INCURSIUNE ÎN LUMEA AMINTIRILOR

1.1 Profilul singular al Amintirilor în literatura română

Opera şi personalitatea lui Ion Creangă au reprezentat dintotdeauna un

maxim interes, atât pentru critici cât şi pentru un ochi neavizat. Despre Creangă s-a
scris mult, mărturie stau cele peste o mie de referinţe bibliografice în care exegeţii
români şi străini au emis opinii la adresa operei şi autorului humuleştean. Creangă
ramâne un artist al litaraturii române, care s-a pus în slujba literaturii cu atât de
mult devotament şi talent, încât a fost considerat o emblemă a spiritului românesc.
Însă cum ar fi fost receptat Creangă fără opera lui singulară Amintiri din
Copilărie?
În scrierea Amintirilor, Creangă nu a avut drept suport niciun model, opera
sa nemaiavând vreun context care să fie reprezentat de opere asemenea. Fragmente
de copilării au fost introduse în opera noastră, până la Creangă, de Negruzzi,
Russo, Alecsandri, însă niciunul nu a practicat genul ficţional al amintirilor în
registrul comic. Întâmplările şi căutările timpului primei vârste constituia axa
tematică a operei lui Creangă.

1.2 Compoziţia
Opera este alcătuită din patru părţi şi, cu toate că acestea au fost publicate la
date diferite şi pot fi considerate opere diferite de ansamblu, de sine stătătoare,
Amintiri din copilărie se bucură de o structură armonioasă, având în acelaşi timp
unitate de stil şi tematică.
Primele trei părţi au apărut între anii 1881-1882, în revista Convorbiri
literare, în timp ce ultima parte, cea pe care Creangă a citit-o în timpul reuniunilor
cercului literar întemeiat de Beldiceanu, a fost publicată postum, în ediţia de la
Iaşi, la iniţiativa fiului său, Constantin Creangă. Majoritatea criticilor susţin ideea

1
că Amintirile s-ar datora, probabil, tot vreunui imbold eminescian, fiind deci un
rezultat al susţinerii litarare eminesciene.

1.3 Activitatea literară

În ceea ce priveţte activitatea sa literară, aceasta a atins apogeul în cursul
anului 1875, moment revelatoriu pentru destinul său literar, şi nu numai. După o
lungă perioadă de dezamăgiri, de crize şi de destituiri, perioadă în care povestitorul
a fost oprit de la lucrarea diaconiei pentru totdeauna, şi mai apoi destituit din
postul de institutor, anul 1875 în va readuce, în primul rând graţie sprijinului
acordat de Titu Maiorescu, în mijlocul corpului didactic, care ii va înlesni mai apoi
întâlnirea şi apropierea de Mihai Eminescu, cel de care va lega o strânsă prietenie
şi care va fi îndrumătorul său spiritual şi prietenul cal mai devotat.
Susţinere şi prietenia oferită de marele poet îi va asigura lui Creangă
succesul şi aprecierea în cadrul Junimii, acesta începând să fie receptat ca un
scriitor important, fiind solicitat de diferite publicaţii româneşti şi străine.
Încurajat de aceste prime succese, activitatea sa literara se va intensifica. Pe
lângă cele două lucrări didactice deja publicate, Metodă nouă de scriere şi citire
pentru uzul clasei I primare (1857) şi Învăţătorul copiilor (1871), Creangă va
scrie, practic, în acestă perioadă, cea mai mare parte din opera sa, aflându-se sub
influenţa benefică a jurnaliştilor.
Începând cu 1877 viaţa sa va cunoşte o altă turnură, prin declanşarea
aceleiaşi boli cu care şi mama sa a avut de lupat, epilepsia. Acestă bolă cumplită îi
va deregla întreaga activitate, influenţându-i, însă, creaţia doar cantitativ nu şi
calitativ. Crizele devin din ce în ce mai dese, starea de sănătate i se va înrăutăţi, iar
în decembrie 1889, la doar şase luni de la trecerea în nefiinţă a lui Eminescu,
Creangă îl va urma.

2
 1.4 Indecizia generică
Pornind de la raportul realitate-ficţiune, partea critică a operei sale va
cunoaşte o altă dispută, ce se va descoperi în intenţia de definire a textului literar
propriu-zis. Ce sunt Amintirile? Pagini de memorii scrise de autor şi prin care el
rememorează copilăria? Un bildungsroman, romanul unei bibliografii, al unei
deveniri? E o nuvelă, un reportaj liric sau poate un imn?
Amintirile din copilărie sunt greu de încadrat într-o specie literară, termenul
„amintiri” evidenţiind caracterul memorialistic-autobiografic chiar al operei.
Umbra de mister ce învăluie acest text a dat naştere, inevitabil, mai multor
polemici.
George Călinescu, cel care l-a impus pe Creangă, vedea în Amintiri „un
monolog întins”1 în care poveştile şi amintirile sunt părţi dintr-un întreg mai mare,
dintr-o „ intocmire dramatică”2. Pentru italianul Luigi Salvini, cel care în 1932 a
scris o micromonografie despre Creangă, Amintiri din copilărie este un roman
autobiografic, dovadă fiind prezenţa acelei perioade magice, idealizate, spacifică
oricărei autobiogarfii.
Opera este, în ochii criticului, rezultatul efortului creator al omului matur,
încărcat cu toate „complicaţiile psihologice”3 şi care observă că peste vechile
evenimente „dăinuieşte amintirea care înfrumuseţează, dăinuieşte”4 şi care
retrăieşte propriul trecut, reînviind copilul de odinioară, pe Nică, cel cu suflet
purificat.
Dar Amintirile nu sunt nici memorii nici roman de iniţiere, ele doar
mimează caracterul memorialistic, fiind un pretext memorialistic în vederea creării
adevăratei sale arte. Opera antrenează cititorul în acest joc, Amintirile se ascund în
spatele acestei false măşti memorialistice, iar misterul acestei opere stă în raportul
realitate-ficţiune, amintire-inovaţie. E drept că asupra unui lucru nu vor exista
polemici, că Amintirile sunt o capodoperă.

1
George Călinescu, Ion Creangă, viaţa şi opera, Editura Eminescu, 1987, p. 220.
2
Ibidem
3
Constantin Ciopraga, Expresivitatea lui Creangă, în viaţa românească, XVIII, 1964, p. 10.
4
Ibidem, p. 11.
3
 Titlul este oarecum impropriu formulat, pentru că lucrarea nu se opreşte în
momentul în care Nică, flăcău de acum, abandonează vârsta minunată şi Arcadia
sa, ci continuă cu vremea când începuse a-i mirosi a catrinţă, Creangă povestindu-
şi copilăria, nu cronologic, din cea mai fragedă pruncie până la plecarea la Socola,
seminarul din Iaşi.

1.5 Realitate-Ficţiune
Viaţa lui Ion Craengă a fost neîncetat supusă cercetării istoric-literare, sub
toate aspectele ei, în timp ce opera, respectiv Amintirile, nu a reprezentat un real
interes, majoritatea criticilor fiind tentaţi să abordeze opera ca pe o mixtură, între
aspectul istoric şi cel literar, prioritar fiind cel dintâi, devenind astfel incapabil să
facă o delimitare, să stabilească graniţa dintre aspectul „material de viaţă propriu-
zis” 5 şi cel literar, ficţional. Prezenţa unor elemente istorice au dus la convingerea
că Amintirile reprezintă o operă, în întregime, memorialistică, deci documentară.
Însă Creangă voia să facă artă şi nu să stabilească despre sine însuşi
adevărul istoric, spre a-şi feri ulterior bibliografia de greu inevitabilele
răstălmăciri. Judecăţi de valoare asupra operei, lucrări magistrale de altfel, sunt
făcute de nume mari ai criticii româneşti precum: George Călinescu, Tudor Vianu,
Vladimir Streinu, Zoe Dumitrescu Buşulega, Constantin Ciopraga, autori ai căror
lucrări au rămas puncte de referinţă pentru exegeza lui Creangă.
În galeria importanţilor exegeţi se înscrie şi Jean Boutière, cel care în 1930
îşi susţinea teză de doctorat cu titlul: La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, acesta
fiind unul din studiile cele mai temeinice care s-au făcut despre marele
humuleştean.
Teza este cu adevărat remarcabilă din perspectiva analizei documentare,
biografice, a surselor folclorice şi artistice. Pentru Boutière, Amintirile reprezintă
un dublu interes, ele constituind în primul rând un preţios document biografic şi
psiholoic, iar în al doilea rând, ele oferă tabloul fidel al vieţii ţărăneşti „dintr-un
colţ al Moldovei de Sus, de prin jurul anului 1850” 6. Din păcate, valoarea literară a
5
Zoe Dumitrescu Busulega, Ion Creangă, Editura pentru literatură, 1963, p. 120.
6
Jean Boutière, Viaţa şi Opera lui Creangă, Editura Junimea, Iaşi, 1976, p. 229.
4
fost neglijată, aspectul artistic al operei pierzând mult teren în faţa celui biografic,
psihologic şi etnologic.
Dacă literatura română ar fi fost privată de prezenţa Amintirilor, iar cititorii
şi criticii deopotrivă nu ar mai avut acces la amănuntele biorafice, ar fi avut
informaţii vagi despre familia scriitorului, despre şcolile urmate, şi fără
cunoaşterea acestor ani, opera lui Creangă nu ar fi putut fi înţeleasă la adevărata ei
valoare. Pentru critic şi factorul psihologc joacă un rol hotărâtor în configuraţia
operei, în paginile ei regăsindu-se cele mai pure şi simple sentimente
moldoveneşti.
Făcând referire şi la valoarea literară, fără a se aprofunda prea mult,
Boutière vorbeşte despre prezenţa în operă a unor galerii de presonaje dintre cele
mai vii, aceată parte a lucrării sale este superficial realizată, criticul insuşi afirmând
că: „farmecul incomparabila al Amintirilor nu poate fi epuizat în nici o analiză”.7
Si pentru G. Ibrăileanu aspectele documentare jucau un rol important în
descifrarea operei lui Creangă: „Biografia câtă ne trebuie, pentru explicarea operei
lui Creangă e în Amintiri”8, deci, citind opera am putea reconstitui traiectoria
biografică a humuleşteanului. Susţinându-şi argumentul, ca dovadă a realismului,
criticul învocă scena în care Davidică învaţa gramatica lui Răcărescu, episod critic,
în care vorbeşte institutorul, cel care vrea să combată gramatica sus menţionată, şi
nu artistul Creangă. Deci întreaga operă ar reflecta evenimente, realităţi trăite de
omul Creangă.
Punând în balanţă cele două aspecte, Zoe Dumitrescu Buşulenga le va
concilia în lucrarea sa intitulată Ion Creangă, unde cele două „modalităţi de
expresie”9 vor avea aceeaşi pondere în alcătuirea Amintirilor, ele întreităindu-se
înlăuntrul operei, fiind echilibrate de două sentimente dominante şi
interdependente: nostalgia şi simţul grotesc.
Simţul grotescului va guverna conturarea creaţiei artistice, în timp ce
nostalgia vine să tempereze, oarecum, universul literar creat.

7
Ibidem, p. 223.
8
G. Ibrăileanu, Scriitori români şi străini, vol.I, Ed. Pentru Literatură, 1968, p. 47.
9
Zoe Dumitrescu Buşulenga, op.cit., p. 120.
5
 Amintirile vor căpăta astfel două faţete: una legată de povestirea de cadru –
evocarea mediului, a obiceiurilor-, fiind cea care conferă caracterul documentar, iar
celelaltă de prezenţa unui univers ficţional, în care oamenii nu mai sunt
reprezentaţî în dimensiuni fireşti, căpătând o aură legendară.
Printre cei care vor remarca caracterul autoficţional al operei este şi V.
Streinu, pentru care Amintirile nu sunt o copie a vieţii autorului, ci sunt o creaţie
artistică, în care este proiectată „ruralitatea materiei în imagine literară” 10, iar cel
care se va informa din operă pentru a reconstitui biografic va avea parte de o mare
dezamăgire.
Creangă îşi defineşte în Amintiri din copilărie cel mai bine modul de a face
artă, de a-şi face opera de o veridicitate absolută în ochii cititorilor, aici fiind
potrivita remarca lui Ibrăileanu: „ numai intelectualii adevăraţi l-au priceput cum
trebuie pe Creangă”11 „restul” lăsându-se înşelaţi de aparenta realitate, antrenaţi în
acest joc scriitoricesc, care are menirea de a-şi face „auditoriul” incapabil să
selecteze doza de ficţiune din cea de adevăr.
Chiar dacă istoricitatea atestatelor unor figuri şi întâmplări evocate de
Creangă nu este lipsită de importanţă, de neignorat este, însă, fineţea cu care
autorul îşi plămădeşte opera, efectul de artă pură ce răzbate din ea. Operele poatră
amprenta lui Creangă nu prin subiecte, prin istorie, ci prin modul în care acesta îşi
găseşte cuvintele în haina de sărbătoare.
Prin cuvânt, locul secret în care stă sufletul humuleşteanului, şi-a îndeplinit
un vis, acela de a face literatură. Asa cum în spatele simplităţii stă întotdeauna
ascunsă profunzimea, tot aşa sub o mască a ţăranului se ascunde artistul: „e ţăran,
şi apoi e şi prea fin”.12

10
V. Streinu, Ion Creangă, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 43.
11
G. Ibrăileanu, op.cit., p. 38.
12
Ibidem, p. 37.
6