizare urbană au condus la părăsirea completă a principiilor tehnice de abordare în
dauna principiilor managementului urban.
Abordarea problematicii oraşelor numai din perspectiva amenajării teirtoriului şi
urbanismului nu mai este de actualitate. Oraşul reprezintă un complex în care
componenta socială, schimburile economice, serviciile, protecţia mediului, educaţia,
cultura, ştiinţa şi cercetarea sunt elemente de luat în calcul. Dezvoltarea urbană urmăreşte
crearea bunăstării colectivităţilor urbane, prin înglobarea tuturor domeniilor şi
componentelor dezvoltării locale.
Din punct de vedere administrativ, oraşul devine un actor important pe scena
economică naţională, având propriile drepturi, importanţă politică, poziţie în domeniile
profesionale şi capacitate de a se alia cu alţi actori în vederea promovării creşterii
economice
În contextul actual, abordarea conceptului de „politici urbane”, trebuie făcută din
cel puţin trei puncte de vedere45:
1.din punctul de vedere al ariilor de interes, politicile urbane evidenţiază aspectele
sectoriale ale locuirii, ale terenurilor urbane, dezvoltării economice, îmbunătăţirii
serviciilor publice, protecţia mediului etc. În acest sens Legea administraţiei publice
locale consacră prin articolul 2, modul de responsabilizare a Administraţiei Publice în
circumscripţiile administrativ-teritoriale:” ea se organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor autonomiei locale, descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice,
eligibilităţii şi responsabilităţii autorităţilor administrative locale, legalităţii, cooperării şi
solidarităţii între autorităţile administraţiei publice precum şi al consultării cetăţenilor,
inclusiv prin referendum în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.”

45
Gh. Teodorof, Dezvoltare şi planificare urbană, suport de curs, SNSPA, 2004

24
2.din punctul de vedere al conţinutului, politicile urbane reprezintă orice principiu sau
plan de guvernare privind problematica urbană. Enunţul lor trebuie să se formuleze pe
domenii specifice de analiză pe baza identificării şi prioritizării problemelor urbane ce
rezultă din analiza datelor, informaţiilor şi indicatorilor ce reflectă situaţia existentă.
3.din punctul de vedere al procesului, politicile urbane reprezintă un demers ciclic, care
cuprinde formularea scopurilor dezvoltării urbane şi evaluarea rezultatelor dezvoltării,
planificarea acestei dezvoltări, proiectarea şi implementarea, încorporând investiţiile
publice şi consumul .
Dezvoltarea urbană trebuie să ţină seamă de o serie de principii, cum ar fi:
Principiul legalitaţii
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza fenomenului
administrativ şi căruia i se subordonează acţiunea administraţiei publice. Aceasta trebuie
să se întemeieze pe lege, care reprezintă o bază de referinţă în aprecierea acesteia.
Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune că acţiunea administraţiei
să ţină seama de două elemente: obligaţia de conformare faţă de lege şi obligaţia de
iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii. În materie de planificare urbană legalitatea
presupune respectarea cadrului normativ cu privire la amenajarea teritoriului, rpotecţia
mediului etc., în vederea asigurării unei dezvoltări armonioase.
Principiul descentralizării
Descentralizare teritorială se distinge de descentralizarea numită tehnică sau
descentralizarea prin servicii (diferenţierea se fundamentează pe distincţia colectivitate
teritorială / stabiliment public). Numeroşi autori privesc descentralizarea prin servicii ca o
tehnică de gestiune administrativă apropiată de deconcentrare46 sau ca un procedeu de
gestiune a serviciilor publice deosebit de descentralizare sau deconcentrare47. Această
opoziţie nu este întotdeauna determinantă în materie de descentralizare.
Descentralizarea răspunde unui spaţiu geografic determinat, care înglobează de
fapt toţi administraţii care se găsesc aici şi permite colectivităţilor locale să realizeze
activităţi diferite, încredinţate prin lege pentru a administra interesele populaţiilor din
aceste circumscripţii.

46
Rene Chapus, Droit administrative général, Ed. Montchrestien, coll. Domat – Droit public, ediţia a 4-a,
1988, volumul I, p. 263
47
Olivier Dugrip şi Luc Saidj , Les établissements publics nationaux, L.G.D.J., 1992, p. 15 şi 54

25
 Definim descentralizarea ca fiind acel sistem potrivit căruia administrarea
intereselor locale, comunale, orăşeneşti sau judeţene se realizează de către autorităţi liber
alese de către cetăţenii colectivităţii respective. Având la dispoziţie, mijloace financiare
proprii şi beneficiind de putere autonomă de decizie, acest sistem răspunde ideii de
libertate.
Autonomia locală este o formă de exprimare a principiului descentralizării
administrative. Aceasta este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivităţilor
locale, al autorităţilor acestora, în raport cu administraţia de stat şi cu autorităţile care
exercită funcţiile acestuia în unităţile administrativ-teritoriale.
Acest principiu este legat de colectivităţile locale care, în “Carta Europeană:
Exerciţiul autonom al puterii locale”, adoptată de Consiliul Europei la 15.10.1985, sunt
definite, ţinându-se cont de reglementările naţionale, ca fiind colectivităţi locale de bază
(comune, districte, departamente), dar şi colectivităţi regionale, în măsura în care statele
părţi la aceasta convenţie nu recurg la rezervele pe care Carta le permite.
Prin art. 4 din "Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale”, se instituie
principiul subsidiarităţii, stipulându-se că aceste colectivităţi locale dispun, în cadrul
legii, de întreaga competenţă de a lua iniţiativa pentru orice chestiune care nu este
exclusă din domeniul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi, că
exerciţiul puterii publice trebuie, de o manieră generală, să revină acelor autorităţi care
sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi că puterile, competenţele, încredinţate
colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi.
Aşadar, subsidiaritatea presupune ca accentul, greutatea, în luarea deciziilor de
interes public, să coboare cât mai spre nivelul de bază, să nu mai constituie un monopol
sau o regulă pentru administraţia de stat.
De aceea, regula în materie de competenţă pentru satisfacerea interesului public
trebuie să o constituie autorităţile locale autonome la nivelul de bază (comuna şi oraşul),
care sunt cele mai apropiate de nevoile cetăţenilor şi sunt alese de aceştia, iar excepţiile
trebuie să le reprezinte autorităţile administraţiei publice autonome de la nivelul
intermediar şi autorităţile administraţiei de stat.
Potrivit art.3 din "Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale”, prin
autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei

26
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.
Problema autonomiei locale se pune numai în statele unitare sau în statele din
componenţa unei federaţii. În toate cazurile, autonomia locală relevă gradul de
independenţa a colectivităţilor locale în raport cu statul din care fac parte. Ca atare,
autonomia locală nu poate fi confundată cu organizarea raportului dintre statul federal şi
componentele acestuia. În statele federale, relaţiile dintre statul federal şi componentele
acestuia exclud orice putere a autorităţilor federale asupra colectivităţilor locale din
statele componente, controlul se manifesta numai la nivelul statelor, fiind excluse
imixtiunile acestora în problemele colectivităţilor locale care dispun de autorităţi proprii
ce se află sub controlul exclusiv al autorităţilor statului din care fac parte.
Principiul dezvoltării durabile
Acest principiu a fost proclamat în cadrul “Declaraţiei de la Rio” (pct.3), semnată
de majoritatea statelor lumii, printre care şi România, în cadrul Conferinţei ONU pentru
protecţia mediului şi dezvoltare din iunie 1992. Conform principiului 3 al Declaraţiei
privind mediul înconjurător şi dezvoltarea, “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel
încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea şi mediul înconjurător ale
generaţiilor prezente şi viitoare”.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două aspiraţii
umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi protecţia şi
îmbunătăţirea stării mediului, ca singura cale pentru bunăstarea atât a generaţiilor
prezente, cât şi a celor viitoare.
Conform prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare autoritate
locală are obligaţia de a elabora propria strategie locală de dezvoltare durabilă.
Agenda 21 Locală este procesul prin care autorităţile locale lucrează în parteneriat
cu toate sectoarele comunităţii locale, punând accentul pe participarea comunităţii şi pe
democraţia locală lărgită, oferind o modalitate de integrare a problemelor sociale,
economice şi de mediu. Ea trebui să conducă la definirea de obiective, politici şi acţiuni
la nivel local.
Principiul parteneriatului

27
 Parteneriatul ar putea fi definit ca ,,un acord între două sau mai multe organisme,
cu scopul realizării unui obiectiv cu impact pozitiv asupra dezvoltării locale şi asupra
pieţei locale a forţei de muncă”.2
În cadrul parteneriatului local este importantă relaţia de asociere care se stabileşte
între diferiţi actori ai dezvoltării locale. Fiecare dintre aceşti actori trebuie să cunoască
foarte bine care le sunt atribuţiile, contribuţiile şi modul de patricipare la parteneriat.
Un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte succesul parteneriatului
public/privat, îl constituie reprezentativitatea celor două componente. Astfel, cele două
părţi care dialoghează şi pun în comun experienţă, inovaţie, resurse materiale, umane şi
financiare, trebuie să aibă girul organizaţiilor din care provin, pentru a putea să
soluţioneze problemele colectivităţilor locale. Aşadar, vorbim despre caracterul deschis al
parteneriatului dintre cele două sectoare (public/privat).3
Aşa cum am arătat anterior, ceea ce cu siguranţă putem afirma în legătură cu
actorii acestor parteneriate este coeziunea şi colaborarea dintre ei. Chiar dacă este vorba
despre entităţi extrem de diferite, elementul comun tuturor participanţilor este realizarea
cu succes a proiectului în lucru.

2.2.Abordări privind planificarea urbană

Planificarea urbană s-a axat timp îndelungat pe un singur instrument şi
anume planul urbanistic, dar în contextul accentuării tendinţelor de a face aplicabil
principiul dezvoltării durabile, s-a considerat că folosirea planului strategic de
dezvoltare locală şi părăsirea planurilor de tip master-plan ar conduce la o mai bună
integrare a planificării şi gestiunii teritoriului în general cu dezvoltarea economică,
socială etc..
Un astfel de plan strategic, trebuie să pregătească baza geografică, economică şi
socială a oraşului în principal pe următoarele direcţii48:
• Stabilirea parametrilor pentru dezvoltarea viitoare ţinând cont de constrângerile
topografice şi considerentele de mediu – pentru o dezvoltare durabilă;

2
Lucica Matei, Managementul dezvoltării locale, Ed. Economică, Bucureşti 2001
3
idem
48
Gh. Teodorof, op.cit

28
• Maximizarea eficienţei în realizarea infrastructurii urbane, cum ar fi drumurile,
canalizarea, energia electrică, apa, gazele etc.
• Facilitarea coordonării activităţilor comerciale/ business şi a serviciilor publice,
crearea de locuri de muncă, transportul, locuinţele, educaţia, protecţia socială, etc.
• Înlăturarea obstacolelor care blochează dezvoltarea economică, spaţiale, sociale,
etc.
Dezvoltarea urbană durabilă trebuie să fie o constantă în elaborarea strategiilor de
dezvoltare locală, avându-se în vedere principiile de la Rio de Janeiro-1992- Agenda 21
şi Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă în România – care susţin dezvoltarea
durabilă şi abordează în conţinutul lor direcţii esenţiale pe care edilii locali trebuie să le
prevadă, susţină si evalueze:
• Protecţia şi promovarea sănătăţii umane;
• Creşterea populaţiei şi sănătatea ecosistemului;
• Aşezări umane viabile;
• Dezvoltare economică responsabilă;
• Conservarea şi gospodărirea resurselor (protecţia atmosferei, gospodărirea viabilă
a terenurilor, combaterea despăduririlor);
• Dezvoltarea montană durabilă;
• Dezvoltarea durabilă a agriculturii;
• Conservarea diversităţii biologice;
• Protecţia şi gospodărirea apelor dulci;
• Siguranţă în utilizarea produselor toxice;
• Gospodărirea deşeurilor periculoase , radioactive şi a deşeurilor solide şi apelor
uzate orăşeneşti, etc.
Este de menţionat că aderarea României în Uniunea Europeană, nu se poate face
fără implementarea conţinutului Agendei 21 şi transpunerea ei în practică prin strategia
naţională şi strategiile locale pentru dezvoltare durabilă în România.

2.3. Serviciile urbane -instrumente de transpunere practică a politicilor de

dezvoltare urbană

29
 Putem defini serviciul public ca fiind activitatea realizată de către o colectivitate
(locală, regională, naţională sau europeană, prin puterea de care aceasta dispune) sau
încredinţată de aceasta unui terţ, prin care contribuie la realizarea sau la punerea în
valoare a unui bun public sau furnizarea unui serviciu necesar tuturor (existent sau nou),
care nu poate fi realizat sau prestat doar prin regulile pieţei. Această necesitate poate
decurge dintr-un interes strategic comun sau din necesitatea de solidaritate şi echitate.
Activităţile specifice serviciului public contribuie la dezvoltarea durabilă a comunităţii şi
presupun înglobarea noilor tehnologii şi a proceselor manageriale pentru creşterea
performanţelor. Finanţarea serviciilor publice se realizează din surse bugetare,
extrabugetare, combinaţii ale acestora sau se autofinanţează.
Serviciile urbane vizează domenii precum:
A.Infrastructură, locuinţe, transport, fond funciar, protecţia mediului
• Autorizare a construirii, disciplina în construcţii
• Cadastru şi fond funciar
• Protecţia mediului
• Administrarea spaţiului locativ
• Distribuirea energiei termice
• Alimentare cu apă, canalizare şi epurarea apelor uzate
• Transportul public local de călători
• Administrarea spaţiilor verzi
• Salubrizarea localităţilor
• Întreţinerea, repararea şi exploatarea drumurilor publice
• Furnizarea de gaz şi electricitate
• Iluminatul public

B.Artă, cultură, educaţie, relaţii cu comunitatea

• Susţinera învăţământului preuniversitar de stat
• Susţinerea activităţilor culturale, educative şi de tineret
• Relaţii cu comunitatea – cetăţeni, ONG-uri, asociaţii de proprietari, societăţi
comerciale

30
 C.Asistenţă socială, sănătate, evidenţa populaţiei

• Protecţia drepturilor copiilor

• Protecţia persoanelor cu handicap
• Protecţia persoanelor fără venituri
• Asistenţa persoanelor vârstnice
• Autoritate tutelară
• Administrarea de instituţii sanitare
• Stare civilă şi evidenţa informatizată a personei

D.Ordinea şi siguranţa publică

• Protecţia civilă
• Poliţia locala
• Controlul comercial

E.Activităţi comerciale, colectarea impozitelor şi taxelor locale, sprijinirea

liberei iniţiative
• Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare
• Exploatarea parcajelor publice
• Licenţierea transportului privat de călători
• Colectarea impozitelor şi taxelor locale
• Autorizare liberă iniţiativă, privatizare

31
Unitatea de invatare III
Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană pe plan european

3.1.Amenajarea teritoriului
Conceptul de amenajare a teritoriului ( planificare spaţială / regională) a fost
definit ca încă din anul 1960 de Adunarea Parlamentară şi Conferinţa Autorităţilor Locale
şi Regionale ale Consiliului Europei drept “expresie geografică a politicilor economice,
sociale, culturale şi ecologice ale societăţii”.49
Aceasta trebuie să fie50:
- democratică – să fie astfel realizată încât să asigure participarea oamenilor pe
care îi vizează şi a reprezentanţilor lor;
- comprehensivă – să asigure coordonarea diferitelor politici sectoriale şi să le
integreze într-o abordare cuprinzătoare;
- funcţională – prin luarea în considerare a existenţei unei conştiinţe regionale
bazată pe valori, cultură şi interese comune, uneori deasupra frontierelor administrative şi
teritoriale, în timpul stabilirii aranjamentelor instituţionale între diverse state;
- pe termen lung – să analizeze şi să ia în considerare dezvoltarea şi trendurile
pe termen lung, cu axare pe fenomenele economic, social, cultural, ecologic şi pe
măsurile adecvate de intervenţie.
Factorii de influenţă asupra amenajării teritoriului sunt:
- decidentii individuali şi instituţionali;
- incertitudinea tuturor studiilor previzionale;
- presiunea pieţei;
- particularităţile sistemelor administrative;
- condiţiile socio-economice şi de mediu diferite.
Obiectivele fundamentale ale amenajării teritoriului pe plan european sunt:
- dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- mangementul responsabil al resurselor naturale şi
49
Recomandarea Nr. (84) 2 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre, privind Carta Europeană a
Amenajării Teritoriului
50
Ghe. Teodorof op.cit.

32
 - utilizarea raţională a pământului.
Din punct de vedere instituţional, din 1968, la nivelul CONSILIULUI
EUROPEI s-a hotărât organizarea următoarelor structuri:
• Conferinţa Europeană a Miniştrilor responsabili cu Amenajarea
Teritoriului ai statelor membre ale Consiliului Europei (CEMAT)
– la fiecare 3 ani;
• 2 seminarii sau conferinţe – în fiecare an şi
• 2 întâlniri ale Comitetului Miniştrilor – în fiecare an.
Din 1970 CEMAT s-a reunit în 12 sesiuni si a adoptat de-a lungul
timpului, documente fundamentale pentru amenajarea teritoriului european. Dupa 1991
România a participat constant la Sesiunile CEMAT prin reprezentanti ai ministerului
responsabil cu amenajarea teritoriului.
« Carta Europeanã a amenajãrii teritoriului » adoptatã în 1983, de CEMAT la
Torremolinos - Spania defineste amenajarea teritoriului ca « expresia spatialã ale
politicilor economice, sociale, culturale si ecologice a tuturor societãtilor » cu
urmãtoarele obiective fundamentale:
• Dezvoltarea socio-economicã echilibratã a regiunilor;
• Ameliorarea calitãtii vietii;
• Gestionarea responsabilã a resurselor naturale si protectia mediului;
• Utilizarea rationalã a solului.

COMISIA EUROPEANĂ a adoptat şi ea un document (la Postdam, în anul

1999), intitulat Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar (SDEC) - Spre o dezvoltare
spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene, care venea cu o serie de
clarificari referitoare la raporturile complexe dintre politicile de dezvoltare şi
dimensiunea spaţiala a acestora şi care stabilea principii directoare pentru dezvoltarea
teritorială durabilă a continentului european.
* * *
Principalele documente la care Romania isi aliniaza politicile in materie de
amenajare a teritoriului sunt:

33
 -Carta europeanã a amenajãrii teritoriului – document al Consiliului Europei,
adoptat de cea de a 6-a Conferintã Europeanã a Ministrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT), care a avut loc la Torremolinos, Spania (mai 1983)
- Schema de Dezvoltare a Spatiului Comunitar (SDEC) – Dezvoltarea
spatialã echilibratã si durabilã a teritoriului Uniunii Europene - document al Uniunii
Europene, adoptatã la Consiliul Informal al Ministrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului din tãrile Uniunii Europene – Potsdam, Germania (mai 1999)
-Principii directoare pentru o dezvoltare teritorialã durabilã a
continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la Conferinta
Europeanã a Ministrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) – Hanovra,
Germania (septembrie 2000)
-Agenda Teritoriala Europeana - document al COMISIEI EUROPENE (mai
2007)

3.2.Urbanismul
In materie de urbanism, Comisia Europeanã a lansat “Ghidul dimensiunii
urbane in contextul politicilor comunitare”, instrument adresat managerilor urbani si
oricãror altor institutii relevante în domeniul dezvoltãrii urbane. Acesta identificã
initiativele cu implicatii directe si indirecte asupra dezvoltãrii urbane si furnizeazã o
imagine globalã a politicilor comunitare.
Ghidul prezintã resursele financiare si mecanismul de implementare al politicilor
comunitare, precum si sursele de informare disponibile.
Prima parte prezintã politica de coeziune prin intermediul a trei instrumente
financiare: Fondul European de dezvoltare regionalã (FEDR), Fondul Social European
(FSE) si Fondul de Coeziune (FC).
Partea a doua descrie dimensiunea urbanã a politicilor comunitare din cadrul altor
Directii Generale ale Comisiei Europene: Ocuparea fortei de muncã, Afaceri sociale si
oportunitãti egale; Mediu; Cercetare; Energie si transport; Societatea informationalã si
media; Educatie si culturã; Justitie, libertate si securitate; Antreprenoriat si industrie;
Sãnãtate si protectia consumatorilor; Agriculturã; Competitie; Piata internã si ajutor
european

34
 In sesiunea plenară anuală a CONGRESULUI AUTORITĂŢILOR LOCALE
ŞI REGIONALE DIN EUROPA CLRAE (17-19 martie 1992, Strasbourg) a fost
adoptată Carta Urbană Europeană.
Aceasta includea Declaraţia Europeană a Drepturilor Urbane şi prevedea
principiile dezvoltării oraşelor din Europa.
Potrivit acestei declaraţii, considerând că exercitarea următoarelor drepturi trebuie
să se bazeze pe solidaritatea şi responsabilitatea cetăţenilor, implicând o egală acceptare a
îndatoririlor, cetăţenii oraşelor europene au dreptul la :
1. Securitate;
2. Un mediu sănătos şi nepoluat;
3. Locuri de muncă;
4. Locuire;
5. Mobilitate;
6. Sport şi divertisment;
7. Cultură;
8. Integrare multiculturală;
9. Bună calitate arhitecturală şi a ambianţei fizice;
10. Armonizarea funcţiunilor;
11. Participare;
12. Dezvoltare economică;
13. Dezvoltare durabilă;
14. Servicii şi bunuri;
15. Bogăţie naturală şi resurse;
16. Împlinire personală;
17. Colaborare inter-municipală;
18. Structuri şi mecanisme financiare;
19. Egalitate.
În urma evoluţiei viziunilor internaţionale şi europene asupra căilor şi
modalităţilor de dezvoltare în general şi, în special, de dezvoltare a aşezărilor umane,
prin apariţia a noi concepte şi obiective strategice, precum şi prin elaborarea a noi

35
principii, Carta Urbană Europeană a fost reluată în dezbatere, în cadrul Conferinţei
Internaţionale organizată la Sofia (Bulgaria), în perioada 16 – 17 mai 2002, de către
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa ( CLRAE ), împreună cu oraşul
Sofia şi Asociaţia Naţională a Municipalităţilor din Bulgaria.
În cadrul Conferinţei au fost dezbătute 4 teme:
1. Carta Urbană Europeană : origini, scopuri şi principii;
2. Carta ca factor de stabilitate;
3. Mediul construit în oraş;
4. Revizuirea şi îmbunătăţirea diseminării Cartei.

La nivel internaţional pot fi amintite şi alte elemente precum :

I. Colaborarea dintre ONU – Departamentul Habitat şi Banca Mondială,
care, în anul 1999, au înfiinţat Alianţa Oraşelor, ce a derulat Programul “Oraşe fără
slumuri (ghetouri)”, în cadrul căruia a fost elaborată Strategia de dezvoltare a oraşelor,
cu obiective până în anul 2020 şi care a fost adoptată prin Rezoluţie a Adunării Generale
a ONU. 51
II. “EUROCITIES“ – Reţeaua marilor oraşe europene, înfiinţată în anul 1986
şi care reuneşte 120 mari oraşe din circa 31 de ţări din Europena52.
Aceasta s-a angajat într-un dialog susţinut cu instituţiile europene, cu privire la o
gamă largă de politici care afectează aceste oraşe:
• dezvoltarea economică;
• mediul;
• transport şi mobilitate;
• probleme sociale;
• cultură;
• informatia şi societatea bazată pe cunoaştere şi
• servicii de interes general.

51
United Nations Millennium Declaration, General Assembly resolution A/RES/55/2, 18 September 2000.
52
http://www.eurocities.eu Fac parte din retea Bucuresti, Constanta, Timisoara.

36
 Obiectivele strategice, propuse de EUROCITIES în documentul “Lucrând
împreună pentru o mai bună calitate a vieţii pentru toţi“, vizează schimbări pe termen
lung, grupate în cinci mari dimensiuni de politici urbane53
1. Dimensiunea Socială: " Mari oraşe INCLUZIVE";
• Promovarea acţiunii de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale;
• Promovarea oportunităţilor egale pentru toţi, respectând diversitatea;
• Asigurarea drepturilor pentru toţi la Societatea Informaţională şi Bazată pe
• Cunoaştere;
2. Dimensiunea Economică: " Mari oraşe PROSPERE";
• Promovarea dezvoltării economice urbane durabile;
• Promovarea constituirii de noi oportunităţi de angajare;
• Promovarea accesului tuturor la servicii de înaltă calitate ;
• Promovarea acţiunii de îmbunătăţire a securităţii urbane.
3. Dimensiunea Mediului: " Mari oraşe DURABILE";
• Promovarea abordărilor integrate pentru planificarea urbană şi a mediului;
• Promovarea acţiunii de îmbunătăţire a calităţii mediului;
• Promovarea reţelelor de transport accesibile, sigure şi integrate;
• Promovarea unor norme de consum responsabile / rezonabile ;
4. Dimensiunea Culturală: " Mari oraşe CREATIVE"
• Promovarea recunoaşterii tot mai mare a culturii ca aspect vital al
politicilor publice la toate nivelurile;
• Promovarea accesului la participare şi participarea la cultură pentru toţi;
5. Dimensiunea Administrării: " PARTICIPARE ŞI COOPERARE"
• Promovarea implicării cetăţeneşti în realizarea şi executarea politicilor ;
• Promovarea şi modernizarea administraţiei publice şi a e-administraţie;
• Promovarea lucrului în reţele internaţionale şi colaborarea între marile
oraşe.

53
Adoptat de Adunarea Generală Anuală a EUROCITIES, la Porto, în 28 noiembrie2003.

37
 III. Agenda 21 Locala
"Agenda 21 Localã" este un plan de dezvoltare la nivel local, promovat de
Organizatia Natiunilor Unite în 1992 la Rio de Janeiro, în cadrul Conferintei Mondiale
pentru Mediu si Dezvoltare. "Agenda 21 Localã" promoveazã principiile dezvoltãrii
durabile la nivelul administratiilor locale, fiind aplicatã în peste 3000 de orase din
Europa. Succesul acestui program este conditionat de participarea publicã a comunitãtii
locale si de promovarea dezvoltãrii descentralizate, oferind o abordare integratã a
problemelor sociale, economice si de protectie a mediului. Implementarea ei trebuie sã
conducã la definirea obiectivelor, politicilor si actiunilor care sã facã posibilã cresterea
bunãstãrii si dezvoltarea comunitãtii locale.
Unitatea de invatare 28 al Agendei 21 face apel către toate comunităţile locale
ca acestea să-şi creeze propria lor agendă, care preia scopurile generale ale Agendei 21
pentru a le transpune în planuri şi acţiuni concrete pentru o anumită localitate.
Mecanismul de identificare si solutionare a problemelor este reflectat in Planul Strategic
de Actiuni pentru Dezvoltare Durabila a localitatii. Acest plan este elaborat cu
participarea nemijlocita a grupurilor majore (ONG-urile, societatile comerciale,
autoritatile publice locale, institutiile academice, sindicatele, etc.). Succesul acestui
program este conditionat de participarea publică a comunitătii locale si de promovarea
dezvoltării descentralizate, oferind o abordare integrată a problemelor sociale, economice
si de protectie a mediului.

Romania, ca parte semnatară a Convenţiei de la Rio, s-a angajat să întreprindă

demersuri pentru realizarea acestui document, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local.
Principiile care stau la baza întocmirii acestui document sunt:
progresul social, condiţionat de recunoaşterea şi admiterea nevoilor fiecărui
individ;
protejarea eficientă a mediului;
utilizarea raţională a rezervelor naturale;
păstrarea unui nivel ridicat de creştere economică şi ocupare a forţei de muncă
Avantajele Agendei Locale 21 sunt:
Dezvoltare descentralizată

38
 Promovarea de proiecte cheie pentru comunitatea locală
Asigurarea cadrului pentru finaţarea proiectelor locale de infrastructură
Promovarea parteneriatului public-privat
Implicarea tuturor actorilor locali
Instrumentele programului Agenda Locală 21 sunt:
Strategia Locală de Dezvoltare Durabilă
Planul Local de acţiune
Portofoliul de Proiecte Prioritare

Strategia Locală pentru Dezvoltare Durabilă este un document pe termen lung,

realizat prin efortul administraţiei publice şi prin implicarea instituţiilor locale. Structura
sa poate atinge trei părţi:
• Istoric şi capital natural (cadrul geografic, calitatea factorilor de mediu)
• Capitalul antropic, situaţia economică a zonei
• Obiective propuse în vederea dezvoltării localităţii
Planul Local de Acţiune pentru Dezvoltare Durabilă reprezintă planificare reală
pe termen mediu şi lung în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute în strategia locală.
Măsurile respective se concretizează prin programe şi proiecte.
Portofoliul de Proiecte Prioritare cuprinde acele programe şi proiecte care
răspund la problemele comunităţii locale, şi care pot conţine indicatorii de implementare,
ce urmează a fi realizaţi în viitorul apropiat.

Etapele realizării Agendei Locale 21:

1. stabilirea unei filozofii;
2. identificarea problemelor şi cauzelor;
3. formularea obiectivelor;
4. stabilirea priorităţilor;
5. stabilirea ţintelor;
6. stabilirea resurselor;
7. identificarea opţiunilor de acţiune;

39
 8. elaborarea programelor prin care vor fi atacate ţintele;
9. întocmirea Planului Local de Acţiune;
10. implementarea şi monitorizarea;
11. evaluarea şi corecţiile.

Porcesul de schimbare la nivel local presupune exisţa voinţei politice şi a

curajului, în sensul că autorităţile locale trabuie să înţeleagă necesitatea acestui demers.

40
Unitatea de invatare IV
Responsabilităţi în materie de dezvoltare şi planificare urbană în
România

4.1. Atribuţiile administraţiei publice centrale

Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este
coordonată de Guvern, care stabileşte, în raport cu conţinutul Programului de guvernare,
programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale.
Ministerul Dezvoltarii Regionale, Administratiei Publice si Fondurilor Europene
este organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului şi al
urbanismului, pe care îl conduce, exercitând şi controlul statului privind aplicarea
prevederilor cuprinse în documentaţiile specifice, având în această calitate următoarele
atribuţii:
a) coreleazã politicile si strategiile sectoriale de dezvoltare, pentru asigurarea unei
strategii guvernamentale coerente si durabile de dezvoltare teritorialã nationalã si
regionalã a României, în concordantã cu obiectivele domeniilor sale de activitate;
b) elaboreazã politica economicã în domeniile sale de activitate;
c) elaboreazã strategii pentru domeniile sale de activitate;
d) elaboreazã si implementeazã politicile de aplicare a strategiei nationale în domeniile
sale de activitate;
e) stabileste cadrul tematic, organizeazã si finanteazã programe/proiecte multianuale
pentru cercetarea, dezvoltarea si inovarea sectorialã prenormativã, inclusiv activitatea de
reglementare în domeniile sale de activitate, precum si alte activitãti de reglementare
specifice domeniilor sale de activitate, prin institutele nationale de cercetare-dezvoltare si
institutiile care functioneazã în coordonarea si/sau în subordinea si/sau sub autoritatea sa,
si asigurã valorificarea rezultatelor ca informatii/documente de interes public, destinate
beneficiului public;
f) asigurã conceptia unitarã a aplicãrii politicii de amenajare a teritoriului la nivel
national;
g) asigurã elaborarea, armonizarea si/sau avizarea, dupã caz, a:

41
1. Conceptului strategic de dezvoltare teritorialã România 2030, precum si a Sistemului
de indicatori pentru fundamentarea procesului de luare a deciziilor în scopul elaborãrii si
implementãrii planurilor de amenajare a teritoriului, a proiectelor strategice vizând
coeziunea teritorialã;
2. Strategiei nationale de dezvoltare teritorialã;
3. politicilor de dezvoltare teritorialã, în conformitate cu obiectivele strategice privind
coeziunea teritorialã;
4. planului de amenajare a teritoriului national;
5. planurilor de amenajare a teritoriului zonal regional, în scopul fundamentãrii planurilor
de dezvoltare regionalã;
6. planurilor de amenajare a teritoriului zonal, judetean, local, necesare solutionãrii unor
probleme specifice de importantã nationalã sau regionalã;
7. regulamentului general de urbanism;
8. documentatiilor de amenajare a teritoriului si urbanism;
9. planurilor de amenajare a teritoriului si de urbanism pentru zonele cu monumente
înscrise în Lista patrimoniului mondial;
10. planurilor nationale multianuale privind cresterea performantei energetice a clãdirilor.

In îndeplinirea atribuţiilor sale ministerul utilizează informaţii de sinteză la nivel

naţional din toate domeniile de activitate economică şi socială.
Celelalte ministere şi organe ale administraşiei publice centrale sunt obligate sa
furnizeze acestuia, la cerere, informatiile necesare pentru desfăşurarea activităţii de
amenajare a teritoriului şi de urbanism.

4.2. Atribuţiile administraţiei publice locale

Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism la nivel judeţean. In cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean,
municipal sau orăşenesc şi în cel al Consiliului General al Municipiului Bucureşti se
organizează şi funcţionează, potrivit legii, structuri specializate în domeniul amenajării
teritoriului şi al urbanismului, conduse de arhitectul-şef al judeţului, al municipiului sau
al oraşului, respectiv de arhitectul-şef al municipiului Bucureşti.

42
 În cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc şi în
cel al Consiliului General al Municipiului Bucureşti se organizează şi funcţionează,
potrivit legii, structuri specializate în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului,
conduse de arhitectul-şef al judeţului, al municipiului sau al oraşului, respectiv de
arhitectul-şef al municipiului Bucureşti.
Funcţia de arhitect-şef va fi ocupată, în condiţiile legii, de un funcţionar public
având de regulă formaţia de arhitect sau urbanist licenţiat al învăţământului superior de
lungă durată.
În comune atribuţiile arhitectului-şef vor fi îndeplinite de către un funcţionar
public din aparatul propriu al consiliului local respectiv, cu atribuţii în domeniu şi
pregătit în acest sens.
În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală
şi judeţeană, pe lângă fiecare consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească,
respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia tehnică de
amenajare a teritoriului şi de urbanism, organism consultativ cu atribuţii de avizare,
expertiză tehnică şi consultanţă.
Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism este formată din
specialişti din domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului şi din reprezentanţi ai
instituţiilor tehnice, economice, sociale şi de protecţie a mediului cu care administraţia
publică locală colaborează pentru desfăşurarea activităţilor de amenajare a teritoriului şi
de urbanism.
Componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei tehnice de amenajare
a teritoriului şi de urbanism sunt aprobate de consiliul judeţean, consiliul local municipal,
orăşenesc, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, la
propunerea preşedintelui consiliului judeţean, primarului, respectiv a primarului general
al municipiului Bucureşti, pe baza recomandărilor asociaţiilor profesionale din domeniul
amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor, ale instituţiilor de învăţământ
superior şi ale arhitectului-şef.
Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism avizează din punct de
vedere tehnic documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi
studiile de fundamentare sau cercetările prealabile.

43
 Avizele date de Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism se
supun deliberării şi aprobării consiliului judeţean, consiliului local, respectiv Consiliului
General al Municipiului Bucureşti, după caz.
La şedinţele de avizare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului şi de
urbanism nu pot participa la luarea deciziei membrii care au calitatea de autor al
documentaţiilor - proiectelor, supuse avizării.
Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului se semnează de
profesionişti calificaţi în domeniu prin licenţă sau studii postuniversitare de specialitate
acreditate conform legii, precum şi de alţi profesionişti cu drept de semnătură.
Dreptul de semnătură pentru documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism se stabileşte pe bază de regulament elaborat de Ministerul Dezvoltarii
Regionale si Locuintei, în colaborare cu Asociaţia Profesională a Urbaniştilor din
România, precum şi cu alte organizaţii profesionale în domeniul amenajării teritoriului şi
al urbanismului.
Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură, precum şi
Regulamentul referitor la organizarea şi funcţionarea Registrului urbaniştilor se aprobă
prin hotărâre a Guvernului.
Specialiştii calificaţi în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care
dobândesc dreptul de semnătură, se înscriu în Registrul urbaniştilor.
Consiliul judeţean stabileşte orientările generale privind amenajarea teritoriului şi
organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism. În acest scop coordonează activitatea consiliilor locale şi le
acordă asistenţă tehnică de specialitate.
Consiliul judeţean asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de
amenajare a teritoriului naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare
a teritoriului şi de urbanism pentru teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ,
asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului judeţean, a planurilor zonale de
amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform prevederilor
legii.
Consiliul judeţean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze
o documentaţie de amenajare a teritoriului sau de urbanism, în vederea asigurării aplicării

44
unor prevederi cuprinse în programele de dezvoltare a judeţului; solicitarea se transmite
consiliului local, însoţită de expunerea motivelor care au stat la baza hotărârii consiliului
judeţean şi de termenul fixat pentru elaborarea sau modificarea documentaţiei.
În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al
urbanismului consiliul judeţean utilizează informaţii de sinteză la nivelul judeţului din
toate domeniile de activitate economico-socială.
Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să
furnizeze cu titlu gratuit autorităţilor publice judeţene şi locale informaţii din domeniile
lor de activitate pentru teritoriul judeţului respectiv, iar consiliile locale sunt obligate să
furnizeze informaţii referitoare la dezvoltarea economico-socială şi urbanistică a
localităţilor.
Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism
desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale şi asigură respectarea
prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism
aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor
componente ale comunei sau oraşului.
Consiliul local cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în
activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Consiliul local cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare
urbanistică a localităţilor şi cu instituţii, agenţi economici, organisme şi organizaţii
neguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local.
În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al
urbanismului consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate
economico-socială.
Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale,
agenţii economici, organismele şi organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară
activitatea la nivel local au obligaţia să furnizeze cu titlu gratuit informaţiile necesare în
vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel local.

45
 4.3.Participarea cetăţenilor la activităţile de amenajare a teritoriului şi de
urbanism
Comunicarea cu cetăţenii într-o democraţie cu tradiţie este un proces gradat, care
presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se suprapun peste cele două niveluri
de comunicare, ca parte a unui model ideal de implicare a cetăţenilor.
Primul nivel este informarea, care presupune eforturi atât din partea cetăţenilor,
cât şi din partea administraţiei. Administraţia publică este datoare să emită informaţii
către cetăţeni privind activitatea şi planurile sale pentru ca aceştia să poată înţelege
direcţiile prioritare ale politicii administrative.
Al doilea nivel se referă la consultarea cetăţenilor, aceasta fiind acţiunea
autorităţilor pentru identificarea necesităţilor cetăţenilor, pentru evaluarea priorităţilor
unor acţiuni sau colectarea de idei şi sugestii privind o anumită problemă.
Patru lucruri stau la baza comunicării cu cetăţenii. Acestea sunt:
 Administraţie care este deschisă să implice cetăţenii în activitatea complexă a
procesului de guvernare;
 Transferul continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni;
 Modalităţi eficiente prin care administraţia culege informaţii de la cetăţeni.
 Cetăţeni informaţi care înţelegând problemele îşi onorează obligaţia de a participa ca
parteneri egali în activităţile administraţiei.
Comunicarea cu cetăţenii reprezintă combinaţia acestor elemente - informaţie,
comunicare şi implicare în relaţia care se stabileşte între administraţie şi cetăţeni – astfel
încât activităţile administraţiei sunt dezvoltate şi susţinute în aşa fel încât să corespundă
cât mai mult posibil nevoilor şi dorinţelor cetăţenilor.
Există diferite modalităţi de împărtăşire a informaţiilor publicului, iar România a
făcut progrese considerabile în acest domeniu. Doar pentru o trecere în revistă, iată
câteva modalităţi de bază de împărtăşire a informaţiei publicului larg şi care includ:
 Ziare
 Întâlniri publice
 Buletine oficiale
 Conferinţe
 Publicaţii tipărite

46
 Programe şi anunţuri TV şi radio
 Web site-uri
 Informaţii stradale
 Compartimente de Relaţii cu Publicul
Majoritatea administraţiilor sunt familiarizate cu toate aceste modalităţi de diseminare
a informaţiilor, şi multe dintre ele le folosesc în mod obişnuit.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură organizarea şi
desfăşurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.
Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice:
a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind
amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor;
b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale privind elaborarea unor
documentaţii de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, precum şi scopul pentru care acestea
sunt elaborate;
c) conţinutul documentaţiilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism care urmează să fie
supuse aprobării, conform legii.
Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îşi exprimă opţiunile şi
opiniile privind prevederile programelor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare
urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a acestora, şi se
realizează prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării şi desfăşurarea anchetei
publice.
Informarea şi consultarea populaţiei se desfăşoară diferenţiat, în funcţie de
amploarea şi de importanţa documentaţiei de amenajare a teritoriului sau de urbanism,
potrivit procedurilor stabilite la nivel central

47
Unitatea de invatare V
Cadrul general privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

5.1.Consideraţii generale
Teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă şi
este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării. Gestionarea spaţială a
teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă, desfăşurată
în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile
societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european. Gestionarea spaţială a teritoriului
asigură indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitatea
pentru o utilizare eficientă a teritoriului. Gestionarea se realizează prin intermediul
amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi
complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia
patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în
localităţile urbane şi rurale.
Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie:
• globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un
ansamblu integrat;
• funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe
valori de cultură şi interese comune;
• prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung
a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi
să ţină seama de acestea în aplicare;
• democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei
politici la adoptarea deciziilor.
Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:
a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor
planurilor de amenajare a teritoriului;
b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea
teritoriului localităţilor;

48
 c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor,
definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura,
amenajări şi plantaţii.
Activitatea de amenajarea a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare cu
respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei,
descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor,
precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să
asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi
dezvoltare proprie.

5.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismul

Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul
întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel
naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării,
urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre
acestea. Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al
României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi
integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele:
a) dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea
specificului acestora; b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
c) gestionarea în spiritul dezvoltării durabile a peisajului, componentă de bază a
patrimoniului natural şi cultural şi a resurselor naturale;
d) utilizarea raţională a teritoriului, prin limitarea extinderii necontrolate a localităţilor şi
conservarea terenurilor agricole fertile;.
Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor,
prin elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi integrată,
pe termen scurt, mediu şi lung.
Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe
baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea obiectivelor

49
are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din
acestea.
Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor
urbane şi rurale, în acord cu potenţialul economic, social, cultural şi teritorial al acestora
şi cu aspiraţiile locuitorilor
Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele: a)
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii; b)
crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap; c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile
urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite; d) protejarea şi punerea
în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; e) asigurarea calităţii cadrului
construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale; f) protejarea
localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism constau în
transpunerea la nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor, politicilor şi
programelor de dezvoltare durabilă în profil teritorial, precum şi urmărirea aplicării
acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate legal aprobate.
Strategiile, politicile şi programele de dezvoltare durabilă în profil teritorial, se
fundamentează pe Strategia de dezvoltare teritorială a României.
Strategia de dezvoltare teritorială a României este documentul programatic pe
termen lung prin care sunt stabilite liniile directoare de dezvoltare teritorială a României,
bazat pe un concept strategic, precum şi direcţiile de implementare pentru o perioadă de
timp de peste 20 de ani, la scară regională, interregională, naţională, cu integrarea
aspectelor relevante la nivel transfrontalier şi transnational
În procesul de implementare, Strategia de dezvoltare teritorială a României se
bazează pe:
a) sistemul de politici publice teritoriale, în conformitate cu obiectivele Strategiei
de dezvoltare teritorială a României şi cu evoluţiile din domeniu la nivelul Uniunii
Europene;

50
 b) metodologia de prioritizare a proiectelor, astfel încât investiţiile publice care
decurg din Strategia de dezvoltare teritorială a României să fie considerate investiţii
publice de interes naţional;
c) sistemul naţional de observare a dinamicii teritoriale, elaborare a scenariilor de
dezvoltare teritorială, evaluare a impactului teritorial al politicilor şi pe sisteme de
fundamentare tehnică a deciziilor în dezvoltarea teritorială;
d) crearea de parteneriate interinstituţionale, intersectoriale şi teritoriale pentru
promovarea şi implementarea proiectelor strategice vizând coeziunea teritorială.
În elaborarea Strategiei de dezvoltare teritorială a României, trebuie urmărite
principiile strategice privind:
a) racordarea teritoriului naţional la reţeaua europeană şi intercontinentală a
polilor de dezvoltare şi a coridoarelor de transport;
b) dezvoltarea reţelei de localităţi şi structurarea zonelor funcţionale urbane;
c) promovarea solidarităţii urban-rural şi dezvoltarea adecvată a diferitelor
categorii de teritorii;
d) consolidarea şi dezvoltarea reţelei de legături interregionale;
e) protejarea, promovarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultural.
Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism au ca obiect:
a) cercetarea în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului şi elaborarea
studiilor de fundamentare a strategiilor, politicilor şi documentaţiilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism;
b) constituirea, întreţinerea, extinderea şi dezvoltarea bazei de date urbane şi
teritoriale standardizate şi compatibile, inclusiv în conformitate cu directiva INSPIRE
transpusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/2010 privind instituirea Infrastructurii
naţionale pentru informaţii spaţiale în România, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 190/2010;
c) elaborarea strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare urbană şi
teritorială;
d) elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului;
e) elaborarea documentaţiilor de urbanism;
f) gestionarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

51
 g) elaborarea de acte cu caracter normativ sau de normative în domeniu;
h) monitorizarea şi controlul privind transpunerea în fapt a strategiilor, politicilor,
programelor şi operaţiunilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

5.3. Reţeaua naţională de localităţi

Reţeaua naţională de localităţi este compusă din localităţi urbane şi din localităţi
rurale, ierarhizate pe ranguri.
Potrivit Legii 351/2001, ierarhizarea localităţilor pe ranguri este următoarea:
a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană;
b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel
european;
c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de
echilibru în reţeaua de localităţi;
d) rangul III - oraşe;
e) rangul IV - sate reşedinţă de comună;
f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor şi
oraşelor.
Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea
consiliilor locale, cu consultarea populaţiei prin referendum şi a instituţiilor implicate, în
condiţiile legii, cu respectarea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi minimali.
Principalii indicatori, elementele şi nivelurile de dotare prevăzute de lege pentru
ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a
impozitelor şi taxelor.
În zonele lipsite de oraşe pe o rază de 25-30 km Guvernul, cu participarea
autorităţilor administraţiei publice locale, va acţiona în mod prioritar pentru:
a) modernizarea unor localităţi rurale cu rol de servire în zona de influenţă;
b) declararea de noi oraşe, promovând programe speciale de coparticipare la susţinerea
financiară a dezvoltării instituţionale, necesare în vederea înfiinţării acestor noi oraşe.
În vederea dezvoltării echilibrate a teritoriului din zona Capitalei României şi a
municipiilor de rangul I unităţile administrativ-teritoriale de bază din aceste zone se pot

52
asocia într-un parteneriat voluntar în scopul înfiinţării de zone metropolitane aferente
spaţiului urban. Asocierea contribuie la întărirea complementarităţilor între aceste unităţi
şi factorii de decizie interesaţi în dezvoltarea teritoriului.
Zonele metropolitane funcţionează ca entităţi independente fără personalitate
juridică. Zonele metropolitane pot funcţiona pe un perimetru independent de limitele
unităţilor administrativ-teritoriale, stabilit de comun acord de autorităţile administraţiei
publice locale.
Asociaţia zonei metropolitane, cu acordul consiliilor locale şi cu consultarea
populaţiei în condiţiile legii, în a cărei rază teritorială s-a constituit, adoptă programul de
dezvoltare a zonei.
În vederea optimizării evoluţiei marilor aglomerări urbane, prin lege se pot
înfiinţa în cadrul acestora zone de dezvoltare. Legea va prevedea perimetrul, durata de
funcţionare, cadrul instituţional de administrare, precum şi facilităţile acordate.
În vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii
necontrolate a localităţilor urbane şi a asigurării de spaţii de agrement şi recreare, în
planurile urbanistice elaborate şi aprobate potrivit legii se va prevedea înfiinţarea de
centuri sau zone verzi în jurul Capitalei României şi al municipiilor de rangul I.
Planurile de dezvoltare naţională, regionale, inclusiv cele transfrontaliere şi de
dezvoltare pentru integrarea în spaţiul european, precum şi cele sectoriale se vor elabora
pe baza prevederilor secţiunilor Planului de amenajare a teritoriului naţional - Căi de
comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, precum şi
ale altor secţiuni ale Planului de amenajare a teritoriului naţional aprobate prin lege.

LOCALITĂŢI URBANE

1. Principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor

urbane:

Nr.
Indicatori minimali Municipiu Oraş
crt.

1.1. Număr de locuitori 25.000 5.000

1.2. Populaţia ocupată în activităţi neagricole 85 75

53
 (% din totalul populaţiei ocupate)
1.3. Dotarea locuinţelor cu instalaţii de 80 70
alimentare cu apă
(% din totalul locuinţelor)
1.4. Dotarea locuinţelor cu baie şi WC în 75 55
locuinţă (% din totalul locuinţelor)
1.5. Număr de paturi în spitale la 1.000 de 10 7
locuitori
1.6. Număr de medici care revin la 1.000 de 2,3 1,8
locuitori
1.7. Unităţi de învăţământ postliceal liceal sau altă formă
de învăţământ
secundar
1.8. Dotări culturale şi sportive săli de spectacol, săli de spectacol,
eventual biblioteci publice, spaţii
teatre, instituţii pentru activităţi sportive
muzicale,
biblioteci publice,
stadion, sălide sport
1.9. Locuri în hoteluri 100 50
1.10. Străzi modernizate 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.11. Străzi cu reţele de distribuţie a apei 70 60
(% din lungimea totală a străzilor)
1.12. Străzi cu conducte de canalizare 60 50
(% din lungimea totală a străzilor)
1.13. Epurarea apelor uzate staţie de epurare cu staţie de epurare cu
treaptă treaptă mecanică
mecanică şi biologică
1.14. Străzi cu reţele de hidranţi exteriori pentru 70 60
stingerea incendiilor (% din lungimea
totalăa străzilor)
1.15. Spaţii verzi (parcuri, grădini publice, 15 10
scuaruri) - m2/locuitor
1.16. Depozit controlat de deşeuri, cu acces parc public grădină publică
asigurat

2. Ierarhizarea localităţilor urbane existente pe ranguri

Rangul Statutul localităţii Numărul de localităţi

0 municipiu, capitală 1
I municipii 11
II municipii 81
III oraşe 172

54
 TOTAL LOCALITĂŢI URBANE: 265

3.Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul 0 şi ale localităţilor

urbane de rangul I

3.1. Localizare geografică favorabilă:

Situare geostrategică de interes internaţional sau european, constituind centre de dezvoltare şi

atractivitate, localizate în lungul axelor majore de căi de comunicaţie de importanţă
internaţională/europeană.

3.2. Populaţie:

a. număr important de locuitori: minimum 200.000 de locuitori;

b. formare profesională de înaltă specializare: forţă de muncă cu o calificare superioară şi pregătire
continuă, caracterizată prin flexibilitate/dinamism;
c. identitate proprie: identificarea caracterului specific al oraşului simultan cu conştiinţa
apartenenţei sale la grupa oraşelor de acelaşi rang.

Accesibilitate:

• La nivel internaţional, paneuropean: accesibilitate directă la reţeaua majoră de căi de

comunicaţii paneuropene (rutiere, feroviare, navale şi aeriene)
• La nivel naţional: accesibilitate la reţeaua de căi de comunicaţii naţionale (autostrăzi, drumuri
expres, căi ferate cu viteză mare/sporită, căi navigabile maritime sau fluviale, porturi,
aeroporturi).

Funcţiuni economice:
bază economică la înalt nivel tehnologic şi flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale
şi de natură informatică).

3.4. Nivel de dotare/echipare:

Localităţile asigură un potenţial de găzduire/primire a unor funcţii şi echipamente ale căror importanţă,
calitate şi capacitate corespund standardelor/cerinţelor europene. Caracterul internaţional sau european
al acestor localităţi constă în caracterul şi dimensiunea internaţională sau europeană a funcţiilor şi
echipamentelor lor.

3.5. Principalele categorii şi tipuri de dotări, echipamente pentru rangurile 0 şi I:

▪ instituţii de decizie politică, juridică şi economică de importanţă internaţională, naţională sau

regională:
▪ Parlament, Guvern, ministere şi alte instituţii centrale, instanţe supreme (Curtea
Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ), ambasade etc.;
▪ sedii ale administraţiei publice locale, sedii de servicii descentralizate în teritoriu ale
ministerelor şi ale altor organe centrale, judecătorii, tribunale, parchete, sedii ale
organizaţiilor politice, sedii de sindicat, fundaţii, sedii ale unor organizaţii
neguvernamentale etc.;
▪ instituţii naţionale şi regionale de reputaţie internaţională/europeană sau active în domeniul
relaţiilor internaţionale/europene:
▪ sedii ale filialelor organismelor internaţionale, mari instituţii naţionale cu caracter
ştiinţific de deschidere internaţională/europeană (academie, centre şi institute naţionale
de cercetare etc.);

55
 ▪ sedii pentru congrese şi conferinţe, sedii pentru expoziţii şi târguri, hoteluri - de lux şi de
mare capacitate, şcoli internaţionale, birouri pentru profesiuni recunoscute pe plan
internaţional, de arbitraj internaţional etc.
▪ instituţii străine şi internaţionale cu sediul permanent:
▪ firme şi bănci străine, diverse alte instituţii social-economice, culturale şi ştiinţifice,
organizaţii internaţionale neguvernamentale, instituţii ştiinţifice străine (şcoli,
universităţi), consulate şi alte reprezentanţe diplomatice, comerciale, turistice etc.
▪ diferite organizaţii cu sucursale, filiale şi agenţii în străinătate:
▪ sedii financiar-bancare, de asigurări, sedii ale unor organizaţii culturale şi ştiinţifice;
▪ alte dotări/echipamente:
▪ educaţie, cercetare ştiinţifică: universităţi, institute de învăţământ superior diversificate,
institute naţionale de cercetrae sau filiale ale acestora;
▪ sănătate: clinici universitare şi spitale;
▪ cultură: muzee, teatre dramatice, de comedie, de revistă, de păpuşi, operă, operetă,
filarmonică, săli de concerte, săli polivalente, mari biblioteci, edituri, tipografii;
▪ comerţ, servicii comerciale prestate populaţiei şi agenţilor economici: centre de comerţ
şi de afaceri, burse de valori şi de mărfuri, servicii comerciale diversificate şi de înaltă
calitate;
▪ mass-media: sistem cu rază de difuzare şi acoperire internaţională/europeană sau
regională, agenţii de presă, posturi naţionale şi regionale de radio şi televiziune;
▪ sport, agrement: complexuri sportive, stadioane, săli de competiţii sportive de nivel
internaţional/european, naţional sau regional, piscine, patinoare artificiale, bază
turistică şi de agrement diversificată, parcuri, grădini botanice, zoologice, cazinouri,
cluburi pentru sport şi agrement etc.;
▪ protecţia mediului: agenţii de protecţie a mediului şi servicii ecologice dotate cu
echipamente specifice pentru menţinerea unui mediu de calitate (organizarea auditului
de mediu, igiena urbană etc.);
▪ alimentare cu apă şi canalizare: reţele de alimentare cu apă, sistem colector de
canalizare, staţie de epurare;
▪ culte: centre ecumenice, mitropolii, episcopii, arhidioceze, dioceze, centre ale cultelor
autorizate;
▪ transport/comunicaţii: aeroporturi internaţionale, gări feroviare racordate la reţeaua
europeană, servicii de poştă cu acoperire internaţională;
▪ ordine publică, apărarea ţării şi siguranţă naţională: instituţii specifice şi racordate la
organizaţii internaţionale.

4. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul II

4.1. Municipii reşedinţă de judeţ

4.1.1. Populaţie

• de la circa 50.000 la circa 200.000 de locuitori

• zona de influenţă: circa 200.000-500.000 de locuitori

4.1.2. Rază de servire: circa 60-80 km

4.1.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la cel puţin două sisteme majore de căi de comunicaţie
(traseu de cale ferată principală, drumuri naţionale ce tranzitează sau pornesc din acel loc, eventual
aeroport, porturi şi/sau gări fluviale)

4.1.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi al serviciilor
productive, social-culturale şi informative cu rază de servire prioritar judeţeană

56
4.1.5. Nivel de dotare-echipare:

• instituţii de decizie politică, administrativă, juridică de importanţă judeţeană:

o sedii ale administraţiei publice locale; sedii de servicii descentralizate în teritoriu ale
ministerelor şi ale altor organe centrale neguvernamentale;
o judecătorii, tribunale, procuratură, parchet şi alte instituţii juridice; sedii de partid, de
sindicat, sedii ale organizaţiilor neguvernamentale;
• educaţie, cercetare ştiinţifică:
o institute de învăţământ superior sau filiale ale acestora, colegii, institute sau filiale ale
unor institute naţionale de cercetare;
• sănătate, asistenţă socială:
o spital clinic universitar sau spital general, spitale de specialitate, staţie de salvare
judeţeană, asistenţă de specialitate (boli cronice, persoane cu handicap, recuperări
funcţionale, centre psihiatrice), cămine de bătrâni, centre de recuperare, orfelinate etc.;
• cultură:
o case de cultură cu săli de spectacol, eventual teatre, săli de concert, de expoziţie, de
conferinţe, săli polivalente, cluburi, muzee, biblioteci, edituri, tipografii etc.;
• comerţ, servicii comerciale prestate populaţiei şi agenţilor economici:
o centre comerciale, camere de comerţ, centre de afaceri, burse de valori şi de mărfuri,
magazine specializate pentru vânzări cu ridicata şi cu amănuntul, magazine de
prezentare, servicii diversificate de înaltă calitate; posibilităţi de organizare a unor
târguri importante;
• turism:
o hoteluri de 3 stele cu cel puţin 200 de locuri;
• mass-media:
o mass-media judeţeană (posturi de radio şi de televiziune), publicaţii cotidiene sau
periodice;
• finanţe, bănci, asigurări:
o sucursale sau filiale ale unităţilor financiar-bancare şi de asigurări;
• sport, agrement:
o zone de recreare şi agrement, grădini zoologice, săli de competiţii sportive de nivel
naţional/regional, judeţean, stadioane şi alte dotări diversificate pentru petrecerea
timpului liber şi sport (săli polivalente, terenuri de sport, piscine, eventual patinoare
artificiale etc.);
• protecţia mediului:
o agenţii de protecţie a mediului şi servicii dotate cu echipamente specifice pentru
menţinerea unui mediu de calitate şi a igienei urbane;
• alimentare cu apă şi canalizare:
o reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
o lăcaşuri de cult, episcopii, sedii eparhiale, vicariate, subcentre ale cultelor autorizate;
• transport/comunicaţii:
o gări, autogări, transport în comun, centrale telefonice automate, fax, poştă etc;
• ordine, securitate:
o instituţii specifice cerinţelor la nivel judeţean.

4.2. Alte municipii

4.2.1. Populaţie

• de regulă între 25.000 şi circa 70.000 de locuitori;

• din zona de influenţă: între circa 30.000 şi circa 100.000 de locuitori

4.2.2. Rază de servire: circa 20 km

57
4.2.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la calea ferată, drum naţional, drum judeţean şi accese
facile ale localităţilor din zona de influenţă

4.2.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi terţiar, eventual
şi din agricultură

4.2.5. Nivel de dotare-echipare:

• administraţie publică, autorităţi judecătoreşti, partide politice, sindicat:

o sedii ale administraţiei publice locale; judecătorie, parchet, sedii de partid, de sindicat şi
alte asociaţii;
• educaţie, cercetare ştiinţifică:
o gimnazii, licee generale şi de specialitate, colegii, şcoli de maiştri;
o filiale ale unor institute de cercetare;
• sănătate, asistenţă socială:
o spital general, staţie de salvare, dispensar, leagăn de copii, creşe, cămine de bătrâni;
• cultură:
o case de cultură, cinematograf, biblioteci publice, muzee, săli de expoziţie, club etc.
• comerţ, servicii comerciale:
o unităţi comerciale diversificate: magazine universale şi specializate, supermagazine,
piaţă agroalimentară;
o unităţi pentru prestări de servicii diversificate şi/sau flexibile;
• turism:
o hotel de 3 stele cu minimum 50 de locuri;
• finanţe, bănci, asigurări:
o sucursale sau filiale ale unităţilor financiar-bancare şi de asigurări;
• sport, agrement:
o stadioane, terenuri şi săli de sport (competiţii de nivel judeţean sau local), alte spaţii
destinate sportului, grădini publice şi alte spaţii verzi amenajate pentru petrecerea
timpului liber;
• protecţia mediului:
o servicii dotate cu echipamente specifice pentru protecţia mediului, monitorizarea
emisiilor poluante şi igiena urbană;
• alimentare cu apă şi canalizare:
o reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
o protopopiate, parohii;
• transport/comunicaţii:
o gară, autogară, poştă, centrală telefonică;
• ordine, securitate:
o poliţie, obiective specifice.

5.Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor urbane de rangul III

5.1. Populaţie:

• de regulă de la circa 5.000 la circa 30.000 de locuitori;

• din zona de influenţă: între circa 5.000 şi 40.000 de locuitori

5.2. Rază de servire: circa 10-20 km

5.3. Accesul la căile de comunicaţie: acces direct la drum naţional sau judeţean, la centrul de rang
superior şi legături facile cu localităţile din zona de influenţă

58
5.4. Funcţiuni economice: capacităţi de producţie din domeniul secundar (industrie prelucrătoare şi
construcţii), terţiar (servicii sociale şi comerciale) şi primar (industrie extractivă, agricultură, piscicultură,
silvicultură)

5.5. Nivel de dotare-echipare:

• administraţie publică, autorităţi judecătoreşti şi asociaţii:

- primărie, judecătorie, parchet, tribunal, notariat, sedii pentru diferite asociaţii;

• educaţie:
- învăţământ preşcolar, primar, gimnazial, liceal;
• sănătate, asistenţă socială:
- spital general sau secţie-spital, maternitate, dispensar policlinic, staţie de salvare, creşă,
farmacie, cămin de bătrâni;
• cultură:
- casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică, muzee, sală de expoziţii, club etc.
• comerţ, prestări de servicii:
- magazine universale şi magazine specializate, piaţă agroalimentară;
• turism:
- hotel de două stele cu minimum 50 de locuri;
• finanţe-bănci, asigurări:
- sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi societăţi de asigurare, C.E.C.;
• sport, agrement:
- terenuri, eventual stadion mic, săli de sport, eventual pentru competiţii locale, grădini publice şi
alte spaţii verzi amenajate;
• protecţia mediului:
- serviciu de protecţie a mediului;
• alimentare cu apă şi canalizare:
- reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare;
• culte:
- lăcaş de cult;
• transport-comunicaţii:
- autogară, eventual gară, poştă, centrală telefonică;
• ordine, securitate:
- sedii de poliţie şi de jandarmerie.

59
Unitatea de invatare VI
Documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism

6.1.Consideraţii generale
Prin documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism se înţelege:
• planurile de amenajare a teritoriului,
• planurile de urbanism,
• regulamentul general de urbanism,
• regulamentele locale de urbanism.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director,
iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale. Propunerile cu caracter
director stabilesc strategiile şi direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu la diverse
niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin reglementări specifice în limitele
teritoriilor administrative ale oraşelor şi comunelor. Prevederile cu caracter director
cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru
toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate
persoanele fizice şi juridice.

6.2.Documentaţii de amenajare a teritoriului

Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:
a) Planul de amenajare a teritoriului naţional;
b) Planul de amenajare a teritoriului zonal;
c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.
Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă
sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întregul teritoriu
al ţării. Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din secţiuni specializate.
Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional şi ale secţiunilor sale
devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază.
Secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt:
• Căi de comunicaţie,
• Ape,

60
 • Zone protejate,
• Reţeaua de localităţi,
• Zone de risc natural,
• Turismul,
• Dezvoltarea rurală.
Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director şi reprezintă
expresia spaţială a programului de dezvoltare socioeconomică a judeţului. Planul de
amenajare a teritoriului judeţean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului
naţional, cu Planul de amenajare a teritoriului zonal, cu programele guvernamentale
sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare.
Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru
celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism care le detaliază. Fiecare judeţ
trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean şi să îl reactualizeze periodic,
la 5-10 ani, în funcţie de politicile şi de programele de dezvoltare ale judeţului.
Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în
vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi:
a) intercomunale sau interorăşeneşti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de
bază, comune şi oraşe;
b) interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi;
c) regionale, compuse din mai multe judeţe.

6.3.Documentaţii de urbanism
Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi
reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii.
Documentaţiile de urbanism transpun la nivelul localităţilor urbane şi rurale propunerile
cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Documentaţiile de urbanism au caracter de reglementare specifică şi stabilesc
reguli ce se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul
parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea
certificatelor de urbanism.
Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:

61
 a) Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia;
b) Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;
c) Planul urbanistic de detaliu.
Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională.
Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl actualizeze la 5-
10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi
acţiunilor de dezvoltare. Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt,
la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la:
a) stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul
administrativ al localităţii;
b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;
d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;
e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice;
g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite,
amenajate şi plantate.
Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
a) evoluţia în perspectivă a localităţii;
b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
c) traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de
amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.
Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată şi asigură
corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic general a
unei zone delimitate din teritoriul localităţii.
Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
a) organizarea reţelei stradale;
b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii
urbane;
c) modul de utilizare a terenurilor;

62
 d) dezvoltarea infrastructurii edilitare;
e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
f) protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.
Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul:
a) zonelor centrale ale localităţilor;
b) zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi
agrement, a parcurilor industriale, a parcelărilor;
c) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi.
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii
se face de regulă în Planul urbanistic general.
Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică, prin
care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a
unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai
multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate.
Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la:
a) asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
b) permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi
amenajările;
c) relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
d) compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi
plantaţiilor;
e) regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.
Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită
a prevederilor stabilite prin Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal sau pentru
stabilirea condiţiilor de construire.
Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice,
juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a
regulamentelor locale de urbanism.
Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-
teritorială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent
Planului urbanistic zonal, cuprinde şi detaliază prevederile Planului urbanistic general şi

63
ale Planului urbanistic zonal referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor,
precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite, amenajărilor şi
plantaţiilor.

6.4.Certificatul de urbanism
Aplicarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se
asigură prin eliberarea certificatului de urbanism. Acesta este actul de informare cu
caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face
cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în
vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare,
potrivit legii.
Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea prin
licitaţie a lucrărilor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea
actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. În cazul vânzării sau
cumpărării de imobile certificatul de urbanism cuprinde informaţii privind consecinţele
urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism fiind în acest caz
facultativă.
Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană
fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora
îi este supus respectivul bun imobil.
Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire,
amenajare sau plantare. În certificatul de urbanism se va menţiona în mod obligatoriu
scopul eliberării acestuia.
Pentru aceeaşi parcelă se pot elibera mai multe certificate de urbanism, dar
conţinutul acestora, bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, şi
celelalte reglementări în domeniu trebuie să fie aceleaşi pentru toţi solicitanţii. În acest
scop nu este necesară solicitarea actului de proprietate asupra imobilului, în vederea
emiterii certificatului de urbanism.
Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente privind:
a) regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra
imobilului şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra

64
 acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia; prevederi
ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra
imobilului - zone protejate, zone în care acţionează dreptul de
preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de
construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând
monumentele istorice din România;
b) regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii admise
sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în
zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei;
c) regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului,
coeficientul de utilizare a terenului, dimensiunile minime şi maxime ale
parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă, circulaţii
şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a
construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi
maximă admisă.
Certificatul de urbanism se emite de aceleaşi autorităţi ale administraţiei publice
locale care, potrivit competenţelor stabilite de legislaţia în vigoare, emit autorizaţiile de
construire.
Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de la
data înregistrării cererii acestuia. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se
stabileşte de către emitent conform legii, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.

6.5. Autorizarea executării lucrărilor de construcţii

Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de
construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la
solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii
- ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei
legi.
Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi
utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea
autorizaţiei de construire.

65
 Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei
publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege,
referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor.
Autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu respectarea prevederilor
documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.
Autorizaţia de construire se eliberează pentru:
a) lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, schimbare de
destinaţie sau de reparare a construcţiilor de orice fel, precum şi a instalaţiilor aferente
acestora, cu unele excepţii;
b) lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare,
restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care
urmează să fie efectuate la construcţii reprezentând monumente istorice, inclusiv la cele
din zonele lor de protecţie, stabilite potrivit legii;
c) lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare şi
reabilitare privind căi de comunicaţie, inclusiv lucrări de artă, reţele şi dotări
tehnicoedilitare, lucrări hidrotehnice, amenajări de albii, lucrări de îmbunătăţiri funciare,
lucrări de instalaţii de infrastructură, noi capacităţi de producere, transport, distribuţie a
energiei electrice şi/sau termice, precum şi de reabilitare şi retehnologizare a celor
existente;
d) împrejmuiri şi mobilier urban, amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe şi alte lucrări de
amenajare a spaţiilor publice;
e) lucrări de foraje şi excavări necesare în vederea efectuării studiilor geotehnice,
prospecţiunilor geologice, exploatărilor de cariere, balastiere, sonde de gaze şi petrol,
precum şi alte exploatări de suprafaţă sau subterane;
f) lucrări, amenajări şi construcţii cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării
execuţiei lucrărilor de bază, dacă nu au fost autorizate o dată cu acestea;
g) organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau de rulote;
h) lucrări de construcţii cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de
expunere situate pe căile şi spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame,
precum şi anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole situate în extravilan;
i) cimitire - noi şi extinderi.

66
 Autorizaţiile de construire se emit de preşedinţii consiliilor judeţene, de primarul
general al municipiului Bucureşti sau de primari,
Autorizaţia de construire se emite în cel mult 30 de zile de la data înregistrării
cererii, pe baza documentaţiei depuse, care va cuprinde:
a) certificatul de urbanism;
b) dovada titlului asupra terenului şi/sau construcţiilor;
c) proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
d) avizele şi acordurile legale necesare, stabilite prin certificatul de urbanism;
e) dovada privind achitarea taxelor legale.
Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte o perioadă de
valabilitate de cel mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este obligat
să înceapă lucrările. În această situaţie, valabilitatea autorizaţiei se extinde pe toată durata
de execuţie a lucrărilor prevăzute prin autorizaţie, în conformitate cu proiectul tehnic.
Neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite conduce la
pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea unei noi autorizaţii de
construire. În situaţia în care caracteristicile nu se schimbă faţă de autorizaţia iniţială, se
va putea emite o nouă autorizaţie de construire, fără a fi necesar un nou certificat de
urbanism.
Investitorul are obligaţia să înştiinţeze autoritatea emitentă a autorizaţiei de
construire, precum şi Inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei la care vor începe
lucrările autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a lucrărilor fără
înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data începerii lucrărilor se
consideră ca fiind ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei.
O dată cu depunerea cererii de emitere a autorizaţiei de construire solicitantul are
obligaţia să prezinte o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că imobilul -
teren şi/sau construcţii - nu face obiectul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe
judecătoreşti. În caz contrar documentaţia se restituie solicitantului, care o va depune spre
autorizare numai după soluţionarea definitivă în instanţă a litigiului.
Demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea, parţială sau totală, a construcţiilor şi
instalaţiilor aferente construcţiilor, a instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, inclusiv
elementele de construcţii de susţinere a acestora, închiderea de cariere şi exploatări de

67
suprafaţă şi subterane, precum şi a oricăror amenajări se fac numai pe baza autorizaţiei
de desfiinţare obţinute în prealabil de la autorităţile publice.
Autorizaţia de desfiinţare se emite în aceleaşi condiţii ca şi autorizaţia de
construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor
aferente acestora.
Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări care nu modifică
structura de rezistenţă, caracteristicile iniţiale ale construcţiilor sau aspectul arhitectural
al acestora:
a) reparaţii la împrejmuiri, acoperişuri, învelitori sau terase, atunci când nu se schimbă
forma acestora şi materialele din care sunt executate;
b) reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează forma,
dimensiunile golurilor şi tâmplăriei;
c) reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit;
d) zugrăveli şi vopsitorii interioare;
e) zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi culorile
clădirilor;
f) reparaţii la instalaţiile interioare, la branşamentele şi racordurile exterioare, de orice
fel, aferente construcţiilor, în limitele proprietăţii, montarea sistemelor locale de încălzire
şi de preparare a apei calde menajere cu cazane omologate, precum şi montarea
aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a consumurilor de utilităţi;
g) reparaţii şi înlocuiri la pardoseli;
h) reparaţii şi înlocuiri la finisaje interioare şi exterioare tencuieli, placaje, altele
asemenea -, la trotuare, la ziduri de sprijin şi la scări de acces, fără modificarea calităţii şi
a aspectului elementelor constructive;
i) lucrări de întreţinere la căile de comunicaţie şi la instalaţiile aferente;
j) lucrări de investigare, cercetare, expertizare, conservare şi restaurare a componentelor
artistice ale construcţiilor cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al autorităţii
administraţiei publice judeţene sau locale, după caz;
k) lucrări de foraje şi sondaje geotehnice pentru construcţii de importanţă normală sau
redusă, situate în afara zonelor de protecţie instituite pentru zăcăminte acvifere;

68
 l) lucrări de construcţii funerare subterane şi supraterane, cu avizul administraţiei
cimitirului.

Anexă
Definirea termenilor utilizaţi
1. Aprobare - opţiunea forului deliberativ al autorităţilor competente de încuviinţare
a propunerilor cuprinse în documentaţiile prezentate şi susţinute de avizele tehnice
favorabile, emise în prealabil. Prin actul de aprobare (lege, hotărâre a Guvernului,
hotărâre a consiliilor judeţene sau locale, după caz) se conferă documentaţiilor putere de
aplicare, constituindu-se astfel ca temei juridic în vederea realizării programelor de
amenajare teritorială şi dezvoltare urbanistică, precum şi a autorizării lucrărilor de
execuţie a obiectivelor de investiţii.
2. Avizare - procedura de analiză şi exprimare a punctului de vedere al unei comisii
tehnice din structura ministerelor, administraţiei publice locale ori a altor organisme
centrale sau teritoriale interesate, având ca obiect analiza soluţiilor funcţionale, a

69
 indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente prezentate prin
documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Avizarea se concretizează
printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) cu caracter tehnic şi obligatoriu.
3. Caracter director - însuşirea unei documentaţii aprobate de a stabili cadrul
general de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, prin
coordonarea acţiunilor specifice. Caracterul director este specific documentaţiilor de
amenajare a teritoriului.
4. Caracter de reglementare - însuşirea unei documentaţii aprobate de a impune
anumiţi parametri soluţiilor promovate. Caracterul de reglementare este specific
documentaţiilor de urbanism.
5. Circulaţia terenurilor - schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de
exploatare asupra terenurilor prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie, concesiune,
arendare etc.
6. Competenţa de avizare/aprobare - abilitarea legală a unei instituţii publice şi
capacitatea tehnică de a emite avize/aprobări.
7. Dezvoltare durabilă - satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite
dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare.
8. Dezvoltare regională - ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor şi programelor de
dezvoltare sectorială pe arii geografice, constituite în "regiuni de dezvoltare", şi care
beneficiază de spirijinul Guvernului, al Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi
naţionale şi internaţionale interesate.
9. Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism - ansamblu de piese
scrise şi desenate, referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia
existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajare a teritoriului şi de
dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată.
10. Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu
de viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificul
activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizării
administrativ-teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul de
dotare social-culturală şi de echipare tehnico-edilitară. În funcţie de specificul şi de

70
 ponderea activităţii economice dominante, de numărul de locuitori, caracterul fondului
construit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor, de nivelul de dotare social-culturală şi de
echipare tehnică localităţile se împart în două mari grupe: localităţi urbane şi localităţi
rurale.
11. Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată
în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o
influenţă socioeconomică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.
12. Localitate rurală (sat) - localitate în care:
a. majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură,
pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de
modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;
b. majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole,
silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vederea
declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua
spre localităţile de tip urban.
13. Unităţi administrativ-teritoriale - potrivit legii unităţile administrativ-teritoriale
sunt comunele, oraşele şi judeţele. Unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt oraşele
şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi.
14. Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură
localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate
urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi
geografic oraşul are două componente:
a. componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren
ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale,
de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţ etc.) şi extravilanul care
reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;
b. componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de
populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe
teritoriul localităţii.
Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind
strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate

71
 deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au
condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii.
15. Comună - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală
reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în
funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în
care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă.
16. Teritoriu administrativ - suprafaţă delimitată prin lege pentru judeţe, municipii,
oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii şi
livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de
infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al
statului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa
aferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.
17. Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu
de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico-administrativ, social-cultural, economic
etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi localităţi rurale.
18. Ierarhizarea funcţională - clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de
importanţa în reţea şi de rolul teritorial, a localităţilor urbane - asigurându-se un sistem de
servire a populaţiei eficient din punct de vedere economic şi rurale - şi social şi o
dezvoltare echilibrată a localităţilor în teritoriu.
19. Rang - expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în
cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc., în
raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl
implică în alocarea de resurse. Această importanţă trebuie să îşi găsească corespondentul
şi în nivelul de modernizare.
20. Zonă metropolitană - zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat
voluntar, între marile centre urbane (Capitala României şi municipiile de rangul I) şi
localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care
s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.
21. Centură verde - zonă delimitată în jurul Capitalei României şi al municipiilor de
rangul I, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii

72
 necontrolate a acestor municipii şi a asigurării spaţiilor suplimentare de agrement şi
recreare.
22. Zonă de dezvoltare - perimetru delimitat în cadrul teritoriului administrativ al
unui municipiu sau în cadrul unei zone metropolitane în care se propun unele facilităţi de
natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de
capital străin sau autohton.
23. Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi care
sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de intercondiţionare şi de
cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor economice, a aprovizionării cu produse
agroalimentare, a accesului la dotările sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de
infrastructură şi cu amenajări pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de
influenţă sunt în relaţie directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.
24. Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de protecţie a
mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.
25. Parcelare - acţiunea urbană prin care o suprafaţă de teren este divizată în loturi
mai mici, destinate construirii sau altor tipuri de utilizare. De regulă este legată de
realizarea unor locuinţe individuale, de mică înălţime.
26. Politici de dezvoltare - mijloacele politico-administrative, organizatorice şi
financiare, utilizate în scopul realizării unei strategii.
27. Programe de dezvoltare - ansamblu de obiective concrete propuse pentru
realizarea politicilor de dezvoltare.
28. Protecţia mediului - ansamblu de acţiuni şi măsuri privind protejarea fondului
natural şi construit în localităţi şi în teritoriul înconjurător.
29. Regimul juridic al terenurilor - totalitatea prevederilor legale prin care se definesc
drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea sau exploatarea terenurilor.
30. Regiune frontalieră - regiune care include arii situate la frontieră, delimitată în
scopul aplicării unei strategii comune de dezvoltare de o parte şi de alta a frontierelor şi al
realizării unor programe, proiecte şi acţiuni de cooperare.
31. Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean,
zonă funcţională) ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu

73
 de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (economice, demografice, de servicii, politico-
administrative etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi rurale.
32. Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de
cooperare economică, socială şi culturală, de amenjare a teritoriului şi protecţie a
mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.
33. Structură urbană - totalitatea relaţiilor în plan funcţional şi fizic, pe baza cărora se
constituie organizarea unei localităţi sau a unei zone din aceasta şi din care rezultă
configuraţia lor spaţială.
34. Servitute de utilitate publică - sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi
utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Măsura de protecţie a bunurilor imobile
publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât dacă este continuă în
documentaţiile de urbanism aprobate (având drept consecinţă o limitare administrativă a
dreptului de proprietate).
35. Strategie de dezvoltare - direcţionarea globală sau pe domenii de activitate, pe
termen scurt, mediu şi lung, a acţiunilor menite să determine dezvoltarea urbană.
36. Structură urbană - modul de alcătuire, de grupare sau de organizare a unei
localităţi ori a unei zone din aceasta, constituită istoric, funcţional şi fizic.
37. Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată de lege, pe trepte de organizare
administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale
(municipiu, oraş, comună).
38. Teritoriu intravilan - totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale
localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul
urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate autoriza execuţia de construcţii şi
amenajări. De regulă intravilanul se compune din mai multe trupuri (sate sau localităţi
suburbane componente).
39. Teritoriu extravilan - suprafaţa cuprinsă între limita administrativ-teritorială a
unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.
40. Teritoriu metropolitan - suprafaţa situată în jurul marilor aglomerări urbane,
delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii reciproce de
influenţă în domeniul căilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al intrastructurii

74
 edilitare. De regulă limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a
localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte.
41. Teritoriu periurban - suprafaţa din jurul municipiilor şi oraşelor, delimitată prin
studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii de independenţă în domeniul
economic, al infrastructurii, deplasărilor pentru muncă, asigurărilor cu spaţii verzi şi de
agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc.
42. Zonă defavorizată - arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel
puţin una dintre următoarele condiţii:
a. au structuri productive monoindustriale care în activitatea zonei
mobilizează mai mult de 50% din populaţia salariată;
b. sunt zone miniere în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri
colective în urma aplicării programelor de restructurare;
c. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici apar
concedieri colective care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor care au
domiciliul stabil în zona respectivă;
d. rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
e. sunt lipsite de mijloace de comunicaţie şi infrastructura este slab
dezvoltată.
43. Zonă funcţională - parte din teritoriul unei localităţi în care, prin documentaţiile
de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se determină funcţiunea dominantă existentă şi
viitoare. Zona funcţională poate rezulta din mai multe părţi cu aceeaşi funcţiune
dominantă (zona de locuit, zona activităţilor industriale, zona spaţiilor verzi etc.).
Zonificarea funcţională este acţiunea împărţirii teritoriului în zone funcţionale.
44. Zonă de protecţie - suprafeţe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care
impun protecţia zonelor învecinate (staţii de epurare, platforme pentru depozitarea
controlată a deşeurilor, puţuri seci, cimitire, noxe industriale, circulaţie intensă etc.).
45. Zonă protejată - suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit
sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi
în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri
restrictive de protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.

75
76