Sunteți pe pagina 1din 9

C.

MARILE TIPURI DE AMENAJĂRI TURISTICE


ÎN ZONELE LITORALE
Tendinţa generală de litoralizare a spaţiilor de cazare turistică face ca turismul litoral să fie cel
mai răspândit tip de turism. În unele ţări, cum sunt cele din Maghreb, această specializare este
extremă: 70% din hotelurile marocane sunt localizate în zonele litorale, iar în Tunisia 85%.
Identificarea turismului litoral după localizarea capacităţilor de cazare este relativ uşor de
făcut. Lucrurile se complică atunci când criteriul de clasificare este cel al motivaţiilor
turistice. Unităţile statistice de bază nu permit distincţii clare între, de exemplu, turismul de
afaceri dintr-un oraş ca New York şi turismul de agrement pe plajele din preajma acestui oraş.
Situaţia este asemănătoare şi pentru Florida, considerată cea mai mare concentrare turistică de
pe glob. Cei peste 35 de milioane de vizitatori nu vin doar pentru plajele de la Miami. În
centrul peninsulei, lângă aeroportul oraşului Orlando, funcţionează un ansamblu gigantic de 6
parcuri de distracţii, care nu prea au legătură cu turismul litoral. În alte cazuri, zona litorală
este chiar eclipsată de atracţiile turistice de alte tipuri. De exemplu, Veneţia, oraş muzeu,
concentrează 60% din potenţialul hotelier regional, în timp ce Lido-ul veneţian, reprezintă un
spaţiu balnear îngust şi puţin atractiv.
Distincţia între aceste diferite tipuri de turism este importantă în măsura în care ele determină
o anumită structurare a spaţiului. Marea metropolă, situl cultural ori cel balnear prezintă
aspecte urbanistice şi arhitecturale diferite, ca şi tipuri diferite de echipare turistică.

I. APTITUDINILE BALNEARE ALE ZONELOR LITORALE


Tipul de litoral a jucat un rol de prim ordin în fondarea şi dezvoltarea staţiunilor turistice.
Implantările cele mai vechi au preferat coastele stâncoase. Astfel, la sfârşitul sec. al XVIII-lea
şi în tot sec. XIX, primii turişti au ales Riviera italiană pentru blândeţea iernilor locale, situl
adăpostit şi peisajul mediteranean, a cărui faimă a fost rapid consacrată.
Dimpotrivă, coastele joase şi cordoanele litorale au fost mult timp repulsive. Pe de o parte,
populaţiile locale au preferat să se aşeze spre interiorul uscatului, la adăpost de vânturile
puternice, de inundaţii, de ţânţari sau de eventualii piraţi. Pe de altă parte, lipsind aşezările,
nici primii turişti nu au frecventat litoralurile joase, considerate ca fiind nespectaculoase,
neatractive. Dacă primele amenajări turistice de pe ţărmurile joase ale Belgiei, din Languedoc,
sau Aqvitania datează din anii 1850-1860, abia marile implantări balneare destinate turismului
de masă se impun abia după un secol.
Apoi, moda s-a schimbat şi ea. Sejururile de iarnă, de tip contemplativ, au fost înlocuite cu
folosirea intensivă a plajei şi a apei mării, prin expunerea la soare, înot, sporturi pe nisip şi
sporturi nautice. Toate acestea sunt activităţi care se pot dezvolta fără nici un fel de
constrângere pe litoralurile joase, în timp ce ţărmurile stâncoase, adesea articulate, abrupte şi
periculoase, au caracter restrictiv (de ex. Monaco).

1.1. LITORALURILE REPULSIVE, CU POTENŢIAL TURISTIC REDUS.


a. Coastele mlăştinoase şi aluvionar-argiloase
Coastele cu mangrove din zona tropicală, mlaştinile din mediile temperate oceanice (cele cu
Watt ale Germaniei, cu Wash britanice, mlaştinile litoralului vandeean din Franţa, cele din
jurul complexului lagunar Razim-Sinoie în România etc.) au făcut rareori obiectul unor
amenajări turistice de anvergură. De asemenea, zonele deltaice, cu mediile lor semimarine, cu
numeroase lacuri, mlaştini şi canale (Delta Dunării, Delta Ronului, Delta Volgăi, Delta
Mississippi etc.), estuarele (Elbei, Tamisei, Senei, Loarei, Girondei etc.) şi riasurile
(cantabrice, bretone) pot fi atractive pentru excursii de o zi, dar sunt repulsive faţă de marile
complexe de cazare turistică.
În astfel de zone litorale, adesea linia ţărmului este mobilă, se deplasează spre larg ori spre
interior, ceea ce împiedică fixarea de instalaţii turistice solide. Uneori aceste spaţii despart
regiuni turistice litorale remarcabile (Delta Ronului, între Coasta de Azur şi Coasta
Languedoc). În astfel de situaţii, implantările balneare sunt localizate la marginea deltelor sau
a estuarelor (Estoril, lângă estuarul fluviului Tage, La Baule, lângă estuarul Loarei, Deauville
lângă estuarul Senei etc.). La sfârşitul sec. al XIX-lea, locuitorii capitalei Argentinei, Buenos
Aires, preferau să-şi petreacă vara la 450 km distanţă spre sud, la Mar del Plata, evitând apele
tulburi ale estuarului Rio de la Plata, din imediata apropiere a oraşului.
Spaţiile de tip repulsiv, care dispun totuşi de amenajări balneare însemnate, atrag fluxuri
turistice relativ minore, din categoria turismului pentru natură (Camargue, Delta Dunării etc.).
Delta Dunării este un spaţiu de tip rezervaţie naturală, în care autorităţile încearcă să dezvolte
turismul verde. Ca urmare, cei 4150 kmp. ai Deltei Dunării au fost declaraţi de UNESCO
rezervaţie a biosferei. Câteva moteluri, hoteluri şi campinguri propun sejururi pentru pescuit,
vizitarea mediului umed şi observarea avifaunei, care atrag anual circa 30 mii de turişti.
Turismul din Delta Dunării este astfel incomparabil mai redus faţă de cel antrenat de marile
staţiuni balneare din sectorul sudic al ţărmului românesc, cu mari capacităţi de cazare
(Mamaia – 30 mii de locuri, Năvodari – 11 mii de locuri).

b. Coastele cu faleze înalte


Falezele din Kent şi East Sussex (în Anglia) au atras puţine staţiuni balneare, la fel ca şi
sectoarele înalte ale coastelor Normandiei din Franţa. Aici, concentrările turistice corespund
micilor sectoare de litoral jos şi accesibil. Situaţia este asemănătoare şi în cazul unor insule
vulcanice lipsite de plaje, ca de exemplu coasta de SE a Insulei Reunion sau coasta de nord a
Insulei Tenerife, din Arhipelagul Canarelor.

c. Coastele cu platforme stâncoase


Zonele litorale caracterizate de prezenţa unor largi platforme stâncoase prelungite inclusiv sub
apă sunt prea puţin pretabile curei heliomarine şi băilor de mare. În mediul tropical, aşa
numitul beach-rock (gresia de plajă) poate apărea atunci când plaja este îngustată şi coborâtă
prin eroziune, iar băile de mare nu se mai pot face în condiţii agreabile. De exemplu, în
Barbados, hotelurile construite în faţa acestui tip de coaste au fost nevoite să se doteze cu
piscine.

LITORALURILE CU APTITUDINI TURISTICE MEDII


Litoralurile balneare de tip ghirlandă, în care se asociază succesiv golfurile nisipoase cu
falezele sau coastele stâncoase fac parte din această categorie. Un bun exemplu de acest tip îl
constituie coastele bretone din NV Franţei, care permite atât băile de mare şi de soare, cât şi
activităţile de vizitare a unor peisaje de o mare diversitate şi spectaculozitate. Acest tip de
litoral este potrivit pentru noile forme de practici balneare, cu accent pe diversitate şi
dinamism, care să răspundă cerinţelor tot mai mari şi mai variate ale turistului consumator. Pe
sectoare de coastă relativ apropiate, astfel de spaţii oferă plaje atractive la golfuri adăpostite,
sporturi de tip surfing, bazine atractive pentru navigaţie (Golful Morbihan) sau poteci pentru
plimbări de-a lungul coastelor, chiar mici trasee de escaladă.
LITORALURILE ATRACTIVE (COASTELE JOASE ŞI NISIPOASE)
Coastele joase, nedeltaice, formate în urma ultimelor transgresiuni marine, sunt uşor de
amenajat şi concentrează spaţiile balneare cele mai semnificative.

Litoralurile cu lido, formate din cordoane sau insule litorale nisipoase sunt în general bine
echipate şi suportă densităţi turistice mari, fie că e vorba de Marea Adriatică (Rimini), de
Marea Neagră (Mamaia) sau de Languedoc-Roussillon.

Coastele nisipoase ale litoralurilor cu dune au aptitudini medii (la Marea Mânecii şi la Marea
Nordului), chiar mediocre atunci când dunele sunt mari şi instabile (litoralul gascon).

CONCLUZIE

O aptitudine turistică redusă nu înseamnă neapărat şi absenţa marilor staţiuni balneare. Astfel,
Coasta de Azur, cu riviera sa îngustă, a devenit una din cele mai importante regiuni turistice
din lume. De regulă, rivierele s-au dezvoltat în sec. al XIX-lea şi sunt o consecinţă a altei
logici turistice decât cea care a dus la formarea ex-nihilo a staţiunilor balneare contemporane.
Nu există, deci, reguli stricte în valorificarea potenţialului turistic litoral, ci doar tendinţe.
Apoi, ca în orice analiză geografică, trebuie ţinut cont de scara de analiză. La scară locală,
constrângerile naturale pot fi decisive. Dimpotrivă, la scară regională, aptitudinile balneare
diferite pot duce la extinderea activităţilor turistice în spaţiile vecine, conturându-se astfel
regiuni cu ofertă turistică variată, atractivă.

II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE UNEI MARI STAŢIUNI


BALNEARE
Litoralurile devin din ce în ce mai atractive pe măsură ce societatea se modernizează şi
activităţile social-economice se intensifică. Apar numeroase spaţii de cazare, de servicii şi
destindere, mari sectoare litorale fiind structurate şi transformate astfel de practicile turistice.
Uneori iau naştere spaţii litorale polivalente, în care se alătură cartiere de vilegiatură cu
cartiere rezidenţiale pentru localnici (Miami, Nisa), alteori se conturează staţiuni balneare cu
totul noi, de mari dimensiuni, construite pornind de la zero (Ibiza în Baleare, El-Kantaoui în
Tunisia, La Baule în Franţa, Mamaia în România). Acestea vor constitui subiectul analizei
noastre.

2.1. Structura unei staţiuni balneare


a. Facilităţile pentru băile de apă. Marile staţiuni balneare se localizează de regulă pe plajele
familiale, adică acolo unde se poate face baie în condiţii de siguranţă, fără a se cere aptitudini
sportive deosebite. În acest sens, importante sunt caracteristicile dinamicii apei marine şi
temperatura.

În privinţa dinamicii apei, acolo unde hula marină este frecventă şi puternică, iau naştere
valuri mari, care modelează nisipul submers, formând depresiuni alungite şi praguri
subacvatice succesive. În timpul fazelor mareice, prin depresiunile respective curg curenţi
puternici, periculoşi, pentru că pot antrena turiştii spre larg. Aşa este cazul coastei gascone din
sud-vestul Franţei (unde anual se îneacă 40-50 de turişti, în ciuda măsurilor de securitate) sau
cel al coastei nordice a Portugaliei, unde în sezon sunt mobilizaţi numeroşi gardieni de coastă
care nu permit turiştilor să intre în apă în perioadele cu hulă. Situaţia este similară în Golful
Guineei, din vestul Africii. Aici, cele câteva staţiuni balneare sunt localizate tot pe litoral, dar
complexele hoteliere se grupează în jurul piscinelor, marea servind doar ca decor.

Temperatura este un element determinant în alegerea destinaţiilor turistice litorale. Cei mai
mulţi autori apreciază că limitele minime pentru o practică turistică acceptabilă sunt de 17-
18ºC pentru apa mării şi de 16-17ºC pentru aer. Ca atare, litoralurile mediteraneene şi cele
tropicale sunt avantajate. Aici se poate face baie de-a lungul întregului an.

Pe coastele europene, temperatura medie a apei este, în august, de 18ºC în sudul Pen.
Bretagne, de 16-17ºC la Marea Mânecii şi Marea Nordului, până în sudul Mării Baltice. Pe
ţărmurile Norvegiei, deşi mult mai aproape de polul nord apa se menţine la 12-13ºC, datorită
influenţei benefice a curentului cald al Atlanticului de Nord (prelungire a Gulf Stream).

La latitudini similare, ţărmurile occidentale ale celorlalte continente sunt defavorizate, ca


urmare a ascensiunii unor curenţi, care aduc ape reci din adânc. În Atlantic, Portugalia,
Marocul şi chiar Insulele Canare prezintă ape litorale relativ răcoroase, datorită curentului
rece al Canarelor. La Tenerife, de exemplu, temperatura apei se menţine între 18 şi 23 de
grade în tot cursul anului (la doar 27º de latitudine nordică). În Pacific, Curentul Californiei,
de asemenea, aduce ape reci şi generează frecvente ceţuri. Ca urmare, turiştii frecventează
litoralul, însă nu pentru cură heliomarină, ci mai degrabă pentru sporturi nautice. Există, deci,
obiceiuri şi practici diferite de turism litoral.

b. Salubritatea apelor litorale este o condiţie tot mai importantă pentru atractivitatea turistică
a unui spaţiu litoral. Pe de o parte, o dată cu accentuarea industrializării şi mai ales a
litoralizării industriei, în anii 60 şi 70, gradul de poluare al apelor litorale a crescut foarte
mult. Marile complexe portuare şi industriale (industrie chimică, rafinarea petrolului,
petrochimie, siderurgie, construcţii de maşini etc.) sunt adesea amplasate în apropierea
spaţiilor balneare cele mai solicitate. Ambele se localizează predilect în cadrul litoralurilor de
tip interfaţă economică şi sunt, deci, tot mai aglomerate antropic. Poluanţilor industriali
deversaţi în mare li se adaugă cantităţi crescute de ape menajere intens poluate chimic şi
organic, precum şi aportul în poluanţi al fluviilor ce se varsă în proximitatea acestor litoraluri.
Astfel de exemple sunt numeroase: coastele nordice ale Mării Mediterane în sectorul francez
(cu activităţile de la Montpellier, Marsilia, Nisa, Toulon şi aportul fluviului Rhone) coastele
nordice ale Adriaticii (Bologna, Veneţia, Puerto Marghera, Trieste şi fluviul Pad) litoralul
nord-vestic la Mării Negre (cu Dunărea, Nistrul, Niprul, Donul şi industriile litorale din
Ucraina, România şi Bulgaria), litoralul portughez (cu industriile oraşelor Porto şi Lisabona şi
aportul fluviilor Douro şi Tajo) etc. etc.

Accentuarea poluării a mers în paralel cu intensificarea turismului litoral. Treptat însă, o dată
cu creşterea nivelului de trai şi cu divesificarea ofertei turistice litorale, au crescut şi
pretenţiile clientelei. S-au accentuat preocupările privind calitatea mediului, iar opţiunile
turiştilor au tins să ţină cont şi de salubritatea apei litorale. În Franţa, încă din 1972 a fost pusă
la punct o reţea naţională de observare a calităţii apelor litorale. Rezultatele analizelor chimice
şi bacteriologice sunt făcute publice la începutul fiecărui sezon, iar apele litorale sunt
clasificate pe categorii de salubritate (A=bună şi foarte bună; B=satisfăcătoare; C=mediocră;
D=calitate proastă). În 1978, doar 78% din plajele franţuzeşti erau satisfăcătoare din punct de
vedere ecologic, fiind clasificate în categoriile A şi B. În anul 2000 ajunseseră la 94%.

Îmbunătăţirea calităţii apelor litorale în ultimele două decenii se datorează utilizării unor
tehnologii industriale pai puţin poluante şi, mai ales, înmulţirii staţiilor de epurare a apelor
litorale (de exemplu, în preajma Coastei de Azur, primele staţii de epurare a apelor uzate au
fost inaugurate abia în 1989, la Marsilia şi la Cannes).

O altă problemă este cea a difuzării informaţiilor privind calitatea apelor litorale. Tot în
Franţa, s-a instituit acordarea unei distincţii, sub forma „pavilionului albastru”, staţiunilor cu
ape de calitate. Ori, mai ales turiştii străini nu sunt toţi la curent cu diversele sisteme naţionale
de clasificare a staţiunilor în funcţie de salubritatea apei. Mai mult, în cazul în care intervin
anumite accidente poluatoare, există o mare reticenţă în difuzarea informaţiilor de acest tip, de
teama că arealul respectiv va fi evitat de turişti şi agenţii economici vor înregistra pierderi. De
exemplu, în 1988, în staţiunea La Baule, autorităţile nu au informat populaţia decât în ultima
săptămână a sezonului turistic că plaja sa a primit calificativul C (= calitate mediocră).

Nu toate ţările riverane unei mări sau unui ocean sunt însă la fel de avansate în ceea ce
priveşte sensibilizarea populaţiei şi instituţiilor în legătură cu astfel de probleme. Încă din
1972, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE) lansează „Planul Albastru” pentru
Mediterana, marea practic cel mai intens poluată şi cu capacităţi limitate de autorefacere.
Acest vast proiect nu a vizat dezvoltarea activităţii turistice, ea însăşi considerată ca un factor
poluant, dar practica turistică urma să fie una din beneficiare. După trei decenii de la lansarea
planului rezultatele sunt încă slabe. Disparităţile spaţiale s-au agravat. Ţările riverane din
Uniunea Europeană au făcut progresele cele mai mari (acestea erau şi cei mai mari
poluatori!). Celelalte, în lipsa resurselor financiare, şi-au amplificat gradul de poluare.

Un exemplu de situaţie problematică a salubrităţii apelor îl prezintă chiar staţiunile litorale


româneşti Mamaia şi Năvodari, situate între două mari surse de poluare: complexul
industrialo-portuar de la Midia-Năvodari, la nord, şi marele complex urban-portuar
Constanţa- Agigea, la sud. În plus, deriva litorală dinspre nord-est antrenează de-a lungul
ţărmului şi mare parte din poluanţii aduşi de fluviile Don, Nipru, Nistru şi Dunăre, afectând
calitatea apei şi pentru celelalte staţiuni situate la sud de Constanţa: Techirghiol, Eforie,
Costineşti, Olimp etc., Mangalia. Lipsa staţiilor de epurare a apelor uzate la Constanţa
accentuează şi mai mult fenomenul.

c. Plaja, element esenţial al staţiunii balneare litorale. Plaja este atât de importantă pentru o
staţiune balneară, încât acest cuvânt a intrat în denumirea multor staţiuni. Cuvinte ca plajă,
beach, plage, playa, strand se folosesc în mod curent pentru a identifica diversele staţiuni
balneare (Miami-Beach, Mamaia-Plajă, Playa Azul în vestul Mexicului, Cape Town Strand
etc.). Alteori, este chiar numele plajei cel care a devenit cu adevărat emblematic pentru oraşul
balnear (Copacabana sau Ipanema la Rio de Janeiro).

Calitatea plajelor căutate de turişti are tendinţa de a se modifica de-a lungul timpului. În sec.
al XIX-lea, pragurile din faţa mării au fost frecvent considerate ca prelungiri ale promenadei
litrale. Încă din perioada interbelică, acestea au fost ocupate de amatorii de băi marine şi de
destindere. Cererea evoluează.

Acumularea de material detritic trebuie să corespundă exigenţelor turiştilor. Galeţii, pietrişul


sau noroiul sunt evitate. Dimpotrivă, plaja cu nisip fin ocupă un loc de prim rang în
simbolistica balneară. Nisipurile de Aur de la Albena, din Bulgaria, sunt un adevărat tezaur
litoral, inclusiv simbolic, pentru această ţară. Pe anumite insule vulcanice, tipice sunt plajele
cu nisip negru. Ca urmare, la Tenerife (în Canare) de exemplu, pe una din plaje a fost
importat nisip alb din Africa de Sud, ceea ce a permis profesioniştilor din turism să prezinte
această plajă ca fiind cea mai reprezentativă pentru insulă.
Prin amenajări de mare anvergură, poate fi suplinită chiar şi lipsa plajei. Astfel, la Puerto la
Cruz, marea staţiune balneară din Tenerife, au fost amenajate vaste piscine cu apă de mare şi
o plajă artificială care ocupă platforma vulcanică situată la 5-6 metri deasupra nivelul mării, în
faţa apei. La Miami-Beach, la sfârşitul anilor 70, au fost pompaţi din larg nu mai puţin de 18
mil. mc. de nisip pentru a lărgi plaja prea îngustă. S-a format astfel o plajă stabilă, lungă de 18
km şi lată de 200 m, mai bine adaptată enormei concentrări turistice locale. Mari amenajări
ale plajelor s-au făcut şi pe litoralul românesc în anii 70 şi 80. Au fost amenajate astfel mici
golfuri, protejate prin diguri laterale şi diguri de tip sparge-val, şi au fost aduse sute de mii de
tone de nisip în diverse sectoare litorale.

Modificarea configuraţiei coastelor în urma amenajărilor portuare sau urbane a dus adesea la
îngustarea plajelor. În astfel de cazuri, colectivităţile locale au intervenit, pentru a-şi păstra
această importantă sursă de atractivitate şi de venituri. Exemplele sunt numeroase. Reamintim
că, la nivel planetar, 70% din plaje sunt în recul, 20% sunt stabile şi doar 10% au tendinţa de
lărgire (Paskoff, 1993).

d. Încărcarea turistică a plajei unei staţiuni balneare. Deosebit de importantă este


capacitatea de încărcare (carrying capacity) a unei plaje. Pe anumite cordoane litorale
mediteraneene ea poate atinge 8 la 10 mii de persoane pe hectar. O astfel de frecvenţă turistică
generează poluare şi necesită o gestiune planificată.

În realitate, deşeurile şi murdăria de pe o plajă au trei surse principale:


- deşeurile aduse de curenţi şi de valuri, aşa cum e cazul deşeurilor aduse pe litoralul
românesc, provenind de pe litoralul ucrainean al M. Negre sau din Dunăre;
- deşeurile lăsate pe plajă de turişti. Cantitatea acestora depinde de nivelul de civilizaţie
al turiştilor şi de cultura ecologică a lor şi a agenţilor turistici;
- deşeurile de origine animală, mai frecvente în oraşele staţiuni balneare, în care
localnicii sunt şi crescători de animale de casă.

Turistul va fi cu atât mai sensibil cu cât deşeurile sunt mai vizibile.

Din acest punct de vedere, diferenţa dintre o mare cu maree puternice şi una fără maree este
esenţială. Plajele de la Atlantic, spălate ritmic de maree ample, pun mai puţine probleme de
gestiune. Plajele mediteraneene sunt abia salubrizate de un regim mareic destul de slab. În
schimb, plajele de la Marea Neagră, în lipsa mareelor, acumulează timp îndelungat deşeurile,
abia furtunile mai puternice fiind în măsură să le cureţe parţial.

Soluţiile la fenomenul poluării sunt diverse, dar destul de costisitoare:


- colectarea deşeurilor cele mai vizibile, la începutul sezonului estival, prin grija
colectivităţilor locale sau prin acţiuni benevole, în cazul unor plaje mai puţin
frecventate (Bretagne);
- colectarea zilnică a deşeurilor, greblarea şi nivelarea nisipului, adesea în timpul nopţii,
în cazul plajelor cu mare concentrare de turişti (litoralul românesc);
- acţiuni de educare şi conştientizare a turiştilor pentru reducerea cantităţii de deşeuri şi
pentru strângerea lor în spaţii special amenajate;
- interzicerea comercializării pe plajă a produselor generatoare de deşeuri;
- penalizarea turiştilor care aruncă deşeuri pe plajă;
- penalizarea unităţilor turistice şi declasificarea staţiunilor care au insuficiente
preocupări pentru salubrizarea plajelor.
În ultimii 25 de ani, au apărut noi fenomene de poluare sezonieră, cum sunt mareele de alge
roşii din Adriatica sau verzi de pe litoralul Mării Negre ori de pe plajele Bretaniei, în NV
Franţei. În aceste cazuri, cauza o constituie înmulţirea complexelor de creştere intensivă a
animalelor (îndeosebi a porcinelor) din preajma ţărmurilor, respectiv abuzul de îngrăşăminte
agricole, care antrenează proliferarea algelor. Acumularea algelor în sezon este descurajantă
pentru practica turistică, datorită disconfortului la contactul cu acestea în apa mării şi ca
urmare a mirosului pestilenţial degajat în urma descompunerii. Soluţia imediată constă în
colectarea algelor din apa mării, operaţie pentru care există utilaje speciale, respectiv în
colectarea celor acumulate pe ţărm (de exemplu, în fiecare sezon turistic, de pe ţărmurile Pen.
Bretagne se strâng între 80 şi 100 de mii de tone de alge intrate în putrefacţie).

e. Amenajările realizate pe plajă. În cele mai multe ţări, plaja aparţine domeniului public
maritim. Aşa este în Franţa ca şi în România sau Bulgaria. Există însă şi un sistem de
concesionare a plajelor, care permite folosirea sa şi în regim privat. Însă nu în toate ţările se
aplică acest sistem de exploatare a plajelor. În Italia, de exemplu, fiecare plajă intens
frecventată este privatizată. Proprietarii nu lasă între ei decât înguste culoare de acces liber la
apa mării. În rest, plajele sunt îngrădite şi accesul se face contra cost. Acelaşi sistem se aplică
şi în Argentina. În marile staţiuni, ca Mar del Plata, accesul la litoral este cu plată. Dincolo de
limitele staţiunilor, pe întinsele plaje neamenajate, accesul este liber, dar ele sunt departe de
centrele urbane şi de terminalele de acces, deci nu intră în circuitele turismului de masă.

În cazul staţiunilor aglomerate, marginea dinspre uscat a plajei este înţesată de terase,
cafenele, cluburi, restaurante, unităţi de închiriere a articolelor pentru plajă, pentru jocuri
acvatice etc. În unele locaţii se închiriază chiar şi cabine familiale construite din lemn, răchită
(la M. Baltică) sau din pânză în dungi multicolore (Belgia).

f. Frontul de mare. Amenajarea faţadei maritime a staţiunilor a trecut prin mai multe faze, în
funcţie de progresul modei şi al practicilor de cură heliomarină. Subliniem că şi propagarea în
spaţiu a acestor modele, pe etape, cunoaşte anumite decalaje, începând cu modelul iniţial, cel
al staţiunilor de pe Coasta de Azur şi al britanice Brighton. De la ignorarea liniei litoralului
până la supraîncărcarea sa cu infrastructuri şi echipamente turistice, etapele au fost
următoarele:

-prima etapă, amenajarea promenadei litorale. Concepută în sec. al XIX-lea, promenada este
specifică oricărei staţiuni balneare litorale. Aceasta favorizează viaţa mondenă şi permite
turiştilor să profite de panoramă şi de aerul marin. Încă din anii 1810-1830, primele staţiuni se
dotează cu astfel de bulevarde de-a lungul litoralului. Mişcarea se amplifică în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea. Astfel, Corso del Imperatrice, creat la San Remo de aristocraţia
rusă, Promenade des Anglais la Nisa sau Croisette la Cannes sunt amenajate încă din anii
1810-1820 şi au devenit emblematice. În staţiunile de la Marea Mânecii, Marea Nordului şi
Baltica aceste promenade iau forma unui dig prelungit spre larg (cum este cel de la Brighton,
construit în 1925), la capătul căruia se află un cazinou ori cel puţin o cafenea-restaurant;

-a doua etapă, amenajarea peisagistică a promenadei litorale, prin aranjamente vegetale


exotice şi luxuriante, care să sublinieze blândeţea climatului şi să ofere un cadru romantic, de
tip tropical. Primii palmieri-curmal îşi fac apariţia la mijlocul sec. al XIX-lea pe promenada
Croisette la Cannes, apoi imediat şi la Nisa. Palmierul din Canare se răspândeşte rapid pe
rivierele franceză şi italiană.
În paralel cu aceste două etape, are loc densificarea instalaţiilor de cură şi de baie, amplasate
în apropierea litoralului, în timp ce hotelurile şi restaurantele preferă locaţii spre interior, în
poziţii relativ retrase faţă de frontul maritim. De exemplu, la Nisa, staţiunea s-a dezvoltat mai
întâi de-a lungul celebrului Sunset Boulevard, spre gară, cu spatele la mare.

-a treia etapă, construirea de vile şi hoteluri de-a lungul promenadei litorale, pe latura
dinspre interior, cu faţada orientată către mare. Fenomenul începe în anii 1860-1865, pe
măsură ce creşte numărul de vilegiaturişti. O dată cu amenajarea primelor căi ferate de-a
lungul Rivierei, presiunea umană creşte, vilele tind să fie tot mai somptuoase, apar hoteluri cu
mai multe etaje, care formează o faţadă construită aproape continuă, încă inundată de
vegetaţie. Promenada ia astfel aspect urban, în contrast cu interiorul staţiunii, prea puţin
urbanizat. Staţiunile tind să devină astfel adevărate oraşe-bulevard. Marile hoteluri construite
la sfârşitul sec. al XIX-lea (Negresco şi Beaurivage la Nisa, Carlton la Cannes etc.) sunt şi
astăzi adevărate embleme pentru staţiunile respective.

- a patra etapă, cea a „betonării” frontului de mare, afectează mai puţin vechile staţiuni
balneare, dar caracterizează multe din staţiunile dezvoltate începând cu mijlocul sec. XX, o
dată cu amplificarea turismului litoral de masă. În această etapă, procesul de densificare
lineară a amenajărilor turistice în front de mare devine rapid şi ia forme extreme. Staţiunea
Benidorm, pe Costa Blanca, în Spania, de exemplu, poate fi considerată un adevărat
Manhattan balnear, cu hotelurile sale tip zgârie nori care flanchează bulevardul litoral şi au o
capacitate de 300 mii de paturi. Situaţia este asemănătoare la Grande Motte în sudul Franţei,
la Ibiza în Baleare, la Mar del Plata, în Argentina, local la Rio de Janeiro (unde Hotelul
Meridian din Copacabana, cu cele 37 de etaje ale sale, are circa 100 m înălţime).

2.2. Organizarea spaţială a staţiunilor

Organizarea spaţială a staţiunilor prezintă numeroase variante de detaliu. În ansamblu, însă,


orice staţiune balneară litorală are caractere spaţiale asemănătoare, indiferent dacă este în
Europa, America, Asia sau Australia.

Zonele funcţionale sunt dispuse în funcţie de linia ţărmului, după cum urmează:
- fâşia de apă marină litorală, cu adâncimi mici, pretabilă pentru baie, dincolo de care
profunzimea permite practicarea unor sporturi nautice, astăzi în vogă, cum sunt
surfingul sau schiul nautic. Unele lucrări de amenajare pentru protejarea plajelor de
valurile mari se regăsesc în multe din staţiunile balneare litorale;
- linia ţărmului, care, în cazul mărilor cu maree ample, reprezintă o fâşie cu lăţimi
variabile, ce pot merge până la mai mulţi kilometri;
- plaja, cel mai adesea cu nisip de diferite granulometrii, dar şi cu alte tipuri de
materiale detritice, în general mai grosiere, ori chiar stâncoasă, când poartă alte
denumiri (prag premarin etc). Este exploatată fie în regim natural, cu acces liber,
îndeosebi acolo unde gradul de încărcare în sezon nu este prea mare, fie este
administrată complex (în regim public şi privat), caz în care suferă o serie de
amenajări şi lucrări de întreţinere. În general, se evită imobilizarea suprafeţei plajei
prin construcţii, terase etc., acestea concentrându-se în marginea plajei;
- promenada litorală, nelipsită din toate marile staţiuni balneare litorale. Sub formă de
bulevard, promenada este dublată spre plajă de terase, restaurante, bazine cu apă,
instalaţii de cură, terenuri de sport, discoteci, mici magazine pentru închirierea de
echipament sportiv, dispuse în general discontinuu şi cu regim de înălţime restrictiv,
pentru a nu obtura panorama mării; undeva, în prejma promenadei, se află şi parcul
(sau parcurile) de distracţii, uneori chiar un acvaland;
- frontul de mare. Pe latura dinspre uscat, promenada este închisă de un front aproape
continuu de hoteluri, restaurante, magazine, unităţi prestatoare de servicii, centre de
divertisment etc., cu aspect urban. În unele staţiuni vechi, ca şi în cele mai noi, după
anii 1980, concentrarea de tip front de mare este mai puţin conturată. Spaţiul are un
grad mai redus de ocupare, privilegiind deschiderile naturale, cu arhitectură peisageră
specifică;
- spaţiul rezidenţial dinspre interior, cu extinderi variabile, în funcţie de mărimea
staţiunii sau de restrictivităţile cadrului natural, prezintă în general un peisaj antropic
mai puţin urban, cu vile şi hoteluri înconjurate de vegetaţie, cu mici pieţe în care se
grupează construcţii edilitare, administrative şi de servicii indispensabile. Excepţie fac
staţiunile din marile oraşe, gen Nisa, Mar del Plata sau Rio de Janeiro, unde, spre
interior, staţiunea se continuă cu cartierele oraşelor respective.

Exceptând zonele litorale cu suport topografic restrictiv, trama stradală ia forme geometrice,
ca urmare a faptului că staţiunile au fost create de la zero, pe suprafeţe nelocuite, iar
amenajarea lor s-a făcut după principii arhitecturale şi urbanistice prestabilite. Cel mai adesea,
reţeaua stradală este rectangulară, aşa cum se întâmplă în mai toate micile staţiuni europene
sau americane din lungul ţărmurilor cu plaje. Rareori apar organizări stradale radiar-
concentrice.

În cazul staţiunilor mai recente (de exemplu La Grande Motte în Franţa sau Venus în
România), urbaniştii preferă o reţea stradală mai complicată, în care dominante sunt liniile
curbe. Predominante sunt străzile înguste şi aleile, în locul marilor bulevarde. Se caută nu
facilitarea circulaţiei auto, ci calmul deplasării pietoniere, într-un cadru cât mai agreabil, ferit
de aglomeraţia excesivă, cu multă verdeaţă şi orizonturi deschise spre compoziţii peisagere
inedite, diverse, surprinzătoare.