Sunteți pe pagina 1din 129

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................3

CAPITOLUL I...........................................................................................................................5

ACTIVITATEA ŞI OPERAŢIUNILE BĂNCILOR.................................................................5


1.1. BĂNCILE, INTERMEDIARI FINANCIARI SPECIALI..............................................................5
1.2. PRINCIPALELE OPERAŢIUNI ALE BĂNCILOR COMERCIALE...............................................8
1.3. GUVERNANŢA CORPORATISTĂ A BĂNCILOR..................................................................10
1.4. RISCUL ŞI INCERTITUDINEA ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ................................................12
1.4.1. CLASIFICAREA RISCURILOR BANCARE.......................................................................17
1.4.2. IDENTIFICAREA RISCURILOR BANCARE......................................................................20
CAPITOLUL II.......................................................................................................................23

PRINCIPALII INDICATORI AI ACTIVITĂŢII BANCARE................................................23


2.1. PROFITABILITATEA OBIECTIV AL ACTIVITĂŢI BANCARE................................................23
2.2. PRINCIPALII INDICATORI DE PERFORMANŢĂ..................................................................25
2.2.1. LICHIDITATEA BANCARĂ.........................................................................................25
2.1.1.1. GESTIONAREA POZIŢIEI MONETARE........................................................................25
2.2.2. SOLVABILITATEA BANCARĂ.......................................................................................28
2.2.2.1. CAPITALUL, RESURSĂ PROPRIE A BĂNCII................................................................28
2.2.2.2. INDICATORUL DE SOLVABILITATE............................................................................29
2.2.3. PROFITUL, INDICATOR AL RENTABILITĂŢII ACTIVITĂŢII BANCARE............................30
2.2.3.1. INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI BANCARE................................................31
CAPITOLUL III......................................................................................................................34

MANAGEMENTUL PRINCIPALELOR RISCURI BANCARE..........................................34


3.1. RISCUL DE CREDIT........................................................................................................34
3.1.1. PRINCIPIILE CREDITĂRII BANCARE.............................................................................34
3.1.2. REGLEMENTĂRI PRIVIND CLASIFICAREA CREDITELOR ŞI CONSTITUIREA
PROVIZIOANELOR.................................................................................................................35
3.1.3. CONSTITUIREA PROVIZIOANELOR SPECIFICE DE RISC................................................37
3.1.4. REGLEMENTĂRI PENTRU DIMINUAREA RISCULUI DE CREDIT.....................................41
3.1.5. GESTIONAREA INFORMAŢIILOR DE RISC BANCAR – CRB..........................................42
3.2. RISCUL DE LICHIDITATE................................................................................................47
3.2.1 NEVOILE BANCARE DE LICHIDITATE............................................................................48
3.2.1.1. SURSELE DE LICHIDITATE BANCARĂ.......................................................................51
3.2.1.2. INDICATORII RISCULUI DE LICHIDITATE...................................................................53
3.3. RISCUL DE SOLVABILITATE............................................................................................56
3.3.1. NECESARUL DE CAPITAL............................................................................................58
3.3.2. REGLEMENTAREA SOLVABILITĂŢII BANCARE.............................................................59
3.3.3. INDICATORII RISCULUI DE SOLVABILITATE..................................................................60
3.4. RISCUL DE PLĂŢI...........................................................................................................62
3.5. RISCUL RATEI DOBÂNZII................................................................................................65
3.5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA RATEI DOBÂNZII..................................................65
3.5.2. DETERMINANŢII RISCULUI RATEI DOBÂNZII...............................................................69

1
3.6. RISCUL VALUTAR..........................................................................................................75
3.6.1. PRINCIPALELE OPERAŢIUNI VALUTARE.......................................................................76
3.6.2. EXPUNEREA BĂNCILOR LA RISCUL VALUTAR.............................................................79
3.6.3. INDICATORII RISCULUI VALUTAR................................................................................81
3.7. RISCUL OPERAŢIONAL...................................................................................................82
3.8. INSTRUMENTE MODERNE DE PREVENIRE A RISCULUI BANCAR. INSTRUMENTELE
DERIVATE..............................................................................................................................84
3.9. DERULAREA CRIZELOR FINANCIAR-BANCARE..............................................................86
CAPITOLUL IV......................................................................................................................97

STABILITATEA SISTEMELOR BANCARE........................................................................97


4.1. STABILITATEA FINANCIARĂ ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE......................................97
4.1.1.DEFINIREA STABILITĂŢII FINANCIARE.........................................................................97
4.1.2.CADRUL REALIZĂRII STABILITĂŢII FINANCIARE..........................................................99
4.1.3.SUPRAVEGHEREA BANCARĂ......................................................................................100
4.1.3.1 PROBLEME ALE SUPRAVEGHERII BANCARE............................................................101
4.1.3.2. PROBLEME ALE RISCULUI SISTEMIC......................................................................102
4.2. STABILITATE FINANCIARĂ ŞI PERFORMANŢELE BANCARE...........................................110
4.2.1. ACORDUL BASEL II ÎN PERSPECTIVA INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
...........................................................................................................................................110
4.2.2. STRUCTURA ACORDULUI BASEL II.........................................................................112
4.2.3. ACORDUL BASEL III................................................................................................117
4.3. EVALUAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC ÎN FUNCȚIE DE
INDICATORII DE RISC ȘI INTERVALELE DE PRUDENȚĂ STABILITE DE
AUTORITATEA BANCARĂ EUROPEANĂ......................................................................126

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................127

2
Introducere

Intermedierea financiară reprezintă o trăsătură importantă a


economiilor contemporane, deoarece este baza instituţională a procesului de
economisire-investire. În acest proces, deţinătorii de fonduri, care doresc să
investească dar care nu au suficiente informaţii cu privire la oportunităţile de
investire sau nu au cunoştinţe suficiente pentru a face un plasament rentabil
(asimetrie informaţională), apelează la intermediari financiari cărora le
încredinţează sumele disponibile pentru a fi investite.
Literatura de specialitate1 descrie amplu cele două sisteme mari de
intermediere existente în economiile moderne, respectiv cel bazat în principal
pe dezvoltarea sistemului bancar (caracteristic unor ţări ca Germania, Franţa,
Japonia, etc.) şi sistemul bazat pe piaţa financiară (caracteristic Statelor
Unite, Marii Britanii, etc.).
Punctul de vedere care consideră sistemul bancar drept forţă motrice a
dezvoltării, susţine rolul pozitiv al băncilor în obţinerea informaţiilor cu
privire la firme şi manageri, astfel încât are loc o mai bună alocare a
resurselor şi o guvernanţă corporatistă adaptată la nevoile băncii. Mai mult,
posibilitatea acestora de a monitoriza riscurile determină eficientizarea
investiţiilor şi creşterea economică ca şi mobilizarea unui volum de
capitaluri, astfel încât să se obţină economii la scară privind costurile de
tranzacţionare.
Dimpotrivă, adepţii sistemelor bazate pe piaţa financiară subliniază
rolul major al acesteia în tranzacţiile de volum mare, care au nevoie de
informaţiile furnizate de pieţele de mare întindere şi cu lichiditate mare. O
asemenea abordare ar permite o guvernanţă corporatistă mai bună, devreme
ce fuziunile şi achiziţiile se derulează mai uşor, performanţele firmei devin
mai transparente şi sunt reflectate de evoluţia cursului acţiunilor, etc.
Având în vedere evoluţia dinamică a sistemului bancar în ţările
candidate la Uniunea Europeană şi faptul că piaţa financiară este încă slab
dezvoltată, lucrarea ia în considerare activitatea bancară ca posibil factor de

1
Pentru o descriere amplă a problematicii vezi Ross Levine, Bank-Based or Market-Based
Financial Systems: Which is Better?, William Davidson Working Paper Number 442,
February 2002

3
stimulare a unei intermedieri eficace şi ameliorarea imperfecţiunilor pieţei
financiare în ansamblu.
Băncile, ca intermediari financiari cu o structură aparte, utilizează în
activitatea lor banii. Dar, cum orice activitate care utilizează un asemenea activ
lichid este grevată un număr de riscuri şi activitatea bancară se derulează în
condiţii de risc şi incertitudine. De altfel, istoria bancară a ultimelor două decenii
arată că orice disfuncţie minoră sau neluarea în considerare a normelor
prudenţiale poate declanşa crize cu efecte grave asupra întregii economii.
Utilizarea banilor presupune din partea băncilor o dublă răspundere:
faţă de clienţii deponenţi care le încredinţează capitalurile disponibile pentru
a fi plasate cît mai rentabil şi faţă de propria entitate, astfel încât poziţia sau
chiar existenţa băncii pe piaţă să nu fie periclitată prin asumarea unor
investiţii prea riscante pentru a mai putea fi gestionate. Trăsăturile specifice
ale activităţii bancare presupun utilizarea unor strategii şi instrumente de
prevenire ca şi măsuri de gestionare curentă a situaţiilor riscante care pot să
apară şi care sunt încorporate în accepţiunea de management al riscurilor
bancare.
Sistemul bancar din România a cunoscut o evoluţie şi o dinamică
extrem de rapidă în ultimul deceniu şi nu a fost scutit, la sfârşitul deceniului
trecut, de sincope sau crize ale căror cauze de ordin economic, conjunctural,
juridic, etc. au fost multiple.
Evoluţia pozitivă şi mediul de afaceri relativ sigur au determinat
atragerea pe piaţa bancară din România a băncilor străine cu efecte pozitive
asupra dezvoltării sectorului, contribuind la creşterea procesului de
intermediere financiară. Diversificarea activităţii bancare, oferta generoasă de
produse şi servicii oferite clienţilor ridică însă problema expunerii băncilor la
o varietate mai mare de riscuri pe care trebuie să le gestioneze. În plus,
derularea activităţii într-un mediu economic în transformare supus
internaţionalizării fluxurilor financiare, face ca problema managementului
riscurilor să dobândească o nouă dimensiune.
Lucrarea de faţă îşi propune să descrie principalele riscuri cu care se
poate confrunta sistemul bancar şi posibilele măsuri de prevenire a acestora.
De asemenea se trec în revistă principalele puncte de vedere desprinse din
literatură cu privire la modul de abordare a riscurilor bancare şi a
instrumentelor de gestionare a acestora.

4
CAPITOLUL I
ACTIVITATEA ŞI OPERAŢIUNILE BĂNCILOR

1.1. Băncile, intermediari financiari speciali

Sistemul financiar al ţărilor cu economie de piaţă este unul complex


atât ca structură cât şi ca funcţii. În cadrul intermediarilor financiari, din
aceste economii, băncile ocupă un loc aparte.
Băncile se încadrează în categoria intermediarilor financiari care, în
ciuda operaţiilor sofisticate pe care le derulează, în final, nu fac altceva decât
să plaseze sumele care au fost constituite ca depozite la sediile lor. În ceea ce
priveşte operaţiunile pe care le fac, de-a lungul istoriei bancare, s-au conturat
două păreri: prima arată că băncile nu fac altceva decât să redistribuie sumele
existente în economie, iar cel de-al doilea punct de vedere arată că băncile au
capacitatea de a crea bani din nimic prin simplul joc al înregistrărilor
contabile. Procesul de creere a banilor de cont arată că acest ultim punct de
vedere este mai apropiat de realitate, deoarece prin conlucrarea celor trei
entităţi (bănci comerciale, subiecţi economici şi banca centrală) este
influenţată masa monetară din economie ceea ce conferă unicitate băncilor în
comparaţie cu ceilalţi intermediari.
Aşadar o trăsătură notabilă a băncilor este cea de a crea bani prin
acordarea de credite, ceea ce permite subiecţilor economici să adopte o nouă
combinaţie a factorilor de producţie potrivit nevoilor. 1 În acelaşi context, J.
Hicks subliniază că abilitatea băncilor de acorda împrumuturi pe baza
depozitelor lichidabile le permite să acorde debitorilor fonduri fără să facă
apel la numerar, ci pur şi simplu crescând obligaţiile.2 Existenţa
instrumentelor financiare moderne permite băncilor ca, utilizând depozite
constituite pe termen scurt, să poată finanţa investiţii pe termen lung sau,
altfel, să finanţeze credite nelichide cu depozite lichide.
Structura activelor băncii se formează în dependenţă cu structura
pasivelor acesteia. De aceea, băncile acordă o importanţă deosebită structurii
activelor şi tendinţelor de deteriorare a acestuia (apariţia creditelor
neperformante) pentru a nu periclita situaţia depozitelor. Oricum, deponenţii
sunt supuşi riscului de a nu-şi recupera sumele, în cazul în care calitatea

1
Schumpeter J.A., citat de Biagio Bossone în lucrarea A study on banking, finance and
economic development, World bank, 2000
2
Hicks J. A Market Theory of Money, Oxford, Clarendon Press, 1989

5
activelor este una nesatisfăcătoare, iar gradul de recuperare a lor nu permite
restituirea sumelor reclamate de deponenţi.
Din punctul de vedere al deponentului, avantajul acestuia este acela
de a-şi fructifica economiile (prin încasare unei dobânzi) şi de a-şi spori
consumul la o dată ulterioară. De aceea, băncile furnizează un serviciu de
asigurare a lichidităţii permiţând o diversificare şi o flexibilitate mai mare a
consumului pur şi simplu prin exploatarea echilibrului care, în condiţii
normale, se menţine între depozitele retrase şi cele reînnoite. Băncile observă
mişcarea depozitelor şi obţin în acest fel informaţii privilegiate despre
comportamentul deponenţilor. Pe baza acestor constatări ele pot, în
continuare, să anticipeze categoriile de credite pe care le pot acorda.
O altă trăsătură remarcabilă a băncilor este abilitatea lor de a asigura
fluxul monetar dintr-o economie prin intermediul instrumentelor de debit pe
care le creează şi care sunt acceptate ca mijloc de schimb şi de plată în
virtutea relaţiilor fiduciare care se nasc între subiecţii economici parteneri, pe
de o parte şi între aceştia şi băncile comerciale pe de altă parte1.
Din cele relatate mai sus, rezultă o trăsătură fundamentală a băncilor,
în calitatea lor de intermediari şi anume reducerea costurilor de
tranzacţionare. Astfel, băncile acţionează în numele deponenţilor exercitând o
monitorizare a activităţii debitorilor (a utilizatorilor de fonduri) şi a
performanţelor lor economice şi financiare. Acest lucru este posibil deoarece
băncile deţin avantajul informaţional asupra debitorilor în virtutea relaţiilor
lor privilegiate. Prin existenţa unui portofoliu diversificat de credite, costurile
de delegare sunt reduse ceea ce conduce, în final, la crearea unei plusvalori
nete şi contribuie la bunăstarea societăţii.2 De asemenea, este posibilă
reducerea costurilor pentru activităţile ce necesită un anumit tip de expertiză
(i.e. întocmirea contractelor ca suport legal al tranzacţiilor, asistenţă privind
tehnologia informatică, etc.).
Un aspect demn de menţionat este faptul că băncile, în calitate de
intermediari, au posibilitatea să utilizeze în interes propriu o seamă de
informaţii disponibile pe piaţă. Inegalitatea accesului la informaţii (asimetria
informaţională) creează cel puţin două tipuri de efecte: un efect manifestat
înaintea derulării tranzacţiei (ex ante), respectiv selecţia adversă3 şi un efect
ulterior tranzacţiei (ex post), hazardul moral4. Dacă băncile devin conştiente
de cele două efecte şi întreprind măsuri de prevenţie atunci au posibilitatea să
monitorizeze mai bine situaţia financiară a clienţilor lor şi astfel să evite
1
vezi părţile implicate şi circuitul instrumentelor de plată
2
Diamond. D.W., Financial Intermediation and Delegated Monitoring, Review of Economic
Studies, 51, 1984
3
Creditorii, fiind conştienţi de faptul că ar putea finanţa credite cu un grad mare de risc,
devin precauţi şi ar putea trece cu vederea chiar şi investiţiile cu un grad de risc normal.
4
Creditorul este supus posibilităţii (hazardului) ca debitorul să se angajeze în activităţi
îndoielnice şi care nu permit rambursarea creditului.

6
manifestarea severă a fenomenelor menţionate. Cu cât banca cunoaşte mai
bine activităţile clienţilor săi, cu atât poate să obţină profitul scontat şi, astfel
să remunereze depozitele mobilizate cu dobânda promisă. În sprijinul acestei
activităţi de monitorizare, sistemul bancar elaborează un set de norme
prudenţiale menite să asigure respectarea a două principii fundamentale:
prudenţialitatea şi credibilitatea. La rândul său, autoritatea monetară (banca
centrală) are prevăzută în statutul său ca activitate fundamentală asigurarea
supravegherii prudenţiale, astfel încât să se prevină destabilizarea sistemului
şi apariţia crizelor.
Modul în care o bancă înţelege să abordeze riscurile depinde de
apetitul sau aversiunea faţă risc. Apetitul pentru risc este determinat de cele
mai multe ori de experienţa individuală şi înclinaţia naturală, genetică, a unor
persoane, de a-şi asuma sau nu riscuri dar şi de obligaţiile faţă de terţe
persoane.
Atunci când decide comportamentul faţă de anumite riscuri ce pot
apărea în activitatea băncii, managementul acesteia va lua în considerare
propria atitudine faţă de risc, experienţa băncii în domeniu, responsabilităţile
faţă de terţi (clienţi, acţionari, personal) şi nu în ultimul rând cerinţele legii şi
ale reglementărilor băncii centrale cu referire la organizarea întregii activităţi
în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase.
De asemenea, este necesar ca un bancher să cunoască apetitul faţă de
risc al clienţilor săi, pentru a putea negocia mai bine cu aceştia, şi pentru a
preveni hazardul moral.
Într-un climat caracterizat printr-o concurenţă tot mai mare, pentru a
genera profit pentru depozitele atrase, banca trebuie să acorde împrumuturi
care nu întotdeauna pot avea o dobândă corelată cu gradul de risc al
împrumutului. În acest caz, conducerea băncii trebuie să ia decizia asumării
acestui risc, acela al creditelor neperformante, sau să-şi asume riscul de a nu
reuşi să genereze un profit suficient pentru plata dobânzilor la depozitele
atrase şi a dividendelor acţionarilor.
Apetitul pentru risc nu este acelaşi pentru toţi cei implicaţi în
activitatea bancară, astfel:
- Depunătorii au apetitul la risc cel mai scăzut, ei depunând banii la bancă
pentru a obţine o dobândă şi siguranţă pentru economiile lor (unul din
scopurile reglementărilor în domeniul bancar fiind acela de a menţine
încrederea depunătorilor);
- Băncile trebuie să aibă o atitudine precaută datorită responsabilităţilor
sociale pe care le au şi datorită faptului că trebuie să onoreze plata dobânzilor
pentru sumele atrase;
- Acţionarii ar fi ultimii care ar recupera creanţele în eventualitatea
falimentului bancar;

7
- Cel mai mare apetit la risc îl au cei care solicită un împrumut (potenţialii
debitori). Acest aspect este deosebit de important deoarece banca devine
atentă la gradul de risc al investiţiilor realizate de clienţii săi. Este posibil ca
debitorii, fiind conştienţi că vor împărţi riscul cu banca sunt mai puţin
precauţi şi tind să solicite credite pentru investiţii potenţial profitabile dar cu
risc mare.
Ţinând cont de aceste elemente, decidenţii politicii de afaceri a băncii
au rolul de alege varianta de risc care asigură nivelul de profit cel mai ridicat
fără a periclita situaţia băncii. O metodă simplă de estimare a gradului de risc
al unei tranzacţii (care poate fi aplicată cu succes pe pieţele care au un grad
ridicat de competitivitate cum ar fi bursele de valori şi pieţele interbancare)
este de a calcula rata profitului obtenabilă comparativ cu ratele profitului ce
se pot obţine din alte tranzacţii de acelaşi tip.

1.2. Principalele operaţiuni ale băncilor comerciale

În calitatea lor de intermediari, băncile joacă un rol foarte important


în plasarea eficientă a depozitelor pe care le atrag de la clienţii lor asigurând
astfel o dezvoltare armonioasă a economiei. În acest demers, băncile caută să
obţină un profit cât mai mare prin gestionarea eficientă a activelor şi
pasivelor.
Pentru a înţelege modul în care operează băncile, trebuie examinată,
în primul rând, natura operaţiunilor băncilor prin intermediul posturilor
bilanţiere.

Tabelul nr.1.1
Bilanţul simplificat al unei bănci comerciale

Active Pasive
Rezerve Depozite la vedere
Creanţe Depozite la termen
Depozite deţinute la alte bănci Împrumuturi
Titluri de stat Capital
Credite Alte pasive
- comerciale
- ipotecare
- de consum
- alte credite
Alte active

8
Pasivele unei bănci cuprind depozitele atrase, împrumuturile
contractate şi alte obligaţii ale băncii. Banca îşi asumă obligaţia să plaseze
depozitele clienţilor cu o eficienţă cât mai mare şi cu un risc gestionabil astfel
încât deponenţii să nu înregistreze pierderi.
a. Depozitele la vedere sunt cele pe care clienţii băncii le pot retrage în orice
moment sau sunt destinate efectuării plăţilor cu ajutorul înscrisurilor, de tipul
cecurilor, viramentelor, etc. Aceste tipuri de depozite presupun costuri reduse
din partea băncii (cu dobânda şi gestiunea conturilor), deoarece remunerarea
lor se face la rate minime ale dobânzii, iar deponenţii se mulţumesc cu
câştiguri reduse în schimbul privilegiului de a putea utiliza lichidităţile în
orice moment.
b. Depozitele pe termen mediu şi lung reprezintă sursa primară pentru
fondurile ce pot fi investite de către bancă. Deponenţii nu au posibilitatea să
retragă sumele depuse (decât în schimbul unei penalităţi), dar depozitele sunt
remunerate cu o dobândă mult mai mare care acoperă rata inflaţiei şi asigură
un câştig. Pentru aceste tipuri de depozite, dacă valoarea lor este mare,
dobânda se poate stabili şi prin negociere, sau se pot acorda alte privilegii
deponenţilor (reducerea sau eliminarea comisioanelor bancare).
c. Împrumuturile contractate de bancă de la alte bănci comerciale sau de la
banca centrală pe diverse termene presupun restituirea acestora la scadenţă şi
plata unei dobânzi potrivit înţelegerilor.
Principalele operaţiuni de activ ale băncilor sunt:
a. Constituirea rezervelor care cuprind sumele obligatorii (denumite rezerve
obligatorii) deţinute la banca centrală în funcţie de procentul obligatoriu
stabilit de către banca centrală dar şi lichidităţile existente în caseriile băncii.
b. Operaţiuni în curs care se referă la tranzacţiile demarate între clienţii a
două bănci, dar care nu au fost încă finalizate. De exemplu, a fost tras un cec
asupra unui depozit domiciliat la o altă bancă şi depus la banca destinatară,
însă banii nu au sosit încă.
c. Constituirea de depozite la alte bănci (numite bănci corespondente) şi care
fac în numele băncilor deponente diferite servicii (tranzacţii valutare,
încasarea cecurilor, achiziţionarea de titluri, etc.).
d. Achiziţionarea de titluri. Hârtiile de valoare deţinute de bănci sunt active
importante deoarece sunt aducătoare de profituri însemnate. Ele cuprind:
titluri de stat, titluri emise de colectivităţile locale, alte titluri.
e. Creditele acordate sunt cel mai important element de activ. Caracteristica
lor principală este aceea că nu pot fi transformate în lichidităţi până la
maturitate, astfel încât scadenţa lor trebuie să fie în concordanţă cu scadenţa
depozitelor. De asemenea, ele sunt mai riscante decât celelalte categorii de
active pretinzând un management mai atent şi mai complex.
În funcţie de oportunităţile de investire, băncile demarează procesul
de atragere a fondurilor necesare. De altfel, conceptul după care se ghidează

9
băncile în acest proces este acela potrivit căruia „creditele fac depozitele”.
Prima deducţie pe care o putem face este aceea că băncile stabilesc condiţiile
depozitelor (scadenţă, rate ale dobânzilor) în funcţie de oportunităţile de
plasare a sumelor respective. În realitate însă, ţinând cont de mecanismul
acordării creditelor şi variatele posibilităţi de refinanţare a lor, există
posibilitatea ca disponibilităţile pe termen scurt să fie plasate în credite pe
termen mediu şi lung.
Strategia de bază pe care o bancă o urmăreşte în managementul
activelor este obţinerea unor randamente a plasamentelor care să îi permită
obţinerea unui profit cît mai mare cu riscuri minime şi adecvarea activelor
astfel încât să deţină un nivel al lichidităţilor necesar achitării obligaţiilor.
Băncile se orientează în acordarea creditelor spre debitorii dispuşi să accepte
ratele dobânzii cele mai mari şi prezintă cel mai mic risc de
nerambursabilitate. În acelaşi timp, băncile pot conduce o politică
conservatoare în materie de creditare dar, adesea, un asemenea comportament
le împiedică să abordeze unele oportunităţi mai riscante, dar mai rentabile în
acelaşi timp. De asemenea, băncile încearcă să achiziţioneze titluri cu
randament înalt şi riscuri reduse. Reducerea riscurilor se poate realiza
inclusiv printr-o strategie de diversificare, evitând astfel să se concentreze
numai asupra unui domeniu sau set de activităţi.
Managementul activelor presupune şi asigurarea unui nivel al
lichidităţilor astfel încât să poată fi constituite rezervele obligatorii.
Dimensiunea acestora se stabileşte inclusiv în funcţie de nivelul rezervelor
excedentare pe care banca trebuie să le deţină pentru a împiedica ieşirile
masive de fonduri.
Managementul pasivelor are în vedere în primul rând realizarea unui
mix de elemente de pasiv care să asigure băncii rezervele şi lichidităţile
necesare. În plus, în condiţiile concurenţei din economiile contemporane
băncile întreprind activităţi mult mai agresive stabilind ţinte de creştere a
activelor şi mai apoi încearcă să atragă disponibilităţile necesare.

1.3. Guvernanţa corporatistă1 a băncilor

Aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, băncile pot fi tratate ca


agenţi economici, "firme" care au drept caracteristică principală mobilizarea
fondurilor disponibile dintr-o economie şi alocarea acestora pentru investiţii
rentabile (acordarea de credite).
În acest fel, întreprinderile, având un acces la o finanţare externă mai
ieftină comparativ cu autofinanţarea, este posibilă reducerea costului
capitalului, se poate susţine expansiunea firmei, şi creşterile de
1
guvernanţa corporatistă desemnează conducerea corporatistă a unei firme de către
ansamblul partenerilor: acţionari, manageri, creditori.

10
productivitate. În manifestarea guvernanţei corporatiste a băncilor, un rol
însemnat îl joacă toţi subiecţii care fac posibilă derularea activităţii bancare:
acţionarii, creditorii, consiliul de administraţie, băncile concurente.Deşi
guvernanţa corporatistă a băncilor face trimitere la managementul firmelor în
general, totuşi, se pot constata cel puţin două trăsături specifice care fac ca
această activitate să fie deosebită în cadrul băncilor în comparaţie cu celelalte
firme1.
În acest sens, se consideră că băncile sunt mai puţin transparente în
ceea ce priveşte politica lor de afaceri, astfel încât există o opacitate destul de
mare în comunicarea cu publicul în ceea ce priveşte calitatea plasamentelor
efectuate. În acelaşi timp, ţinând cont de transparenţa redusă asupra calităţii
activelor şi pasivelor, sectorul bancar este supus unor reglementări
prudenţiale şi unei supravegheri mult mai stricte.
Pentru ca activitatea de intermediere bancară să se poată derula într-o
manieră eficientă, guvernanţa corporatistă a acesteia trebuie să fie
caracterizată prin eficacitate. Acest aspect este cu atât mai important cu cât
monitorizarea clienţilor are un rol mai mare în diminuarea intensităţii
asimetriei informaţionale, a selecţiei adverse şi hazardului moral şi în ultimă
instanţă menţinerea încrederii reciproce dintre bancă şi clienţii săi.
În ceea ce priveşte acţionarii minoritari, aceştia îşi exercită rolul în
conducerea corporatistă a băncilor prin vot sau prin delegarea votului
consiliului de administraţie. Fapt este că, din cauza asimetriei informaţionale,
între conducerea băncii şi micii acţionari, ca şi lipsa de expertiză în domeniul
conducerii a acestora din urmă, face ca mecanismul votului să fie adesea
ineficient, iar micii acţionari să adopte o atitudine similară călătorului
clandestin2.
Acţionarii majoritari au posibilitatea să obţină suficiente informaţii
pentru a monitoriza conducerea băncii, îşi pot alege reprezentaţii în consiliul
de conducere şi, în acelaşi timp, îşi pot aloca preferenţial dividende şi pot
derula relaţii privilegiate cu firme.
Într-o manieră asemănătoare se derulează şi acţiunea micilor şi
marilor creditori în guvernanţa corporatistă a băncilor. Primii, urmăresc ca în
schimbul sumelor împrumutate băncii să obţină venituri constante, dar având
în vedere că suma acordată sub formă de împrumut este relativ redusă nu pot
monitoriza calitatea activelor băncii şi sunt nevoiţi să adopte şi ei o atitudine
de tipul călătorului clandestin.
Ca şi în cazul acţionariatului majoritar, marii creditori ai băncii au
capacitatea să amelioreze calitatea informaţiilor pe care le obţin şi să-şi
impună punctul de vedere asupra calităţii contractelor încheiate de bancă în
1
Levine R., The Corporate Governance of Banks: a concise discussion of concepts and
evidence, World bank research working paper 3404, 2004
2
micii acţionari votează adesea prin imitaţie cu alţi acţionari

11
ceea ce priveşte plasamentele. În acelaşi timp, însă, în măsura în care prezintă
aversiune faţă de risc, creditorii pot împiedica banca să facă plasamente în
credite rentabile.
Concluzia care poate fi desprinsă din cele arătate mai sus este că
băncile ar trebui să instituie o guvernanţă care să atingă două scopuri:
obţinerea unor profituri adecvate şi respectarea criteriilor de prudenţialitate.
Băncile, asemănător altor instituţii cu caracter financiar, îşi stabilesc
obiectivele, mijloacele pentru atingerea acestora şi monitorizează întregul
proces până la atingerea obiectivelor. Pentru a putea realiza acest lucru, un
sistem bancar orientat spre piaţă şi bine reglementat poate să aducă o
contribuţie majoră la dezvoltarea economiei în comparaţie cu sistemele
bancare fragile şi nesupravegheate în mod corespunzător care exacerbează
riscul sistemic .
Ca urmare, industria bancară a devenit un domeniu puternic
competitiv, în care participanţii pe piaţă sunt obligaţi să inoveze în
permanenţă şi să ofere clienţilor lor noi produse. Prin regulile impuse de o
guvernanţă modernă, obiectivele urmărite de bănci sunt: obţinerea unei
rentabilităţi adecvate nivelului de activitate şi să urmărească cele mai înalte
standarde de prudenţialitate. Autonomia băncilor trebuie să fie, însă, suficient
de mare pentru ca directorii acestora să poată răspunde faţă de partenerii de
guvernanţă (în speţă proprietari, acţionarii şi creditorii) pentru atingerea
obiectivelor menţionate.

1.4. Riscul şi incertitudinea în activitatea bancară

Potrivit unei definiţii larg acceptate, riscul reprezintă pierderea potenţială


care poate rezulta dintr-o activitate prezentă sau viitoare, fiind asociat de
obicei unui eveniment indezirabil. Probabilitatea apariţiei unui asemenea
eveniment se determină luând în calcul atât riscurile cât şi câştigurile care ar
putea rezulta în urma producerii sale. De vreme ce este un fenomen relativ,
care se percepe în mod diferit de subiecţii economici, nu există nici metode
directe de evaluare a riscului, astfel încât se utilizează un set de procedee
alternative cu caracter indirect. În determinarea riscului şi al cauzelor care îl
produc se apelează adesea la puncte de vedere asociate psihologiei şi
comportamentului uman. Potrivit psihologilor, indivizii, atunci când
anticipează o ameninţare la adresa activităţii pe care o desfăşoară adoptă
precauţia ca şi comportament încercând să exprime această stare printr-un set
de riscuri bine definite.1 Perceperea riscului şi atitudinea faţă de acesta
defineşte subiectul ca având sau nu aversiune faţă de risc. Un element
esenţial al apetitului sau dimpotrivă a aversiunii faţă de risc este
1
Ameninţarea este un eveniment serios dar care are asociată o probabilitate redusă,
eveniment care nu s-a produs şi pentru care nu există un set de măsuri de evaluare.

12
vulnerabilitatea ca premisă a ameninţării. Vulnerabilitatea este dată de
sesitivitatea subiectului faţă de mediul în care îşi derulează activitatea, natura
acesteia, oportunităţile de investire, etc.
În acest context ameninţarea include actele deliberate şi evenimentele
aleatoare (nepredictibile) vulnerabilităţile fiind cauzate şi de slăbiciunile
sistemului de control intern preventiv, proceduri de acţiune ineficace şi
hazardate etc.
Impactul vulnerabilităţilor se manifestă ca efecte adverse asupra
organizaţiilor, indivizilor şi societăţii în ansamblul ei. Existenţa unei
vulnerabilităţi nu constituie o problemă în sine decât în situaţia în care
conduce la o ameninţare reală şi are o finalitate nedorită asupra subiectului.
De aceea, gestionarea riscului înseamnă minimizarea vulnerabilităţilor.
În funcţie de natura riscului, acesta este gestionat atât de autoritatea publică
cât şi de profesionişti. Autoritatea publică acţionează în vederea prevenirii şi
limitării riscurilor care pot aduce prejudicii mediului macroeconomic în care
se desfăşoară afacerile. La nivel macroeconomic autorităţile publice şi cele
monetare urmăresc evoluţia unor categorii economice cum ar fi: preţurile,
rata dobânzii, cursul valutar, stabilitatea pieţei financiare în ansamblu, etc.
Evoluţia preţurilor este urmărită cu deosebită atenţie, din cauza costurilor
economice şi sociale pe care le generează inflaţia. Dacă nivelul general al
preţurilor se modifică în mod constant, se introduce un grad de incertitudine
în economie, iar informaţia cuprinsă în preţuri este mai greu de interpretat de
către producători şi consumatori.
Fluctuaţiile necontrolate ale ratelor dobânzii pot genera, de asemenea,
incertitudine în procesul de planificare a activităţilor viitoare finanţate total
sau parţial prin împrumuturi. Indirect, fluctuaţiile ratelor dobânzii
influenţează şi stabilitatea pieţei financiare prin modificările generate în
preţurile titlurilor negociate pe piaţă. De exemplu, o creştere necontrolată a
ratelor dobânzii duce, în virtutea relaţiei de inversă proporţionalitate cu
preţul titlurilor, la o descreştere a acestor preţuri cu influenţe adesea
devastatoare asupra instituţiilor financiare care le gestionează.
La rândul său, instabilitatea cursului valutar influenţează
competitivitatea externă a produselor şi serviciilor şi implicit situaţia balanţei
de plăţi.
Profesioniştii, în schimb, se implică în adoptarea metodelor şi instrumente
concrete de gestionare a riscurilor specifice. Ei iau în considerare
alternativele de gestionare a riscurilor care sunt multiple şi variate ţinând cont
de natura profesiei şi riscului incumbat.1 În funcţie de scopul urmărit ei
întreprind acţiuni de prevenire şi limitare a eventualelor pierderi ce ar rezulta

1
Fiecare profesie are înscris în codul etic un ansamblu de metode şi proceduri care vizează
măsurile deprevenire şi reducere acestora

13
în urma producerii riscului sau dimpotrivă exploatează riscul pentru a obţine
un profit mai mare.
Profesioniştii instituţiilor financiare şi de afaceri, dar şi indivizii, iau în
considerare în procesul reducerii riscurilor posibilitatea diversificării
portofoliului, prin includerea mai multor forme de avere inclusiv bani. 2
Structura portofoliului este determinată de o serie de elemente cum ar fi:
volumul şi structura averii, randamentele aşteptate, riscul şi lichiditatea.
Cererea pentru diferitele forme de avere generează un răspuns diferenţiat din
punctul de vedere al volumului averii. Gradul de răspuns este măsurat prin
conceptul de elasticitate a cererii în raport cu averea şi măsoară în condiţii
caeteri paribus cu cât se modifică cererea pentru un element de avere ca
răspuns la modificarea cu un procent a averii.
Rentabilitatea aşteptată a unui element de avere se face comparativ cu
evoluţia rentabilităţii unui alt element de avere. În condiţii caeteri paribus
creşterea rentabilităţii unui element de avere în raport cu un alt element duce
la creşterea cererii pentru acel element de avere.

RETe = ∑pi x RETi (1)

unde:

RETe - rentabilitatea aşteptată


pi - probabilitatea realizării RETi
RETi - rentabilitate observabilă la un moment dat

Riscul realizării sau nerealizării rentabilităţii unui element de avere


afectează cererea pentru acel element. O posibilitate frecvent utilizată pentru
măsurarea riscului este deviaţia standard б:

Б= √∑pi x (RETi – RETe)2 (2)

Aprecierea şi evaluarea riscurilor se poate face cel mai bine pe pieţele


financiare în limitarea riscului ratei dobânzii. Metodele însă sunt destul de
greu de aplicat, dificultăţile matematice fiind amplificate de asimetria
informaţională, transparenţa informaţională şi gradul de deschidere către
opinia publică.
Operatorii de pe piaţa financiară utilizează un set de instrumente care
le permite să minimizeze riscurile potenţiale care apar în derularea
tranzacţiilor. Este greu, însă, de apreciat dacă aceste instrumente înseamnă
2
Tobin J.,”Liquidity Preference as Behaviour Towards Risk”, citat de Mishkin F. în „The
economics of Money, Banking and Financial Markets, Harper Collins, 1992, p.540

14
reducerea riscului măsurabil prin renunţarea la unele câştiguri neaşteptate
(tehnica de hedging) sau dimpotrivă presupun creşterea riscului măsurabil şi
expunerea operatorului la o pierdere însemnată prin urmărirea unor câştiguri
de mare amploare (speculaţii). Rezultatul unei asemenea tranzacţii poate fi
obţinerea rezultatului scontat sau dimpotrivă înregistrarea unor pierderi
considerabile. Atitudinea în momentul înregistrării pierderii nu este neapărat
o măsură a aversiunii reale faţă de risc. De exemplu, un investitor care este
adept al riscului este interesat mai mult de câştigul potenţial decât de câştigul
rezultat în urma unei investiţii riscante. Cel care investeşte într-un portofoliu
de mici dimensiuni fiind perfect conştient că poate pierde o sumă
considerabilă, dar că are şi posibilitatea (redusă) de a câştiga o sumă
importantă poate fi descris ca fiind un adept al riscului.
Pieţele financiare ilustrează o problemă mult mai generală în definirea
şi evaluarea riscului şi anume modul în care diferitele riscuri se combină.
Deşi este dificil să observăm cum riscurile relative, care au surse diferite,
afectează deciziile, există mai multe posibilităţi de tratare a unei probleme,
după cum operatorul manifestă aversiune sau înclinaţie spre risc. Până la
urmă, problema ţine de etică profesională, respectiv: a şti când ascendentul în
materie de cunoştinţe profesionale trebuie să domine partenerul de tranzacţii
şi care sunt opţiunile fiecăruia. Încadrarea atitudinii faţă de operaţiunea
respectivă este, aşadar, un aspect important al evaluării riscului. În acest sens,
evaluatorul riscului trebuie să facă faţă adesea conflictului de interese,
diferenţelor culturale şi nu poate evita întotdeauna hazardul moral. Acesta
este un risc în sine care creşte pe măsură ce evaluatorul adoptă o poziţie
subiectivă. De exemplu, un eveniment grav (o criză) care s-ar dori evitată de
către toţi participanţii pe piaţă ar putea fi trecută cu vederea deşi experienţa
arată că s-a mai produs o dată, iar probabilitatea reapariţiei este mai mare ca
zero. Asemenea tendinţe ţin de natura umană care respinge posibilitatea
producerii de evenimente neplăcute, dar care împiedică totodată aplicarea
metodelor ştiinţifice riguroase.
Se poate arăta, în acelaşi timp, că toate procesele de luare a deciziilor
în condiţii lipsite de stabilitate şi certitudine trebuie să ia în considerare
diferenţele cognitive: nici un grup care evaluează riscul nu este imun la
acceptarea răspunsurilor greşite numai pentru că din punct de vedere social
este dureros să fii în dezacord. În aceste condiţii, o posibilitate eficace de a
rezolva problema încadrării riscului este de a accepta faptul că scenariul
poate include şi o viziune nepopulară şi neacceptată asupra evenimentelor.
Aşa cum arată psihologii, frica este un bun indicator pentru apariţia
riscului. În acest sens, domeniul finanţelor comportamentale se concentrează
pe aversiunea faţă de risc, regretul asimetric şi alte modalităţi prin care
comportamentul financiar deviază de la cel considerat „ raţional”.

15
La rândul său, incertitudinea este o parte inevitabilă a cunoaşterii, ea
fiind luată în considerare în mai toate domeniile vieţii economice şi sociale:
în psihologia cognitivă, incertitudinea poate fi reală sau numai o chestiune de
percepţie, cum ar fi, de exemplu, aşteptările sau ameninţările (există, însă,
activităţi pentru care estimarea incertitudinii este esenţială, cum ar fi
investigarea evoluţiei pieţelor financiare sau a bursei de valori);
incertitudinea este, de asemenea, încorporată în jocurile de noroc unde şansa
ocupă un loc esenţial; în fizică, în diferite situaţii, incertitudinea poate fi
ridicată la rang de principiu; în prognoza vremii este obişnuit de acum ca
incertitudinea să fie inclusă în calcule.
Aşadar, definiţia, general acceptată, pentru incertitudine este
posibilitatea apariţiei unui fenomen fără ca probabilitatea sa să fie
cunoscută.
Între risc şi incertitudine există o relaţie directă. Matematicienii
tratează incertitudinea utilizând teoria probabilităţilor şi logica fuzzy. Totuşi,
între cele două, există şi o deosebire esenţială: în stohastică riscul este o
incertitudine pentru care probabilitatea poate fi calculată (cu ajutorul
statisticii istorice) sau cel puţin poate fi estimată matematic. În asigurări,
riscul este o incertitudine negativă (cea care provoacă pierderi sau neplăceri).
În lumea contemporană, marcată de risc şi incertitudine, activitatea
bancară se derulează şi ea într-un mediu deosebit de riscant, tocmai din cauza
naturii acestui domeniu. Riscul şi incertitudinea pot fi asociate fiecărei tip de
operaţiuni active şi pasive ale băncilor şi pot fi urmărite prin implementarea
unor tehnici şi proceduri astfel încât nivelul acestuia să se încadreze în limite
gestionabile.1
Băncile creează, aşa cum s-a arătat, bani prin acordarea de credite
celor care au nevoie de resurse în vederea producţiei, înainte ca activitatea şi
economiile să genereze venituri. În acest mod, băncile creează bani în scopul
obţinerii unor venituri viitoare generate ca urmare a finanţării producţiei cu
bani noi. În măsura în care banii avansaţi sub formă de credit au ca suport, ex
post, bunuri şi servicii, acest mecanism înzestrează economia cu un potenţial
mai mare de mobilizare a resurselor decât în situaţia în care noul credit este
susţinut, ex ante, prin bunuri şi servicii2.
Desigur, în circumstanţele în care un sistem bancar are posibilitatea să
creeze bani, riscurile sunt mai ridicate decât atunci când băncile acoperă
integral, apriori, creditele acordate. De vreme ce băncile finanţează activităţi
nelichide prin crearea de depozite lichide, ele însele generează riscuri de
lichiditate şi sunt vulnerabile riscurilor generate în alte sectoare ale
economiei. La rândul lor băncile, datorită conexiunilor inter şi intra sectoare,
transmit şocuri în întreaga economie.
1
aceste riscuri vor fi analizate în detaliu în paragrafele ce vor urma
2
Schumpeter J., The Theory of Economic Development, Harvard University Press, 1934

16
Pentru a preveni eventualele dezechilibre sistemice, autorităţile
monetare introduc un număr de reglementări, norme, etc. Esenţa acestora
constă în protejarea economiei de riscurile sistemice prin asigurarea
raportului între două variabile principale: cost - eficienţă şi risc. Acest aspect
poate fi deosebit de important mai ales pentru economiile în curs de
dezvoltare unde politicile de prevenire a riscurilor pot determina creşterea
costurilor de finanţare a producţiei. În acest sens, se iau în considerare
reglementările privind derularea plăţilor din economie, garantarea depozitelor
şi autorizarea restrictivă a băncilor.

1.4.1. Clasificarea riscurilor bancare

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea


ei zilnică, precum şi diversitatea situaţiilor care conduc la aceste riscuri fac
imposibilă o clasificare unică a acestora. Fără a face o clasificare exhaustivă
se poate considera că principalele categorii de riscuri recunoscute sunt
următoarele:1
1.În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului, se disting două
categorii de riscuri:
a. Riscuri determinate de piaţa produsului;
b. Riscuri determinate de piaţa capitalului.
a. Riscurile determinate de piaţa produsului se referă la aspectele
strategice şi operaţionale ale gestiunii veniturilor şi cheltuielilor de
exploatare. În această categorie sunt cuprinse:
- riscul de creditare. Este riscul cel mai important dintre cele de pe piaţă, el
datorându-se deprecierii valorii activelor debitorului, ca o consecinţă a
falimentului sau imposibilităţii rambursării împrumutului;
- riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca întreaga afacere fie eliminată
de pe piaţă datorită competiţiei sau uzurii morale cu imposibilitatea restituirii
creditelor acordate;
-riscul datorat reglementărilor bancare. Instituţiile financiare funcţionează
în baza unor licenţe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea
unor investiţii importante; de asemenea, reglementările băncii centrale pot
determina ieşirea de pe piaţă a băncilor mici sau neviabile.
- riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piaţa produsului, el neputând
fi ignorat de către nici o instituţie financiară şi constă în riscul ca sistemele
de calcul să nu funcţioneze corect;
-riscul de marfă. Preţurile mărfurilor afectează direct participanţii la
tranzacţiile reale, iar dacă aceştia sunt clienţi ai băncilor efectele se
translatează inclusiv asupra acestora, precum şi alţi creditori, având impact
general atât asupra economiilor, cât şi asupra debitorilor;
1
Niţu Ion - "Managementul riscului bancar", Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 57

17
- riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte
dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea,
motivarea şi menţinerea specialiştilor;
- riscul legal. Este cauzat de responsabilitatea creditorilor şi de eventualele
litigii;
- riscul de produs. Acesta se referă la marele risc ca produsele oferite de către
o instituţie bancară să se uzeze şi să devină necompetitive.

b. Riscuri determinate de piaţa capitalului. În general, pieţele de


capital şi riscurile lor afectează valoric toate companiile, semnificative fiind
însă instituţiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincţie clară
între riscul pieţei produsului şi al pieţei de capital.
Din punct de vedere al pieţei de capital, există următoarele tipuri de
risc:
- riscul ratei dobânzii. Este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar
la schimbările ratelor dobânzii;
- riscul de lichiditate. Este cel mai important risc al pieţei de capital şi constă
în aceea că o bancă nu dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a
acoperi cu obligaţii financiare la un moment dat;
- riscul valutar. Apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, alta decât
cea în care se evidenţiază în contabilitate;
- riscul de decontare. Este o formă particulară a riscului de eroare, care
presupune implicarea competitorilor băncii şi se referă la transferul de sume
între băncile locale şi cele internaţionale;

2. În funcţie de expunerea la risc, riscurile bancare se pot împărţi în:

a. Riscuri pure;
b. Riscuri lucrative (speculative).

a. Riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată


de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care
să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, acestea se pot împărţi în:
- riscuri fizice. Se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, distrugere a liniilor
de telecomunicaţii, avariere a maşinilor şi materialelor diverse etc.;
- riscuri financiare. Pot apare ca pierderi complete de date, de documente,
distrugerea arhivelor, nerecuperarea pierderilor etc.
- riscuri criminale şi frauduloase. Utilizarea frauduloasă a mijloacelor de
plată, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, furt, deturnare de
fonduri de către un salariat etc.;
- riscuri de răspundere. Nerespectarea normelor privind deschiderea de
conturi, pierderi de efecte în contul clienţilor, răspunderea cenzorilor etc.

18
b. Riscurile lucrative sau speculative sunt determinate de expunerea
generată de dorinţa de a obţine profit mai mare. Această expunere poate
genera şi cheltuieli suplimentare şi deci (potenţial) şi pierderi. Cheltuielile
suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenţă, pierderi la
portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

3. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi:

a. Riscuri financiare;
b. Riscuri de prestare;
c. Riscuri ambientale.

a. Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup


de riscuri bancare, dat fiind că proasta lor gestiune produce cele mai multe
falimente bancare. Acestea se pot împărţi în:
- riscul de lichiditate (de finanţare). Exprimă probabilitatea deteriorării
posibilităţilor finanţării efective a operaţiunilor bancare;
- riscul de solvabilitate (de capital). Exprimă probabilitatea ca fondurile
proprii ale băncilor să fie insuficiente pentru a putea acoperi pierderile
rezultate din activitatea curentă şi aceste pierderi să afecteze negativ
plasamentele creditorilor băncii.

b. Riscurile de prestare pot fi:


- riscul operaţional. Exprimă incapacitatea băncii de asigura servirea
profitabilă a clienţilor;
- riscul tehnologic. Este asociat calităţii şi structurii ofertei de produse
financiare;
- riscuri generate de introducerea de noi produse bancare. Este asociat
inovărilor în sfera produselor financiare;
- riscul strategic. Este determinat de probabilitatea de a nu alege strategia
optimă perioadei şi condiţiilor date.

c. Riscurile ambientale cuprind:


- riscul de fraudă. Este un risc de ordin intern şi extern;
- riscul economic. Este asociat evoluţiei mediului economic în care
acţionează banca şi clienţii acesteia;
- riscul concurenţial. Exprimă probabilitatea reducerii profitului în condiţiile
modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncilor;
- riscul legal. Reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul
stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un
dezavantaj competitiv faţă de alte instituţii financiare concurente.

19
1.4.2. Identificarea riscurilor bancare

În ceea ce priveşte activitatea de conducere şi supraveghere a riscului


bancar, în literatura de specialitate se recomandă folosirea unei metodologii
care include mai multe etape: identificarea, controlul şi eliminarea,
diminuarea şi evitarea, asumarea şi transferul riscurilor.1
Unele riscuri sunt evidente, altele nu pot fi identificate, indiferent de
măsurile de precauţie luate, până la declanşarea lor şi provocarea de pierderi
în activităţile respective. În aceste condiţii, se recomandă o maximă atenţie
pentru identificarea oricărui risc posibil, în vederea limitării la maximum a
riscurilor neidentificate. Activitatea de identificare a riscurilor devine foarte
importantă într-o societate bancară, în sensul că aceasta trebuie să pornească
de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va
adopta.
Identificarea riscurilor şi apoi analiza lor devin o parte importantă a
managementului riscului şi absolut necesară o dată cu schimbările ce apar în
activitatea băncii şi riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu
presupune şi o nouă procedură în depistarea şi anticiparea noilor riscuri
accidentale, pentru a se obţine cele mai bune metode de tratare a acestora.
Identificarea riscurilor precum şi localizarea lor constituie prima etapă de
management global al riscurilor, în cadrul ei trebuind determinate riscurile
asociate fiecărui tip de produs şi serviciu bancar. Odată identificate riscurile
asociate, este necesară elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea
determina frecvenţa şi amplitudinea fiecărui tip de risc asociat. După ce
riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs şi serviciu bancar, este
necesară schiţarea unor imagini agregate a influenţei factorilor de risc.
Ulterior identificării riscurilor şi localizării lor, procesul continuă cu
analiza obiectivă, care nu se întrerupe niciodată, aceasta constituind obiectul
capitolului specific analizei de risc.
Pentru a stabili departamentele dintr-o bancă responsabile de
expunerea la risc şi care au sarcină de a face analiza tipurilor de risc, precum
şi a modului de tratare, sunt utilizate raportul de gestiune anual, diverse
raportări contabile, organigrama băncii, toate acestea corelate.
Controlul şi eliminarea riscului reprezintă a doua etapă a metodei de
conducere şi supraveghere a riscurilor. Obiectivul acesteia este acela de a
minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse şi
servicii bancare.
De obicei, cel mai potrivit moment pentru declanşarea controlului
riscului este cel în care o acţiune se lansează şi deci în care, prin prevederi de
contract, se încearcă să fie gestionat riscul. În plus, controlul riscului
1
Niţu Ion , op.cit. pag. 79

20
constituie o sarcină permanentă şi individuală ce se exercită în interiorul
fiecărei bănci, dar acesta se asigură şi de către banca centrală, şi în primul şi
în al doilea caz, prin departamente specializate şi de supraveghere. Managerii
trebuie să determine care sunt principalele tipuri de activităţi de control pe
fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica şi evoluţia probabilă a
acestora.
Asumarea riscurilor de către bancheri este o altă problemă a activităţii
de conducere şi supraveghere a riscului bancar. Aceştia sunt familiarizaţi cu
asumarea riscurilor în activitatea zilnică, dar ei sunt reticenţi în asumarea
totală sau parţială a riscurilor accidentale. De aceea, când se vorbeşte de
asumarea riscurilor, se are în vedere o asumare conştientă a acestora. Nu
trebuie pierdut din vedere faptul că poate să apară şi o asumare inconştientă a
riscului, ceea ce înseamnă neluarea la cunoştinţă a riscului posibil.
O altă problemă abordată ar fi acţiunea de diminuare a riscurilor,
evitarea lor, precum şi influenţa factorilor de risc. Acţiunea adversă a unui
factor de risc poate fi diminuată şi/sau, în unele cazuri, evitată, prin
cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei care îl produce. În acest scop, este
necesară reproiectarea activităţilor şi a fluxurilor de operaţii. În prezent, unele
societăţi bancare au adoptat o serie de soluţii radicale, mergând chiar până la
a renunţa la unele produse sau servicii neprofitabile sau generatoare de risc.
Transferul riscurilor constituie ultima etapă a activităţii de conducere
şi supraveghere a riscurilor bancare. În practica băncilor, există sistemul de
transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum şi prin
sistemul asigurărilor, poliţa de asigurare fiind considerată ca un mijloc de
transferare a riscului1.
Divizarea şi transferul riscului se poate realiza şi prin constituirea de
consorţii între mai multe bănci. Din punctul de vedere al evitării concentrării
riscului, cu cât banca are mai mulţi codebitori pentru aceeaşi creanţă, cu atât
scade importanţa insolvabilităţii unuia dintre ei. Pe de altă parte, prin
reglementări proprii sau ale băncilor centrale, concentrarea riscurilor este
evitată şi prin limita impusă în acordarea de împrumuturi unuia şi aceluiaşi
debitor.
Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management
deficitar sau al impactului şocurilor reale monetare care perturbă evoluţiile
macroeconomice ce pot fi anticipate, determină reducerea profiturilor şi a
veniturilor acţionarilor sau, în ultima instanţă, ieşirea din afaceri a băncii fie
prin preluarea ei de către o bancă mai puternică, fie prin faliment. Potrivit
teoriei bancare, dar şi experienţei cazuistice în domeniu, tipologia riscurilor
se diferenţiază prin intensitatea de acţiune şi consecinţele pe care acestea le
generează.

1
pentru detalierea subiectului a se vedea capitolele 3 şi 4

21
Se poate aprecia, astfel, că, în cazul băncilor mari, există două tipuri
de factori principali care conduc la stare de faliment: pierderile semnificative
din credite (credite neperformante), care la rândul lor determină lipsa de
lichiditate, când piaţa conduce la reducerea valorii reale a activelor la niveluri
insuficiente pentru a asigura achitarea obligaţiilor.
Producerea riscurilor bancare din cauzele amintite în special cele
cauzate de creditele neperformante generează alte costuri în economie. Astfel
o parte din acestea sunt suportate de deponenţii care nu-şi pot recupera
integral sumele încredinţate băncii, de către banca centrală care este nevoită
uneori să aloce sume în vederea restructurării portofoliilor, de către întreaga
societate care suportă costul împrumuturilor publice dedicate preluării la
buget a unor asemenea sume nerecuperabile şi de fondul de garantare a
depozitelor care este obligat să restituie cel puţin parţial sumele depuse la
bancă.

22
CAPITOLUL II
PRINCIPALII INDICATORI AI ACTIVITĂŢII BANCARE

2.1. Profitabilitatea obiectiv al activităţi bancare

Obiectivul principal al băncii este obţinerea unui nivel al profitului


care să asigure continuarea activităţii în condiţiile concurenţei de pe piaţă dar
şi asigurarea remunerării şi bunăstării acţionarilor şi angajaţilor.
Ca la orice altă firmă şi la societăţile bancare profitul se stabileşte
ca diferenţă între venituri şi cheltuieli. Veniturile societăţilor bancare, în
general, provin îndeosebi din următoarele surse: dobânzile active (încasate
pentru credite acordate), comisioane, taxe etc. Principalele cheltuielile
efectuate de societăţile bancare sunt: dobânzile pasive (acordate pentru
remunerarea disponibilităţilor clientelei şi a altor creditori), cheltuielile de
funcţionare a băncii, etc. Cum activitatea bancară se bazează pe aserţiunea
conform căreia “creditele fac depozitele” în sensul că băncile îşi planifică
atragerea depozitelor în funcţie de posibilităţile de plasare, ele au nevoie de o
serie de informaţii cât mai complete cu privire la cele două laturi ale
activităţii lor. Acurateţea informaţiilor permite, în acelaşi timp băncilor, să
controleze modul de formare a veniturilor şi cheltuielilor şi atingerea
profitului stabilit. Obiectivul maximizării profitului prin plasamente eficiente
este important, astfel încât să nu fie periclitate lichiditatea fondurilor şi
siguranţa depozitelor clienţilor, fără a recurge la propriul capital.
Controlul corelaţiei dintre intrările şi ieşirile de fonduri este una din
activităţile esenţiale ale managementului oricărei societăţi. Acest aspect este
şi mai important în cazul băncilor, deoarece, o parte semnificativă din
fondurile băncii nu reprezintă propriile ei active ci sunt doar fonduri deţinute
sau păstrate de bancă pentru clienţii ei, pe bază de încredere.
Pentru a face plasamente eficiente, o bancă are nevoie de informaţii
referitoare la: lichiditatea plasamentelor1; profitabilitate; risc; scadenţă,
rezerve. În activitatea de plasare a disponibilităţilor, dar şi pentru asigurarea
continuităţii şi competitivităţii propriei activităţi în viitor, băncile trebuie să
asigure un echilibru între criteriile legate de profitabilitate - lichiditate - risc.
Asigurarea lichidităţilor necesare pentru a face faţă rambursărilor
din depozite şi altor plăţi curente obligă băncile să menţină o parte din
fonduri sub forma unor plasamente care îndeplinesc condiţii de lichiditate şi
securitate chiar dacă rata dobânzii aferentă acestora este mai mică. Această
necesitate a băncilor de a acţiona cu prudenţă prin minimizarea pierderilor ce
1
Activele lichide sunt activele ce pot fi transformate rapid şi fără pierderi în numerar sau alte
alternative ale acestuia.

23
pot rezulta din expunerea plasamentelor limitează, totuşi, nivelul profitului
care poate fi realizat. De aceea, este de preferat ca băncile să-şi diversifice
investiţiile în aşa fel încât să confere stabilitate propriei activităţi, să asigure
rambursarea depozitelor din plasarea eficientă a acestora în condiţii de risc
sustenabile precum şi asigurarea unui nivel al profitului care permită
remunerarea acţionarilor şi extinderea activităţii.
În plasarea fondurilor există două categorii principale de riscuri:
riscul de credit şi riscul de dobândă.
Riscul de credit reprezintă pierderea totală sau parţială de către
bancă a fondurilor investite şi a dobânzii aferente acestora. Cele mai multe
investiţii comportă un anumit grad al riscului de credit, iar băncile, în
general, sunt preocupate să minimizeze riscul în portofoliul lor de investiţii.
Riscul de credit este mai mare pentru unele investiţii decât pentru altele, iar
această diferenţă este reflectată în nivelul diferit al ratei dobânzii.
Riscul de dobândă este pierderea rezultată din evoluţia, contrară, a
ratei dobânzii, pierdere care afectează profitul sau costurile băncii. În funcţie
de tipul plasamentului atât creşterea cât şi scăderea ratei dobânzii, după caz,
pot afecta negativ activitatea bancară.
În România, principalele tipuri de plasament ale băncilor comerciale
sunt: creditele; depozitele bancare; plasamentele pe piaţa titlurilor de
valoare. Conform Legii privind activitatea bancară nr.58/1998 prin credit se
înţelege orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului
de rambursare a sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii
şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă
sau a altui drept la plata unei sume de bani. Deşi este forma cea mai
avantajoasă de plasament pentru o bancă, este şi forma care prezintă cel mai
mare risc (riscul de nerambursare la scadenţă a creditului şi de neplată a
dobânzilor aferente).
Pentru a-şi minimiza acest risc băncile dispun la nivelul fiecărei
sucursale de un compartiment distinct de credite care analizează situaţia
financiară şi bonitatea solicitanţilor de credite.
Acordarea unui credit presupune înaintarea de către solicitator a
unei documentaţii care constă în:
- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit sau ale oricărui
garant al acestuia - balanţe de verificare, ultimul bilanţ contabil;
- prezentarea modalităţilor de garantare a creditului, evaluarea
bunurilor ce fac obiectul garanţiei de către bancă;
- descrierea condiţiilor de acordare şi de rambursare a creditului şi de
plată a dobânzilor şi comisioanelor aferente.
Toată această documentaţie este supervizată la nivelul sucursalei de
Comitetul de credite format din conducerea sucursalei, juristul sucursalei,

24
reprezentanţi ai serviciului credite, aceasta prezentând o măsură în plus de
verificare a corectitudinii întocmirii dosarului de credit şi a bonităţii
clientului.

2.2. Principalii indicatori de performanţă

2.2.1. Lichiditatea bancară

2.1.1.1. Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţia monetară se înţelege valoarea la un moment dat a


activelor lichide ale unei bănci.
Cel mai adesea gestiunea poziţiei monetare este elementul principal al
managementului lichidităţii având în vedere caracterul imediat al obligaţiilor
care exprimă nevoile de lichiditate bancară.
Principalele surse de lichiditate ale unei bănci sunt:
- numerarul (monedă efectivă);
- disponibilităţile şi depozitele la banca centrală;
- disponibilităţile şi depozitele la băncile corespondente;
- portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri
negociabile;
- dobânzile şi ratele scadente la creditele acordate;
- împrumuturile sub forma emisiunilor de certificate de depozit;
- depozitele atrase de la populaţie;
- împrumuturile de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase de
pe piaţa interbancară);
- împrumuturile de la banca centrală (inclusiv credite de refinanţare).
Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
- constituirea rezervelor minime obligatorii la banca centrală;
- eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor;
- acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor de retragere de fonduri;
- efectuarea decontărilor interbancare;
- efectuarea de operaţiuni prin băncile corespondente.
O bună gestiune a riscului de lichiditate presupune gestionarea poziţiei
monetare a băncii şi urmărirea indicatorilor de lichiditate.
Activele care compun poziţia monetară sunt după cum urmează:
a. numerarul care reprezintă monedele metalice şi bancnotele aflate în posesia
băncii la ghişee şi în tezaur. Necesarul este estimat şi planificat în funcţie de
volumul încasărilor şi plăţilor zilnice cu numerar;
b. disponibilul în conturi curente la alte bănci reprezintă depozitele la vedere
la băncile corespondente;

25
c. sume de încasat de la alte bănci reprezintă sume în tranzit în sistemul
bancar, respectiv valoarea instrumentelor de plată - cecuri onorate de bancă
depuse la băncile corespondente spre încasare;
d. disponibilul în contul de rezervă la banca centrală - rezerva minimă
obligatorie care reprezintă disponibilităţi în lei şi valută, păstrate în conturi
deschise la banca centrală.
Toate aceste elemente fie nu aduc deloc, fie aduc foarte puţine venituri
băncii. În mod obişnuit, o bună gestionare a lor ar însemna minimizarea
volumului lor la necesităţile curente. Existenţa lor este însă necesară fie din
motive de prudenţă pentru a face faţă plăţilor imediate (numerarul şi
disponibilul la alte bănci), fie de tehnică bancară (sume de încasat de la alte
bănci), fie de control al masei monetare (rezerva minimă obligatorie).
Dintre cele patru elemente componente, rezerva minimă obligatorie
este cea mai puţin lichidă din punct de vedere al accesibilităţii, băncile fiind
nevoite să menţină un anumit nivel rezultat din structura depozitelor bancare.
Deoarece mărimea nivelului rezervei minime obligatorii este dată de
obiectivele politicii monetare ale băncii centrale, aceasta reprezintă un factor
de risc suplimentar pentru băncile comerciale, diminuându-le activitatea şi
profitul.
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, exprimând
capacitatea acestora de a se transforma rapid şi cu o cheltuială minimă, în
monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).
Managementul lichidităţii bancare este una dintre cele mai importante
activităţi desfăşurate de băncile comerciale, ce are ca obiectiv principal
asigurarea fondurilor lichide corespunzătoare pentru acoperirea obligaţiilor
financiare pe care le înregistrează la un moment dat.
Prin crearea unei lichidităţi corespunzătoare, banca poate onora
solicitările de plăţi în toate situaţiile, chiar şi atunci când se confruntă cu
retrageri masive de depozite sau alte situaţii neprevăzute. Putem spune că,
lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a activelor şi pasivelor
bancare care au grade diferite de lichiditate şi arată capacitatea unei bănci de
a-şi finanţa operaţiile curente. Atunci când există o probabilitate ca această
capacitate să fie pierdută, apare riscul de lichiditate.
În conformitate cu prevederile normelor Băncii Naţionale a României
(BNR) pentru a putea supraveghea riscul de lichiditate, băncile trebuie să
determine permanent lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea pe fiecare bandă de
scadenţă a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite, evidenţiate în
afara bilanţului. Cele 5 benzi de scadenţă sunt :
- banda 1, active cu scadenţă mai mică sau egală cu 1 lună;
- banda 2, active cu scadenţă mai mare de 1 lună şi mai mică sau egală cu 3
luni;

26
- banda 3, active cu scadenţă mai mare de 3 luni şi mai mică sau egală cu 6
luni;
- banda 4, active cu scadenţă mai mare de 6 luni şi mai mică sau egală cu
12 luni;
- banda 5, active cu scadenţa mai mare de 12 luni.
Activele se diminuează, după caz, cu provizioanele constituite şi se
ponderează în funcţie de gradul lor de lichiditate.
Referitor la creditele bancare restante până la 30 de zile inclusiv
înscrise în prima bandă de scadenţă după diminuarea cu provizioanele
constituite, se ajustează cu un coeficient de ajustare (1- k). Coeficientul k se
determină prin raportarea soldului creditelor restante aferente clientelei
nebancare, pentru care se înregistrează o întârziere la plată de peste 30 de
zile, inclusiv, de la data scadenţei, la total credite acordate clientelei
nebancare, existente în sold la sfârşitul lunii pentru care se întocmeşte
raportarea.
Analizând această prevedere a normelor, se poate observa că ea
penalizează creanţele restante prin impunerea unui grad redus de lichiditate.
Cu cât creditele neperformante cresc, coeficientul k de ajustare creşte ceea ce
face ca restul creditelor restante chiar şi cu o zi să fie considerate cu
lichiditate redusă cu efect asupra lichidităţii efective şi în final asupra
indicatorului de lichiditate al băncii.
În funcţie de performanţa financiară, un credit restant până la 15 zile
sau 30 de zile, inclusiv, poate fi un credit clasificat ”standard” sau ”în
observaţie” deci o creanţă certă şi cu grad ridicat de lichiditate. Toate activele
bilanţiere cu scadenţa la vedere, precum şi cele restante, se înscriu în prima
bandă de scadenţă.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă
de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în
afara bilanţului. Benzile de scadenţă sunt aceleaşi ca şi la lichiditatea
efectivă.
Obligaţiile bilanţiere cu scadenţă la vedere vor fi înscrise în prima
bandă de scadenţă la o valoare ajustată, determinată prin deducerea din soldul
curent aferent fiecărei categorii de obligaţii a soldului mediu respectiv,
calculat pentru o perioadă de 6 luni anterioare. În cazul în care valoarea
ajustată obţinută din calcul este nulă sau negativă, obligaţiile bilanţiere cu
scadenţă la vedere nu vor fi luate în calcul la determinarea lichidităţii
necesare.
Având în vedere că lichiditatea necesară reprezintă numitorul
raportului din care rezultă indicatorul de lichiditate, lichiditatea efectivă fiind
numărătorul, este important ca valoarea ei să fie cât mai mică. De aceea,
pentru situaţiile în care o bancă înregistrează deficit în constituirea de rezerve
minime obligatorii în perioada de observare anterioară datei de raportare a

27
indicatorului de lichiditate, sau în luna anterioară niveluri ale indicatorilor de
solvabilitate sub limitele prevăzute de reglementările (BNR), aceasta va
înscrie în banda 1 de scadenţă, obligaţiile bilanţiere la vedere la valoarea
contabilă, fără să beneficieze de ajustarea favorabilă menţionată. Această
prevedere obligă aceste bănci ca prin creşterea lichidităţii activelor să-şi
constituie surse pentru acoperirea necesarului de resurse şi a creşte nivelul
indicatorului de solvabilitate. Aceste lucruri se pot realiza de exemplu, prin
scăderea ponderii creditelor şi creşterea disponibilităţilor.
Celelalte obligaţii bilanţiere se repartizează pe scadenţe, în funcţie de
durata rămasă de scurs, la valoarea contabilă.
Angajamentele irevocabile şi necondiţionate date în favoarea terţilor
se diminuează cu depozitele colaterale, şi se ajustează cu un coeficient
reprezentând ponderea angajamentelor a căror executare a fost solicitată
băncii într-o perioadă anterioară de 6 luni faţă de totalul angajamentelor de
această natură, date de bancă.

2.2.2. Solvabilitatea bancară

2.2.2.1. Capitalul, resursă proprie a băncii

Resursele băncilor sunt constituite din resurse proprii şi resurse atrase.


Dacă resursele atrase constituie partea cea mai dinamică din resursele băncii,
capitalul propriu joacă un rol important începând de la constituirea băncii şi
continuând cu perioada de funcţionare până la lichidare.
Capitalul propriu protejează deponenţii în eventualitatea
insolvabilităţii şi lichidării băncii. De aceea, necesarul minim de capital
social pentru a constitui o bancă este mare, fiind accesibil celor care deţin
suficiente fonduri pentru a garanta o bună derulare a activităţii şi trebuie
vărsat numai în formă bănească vărsat integral în momentul subscrierii. De
altfel, capitalul necesar reprezintă asigurarea încrederii în bancă a
deponenţilor ceea ce se realizează inclusiv prin înfiinţarea fondului de
garantare a depozitelor. De asemenea, menirea acestui fond este să absoarbă
pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca, în condiţii de
stres, banca să-şi poată continua activitatea. Cu cât capitalul propriu este mai
mare ca pondere în total pasiv, cu atât banca suportă mai uşor anumite şocuri
temporare şi conjuncturale şi îşi menţine accesul pe piaţa monetară la costuri
rezonabile; serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru
desfăşurarea activităţii ca la orice societate comercială; serveşte ca o limită
impusă (gradul de adecvare al capitalului) pentru expansiunea nejustificată şi
riscantă a activelor, amploarea activităţii desfăşurate fiind corelată cu
mărimea capitalului propriu.

28
2.2.2.2. Indicatorul de solvabilitate

Pe fondul unei situaţii generale de deteriorare a capitalului băncilor şi


apariţia unor situaţii de criză în cursul anilor ’80, s-a simţit nevoia întăririi
reglementărilor internaţionale privind cerinţele de capital, concomitent cu
armonizarea diferitelor prevederi naţionale.
În analiza gradului de capitalizare a unei bănci comerciale se
utilizează, la nivel internaţional, indicatorul de solvabilitate. Pentru
adâncirea analizei mai sunt utilizaţi alţi doi indicatori - efectul de pârghie
(leverage ratio) şi rata capitalului propriu.
Cei trei indicatori se referă la raportul dintre fondurile proprii
(fonduri proprii de nivel 1, care cuprind preponderent capitalul propriu şi
fondurile proprii de nivel 2, care cuprind preponderent împrumuturile
subordonate) şi activele băncii (la valoare medie sau ponderate la risc).
Indicatorii se calculează astfel:
 rata solvabilităţii reprezintă ponderea fondurilor proprii totale
(fonduri proprii de nivel 1 şi fondurile proprii de nivel 2) în activele
ponderate la risc;
 efectul de pârghie reprezintă ponderea fondurilor proprii de nivel 1 în
activele la valoare medie;
 rata capitalului propriu reprezintă ponderea fondurilor proprii de nivel
1 în activele ponderate la risc.
Ponderarea la risc a activelor se face în funcţie de natura acestora. De
exemplu, pentru plasamentele în titluri de stat riscul este 0, în timp ce
creditele acordate diferitelor categorii de clienţi trebuie ponderate cu riscul
aferent fiecărui credit în parte.
Activele la valoare medie se calculează prin adunarea valorii activelor la
sfârşitul fiecărei luni şi împărţirea rezultatului la numărul de luni pentru care
se face calculul.
În ceea ce priveşte nivelul optim al indicatorilor, pentru a avea o
capitalizare adecvată a sistemului bancar, la nivel internaţional există o
poziţie comună doar în ceea ce priveşte rata solvabilităţii, care nu trebuie
să scadă sub 8 la sută.

29
Pentru indicatorul „efect de pârghie” abordările sunt diferite. Spre
exemplu în Statele Unite un nivel de peste 5,5 la sută este considerat adecvat,
în timp ce în Austria acest nivel trebuie să fie peste 6 la sută.

Pe lângă menţinerea unei structuri a activelor bilanţiere relativ


echilibrată între activele cu risc scăzut dar cu rentabilitate mică (titluri de
stat, plasamente bancare) şi activele cu risc crescut dar cu rentabilitate mare
(credite acordate clientelei nebancare), un alt efect este şi limitarea expunerii
băncii din activităţi de furnizări de servicii evidenţiate în afara bilanţului,
ceea ce este iar un factor de limitare a profitabilităţii.
Principalul efect este însă limitarea creşterii activelor bilanţiere cu
rentabilitate mare. Pentru ca această creştere să aibă loc este necesar ca o
parte importantă din profit să se capitalizeze. Această reinvestire a profitului
mai ieftină sursă de capital, având însă ca efect advers posibila reducere a
preţului acţiunilor ca urmare a neplăţii dividendelor şi evident pierderi
pentru acţionari datorită diminuării valorii în timp a dividendelor încasate,
valoarea prezentă fiind mai mare decât cea viitoare.

2.2.3. Profitul, indicator al rentabilităţii activităţii bancare

Profitul este, în final, scopul principal urmărit de acţionarii unei


bănci, iar obiectivul vizat este creşterea valorii băncii prin prevenirea şi
diminuarea riscurilor precum şi întărirea şi creşterea poziţiei băncii pe piaţă.
Profitul bancar reprezintă diferenţa dintre veniturile din dobânzi,
comisioane, speze (încasate sau de încasat) şi cheltuielile efectuate cu
dobânzile, comisioanele şi taxele plătite, precum şi cele cu funcţionarea
băncii. Profitul bancar ia valoare brută sau net după deducerea impozitului pe
profit. Profitul brut reflectă eficienţa activităţii bancare sintetizând influenţele
tuturor factorilor care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi
cheltuielilor.
Principalele venituri şi cheltuieli ale unei bănci sunt: veniturile din
dobânzile încasate sau de încasat (dobânzi active) şi cheltuielile cu dobânzile
plătite (dobânzi pasive). Diferenţa dintre acestea reprezintă venitul net din
dobânzi. Ea exprimă capacitatea băncii de a-şi acoperi cheltuielile cu
dobânzile, de a asigura susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte
cheltuieli bancare şi alte venituri bancare) precum şi de a obţine un profit în
concordanţă cu obiectivele strategice ale băncii.
Aşadar, venitul net din dobânzi depinde foarte mult de diferenţa dintre
rata medie a dobânzii active şi rata medie a dobânzii pasive.
Un alt aspect al profitabilităţii este modul în care sunt structurate
veniturile. Cu cât se vor obţine mai multe venituri din servicii, riscurile
aferente activităţii bancare vor fi mai mici sau mai uşor de prevenit,

30
nemaifiind nevoie nici de cheltuieli cu resursele suplimentare atrase.

2.2.3.1. Indicatori de apreciere a eficienţei bancare

O bancă este cu atât mai profitabilă cu cât sursele atrase comparativ cu


capitalul propriu sunt mai mari, ceea ce înseamnă că o bancă obţine un profit
mai mare cu cât utilizează într-o proporţie mult mai mare banii altora faţă de
banii săi. Acest aspect deosebeşte băncile de societăţile comerciale nebancare
şi le conferă calitatea de intermediari financiari ai băncilor.
În ţările dezvoltate, capitalul social este o sursă mai scumpă decât
depunerile clienţilor, deoarece acţionarii se aşteaptă la dividende mai mari
decât dobânda pe care ar primi-o dacă ar depune banii la bancă. Pentru ca
acest lucru să se întâmple, în condiţii de concurenţă, activitatea bancară
trebuie să fie profitabilă dar să şi aibă abilitatea să prevină toate riscurile cu
care se confruntă, cu atât mai mult cu cât, datorită şi caracterului social al
acestei activităţi (utilizarea resurselor unui segment cât mai mare al
societăţii), ea este mai strict reglementată decât celelalte activităţi din
economie.
Pentru a analiza eficienţa bancară trebuie analizaţi atât indicatorii de
rentabilitate cât şi indicatorii de risc. Indicatorii de solvabilitate definesc
raportul între rezultatul obţinut şi efortul depus.
Dintre indicatorii de performanţă bancară amintim următorii:

a) rentabilitatea capitalului propriu ROE (return on equity). Indicatorul


arată eficienţa utilizării capitalului investit în bancă, fiind un raport
procentual între profitul net şi capitalul propriu. Acest raport care măsoară şi
rata de recuperare a investiţiei acţionarilor, trebuie comparat cu rata medie a
dobânzii la depunerile pe termen şi bineînţeles, cu rata inflaţiei aferente
perioadei supuse analizei. Mărimea obişnuită a acestui indicator în ţările
dezvoltate este de aproximativ 10 – 12 %;

b) rentabilitatea activelor ROA (return on assets). Indicatorul arată eficienţa


utilizării resurselor prin plasamente care să genereze un profit maxim. Este
un indicator al eficienţei manageriale ţinând cont că alegerea celei mai
potrivite structuri a activelor bancare corelată cu evoluţia pieţei este atributul
managementului băncii. Indicatorul este un raport între profitul net şi activul
bilanţier. Având în vedere că profitul net rezultă din veniturile obţinute din
valorificarea activelor, acest indicator se poate descompune în alţi indicatori
astfel:
- rata profitului net, respectiv raportul dintre profitul net şi veniturile din
exploatare care arată de fapt care este raportul între cheltuielile şi veniturile
din exploatare, precum şi eficienţa acestor cheltuieli aferente gestionării

31
resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii;
- gradul de utilizare a activelor, respectiv raportul dintre veniturile din
exploatare şi activele totale ceea ce arată capacitatea conducerii de a investi
în activele care produc venituri.
Produsul celor doi indicatori reprezintă ROA care prin aceste două
componente este o apreciere generală a profitabilităţii băncii. În ţările
dezvoltate mărimea obişnuită a indicatorului este 0,5 – 1 %, pentru băncile
mari chiar mai puţin.

c) multiplicatorul capitalului EM (equity multiplier). Indicatorul reprezintă


inversul solvabilităţii patrimoniale sau efectului de pârghie, relevând şi
gradul de îndatorare al băncii, respectiv de câte ori sunt mai mari activele
decât capitalul propriu, de unde şi denumirea de multiplicator adică câte
unităţi de activ sunt generate de o unitate de capital propriu. Prin această
interpretare, indicatorul este unul de rentabilitate, activele fiind efectul iar
capitalul propriu efortul. Acest indicator reflectă capacitatea managementului
de a concura cu celelalte bănci privind atragerea sumelor disponibile din
economie ştiut fiind că, cu cât o bancă poate atrage mai mult şi rentabilitatea
sa va fi mai mare. Acest lucru se evidenţiază foarte bine prin modelul Du
Pont. Bine-nţeles mărimea multiplicatorului este restricţionată de
reglementările privind solvabilitatea bancară. Pe lângă aceşti indicatori care
sintetizează performanţa activităţii băncii mai pot fi menţionaţi:

- marja netă a dobânzii care reprezintă diferenţa dintre veniturile şi


cheltuielile cu dobânda raportat la activele valorificabile. Mărimea marjei ne
arată capacitatea managementului de a controla structura activelor purtătoare
de dobânzi şi de a urmări asigurarea finanţării cu resurse purtătoare de
dobânzi cât mai mici. În general, marja netă a dobânzii variază între 3 – 10
%;

- spread-ul care reprezintă diferenţa dintre dobânda medie activă calculată


ca raport între venitul din dobânzi şi activele purtătoare de dobândă, şi
dobânda medie pasivă calculată ca raport între cheltuielile cu dobânzile şi
pasivele purtătoare de dobândă. Spread-ul măsoară eficacitatea funcţiei de
intermediere a băncii în ceea ce priveşte atragerea şi plasarea de bani precum
şi intensitatea concurenţei pe piaţă. Cu cât concurenţa este mai mare, spread-
ul tinde să se reducă ceea ce forţează managementul să găsească căi şi
mijloace prin care să crească venitul din servicii bancare şi să reducă
cheltuielile de funcţionare. Mărimea indicatorului depinde atât de costul
resurselor atrase cât şi de utilizarea lor în plasamente cu dobânzi cât mai mari
dar şi cât mai sigure, deoarece în calcul se iau veniturile realizate.
- profitul pe salariat care arată atât gradul de utilizare a timpului de muncă cât

32
şi calitatea acestei munci. Sub această formă de exprimare indicatorul este
foarte util deoarece el exprimă şi locul băncii în cadrul sistemului bancar.
- gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile din comisioane şi taxe
încasate (indicator legat de cel anterior). Acest indicator este foarte urmărit
de bănci, în special la nivelul unităţilor teritoriale considerându-se că prin
intermediul său se evaluează real aportul fiecărei unităţi şi a personalului său
la realizarea profitului, deoarece veniturile şi cheltuielile din dobânzi sunt
influenţate de imaginea băncii, de politica făcută de conducerea superioară.

33
CAPITOLUL III
MANAGEMENTUL PRINCIPALELOR RISCURI BANCARE

3.1. Riscul de credit

3.1.1. Principiile creditării bancare

Principiile creditării bancare cuprind reguli, norme obligatorii privind


acordarea, garantarea, folosirea şi rambursarea creditelor acordate de către
bănci.
La baza creditării bancare stau următoarele principii:

- Prudenţa bancară. În derularea operaţiunilor de creditare,


băncile manifestă prudenţă atunci când sunt solicitate sa acorde un
împrumut. Astfel, băncile urmăresc ca beneficiarii creditelor să îndeplinească
în mod cumulativ următoarele condiţii:
 să fie legal constituiţi;
 să aibă capitalul social vărsat potrivit statutului lor;
 să desfăşoare activităţi legale şi eficiente apreciate printr-un nivel
ridicat al indicatorilor de bonitate;
 fluxurile de lichidităţi să evidenţieze posibilităţi reale de rambursare a
creditului şi de plata a dobânzii;
 să prezinte garanţii morale şi materiale pentru angajarea creditului.

- Credibilitatea. Constituie suportul moral, elementul psihologic


fără de care creditul nu se poate acorda. Dobândirea încrederii presupune
cunoaşterea societăţii comerciale privind calităţile morale şi profesionale,
precum şi a reputaţiei sale privite prin calitatea produselor şi serviciilor, a
relaţiilor cu partenerii, ca şi a situaţiei patrimoniale şi financiare.

- Destinaţia precisă sub forma creditării directe. Băncile acorda


credite pentru obiecte creditabile, iar agenţii economici sunt obligaţi să le
folosească numai în scopul pentru care au fost acordate. Acest principiu

34
urmăreşte ca societăţile comerciale să se încadreze în volumul de fonduri
stabilit, să uşureze controlul bancar.

- Garantarea creditului. Fiecare credit trebuie garantat cu bunuri


mobile şi imobile sau cu titluri de valoare care se află în patrimoniul
împrumutatului. Garanţiile asiguratorii sunt principalul mijloc prin care se
diminuează riscul insolvabilităţii în rambursarea creditului.

- Acordarea creditului în mod diferenţiat, treptat, corespunzător


gradului de îndeplinire a programului economic. Acest principiu înlesneşte
efectuarea controlului bancar în timpul utilizării creditului.

- Rambursabilitatea creditului la scadenţă. Scadenţa se stabileşte


funcţie de specificul procesului de producţie sau al activităţii, ţinându-se
seama de momentul în care se generează profit precum şi de perioada de
recuperare a cheltuielilor de producţie şi circulaţie.

- Remunerarea creditului cu o dobândă. Dobânda este interesul


care stă la baza oricărei operaţiuni de creditare, constituind preţul
capitalului împrumutat. Banca, atunci când consimte acordarea unui credit,
preia o parte din riscul investiţiei finanţate şi astfel pretinde ca o parte din
profit să îi revină sub formă de dobândă.

- Încheierea contractului de creditare. Orice acordare de credit


presupune încheierea unui contract, în care se stipulează condiţiile şi modul
de acordare, folosire şi rambursare a creditului, cuantumul şi durata de
folosire, garanţiile, precum şi nivelul dobânzii.

3.1.2. Reglementări privind clasificarea creditelor şi constituirea


provizioanelor

BNR prin intermediul Legii privind activitatea bancară vine şi


întăreşte disciplina financiar-bancară cu privire la activitatea de creditare în
bănci astfel:
- băncile au obligaţia, în vederea administrării eficiente a riscului
general de credite, a protejării propriului capital şi a depozitelor clienţilor săi
să constituie fondul de rezervă potrivit dispoziţiilor legislaţiei privind
societăţile comerciale şi, de asemenea, constituie fondul pentru riscuri
bancare generale din profitul contabil determinat înainte de deducerea
impozitului pe profit, în limita a 1% din soldul activelor purtătoare de riscuri
specifice activităţii bancare, aşa cum sunt stabilite prin reglementările BNR,
cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în măsura în care sumele

35
respective se regăsesc în profitul net. Rezerva generală pentru riscul de
credit se utilizează exclusiv pentru acoperirea de pierderi din credite, numai
după epuizarea celorlalte măsuri legate de recuperare a creditelor.
Clasificarea creditelor şi a plasamentelor, potrivit uzanţelor se face
prin aplicarea simultană a criteriilor: serviciul datoriei; performanţa
financiară; iniţierea de proceduri financiare.
Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi onora
datoria la scadenţă, exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la
data scadenţei.
Performanţa financiară reflectă potenţialul economic şi soliditatea
financiară a unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui
ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe
baza datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi.
Performanţa financiară a agentului economic se stabileşte cu ajutorul unor
indicatori cantitativi ai eficienţei economice cum sunt: lichiditatea
patrimonială, gradul de acoperire a dobânzii din profit, precum şi a unor
indicatori calitativi care se referă la: credibilitatea clientului, calitatea
managerială, poziţia pe piaţă a agentului economic şi condiţiile în care acesta
îşi desfăşoară activitatea, calitatea acţionariatului, relaţia cu banca, vechimea
neîntreruptă în activitate.
Stabilirea performanţei financiare a debitorilor are la bază clasificare
agenţilor economici în cinci categorii, după cum urmează:
- categoria A - performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la
scadenţă a ratei şi a dobânzii, se constată menţinerea şi în perspectivă a
performanţelor financiare la un nivel ridicat;
- categoria B - performanţele financiare sunt bune şi foarte bune dar nu se vor
putea menţine la acest nivel în perspectivă;
- categoria C- performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă
tendinţă de înrăutăţire;
- categoria D - performanţa financiară este scăzută cu o evidentă ciclicitate la
intervale scurte de timp;
- categoria E - performanţa financiară reflectă pierderi şi există perspective
clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.
Iniţierea de proceduri judiciare are semnificaţia că cel puţin una din
următoarele măsuri au fost luate în scopul recuperării creanţelor:
- darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
- declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau
juridice.
În scopul analizei creditelor consimţite băncile trebuie să-şi clasifice
creditele acordate, coroborând criteriile mai sus amintite, astfel:
- credite standard nu implică deficienţe şi riscuri care ar periclita
administrarea datoriei, în maniera convenită prin contractul de credit la

36
acordarea împrumutului. Rambursările se efectuează în timpul şi la termenele
prevăzute.
- creditele în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din
sectorul nebancar) sunt credite ai căror beneficiari au rezultate economico
financiare foarte bune, dar care în anumite perioade scurte de timp întâmpină
greutăţi în rambursarea ratelor scadente şi a dobânzilor.
- creditele substandard sunt acele credite ce prezintă deficienţe şi
riscuri care periclitează lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de
valoarea netă a capitalului şi/sau capacităţi de plată a beneficiarului de
împrumut.
- creditele îndoielnice sunt acele împrumuturi în cazul cărora
rambursarea sau lichidarea pe baza condiţiilor, valorilor şi garanţiilor
existente este incertă.
- creditele pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite
băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu
fie garantată.

3.1.3. Constituirea provizioanelor specifice de risc

Constituirea provizioanelor reprezintă un mijloc important de


protejare a băncii împotriva riscurilor.
Pe lângă constituirea rezervei generale pentru riscul de credit băncile
constituie şi/sau regularizează lunar provizioanele specifice de risc de credit
aferente creditelor şi plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii
respective, prin includerea pe cheltuieli şi/sau prin reluarea pe veniturile lunii
pentru care se face raportarea, indiferent de rezultatul financiar al perioadei
înregistrat de bancă.
Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la
crearea acestora şi se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei
reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.
Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la
modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalităţii între
nivelul existent şi cel al necesarului şi se va realiza prin includerea pe
cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferenţa dintre
nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit şi nivelul
necesarului.
Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la
anularea provizioanelor specifice de risc de credit, în cazul realizării riscului
de credit, şi se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând
deferenţa dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de
credit aferente creditelor şi/sau plasamentelor care se scot în afara bilanţului.

37
Băncile constituie, regularizează şi utilizează provizioanele specifice
de risc de credit utilizând moneda de exprimare a creditelor şi/sau
plasamentelor pe care le corectează.
Dacă în urma analizei performanţelor financiare ale clientului
coroborată cu analiza serviciului datoriei rezultă unele incertitudini cu privire
la nerambursarea la scadenţă a creditului şi a dobânzilor, se determină
provizioane specifice de risc, la determinarea acestora expunerea debitorului
putând fi micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din:
- garanţii necondiţionate (guvernamentale sau de la banca centrală);
- garanţii necondiţionate de la bănci ca funcţionează pe acelaşi teritoriu, în
cadrul limitelor de risc acceptate;
- depozite gajate, plasate la banca însăşi;
- colaterale non-cash acceptate de bancă: ipoteca convenţională de gradul I,
gaj cu sau fără deposedare, cesiune de creanţă.
În România, constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor
specifice de risc sunt reglementate prin Regulamentul BNR în felul următor:
- pentru credite „Standard”- 0%;
- pentru credite „În observaţie” – în limita a 5% din soldul acestora;
- pentru credite „Substandard” – în limita a 20% din soldul acestora;
- pentru credite „Îndoielnic” – în limita 50% din soldul acestora;
- pentru credite „Pierdere” – în limita a 100% din soldul acestora.
Băncile procedează la scoaterea în afara bilanţului a tuturor sumelor
aferente unui credit sau plasament, în următoarele cazuri:
- cel puţin una din sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai
mare de 360 de zile;
- s-a investit cu formula executorie:
- contractul de credit, precum şi contractele de garanţie dacă este cazul;
- hotărârea judecătorească definitivă ce dispune asupra contractului de credit,
precum şi asupra contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra
contractului de plasament;
- s-a declanşat procedura de executare silita a patrimoniului persoanei fizice;
- instanţa a dat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment.
Operaţiunile de scoatere în afara bilanţului efectuate în cursul lunii
ca urmare a îndeplinirii condiţiilor mai sus menţionate sunt precedate, în
fiecare caz, de încadrarea sumelor respective în categoria” pierdere” şi de
constituire sau regularizare, după caz, a provizioanelor specifice de risc de
credit. Trecerea la utilizarea provizioanelor specifice de risc se poate efectua
numai după executarea silită a garanţiilor acceptate de către bancă.
Băncile sunt obligate să constituie şi să regularizeze lunar
provizioanele specifice de risc aferente creditelor evidenţiate în sold la finele
lunii respective, prin includerea pe cheltuieli şi/sau reluarea pe veniturile

38
lunii pentru care se face raportarea, indiferent de rezultatul financiar al
perioadei înregistrat de bancă.
Fiecare credit poate atrage după sine riscul apariţiei unor evenimente
neprevăzute care fac dificilă respectarea clauzelor înscrise în contractul de
credit.
Practica a demonstrat că recuperarea creditelor neperformante este
una dificilă ceea ce face ca analiza impactului creditelor neperformante
asupra lichidităţii, solvabilităţii şi profitabilităţii băncii să fie o preocupare
necesară şi oportună. Chiar dacă creditele neperformante sunt costisitoare
pentru bancă şi volumul lor trebuie redus, trebuie stabilit un echilibru între
necesitatea unor proceduri şi politici prudenţiale de creditare şi asumarea
unor riscuri care sunt direct proporţionale cu profitabilitatea băncii.
După cum s-a văzut creditele se clasifică, conform calităţii lor, în cinci
categorii. Am putea include în categoria creditelor neperformante şi creditele
clasificate ”îndoielnic” şi ”pierdere”, care necesită cel mai mare nivel de
provizionare, respectiv 50 % şi 100 %. Dar, creditele, chiar restante fiind, nu
devin neperformante decât atunci când nu mai sunt asigurate condiţiile de
rambursare integrală a creditului şi de achitare a dobânzilor şi comisioanelor
datorate. Aceasta înseamnă că este necesară luarea unor măsuri speciale,
chiar iniţierea de proceduri judiciare, pentru recuperarea creanţelor.
Având în vedere posibilitatea ca un credit să devină neperformant
este foarte importantă depistarea timpurie a aşa numitor semnale de
avertizare care arată că împrumutul a devenit o problemă şi recuperarea lui
este absolut necesară înainte ca datoria să se acumuleze.
Cauzelor apariţiei creditelor neperformante ar fi imposibil de alcătuit.
În majoritatea cazurilor, un credit neperformant este determinat de mai mulţi
factori cumulativi. Depistarea cauzelor care provoacă credite neperformante
şi stabilirea unor măsuri adecvate de eliminare a acestora depinde, într-o
mare măsură, de modul de organizare şi de experienţa fiecărei bănci în parte
şi în cele din urmă de pregătirea, şi talentul personalului din activitatea de
creditare.
Cauzele generatoare de credite neperformante pot fi grupate ca ţinând
cont de împrumutători (cauze determinate de greşeli comise de banca în
stadiul de analiza, din modul de acordare a creditelor, cauze care apar pe
parcursul derulării creditului etc.), împrumutaţi, (cauze determinate de
beneficiarii creditelor ca urmare a gestionarii proaste a afacerilor, calitate
slaba a conducerii, deteriorarea procesului de producţie, politici de marketing
şi financiare necorespunzătoare etc.) precum şi de acţiunea factorilor din
exterior , care acţionează independent (schimbări în economie, reglementări,
concurenţă, tehnologii şi alţi factori pot să afecteze negativ activitatea
clientului).
Creditele neperformante produc numeroase probleme mediului de

39
afaceri, ducând la blocaj financiar şi implicit la creşterea costurilor prin
necesitatea de noi surse atrase ca urmare a reducerii circulaţiei băneşti,
datorită blocajelor. Finalul este menţinerea economiei într-o recesiune
prelungită, iar soluţia nu poate fi decât eliminarea băncilor care înregistrează
un volum ridicat de credite neperformante.
Soluţia problemei la reducerea creditelor neperformante nu este
stoparea activităţii de creditare ci respectarea normelor prudenţiale şi a
reglementărilor băncii centrale în acordarea de credite. Pentru prevenirea
apariţiei creditelor neperformante, este necesară atât desfăşurarea unei
activităţi prudente de aprobare a creditelor, cât şi definirea şi realizarea unor
măsuri realiste de urmărire a derulării creditelor şi soluţionării problemelor ce
pot apare.
Principiul general ce trebuie avut în vedere este acela că banca nu
trebuie să acorde un credit până ce nu se estimează corect posibilitatea
recuperării la scadenţă sau în momentul în care aceasta decide, din anumite
motive, să-şi retragă creditul. Estimarea capacităţii de rambursare are de cele
mai multe ori o importanţă mai mare decât asigurarea creditului prin garanţii
materiale. Dintre căile şi modalităţi de prevenire a creditelor neperformante,
amintim:
a) estimarea corectă a necesarului de credite a împrumutatului şi a
termenelor de rambursare. Este de reţinut că riscul de nerambursare a unui
credit există atât în situaţia în care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci
când un client împrumută o sumă prea mare. În primul caz, riscul apare
datorită lipsei fondurilor necesare realizării volumului producţiei programate
pentru a realiza profitul estimat şi încasările necesare plăţii obligaţiilor
asumate. În al doilea caz, riscul apare datorită creşterii gradului de îndatorare
financiară peste necesar şi majorării artificiale a costului cu dobânzile,
ducând la reducerea capacităţii de plată. Termenele de rambursare sunt, de
asemenea, importante. Dacă momentele plăţilor, respectiv al încasărilor
previzionate nu sunt corelate împrumutatul poate intra în incapacitate de plată
sau apare pericolul creşterii artificiale a gradului de îndatorare financiară prin
creşterea volumului dobânzilor;
b) corelarea destinaţiei creditului cu sursa de rambursare. Tranzacţia
finanţată prin credit trebuie să genereze un volum de încasări suficient de
mare pentru a acoperi împrumutul şi dobânda aferentă. Dacă tranzacţia
eşuează, va fi greu de găsit o sursă alternativă şi se vor crea numeroase
probleme;
c) existenţa a două posibilităţi de recuperare a creanţelor fără
legătură între ele şi existente de la început. Este foarte important ca această a
doua sursă de rambursare să fie un activ care, pe lângă lichiditatea sa şi a
păstrării valorii de piaţă în timp, să fie uşor accesibil, în sensul că
valorificarea acestuia să nu afecteze negativ procesul de producţie al

40
împrumutului şi să nu fie necesară o executare silită;
d) încheierea unui contract de credit cu clauze asiguratorii. Pentru
protejarea propriilor interese, banca poate introduce în contractul de credite
clauze asiguratorii prin care să diminueze riscul şi să oblige împrumutatul la
menţinerea capacităţii de plată.
Necesitatea identificării şi administrării riscurilor semnificative din
activitatea băncilor au condus şi la înfiinţarea, în România, a Biroului de
credit cât şi la emiterea de către BNR a normelor privind organizarea şi
controlul intern, administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea
şi desfăşurarea activităţilor de audit intern la instituţiile de credit, emise în
concordanţă cu reglementările Acordului Basel II. Normele prevăd
necesitatea existenţei unei strategii, a unor politici şi proceduri şi a evaluării,
monitorizării şi controlului riscului de credit.
Nu în ultimul rând, o bună administrare a riscului de credit, implicit
diminuarea ponderii creditelor neperformante, presupune ca personalul băncii
implicat în activitatea de creditare să aibă o pregătire şi experienţă
corespunzătoare complexităţii operaţiunilor în legătură cu care are
competenţe. De asemenea, B.N.R. a introdus un nou criteriu în evaluarea
băncilor, sensibilitatea la riscurile de piaţă, ceea ce va da posibilitatea
urmăririi influenţei unor indicatori economici asupra poziţiei băncilor şi
modificările pe care le induc.

3.1.4. Reglementări pentru diminuarea riscului de credit

În cadrul Legii privind activitatea bancară nr. 58/1998, cu modificările


şi completările ulterioare şi a normelor de prudenţialitate şi de limitare a
riscului de credit în activitatea bancară, emise de BNR, sunt definiţi o serie
de termeni care sunt necesari pentru evaluarea riscului de credit.
Aceşti termeni se referă, în principal, la: capital propriu, fonduri
proprii, expunere brută, expunere netă, expunere mare, un singur debitor,
entitate de risc, grup, persoane aflate în relaţii speciale cu banca.
Principalele reglementări pentru diminuarea riscului de credit se
referă la:
a) nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 25 % din fondurile proprii ale
băncii,
b) suma totală a expunerilor mari nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor
proprii ale băncii, o expunere mare reprezintă ca valoare cel puţin 10 % din
fondurile proprii ale băncii. Toate expunerile mari sunt raportate BNR.
c) regiile autonome pot contracta credite în proporţie de cel mult 20 % din
veniturile brute realizate în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe
piaţă în aceeaşi limită pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci când
mijloacele acestora sunt insuficiente în decursul unui an;

41
d) valoarea totală a împrumuturilor angajate de autorităţile administraţiei
publice locale nu poate depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate
de acestea pe durata anului fiscal în care se face împrumutul (venituri
curente, venituri din capital şi venituri cu destinaţie specială);
e) creditele (expunerea totală) pentru persoanele aflate în relaţii speciale cu
banca nu vor putea depăşi 20 % din fondurile proprii ale băncii;
f) constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1 % din
soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare, existent la
sfârşitul anului, în scopul administrării şi a riscului general de credit rezultat
din ansamblul activităţii de creditare .
Totodată, conform Legii privind activitatea bancară, băncile
comerciale organizează funcţionarea Comitetului de administrarea riscurilor
ca organ de sinteză consultativ care urmăreşte permanent riscul şi toate
poziţiile de bilanţ, în special riscul lichidităţii, riscul de credit, riscul ratei
dobânzii, riscul de capital şi riscul valutar. Pentru limitarea riscului de credit,
Comitetul de administrarea a riscurilor acordă o atenţie deosebită gestionării
împrumuturilor mari, sistemului de urmărire şi control al întregului portofoliu
de credite, limitelor maxime de expunere pe ramuri, clienţi, tipuri de credite,
constituirii de provizioane, corelate cu calitatea în evoluţie a creditelor
acordate şi cu dobânzile neîncasate.
BNR urmăreşte limitarea riscul de credit şi prin intermediul
indicatorului de solvabilitate. Potrivit reglementărilor, limita minimă a
indicatorului, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi expunerea
netă aferentă activelor bilanţiere şi elementelor din afara bilanţului este de 12
%, iar cea calculată în raport de capitalul propriu 8%. Astfel, pentru a se
încadra permanent în limitele stabilite de BNR, băncile comerciale asigură
evidenţa conturilor de activ, în special credite, pe entităţi de risc. De exemplu,
pentru un agent economic, se analizează distinct fiecare dintre creditele
angajate, evidenţiindu-se separat şi toate creanţele aferente.
Prin intermediul normelor BNR stabileşte gradele de risc de credit în
următoarele rubrici distincte:
a. ”Grad de risc de credit 0 %”;
b. ”Grad de risc de credit 20 %”;
c. ”Grad de risc de credit 50 %”;
d. ”Grad de risc de credit 100 %”.

3.1.5. Gestionarea informaţiilor de risc bancar – CRB

În scopul unei monitorizări mai bune a riscurilor s-a înfiinţat în cadrul


BNR, Centrala Riscurilor Bancare (C.R.B.) care primeşte de la băncile
comerciale raportări privind debitorii cărora li s-au acordat credite sau în
numele cărora băncile şi-au asumat angajamente. Debitorii raportaţi pot fi

42
persoane fizice sau juridice non-bancare rezidente, cu condiţia ca riscul
individual din operaţiunile menţionate să fie egal sau mai mare decât limita
de raportare care în prezent este de 20.000 lei.

Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea CRB defineşte


terminologia privind:

1. Informaţia de risc bancar. Aceasta este informaţia care se


raportează de către instituţiile de credit, se prelucrează şi se difuzează de
CRB; informaţia de risc bancar cuprinde datele de identificare a unui debitor,
persoană fizică sau persoană juridică nonbancară, şi operaţiunile în lei şi în
valută prin care instituţiile de credit se expun la risc faţă de acel debitor.
Aceste operaţiuni sunt:
a) acordarea de credite;
b) asumarea de angajamente de către instituţia de credit, în numele
debitorului, faţă de o persoană fizică, o persoană juridică nonbancară sau faţă
de o instituţie de credit din străinătate;
c) asumarea de angajamente de către instituţia de credit, în numele
debitorului, faţă de altă instituţie de credit care funcţionează pe teritoriul
României.

2. Informaţia despre fraudele cu carduri este informaţia raportată de


către instituţia de credit referitoare la încălcarea prevederilor contractuale de
către posesorii de card de debit şi/sau de credit şi suma corespunzătoare nu
este înregistrată la restanţe în propriile evidenţe.

3. Riscul individual este suma valorilor operaţiunilor raportată la


CRB de o persoană declarantă pentru un debitor, persoană fizică sau persoană
juridică nonbancară, cu condiţia să fie egală sau mai mare decât limita de
raportare. Riscul individual reprezintă expunerea unei instituţii de credit faţă
de un debitor şi se determină de către persoana declarantă. Pentru calculul
riscului individual se iau în considerare atât operaţiunile desfăşurate de
debitor în nume propriu, cât şi cele în care debitorul este parte componentă a
unui grup de persoane fizice şi/sau juridice, care reprezintă un singur debitor.
Componenţa grupului de persoane fizice şi/sau juridice care
reprezintă un singur debitor, denumit în continuare grup de debitori, se
raportează la CRB. La stabilirea sferei de cuprindere a grupului de debitori,
instituţiile de credit vor avea în vedere următoarele:
a) criteriile prevăzute în norma privind supravegherea solvabilităţii şi
expunerilor mari ale instituţiilor de credit, pentru includerea persoanelor
fizice şi/sau juridice în categoria un singur debitor;

43
b) instituţia de credit să înregistreze expunere faţă de cel puţin una dintre
persoanele din grup.
Persoanele fizice care nu îndeplinesc condiţia de limită de raportare
şi înregistrează restanţe mai mari de 30 de zile se raportează la CRB.
4. Persoana recenzată este debitorul, persoană fizică sau persoană
juridică nonbancară, înscris în baza de date a CRB ca urmare a raportării
acestuia de către persoana declarantă.

5. Riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate


persoanele declarante pentru aceeaşi persoană recenzată, mai puţin valoarea
angajamentelor asumate de instituţiile de credit, în numele persoanei
recenzate, faţă de alte instituţii de credit care funcţionează pe teritoriul
României. Riscul global reprezintă expunerea întregului sistem bancar din
România faţă de o singură persoană recenzată şi se determină de CRB.

6. Persoanele declarante la CRB sunt:


- centralele instituţiilor de credit - persoane juridice române - pentru toate
informaţiile de risc bancar şi informaţiile despre fraudele cu carduri colectate
din propriile evidenţe şi din cele ale unităţilor lor teritoriale din România;
- sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine - pentru toate
informaţiile de risc bancar şi informaţiile despre fraudele cu carduri colectate
din propriile evidenţe. Aceste instituţii vor comunica în scris direcţiei care
coordonează activitatea Centralei Riscurilor Bancare opţiunea de raportare a
informaţiei referitoare la încadrarea debitorilor.
Persoanele declarante au obligaţia să completeze formularul "Fişă de
acreditare la CRB a persoanelor autorizate să transmită şi să recepţioneze
informaţii de risc bancar şi informaţii despre fraudele cu carduri" (F1), prin
care sunt desemnate maximum 3 persoane acreditate la CRB. Această fişă va
fi întocmită în două exemplare având acelaşi conţinut, cu următoarele
destinaţii:
- exemplarul 1 va fi transmis în regim confidenţial la CRB;
- exemplarul 2 va fi păstrat pentru evidenţele proprii.

7. Persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea


persoanei declarante să transmită la şi să recepţioneze de la CRB informaţii
de risc bancar şi informaţii despre fraudele cu carduri.
Accesarea sistemului informatic al CRB de către persoanele acreditate
la CRB se face pe bază de nume şi parole de acces unice, atribuite de BNR.
Fiecare sucursală a persoanelor declarante are drept de consultare a
bazei de date a CRB numai dacă conectarea acestora se realizează prin
intermediul propriei centrale, pe bază de nume şi parolă de acces unică,
atribuite de BNR.

44
8. Perioada de raportare este intervalul cuprins între datele de 1 şi 17
ale lunii în care se raportează informaţia de risc bancar aferentă lunii
anterioare. Perioada de raportare se încheie la data de 17 la ora 18,00. În
cazul în care data de 17 nu este o zi bancară, perioada de raportare se încheie
în următoarea zi bancară la ora 18,00.

9. Utilizatorii informaţiilor furnizate de CRB sunt instituţiile de credit şi


BNR.
Fiecare persoană declarantă este obligată să raporteze la CRB
informaţia de risc bancar pentru fiecare debitor care îndeplineşte condiţia de
a fi raportat, respectiv ca instituţia de credit să fi înregistrat faţă de acesta un
risc individual, precum şi informaţia despre fraudele cu carduri constatate.
CRB organizează şi gestionează o bază de date care cuprinde:
a) Registrul central al creditelor (RCC), care conţine informaţiile de risc
bancar raportate de persoanele declarante, prelucrate şi difuzate de către CRB
în vederea valorificării de către utilizatori în condiţiile păstrării secretului
bancar;
b) Registrul creditelor restante (RCR), care este alimentat lunar de Registrul
central al creditelor cu informaţii de risc bancar referitoare la persoanele
recenzate şi la creditele restante ale acestora faţă de întregul sistem bancar
din România; acesta include şi informaţii despre persoanele fizice care nu
îndeplinesc condiţia de limită de raportare şi înregistrează restanţe mai mari
de 30 de zile;
c) Registrul grupurilor de debitori (RGD), care este alimentat lunar de
Registrul central al creditelor cu informaţii despre grupurile de debitori;
d) Registrul fraudelor cu carduri (RFC), care conţine informaţii despre
fraudele cu carduri comise de posesorii de carduri de debit şi/sau de credit.
Registrul central al creditelor (RCC) este creat, gestionat şi actualizat
conform necesităţilor proprii ale CRB, astfel încât să poată evidenţia operativ
informaţiile privind:
- identificarea persoanelor recenzate şi evidenţierea, după caz, a situaţiilor
speciale, conform legii privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
- riscurile individuale şi caracteristicile acestora;
- riscurile globale şi caracteristicile acestora.
Informaţiile de risc bancar înscrise în Registrul central al creditelor
vor fi actualizate lunar.
Registrul creditelor restante (RCR) este creat, gestionat şi actualizat
conform necesităţilor proprii ale CRB, astfel încât să poată evidenţia operativ
informaţiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor,

45
înregistrate de persoanele recenzate faţă de întregul sistem bancar din
România.
Registrul grupurilor de debitori (RGD) este creat, gestionat şi
actualizat conform necesităţilor proprii ale CRB, astfel încât să poată
evidenţia informaţiile despre grupurile de persoane fizice şi/sau juridice.
Registrul fraudelor cu carduri (RFC) este creat, gestionat şi
actualizat conform necesităţilor proprii ale CRB, astfel încât să poată
evidenţia informaţiile despre fraudele cu carduri comise de către posesorii
acestora.
Informaţiile de risc bancar şi informaţiile despre fraudele cu carduri
vor fi menţinute în Registrul creditelor restante şi Registrul fraudelor cu
carduri pe o perioadă de 7 ani de la data înscrierii.
CRB transmite lunar fiecărei persoane declarante, din proprie
iniţiativă, informaţia referitoare la riscul global pentru debitorii raportaţi de
aceasta în luna respectivă, la restanţele mai mari de 30 de zile înregistrate de
persoanele fizice, la fraudele cu carduri, precum şi informaţii despre
incidentele de plată ale persoanelor recenzate, utilizând formularul "Situaţia
riscului global privind persoanele recenzate" şi informaţia referitoare la
grupurile de debitori raportate de persoana declarantă în luna respectivă,
utilizând formularul "Situaţia grupurilor de debitori".
CRB transmite, la cerere, oricărei persoane declarante, informaţii
referitoare la creditele restante pe ultimii 7 ani, evidenţiate în Registrul
creditelor restante, pentru oricare debitor raportat de către aceasta în luna
respectivă, utilizând formularul "Situaţia creditelor restante".
Situaţia creditelor restante include şi informaţii referitoare la riscul
global, la fraudele cu carduri, precum şi informaţii despre incidentele de plată
ale persoanelor recenzate.
Orice instituţie de credit poate solicita CRB, prin intermediul
propriei persoane declarante, informaţia de risc bancar referitoare la orice
persoană fizică sau juridică nonbancară, respectând prevederile legii bancare
cu condiţia să aibă acordul scris al persoanei respective. Nerespectarea
acestei condiţii de către instituţia de credit constituie abatere de la prevederile
prezentului regulament.

Aplicaţie

Managementul riscului de credit presupune o bună cunoaştere a


clientului urmată îndeaproape de analiza creditului.
Practica a demonstrat că atunci când evaluează un anumit activ
prezentat drept garanţie unele bănci diminuează valoarea acestuia, motiv
pentru care solicită ca valoarea garanţiilor să fie mai mare decât a creditului
şi dobânzile aferente.

46
De exemplu, un client al băncii X cumpără un mijloc fix cu 3000 u.m.
În scopul achiziţionării clientul apelează la un credit bancar de 2500 u.m.,
diferenţa fiind acoperită prin autofinanţare. Banca preia activul drept garanţie
şi evaluează riscul acordării creditului ca fiind de 1:100.Valoara activului se
diminuează de către bancă cu 25% , astfel încât pierderea potenţială se
calculează în felul următor:

1. valoarea diminuată a garanţiei:

3000 x 75% = 2250u.m.

2. pierderea potenţială:

(2500-2250) x 1/100 = 2,5 u.m.

În cazul în care valoarea diminuată a garanţiei este egală sau mai


mare decât valoarea creditului atunci riscul este nul.
De aceea, pentru activitatea de creditare este vitală alegerea unor
garanţii adecvate. În aceeaşi măsură este important ca acordarea de credite să
fie echilibrată în sensul că trăsăturile creditelor din portofoliu să compenseze
riscurile derivate din caracteristicile domeniilor creditate (industrie,
agricultură, etc.) şi termenele scadente. Dacă un volum mare de credite se
orientează spre un anumit sector de activitate, expunerea la risc faţă de acel
sector este mai mare. Astfel, dacă activitatea în domeniul creditat scade,
creşte probabilitatea ca creditele acordate să devină neperformante reducând
profitabilitatea băncii.

3.2. Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate este cel mai important risc bancar constând în


aceea că o bancă nu dispune de un nivel corespunzător de lichidităţi pentru a
acoperi obligaţii financiare la un moment dat. Riscul lichidităţii este cel mai
ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau
retragerile de depozite şi când nu are acces la noi surse de numerar.
Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atât active cât
şi pasive. Sursa tradiţională de lichiditate o reprezintă activele lichide. Pentru
a răspunde cerinţelor de lichiditate, unele bănci deţin active care pot fi
înstrăinate imediat, aproape de valoarea nominală.
Pasivele băncilor pot fi şi ele transformate în lichidităţi, în sensul că
se pot emite cu uşurinţă titluri de împrumut pentru a obţine numerar la costuri
rezonabile. Dacă băncile au nevoie de numerar, fie vând active, fie cresc
împrumuturile.

47
3.2.1 Nevoile bancare de lichiditate

Nevoile de lichiditate reprezintă obligaţii imediate cărora banca


trebuie să le facă faţă pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar
financiar. Estimarea acestor nevoi se face de regulă în funcţie de termenul de
exigibilitate al obligaţiilor băncii respective. Din acest punct de vedere sunt
prezentate nevoile de lichiditate pe termen scurt, nevoile ciclice de lichiditate,
nevoile de lichiditate pe termen lung, şi nevoile neprevăzute de lichiditate.

Nevoile de lichiditate de termen scurt pot fi generate de o serie de


factori între care factorii sezonieri, operaţiile marilor clienţi, volatilitatea
depozitelor şi a creditelor.
Factorii sezonieri pot afecta atât cererea de credite cât şi fluxul de
depozite. Deoarece cea mai mare parte a creditelor sunt acordate titularilor de
cont, creşterea sezonieră a cererii de credite este asociată reducerii valorii
medii a depozitelor, ceea ce complică gestiunea lichidităţii.
Influenţa acestor factori este mai puternică îndeosebi pentru băncile
specializate în oferta de servicii financiare pentru un anumit sector de
activitate: agricultură, construcţii, etc. Din fericire cele mai multe fluctuaţii
sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experienţei anterioare prin analiza
dinamică a seriilor de date.
Transferurile şi creditele de valoare mare (relativ la talia băncii) pot
crea şi ele probleme de gestiune a lichidităţii pe termen scurt. Deciziile
clienţilor pot avea un caracter cu totul conjunctural, în special în ceea ce
priveşte transferul unor fonduri sau utilizarea unor linii de credit. Estimarea
acestui tip de nevoie de lichiditate pe termen scurt este dependentă de
cunoaşterea nevoilor de finanţare, a intenţiilor şi a profilului clienţilor mari.
Creditele şi depozitele volatile pot fi estimate prin programe specifice ca
indici dinamici şi ca pondere faţă de alte depozite sau credite, întotdeauna în
baza experienţei anterioare şi corelat cu faza ciclului economic.

Nevoile ciclice de lichiditate sunt mai greu de estimat şi deosebit de


dificilă este mai ales anticiparea momentului apariţiei lor.
Pentru estimarea mărimii acestor nevoi se pot folosi următoarele
metode de analiză şi calcul:
- Analiza comportamentului liniilor de credit. Utilizarea maximă a liniilor de
credit (în perioadele de expansiune) este comparată cu utilizarea lor actuală,
iar diferenţa poate fi o bună estimare a cererii de credite suplimentare de
acoperit în caz de expansiune;
- Corelarea dinamicii depozitelor cu dinamica ratei dobânzii. Analiza curbei
ratelor dobânzii pe piaţă dă o bună aproximaţie a anticipărilor agenţilor
referitoare la faza ciclului economic în care urmează să intre economia.

48
Banca poate stabili indici de corelaţie între dinamica acestor rate şi cea a
propriilor depozite şi atunci poate stabili nivelul probabil al acestor depozite
în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţă. Evaluarea vulnerabilităţii bazei de
depozite. Aceasta presupune aprecierea gradului în care s-a realizat o
diversificare optimă a bazei de depozite şi a calităţii programelor de gestiune
a riscurilor din domenii care afectează imaginea băncii.
- Programele de analiză statistică. Sunt cele mai recomandate pentru uşurinţa
şi calitatea rezultatelor şi sunt folosite mai ales pentru analiza sezonalităţii. În
plus valorile reziduale sunt o bună estimare a nevoilor ciclice de lichiditate.
Singura condiţie pentru utilizarea acestui tip de analize o reprezintă vechimea
băncii pe piaţă.
Băncile pot folosi o metodă relativ simplă de determinare a
tendinţelor de evoluţie a lichidităţii pe termen lung, bazată pe clasificarea
tuturor elementelor bilanţiere. Toate articolele contabile din activul bilanţului
său se împart în lichide (convertibile în fonduri utilizabile imediat într-un
interval de timp de maxim 90 zile şi cu pierderi minime de valoare la
vânzarea activului respectiv) sau solide. Similar pasivele sunt împărţite în
pasive volatile şi pasive stabile. Calculele pot fi atunci reluate periodic şi
presupun de fapt doar o actualizare a datelor de care dispunem pentru analiză.
Nevoile neprevăzute de lichiditate sunt practic imposibil de anticipat
deoarece sunt provocate de evenimente complet aleatoare. Ele pot fi generate
de cauze dintre cele mai diverse, cum ar fi: reducerea depozitelor ca urmare a
unor zvonuri, suspendarea sau diminuarea drastică a unei surse de finanţare,
creşterea absolut surprinzătoare a creditelor solicitate.
Cele mai multe bănci au un plan propriu de măsuri de urgenţă de
asigurare a lichidităţii în astfel de situaţii deosebite. Prin acest plan se
stabilesc surse de urgenţă pentru acoperirea nevoii de lichiditate până la un
procent dat din baza de calcul. Aceasta poate fi valoarea totală a depozitelor
volatile sau valoarea totală a liniilor de credit sau valoarea împrumuturilor de
pe piaţă.
O analiză importantă efectuată de băncile comerciale este cea
privitoare la riscul de lichiditate. În acest scop, se utilizează analiza GAP ca
instrument de gestionare a lichidităţilor.
Scopul analizei îl constituie identificarea problemelor ce pot apare în
nivelul lichidităţilor.
În funcţie de dimensiunea băncii şi de posibilităţile informatice de
agregare a datelor de la unităţile teritoriale, analiza GAP poate fi efectuată
operativ pe baza datelor obţinute din balanţele de verificare zilnică cât şi pe
baza datelor din bilanţul contabil.
Înainte de a trece la un exemplu al analizei GAP pentru gestionarea
lichidităţii băncii este necesar să facem următoarele precizări terminologice:
- maturitate rămasă reprezintă intervalul de timp calculat

49
începând cu data de analiză, care poate fi: zilnic, săptămânal, lunar,
trimestrial şi data scadenţei efective a elementului de activ sau pasiv
- scadenţa efectivă poate reprezenta: data de achitare în cazul
creditelor, scadenţa depozitelor, etc.
- GAP este diferenţa dintre activul şi pasivul scadent în acelaşi
interval de maturitate. GAP-ul poate fi pozitiv (activul> pasivul) ceea ce
înseamnă că plasamentele băncii scadente în acelaşi interval sunt superioare
resurselor atrase şi scadente, existând resurse suficiente pentru achitarea
plăţilor solicitate de clienţi şi GAP negativ, care descrie o situaţie inversă
celei precedente şi reprezintă o problemă specială pentru bancă. În această
situaţie banca este obligată să creeze lichidităţi prin valorificarea altor active
lichide înainte de scadenţă. GAP- ul cumulat pe mai multe intervale de
maturitate reprezintă suma algebrică a nivelelor înregistrate pe intervalele
respective. Indicele GAP (%) exprimă mărimea în valoare relativă a
diferenţei cumulate între plasamentele şi resursele scadente în intervalul de
maturitate respectiv, raportată la total activ. Indicele GAP se calculează după
formula:

GAP 
 GAP( A  P) (3)
A
unde: A este activul bilanţier şi P este pasivul bilanţier
Indicele GAP negativ (peste 10%) indică o situaţie care trebuie
corectată în timp scurt pentru a diminua riscul de lichiditate.
Indicele GAP pozitiv de valori mari poate indica un dezechilibru între
maturitatea plasamentelor şi cea a resurselor şi care se poate accentua pe
intervalele viitoare.

Maturitate rămasă
1 zi <1 lună 1-3 luni 3-6 luni 6-12 luni Peste 12 TOTAL
luni

Total active 100 200 250 150 100 200 1000


Credite 100 100 100 100 400
Titluri de stat 100 150 50 300
Alte active 20 100 120
interbancare
Rezerva minimă 80 80
obligatorie
Alte active 100 100
Total pasive 150 300 100 100 100 250 1000
Depozite la vedere şi 100 300 100 100 600
la termen
Disponibilităţi clienţi 100 100
bancari
Capital şi fonduri 200 200
proprii
Alte pasive 50 50 100
GAP -50 -100 150 50 0 -50 0

50
GAP cumulat -50 -150 50 50 0 x

Interpretarea care se poate da rezultatelor cuprinse în tabel este


următoarea:
- pe termen de până la o lună pasivele ajung la scadenţă mai repede decât
activele ceea ce poate constitui o problemă dacă resursele ajunse la scadenţă
nu se prelungesc
- GAP-ul negativ de până la o lună arată că pasivele scadente în perioada
analizată devansează activele scadente în aceeaşi perioadă. Dacă resursele
băncii nu se reînnoiesc banca va trebui să vândă active care ajung la scadenţă
pentru a face faţă retragerilor.
În scopul eliminării acestor necorelări de scadenţe banca ar trebui să
aibă în vedere atragerea de resurse suplimentare în plasamente lichide cu
scadenţă de până la trei luni sau să reducă ponderea plasamentelor cu
scadenţă de peste 6 luni sau în cazul efectuării de noi plasamente cu scadenţă
îndelungată, acestea efectuându-se în corelare cu resursele atrase pe termene
similare.
În scopul evitării panicii, pentru a se face faţă solicitărilor masive de
retragere de resurse, banca poate transforma în timp scurt în lichidităţi
anumite active (de ex. titluri de stat) dar trebuie să-şi estimeze pierderea ce se
obţine prin vânzarea activelor înainte de maturitatea acestora. O posibilitatea
de evitare a acestui neajuns ar fi implementarea tehnicii de hedging.

3.2.1.1. Sursele de lichiditate bancară

Satisfacerea nevoilor de lichiditate înseamnă identificarea surselor de


lichiditate accesibile fiecărei bănci şi adecvarea acestor surse la nevoile deja
evaluate. Din punctul de vedere al gestiunii lor, aceste surse se împart în
surse de lichiditate tradiţionale şi surse noi.
Sursele tradiţionale de lichiditate sunt, la rândul lor, de două tipuri:
activele lichide şi împrumuturile.
Activele lichide includ acele active bancare în care fondurile sunt
temporar plasate, cu certitudinea că fie vor ajunge la scadenţă şi vor fi
rambursate atunci când este nevoie de lichiditate suplimentară, fie vor putea
fi vândute înainte de scadenţă fără pierdere de valoare. Ele cuprind rezervele
primare, secundare şi creditele scadente. Împrumuturile desemnează
ansamblul metodelor prin care băncile pot împrumuta propriu-zis sau obţine
fonduri.
Sursele noi de lichiditate sunt generate de folosirea în gestiunea
lichidităţii a unor noi tehnici şi instrumente financiare. Una dintre aceste
metode constă în cumpărarea de titluri (obligaţiuni) emise cu o opţiune de
răscumpărare înainte de scadenţa la un preţ fix, cunoscut dinainte. În acest fel

51
se elimină practic riscul de piaţă la lichidarea titlului şi se sporeşte
lichiditatea obligaţiunilor. O altă metodă este titularizarea creditelor, cel mai
frecvent practicată pentru ipoteci standard. Această metodă reduce de fapt
nevoia de lichiditate.
Cele mai potrivite surse ce pot fi folosite pentru a acoperi o anumită
cerere de lichiditate se face după luarea în consideraţie a mai multor factori
între care: nevoia de lichiditate propriu-zisă, accesul la pieţele financiare,
abordarea managerială, costul şi trăsăturile diferitelor surse de lichiditate şi
prognoza privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă.
Caracterul nevoii de lichiditate poate fi considerat principalul factor al
deciziei de alocare a anumitor surse pentru acoperirea acelei nevoie de
lichiditate.
Accesul la pieţele financiare este direct dependent de talia băncii.
Pentru băncile mici sursa de lichiditate primară sunt activele lichide şi, deci,
minimizarea riscului de lichiditate presupune o gestiune atentă a activelor şi
pasivelor bancare. Împrumuturile directe de pe piaţă nici nu sunt posibile
pentru multe dintre ele sau se pot contracta în condiţii de preţ oneroase. De
aceea pentru băncile mici împrumuturile sunt de fapt doar o resursă de
urgenţă pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.
Băncile mari, internaţionale sau holding-urile bancare au acces la
pieţe din cele mai diverse, nu doar la piaţa interbancară naţională, şi pentru
ele principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de pe piaţă în condiţii
avantajoase pentru ele.
Activele lichide au un cost de oportunitate prea mare pentru aceste
bănci şi sunt minimizate la nivelul cerinţelor impuse de gestiunea de
trezorerie (rezerva minimă obligatorie). Băncile de talie medie folosesc atât
activele lichide cât şi împrumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai folosit
instrument tinde a fi certificatul de depozit, de preferat cu opţiunea roll-over.
Aceste instrumente au scadenţe pe termen scurt, uşor de gestionat şi de
adecvat la nevoile momentane de lichiditate. La împrumuturile directe de pe
piaţă sau de la banca centrală se apelează pentru acoperirea unor nevoi
sezoniere. Activele lichide sunt păstrate pentru acoperirea unor nevoi cu
caracter ciclic sau de urgenţă, greu de anticipat.
Abordarea managerială este foarte importantă pentru strategia băncii
de acoperire a nevoilor de lichiditate. O bancă poate face apel uneori la surse
împrumutate. Există însă şi bănci care apelează deseori la asemenea surse fie
atunci când sunt în situaţie de debitori fie atunci când există o abundenţă de
resurse relativ ieftine, favorabile construirii unei structuri financiare rentabile.
Costul şi trăsăturile diferitelor surse de lichiditate sunt şi ele avute în
vedere pentru a determina tactica în domeniul lichidităţii. Regula generală
este una de bun simţ: se foloseşte drept sursă de acoperire cea mai ieftină, în
contextul filozofiei manageriale şi al accesului la pieţe.

52
Pentru activele lichide costul este un cost de oportunitate pentru
întreaga durată a păstrării în portofoliu, ajustat în funcţie de
câştigul/pierderea de capital şi de impozite. Pentru fondurile împrumutate
cheltuielile pot fi fixe sau variabile în funcţie de regimul dobânzilor plătite.
Prognoza privind evoluţia ratei dobânzii poate afecta alegerea
instrumentului folosit pentru finanţare şi alegerea sursei de lichiditate. În
cazul împrumuturilor, dacă dobânzile sunt în creştere, atunci banca va prefera
să emită certificate de depozit cu dobânzi fixe pentru blocare în costul actual
(mai scăzut) al acestora. Dacă dobânzile sunt în scădere atunci este firesc să
se prefere contractele de răscumpărare care se reînnoiesc zilnic şi al căror
cost total va creşte în ritm descrescător de la o zi la alta. Se foloseşte deci o
sursă de finanţare pe termen scurt pentru a putea profita de reducerea de rate
imediat ce se produce şi pentru a nu suporta un cost de oportunitate.

3.2.1.2. Indicatorii riscului de lichiditate

La nivelul unei societăţi bancare se calculează şi se analizează o serie


de indicatori ai lichidităţii în vederea gestionării eventualelor crize de
lichiditate şi a evitării intrării în incapacitate de plată.
Principalii indicatori întâlniţi în practică sunt următorii:

a) lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de


activ de a se transforma pe termen scurt în lichidităţi pentru a satisface
obligaţiile de plăţi exigibile. Se calculează ca un raport între active lichide
(disponibilităţi băneşti inclusiv la B.N.R., depozitele la alte bănci, titlurile de
stat, alte active) şi datorii curente (resurse atrase la vedere). Nivelul optim al
acestui indicator este 2 -2,5;

b) lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor


patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la B.N.R., plasamente pe
termen scurt) de a face faţă datoriilor pe termen scurt (disponibilităţile la
vedere ale clienţilor şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci). Nivelul
optim al acestui indicator este 20 %;

c) lichiditatea în funcţie de depozite la vedere, care exprimă capacitatea


băncii de a acoperi din activele lichide pasivele cu gradul cel mai ridicat de
volatilitate (depozite la vedere). Se calculează ca un raport între volumul total
al activelor lichide şi cel al depozitelor la vedere. Valoarea optimă a
indicatorului este de 15 %, dar variază în funcţie de dezvoltarea pieţelor
financiare;

53
d) lichiditatea în funcţie de total depozite, care exprimă posibilitatea
elementelor patrimoniale de active lichide de a se transforma rapid şi cu
cheltuieli minime în lichidităţi pentru a putea face faţă datoriilor reprezentând
totalul depozitelor. Se calculează ca un raport între volumul total al activelor
lichide şi cel al totalului depozitelor (inclusiv cele atrase de pe piaţa
interbancară);

e) ponderea depozitelor la vedere în total depozite, care exprimă expunerea


băncii în funcţie de depozitele la vedere şi total depozite şi arată tendinţa de
evoluţie a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilităţilor la
vedere cu influenţă asupra stabilităţii resurselor şi nivelului costurilor;

f) lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi, care exprimă


posibilitatea activelor lichide de a se transforma rapid şi cu cheltuieli minime
în lichidităţi pentru a putea face faţă datoriilor reprezentând totalul
depozitelor şi împrumuturilor atrase. Se calculează ca un raport între volumul
activelor lichide şi cel al depozitelor şi împrumuturilor atrase (inclusiv de la
B.N.R.);

g) lichiditatea în funcţie de active, care reflectă gradul de lichiditate al


activului bilanţier, respectiv ponderea activelor lichide în totalul activelor
bilanţiere;

h) ponderea creditelor acordate în totalul resurselor atrase, care arată gradul


în care depozitele şi împrumuturile atrase sunt plasate în credite, acestea
transformându-se în lichidităţi la scadenţă;

i) poziţia lichidităţii, care se determină ca diferenţă între volumul activelor


lichide şi al pasivelor volatile. Acesta este un indicator derivat din practica
gestiunii de trezorerie care se calculează pe zile, săptămâni şi luni şi a cărui
optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate. În
cazul unei poziţii negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea
integrală a obligaţiilor, banca trebuind să recurgă la surse urgente de
finanţare, cum ar fi: împrumuturi de pe piaţa interbancară, împrumuturi de la
banca centrală sau lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen.
Dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, excedentul de lichiditate peste limita
admisibilă se plasează pe termen scurt în depozite pe piaţa interbancară;

j) coeficientul fondurilor proprii şi resursele permanente, care arată câte din


activele pe termen lung sunt acoperite de resursele pe termen lung. Sunt
considerate fonduri proprii şi asimilate, fondurile proprii şi resursele pe
termen lung cu scadenţa de peste 5 ani. Pe de altă parte, sunt considerate

54
active pe termen lung: creditele acordate pe termen mai mare de 5 ani,
imobilizările corporale şi necorporale, participaţiile şi titlurile cu scadenţă
peste 5 ani. Nivelul minim al indicatorului este de 60 %. Scopul acestei
reglementări este limitarea plasamentelor pe termen lung la nivelul
resurselor cu acelaşi caracter;

k) pasivele nete, care reflectă diferenţă dintre activele şi pasivele clasificate


după scadenţă. Pasivele nete simple se calculează pentru fiecare perioadă ca
diferenţă între pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă. Pasivele nete simple
arată, pentru fiecare perioadă, măsura în care activele scadente acoperă
obligaţiile scadente. Probleme de gestiune apar mai ales acolo unde pasivele
nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească
resurse suplimentare. Analiza semnului pasivelor nete simple (pozitiv sau
negativ) ne poate da informaţii referitoare la transformarea scadenţelor
practicate de bancă. De exemplu, dacă pentru scadenţele pe termen scurt,
pasivele nete sunt pozitive şi pentru scadenţele pe termen mediu şi lung sunt
negative înseamnă că banca mobilizează resurse pe termen scurt pentru
finanţarea unor plasamente pe termen mediu şi lung. Pasivele nete cumulate
se calculează ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate corespunzător
fiecărei perioade de timp. Indicatorul se utilizează pentru a semnala perioada
de maximă nevoie de lichiditate;

l) indicele de lichiditate, care reprezintă raportul dintre suma pasivelor şi


suma activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile (ani) sau cu
numărul curent al grupei de scadenţe respective.
Dacă indicele de lichiditate este:
- egal sau apropiat de 1, înseamnă că banca nu face practic transformare de
scadenţe;
- subunitar, înseamnă că banca face transformare de pasive pe termen scurt în
active pe termen lung, situaţie avantajoasă în condiţiile curbei crescătoare a
dobânzilor, dar poate duce la apariţia riscului de lichiditate dacă
transformarea medie a scadenţelor este foarte ridicată şi nu se reuşeşte o
imunizare deplină şi corectă prin finanţarea acestor active pe termen lung pe
toată perioada până la scadenţă cu resurse pe termene comparabile pentru
minimizarea nevoilor de lichiditate prezente şi viitoare;
- supraunitar, înseamnă că banca face transformarea din pasive pe termen
lung în active pe termen scurt. În acest caz nu există practic risc de lichiditate
căci activele îşi ating scadenţa (devin lichide) înaintea surselor care le-au
finanţat. Din punctul de vedere al rentabilităţii plasamentelor o astfel
de structură nu este avantajoasă decât pentru scurtele perioade de timp când
rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung;

55
m) rata lichidităţii, care reflectă evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă
de piaţa monetară. Aceasta se calculează periodic funcţie de scadenţa
operaţiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la
împrumuturile scadente în aceeaşi perioadă. Rata lichidităţii poate fi:
- supraunitară, deci creşte gradul de îndatorare şi lichiditatea este în scădere,
creşte dependenţa faţă de piaţa monetară şi scade capacitatea de a împrumuta
în caz de urgenţă;
- egală cu 1, deci situaţia rămâne aceeaşi;
- subunitară, deci scade gradul de îndatorare şi lichiditatea este în creştere,
scade dependenţa faţă de piaţa monetară şi creşte capacitatea de a se
împrumuta în caz de urgenţă;

n).Rata breşei se calculează ca un raport între diferenţa dobânzi încasate –


dobânzi plătite şi diferenţa active – pasive, astfel:

DI  DP
RB  (4)
A P

DI  DP  CPB
RB  (5)
A P

unde:
RB - rata breşei;
DI - dobânzi încasate;
DP - dobânzi plătite
A - active
P - pasive
CPB - este costul şi profitul bancar: ansamblul cheltuielilor generale ale
băncii şi profitul brut minim de realizat.
Indicatorul exprimă de fapt mărimea maximă absolută sau relativă a
ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanţarea unui spor de
active (un plasament suplimentar) relativ la resursele de care dispune deja. În
funcţie de rentabilitatea estimată a acestui plasament banca trebuie să decidă
dacă este sau nu avantajos să finanţeze acest nou plasament la ratele de pe
piaţă.

3.3. Riscul de solvabilitate

56
Capitalul permite societăţii bancare să funcţioneze deoarece cu
ajutorul său se finanţează angajarea resurselor materiale şi umane necesare.
În cazul în care are un nivel adecvat la calitatea activelor, poate avea rolul de
amortizor global de şoc şi de aceea mărimea şi structura sa sunt elemente
esenţiale în stabilirea profilului risc al societăţii bancare.
Capitalul bancar este subscris de către acţionarii băncii, care în
schimbul sumelor subscrise aşteaptă dividende care să reflectă o rentabilitate
înaltă a activităţii bancare. Din acest motiv costul capitalului propriu s-ar
putea să fie mai mare decât al oricărei alte resurse la care ar avea acces
banca. În plus, acest lucru se datorează şi incertitudinii mai mari asociate
rentabilităţii financiare şi deoarece dividendele sau profitul reinvestit nu sunt
cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal. Astfel, o bancă îşi poate
reduce costul finanţării prin creşterea gradului de îndatorare. Însă costul
celorlalte surse de finanţare creşte în măsura în care riscul de capital se
accentuează.
Capitalul bancar desemnează fondurile pe care banca le poate folosi
pentru finanţarea unor operaţii pe termen nelimitat. Aceste fonduri, grupate în
funcţie de modul lor de procurare, delimitează cele două forme ale capitalului
bancar:
1. Capitalul bancar de rangul I care are ca elemente:
 capitalul social (fondurile acţionarilor);
 rezervele declarate obţinute din profitul nerepartizat;
 profitul nerepartizat;
 fondul de risc reglementat;

Sursele sale de constituire a capitalului pot fi interne (reinvestirea


profitului ) sau externe (emisiunea publică sau privată de acţiuni).

Stabilirea valorii capitalului se poate face după cum urmează:


 la valoarea contabilă ca diferenţă între totalul activelor şi alte pasive –
este mărimea folosită pentru raportare;
 la valoarea de piaţă folosind cursul acţiunilor aflate în circulaţie
multiplicat cu numărul acestora;
 la valoarea de emisiune (nominală) a acţiunilor.

2. Capitalul de rangul II cuprinde:


 datoria subordonată;
 titluri de participaţie de durată nedeterminată;
 acţiuni/obligaţiuni emise de fondurile mutuale şi capital de risc în
străinătate;
 reevaluări din titluri deţinute.

57
Datoria subordonată include toate tipurile de instrumente de credit la
termen, cu dobânzi fixe sau variabile, note şi obligaţiuni. Cele mai multe
emisiuni pe termen mediu şi de valoarea totală relativ redusă sunt vândute
clienţilor băncii.
Acţiunile preferenţiale garantează un dividend fix şi drepturi
constante asupra activelor băncii. Aceste instrumente nu au scadenţe, unele
emisiuni însă se pot amortiza sau pot fi răscumpărate de banca emitentă la un
preţ fix, prestabilit.

3.3.1. Necesarul de capital

Factorii principali care influenţează necesarul de capital al unei bănci


pentru o anumită perioadă sunt: destinaţia capitalului bancar şi gradul de
îndatorare (rata solvabilităţii) ca factor al rentabilităţii bancare.1
Destinaţia capitalului bancar este multiplă şi imposibil de definit
cantitativ. Capitalul bancar are de obicei următoarele funcţii: protecţia
creditorilor băncii, susţinerea unor pierderi, finanţarea investiţiilor capitale şi
limitarea creşterii băncii. Între acestea, funcţia principală este cea de
menţinere a încrederii publicului, care este esenţială pentru succesul unei
bănci. Este vorba de încrederea deponenţilor neasiguraţi, de cea a autorităţii
bancare şi de încrederea acţionarilor. Faţă de această funcţie, celelalte apar ca
fiind de o importanţă secundară. Acest lucru este evident, mai ales pentru o
bancă nouă, care pentru a putea începe activitatea, are nevoie de capital
pentru a achiziţiona spaţiul , echipamente şi pentru a angaja personal. De
asemenea este important ca în funcţie de mărimea capitalului disponibil să se
aprecieze capacitatea băncii de a creşte iar autoritatea bancară poate folosi
ratele de solvabilitate pentru a limita această creştere peste capacitatea de
gestiune a conducerii, inclusiv limitând sau blocând achiziţii sau fuziuni
bancare. O altă funcţie secundară este aceea de amortizor de şoc pentru
riscurile bancare: integral pentru cele pure şi parţial pentru cele speculative
(neanticipate).

Gradul de îndatorare ca factor al rentabilităţii bancare exercită o


presiune extremă asupra nivelului relativ al capitalului bancar în sensul
reducerii acestuia. Un grad de îndatorare superior asigură acţionarilor băncii
o rentabilitate financiară superioară pentru un nivel dat al rentabilităţii
economice. Creşterea acestui indicator este limitată însă de următorii trei
factori:

1
Roxin Luminiţa – "Gestiunea riscurilor bancare", Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997, pag. 149

58
 prudenţa creditorilor – aceştia devin mai circumspecţi în plasarea
fondurilor de care dispun la instituţii extrem de îndatorate, percep riscul de
creditare şi cer compensaţii (rate ale dobânzii) din ce în ce mai ridicate;
 maximizarea cursului acţiunilor bancare – dacă banca este extrem de
îndatorată, pieţele financiare reacţionează la ceea ce este perceput ca un risc
de plasament superior şi cursul acţiunilor băncii respective încep să scadă;
 reglementările autorităţii bancare - aceasta poate interveni cu sancţiuni
înainte ca fenomenul să devină evident pentru pieţe şi deci înainte ca
încrederea în banca respectivă să fie afectată negativ.
Chiar şi având în vedere toate aceste elemente, este greu de apreciat
care este mărimea optimă a capitalului bancar. Fapt este că între bănci se
manifestă deosebiri semnificative generate în principal de dimensiunea băncii
şi de politicile manageriale utilizate.

3.3.2. Reglementarea solvabilităţii bancare

Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen lung


a societăţii bancare de a satisface angajamentele sale de plăţi. Insolvabilitatea
poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat al proastei
gestionări a acesteia.
În conformitate cu Legea privind procedura reorganizări judiciare şi a
falimentului instituţiilor de credit, o bancă este considerată insolvabilă dacă
se află în una din situaţiile:
a. banca nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile de cel
puţin 30 de zile;
b. valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte activul său.
Deoarece băncile plasează mai ales bani împrumutaţi, depuşi de
clienţii lor şi din aceste operaţii obţin principala parte a veniturilor lor,
băncile sunt interesate să atragă cât mai multe depozite, să realizeze un
volum cât mai mare de active şi, deci, la un capital social dat, să realizeze o
rată a dividendului cât mai mare. În acest fel ponderea capitalului în totalul
pasivelor bancare scade, efectul de pârghie creşte, şi deci şi riscul de
faliment: banca nu-şi mai poate permite decât pierderi din ce în ce mai mici
la un volum de active din ce în ce mai mare. Această tendinţă este
contracarată de două fenomene pozitive:
 creşterea ponderii veniturilor din servicii bancare în totalul veniturilor
bancare. Aceste venituri nu depind de volumul total al activelor bancare decât
indirect;
 creşterea fondurilor bancare de rezervă şi risc care amplifică capitalul
propriu.
Autoritatea bancară reglementează sub multiple forme regimul
capitalului bancar: valoarea minimă absolută a acestuia, modul de vărsare,

59
structura capitalului bancar folosit pentru raportare şi mărimea lui relativă la
activele riscante ale băncii.
Constituirea capitalului bancar se face prin vărsarea sumelor necesare
dar ulterior majorările de capital se pot face atât prin subscrierea sumelor
suplimentare (prin reinvestirea profitului) cât şi prin folosirea altor surse:
prime de emisiune, aportul în natură la capital, dividende din profitul net
cuvenite acţionarilor, rezerve constituite din profitul net., sume înregistrate ca
rezerve din diferenţe de curs valutar.
Conform normelor BNR, fondurile proprii se compun din capitalul
propriu şi capitalul suplimentar. Aceste valori sunt reduse cu următoarele
elemente:
 cheltuielile de constituire nesuportate din venituri;
 fondul de comerţ;
 cheltuielile anticipate pentru mijloacele fixe;
 cheltuielile pentru investiţii în curs şi materiale pentru care nu s-a afectat
fondul de dezvoltare;
 pierderile anului curent;
 participaţiile la alte societăţi bancare.
Activele ponderate în funcţie de risc cuprind atât activele propriu-zise
(bilanţiere) cât şi echivalentul posturilor în afara bilanţului. Valoarea lor de
calcul este cea netă. Ponderile folosite pentru acestea sunt de 0, 20, 50 şi
100%. Elementele în afara bilanţului sunt convertite în echivalent credit în
funcţie de riscul pe care îl prezintă:
 la risc maxim, factorul de conversie este de 100%;
 la risc mediu – 50%;
 la risc scăzut – 20%.
Echivalentul credit este apoi considerat ca element de bilanţ şi i se
aplică ponderea de risc corespunzătoare categoriei de beneficiar al facilităţii
respective.

3.3.3. Indicatorii riscului de solvabilitate

Normele BNR privind limitarea riscului de credit al băncilor, stabilesc


limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul
fondurilor proprii şi expunerea netă de 12%, iar limita minimă a indicatorului
de solvabilitate calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi
expunerea netă de 8%.
Indicatorii de solvabilitate se calculează în două variante:
a) Ca raport între capitalul propriu şi expunerea netă din activele
bilanţiere şi elementele în afara bilanţului. Acest raport arată gradul în care

60
capitalul propriu al societăţii bancare acoperă în proporţie de 8% riscul din
operaţiunile bilanţiere şi extrabilanţiere ale băncii.
Expunerea netă reprezintă activele băncii la valoarea netă respectiv
după deducerea elementelor de pasiv rectificate (amortizări, provizioane),
active ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit.
Expunerea netă din elemente în afara bilanţului reprezintă elementele
din afara bilanţului, transformate în echivalent credit funcţie de gradul lor de
risc de transformare în credit corespunzător criteriilor de încadrare.
b) Ca raport între fondurile proprii ale băncii şi expunerea netă din
activele bilanţiere şi elementele din afara bilanţului. Acest raport arată gradul
în care fondurile proprii ale băncii acoperă într-o proporţie de minim 12%
riscul din operaţiunile bilanţiere şi extrabilanţiere ale băncii.
Garanţia supravieţuirii băncilor, în cazul în care capitalul devine nul sau
negativ, este foarte diferită:
 băncile cu capital exclusiv sau majoritar de stat beneficiază de o garanţie
teoretic nelimitată în contradicţie cu statutul lor de societăţi anonime;
 băncile private nu beneficiază de nici un fel de garanţie chiar dacă între
acţionarii lor sunt şi instituţii sau întreprinderi publice.
Pornind de la formula indicatorului de solvabilitate, pentru menţinerea
unui nivel corespunzător al acestuia, măsurile ce trebuie luate fie vor majora
numărătorul (fondurile proprii), fie vor reduce numitorul (activele ponderate).
Aceasta însemnă:
a) asigurarea unui nivel minim al capitalului prin care se înţelege
atât reactualizarea permanentă a capitalului social cât şi respectarea normelor
de prudenţialitate stabilite de banca centrală privind participaţiile la capitalul
altor societăţi. Astfel, în conformitate cu Legea privind activitatea bancară
participarea unei bănci la capitalul unei societăţi comerciale nu poate depăşi
20 % din capitalul social al agentului economic, iar totalul participaţiilor unei
bănci nu poate depăşi 60 % din fondurile proprii ale băncii. Acest lucru este
foarte important deoarece aşa cum am arătat valoarea acestor participaţii se
scade din fondurile proprii luate în calcul pentru adecvarea capitalului;
b) analiza riguroasă a dobânzilor băncii înţelegându-se prin aceasta
asigurarea unui echilibru între mărimea dobânzilor active şi pasive, utilizarea
de dobânzi fixe sau variabile în funcţie de tendinţa anticipată asupra evoluţiei
dobânzilor pe piaţă;
c) asigurarea unui portofoliu de credite performant care se poate
realiza respectându-se normele privind creditarea agenţilor economici.
Aceasta presupune o analiză riguroasă privind bonitatea clientului, a
acoperirii cu garanţii a creditelor acordate dacă este posibil cu colaterale
cash astfel încât creditele să necesite cât mai puţine provizioane de constituit
care ar afecta profitabilitatea şi implicit solvabilitatea băncii;
d) asigurarea unei structuri mai puţin riscante a activului ca urmare

61
a utilizării ponderării activelor cu gradul lor de risc. Această reglementare
ajută şi obligă băncile să poată atrage mai multe resurse dacă le pot plasa cu
risc scăzut.
Principalele reglementări cu influenţă asupra solvabilităţii bancare
sunt:
-B.N.R. poate dispune măsurile de administrare specială a unei bănci dacă se
constată că indicatorul de solvabilitate calculat în raport de fondurile proprii,
se situează la un nivel care nu depăşeşte jumătate din nivelul minim prevăzut
de reglementările în vigoare la data constatării;
- o instituţie de credit este considerată în stare de faliment dacă indicatorul de
solvabilitate calculat în funcţie de nivelul capitalului propriu scade sub 2 %,
nivelul minim în vigoare fiind de 8 % .
- Regulamentul B.N.R. privind clasificarea creditelor, constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, prin
introducerea performanţei financiare drept criteriu la constituirea
provizioanelor, conduce la o determinare a calităţii portofoliului de credite
mai aproape de realitate, sistemul bancar românesc devenind mai solvabil pe
termen lung.

3.4. Riscul de plăţi

Derularea plăţilor prin intermediul băncilor are loc cu ajutorul unor


instrumente de plată care prin natura lor presupun şi o serie de riscuri dintre
care cele mai frecvente sunt riscurile financiare, de tipul riscului de lichiditate
şi cel de credit1.
Riscul de lichiditate rezultă din posibila insolvabilitate a partenerului
de tranzacţie care are calitatea de debitor, acesta aflându-se în
imposibilitatea achitării datoriei. Această situaţie se repercutează asupra
situaţiei trezoreriei creditorului, care nu intră în posesia sumei aşteptate şi
nu-şi poate derula, în continuare, activitatea financiară în condiţii optime.
Riscul de credit se manifestă atât pentru vânzător cât şi pentru
cumpărător, astfel încât cumpărătorul ar putea vira sumele datorate înainte
ca vânzătorul să livreze marfa şi invers, adică transferul mărfurilor să aibă
loc înaintea încasării sumelor, astfel încât cealaltă parte să nu-şi poată
îndeplini obligaţiile.
De asemenea, băncile intermediare din cadrul tranzacţiei ar putea avea
de suferit datorită decalajului ce ar putea apare în momentul transferului
sumelor din cont şi existenţa, de fapt, a acestora în contul plătitorului -
riscurile operaţionale sau riscurile participanţilor împiedică sistemul să
funcţioneze la parametrii normali, datorită unor incidente.
1
Donath L. et al., Operaţiuni, instrumente şi riscuri în sistemele de plată, Ed. Mirton,
Timisoara, 1999

62
În baza sarcinilor sale de supraveghere prudenţială a băncilor, BNR
aplică inclusiv măsuri de prevenire a riscurilor în domeniul plăţilor fără
numerar, aplicând o supraveghere funcţională.
Obiectul supravegherii funcţionale a unui sistem de plăţi nu este
alcătuit doar din bănci şi agenţii economici care fac comerţ cu bani, cei care
emit instrumente de plată cu titlu profesional ci şi alţi intermediari
nefinanciari, agenţi economici care asigură operarea sistemului, inclusiv
furnizorii de reţele şi transmisie de date şi servicii.
Întreaga activitate a BNR, de supraveghere în domeniul plăţilor, se
supune procesului de creare a unui sistem bancar credibil, astfel încât cei
care iau parte la tranzacţii să aibă deplină încredere că procesul respectiv nu
va trece prin crize.
În vederea creşterii disciplinei decontărilor şi a încrederii publicului
în utilizarea instrumentelor de plată şi, nu în ultimul rând, al evaluării şi
limitării riscului prezentat de clienţii rău platnici, Banca Naţională a
României a emis Regulamentul nr.1/ 2001 privind organizarea şi
funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP) care este un centru
naţional de intermediere, care gestionează, în numele Băncii Naţionale a
României, datele specifice incidentelor de plăţi care sunt definite, transmise,
difuzate şi valorificate pe baza informaţiilor, chiar anterior plăţii, conţinute
în evidenţe şi care sunt ocazionate de acte şi fapte cu potenţial fraudulos,
litigios sau producătoare de riscuri de neplată, inclusiv dintre cele care pot
afecta finalitatea decontării.
În acest fel, se urmăreşte filtrarea participanţilor la sisteme şi
eliminarea celor care devin, pe parcurs, factori de disfuncţionalitate şi de risc.
CIP reprezintă centrul naţional de intermediere şi valorificare a
informaţiei privind incidentele apărute la plăţile efectuate cu instrumentele de
plată de debit (cecuri, cambii, bilete la ordin), în vederea creşterii disciplinei
decontărilor şi aplicării reglementărilor în vigoare, a încrederii publicului în
utilizarea instrumentelor de plată, precum şi a evaluării şi limitării riscului
prezentat de clienţii rău-platnici.
Incidentele de plăţi cele mai des întâlnite sunt generate de
instrumentele următoare: cecul, cambia şi biletul la ordin. Ca urmare, CIP
organizează şi gestionează Fişierul Naţional de Incidente de Plăţi (FNIP),
care este structurat astfel:
- Fişierul naţional de cecuri (FNC)
- Fişierul naţional de cambii (FNCB)
- Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO)
Direcţia urmăririi riscurilor bancare va organiza o bază permanentă de
date, numită Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), alimentat
automat din Fişierul naţional al incidentelor de plăţi, cu incidentele majore de
plăţi, înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice.

63
Orice informaţie privind incidentele de plăţi din Fişierul Naţional al
Incidentelor de Plăţi va fi arhivată pe o perioadă de cinci ani, în cadrul
Direcţiei generale de plăţi şi urmărirea a riscurilor bancare din Banca
Naţională a României.
Data prezentării la plată reprezintă data transmiterii instrumentului
de la unitatea prezentatoare la unitatea primitoare, conform circuitelor de
compensare, în cazul plăţilor interbancare, respectiv data la care titularul de
cont depune la banca sa, în vederea încasării, borderoul de încasare şi
instrumentul, în cazul plăţilor intrabancare;
Termenul incident de plată semnifică neîndeplinirea întocmai şi la
timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de
decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau al
contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la
cunoştinţă CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului
public;
Incidentul de plată major în cazul cambiei şi al biletului la ordin:
este incidentul de plată determinat de înregistrarea uneia dintre următoarele
situaţii:
- cambia a fost scontată fără existenţa în total/în parte a creanţei cedate în
momentul cesiunii acesteia;
- biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere a fost refuzat(ă) din lipsă totală
de disponibil, în cazul prezentării la plată în termen;
- biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere a fost refuzat(ă) din lipsă
parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată în termen;
- biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un
anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă a fost refuzat(ă) din lipsă
totală de disponibil, în cazul prezentării la plată la termen;
- biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un
anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă a fost refuzat(ă) din lipsă
parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată la termen;
Incidentele majore de plăţi, pentru cecuri, acoperă următoarele
situaţii:
- un cec emis fără autorizarea trasului;
- cecul refuzat la plată din lipsa parţială de disponibil;
- cecul refuzat la plată din lipsa totală de disponibil;
- cecul emis cu dată falsă;
- cecul circular sau cecul de călătorie emis la purtător;
- cecul a fost emis de un trăgător aflat în interdicţie bancară.
Interdicţia bancară reprezintă regimul impus de bancă unui titular de
cont prin care se interzice acestuia emiterea de cecuri pe o perioadă de un an,
conform unor angajamente reciproce aplicabile plăţii cu cecuri, ca urmare a
unor incidente de plăţi majore produse cu cec.

64
Condiţie indispensabilă pentru creşterea încrederii publicului în
sistemul bancar, controlul operativ în sistemul de plăţi este desfăşurat de
personalul care asigură operaţiunile la ghişeu sau care coordonează
şedinţele de compensare şi are mai multe obiective principale, şi anume:
- evitarea pierderilor sau fraudelor datorate decontării unor instrumente
de plată neconforme cu reglementările în vigoare;
- asigurarea securităţii şi acurateţei operaţiunilor de decontare, în
vederea obţinerii unei protecţii sporite a conturilor clienţilor bancari;
- asigurarea transparenţei procedurilor bancare de transfer şi decontare.
CIP trebuie să-şi atingă scopul pentru care a fost înfiinţată, şi anume
creşterea disciplinei în domeniul utilizării instrumentelor de plată. O
informare corectă şi la timp poate stopa infracţionalitatea în domeniul plăţilor
şi poate elimina din mediul de afaceri persoanele care eludează legile în
vigoarea şi produc prejudicii partenerilor de afaceri.

3.5. Riscul ratei dobânzii

3.5.1. Consideraţii generale asupra ratei dobânzii

Formă a capitalului purtător de dobândă, capitalul împrumutat are ca


sursă capitalul degajat temporar din circuitul de ansamblu al economiei şi
care, la rândul său, depinde de o serie de factori, cum sunt: modalitatea
specifică de derulare a circuitului economic şi financiar, nesincronizarea
momentului încasării produselor cu momentul plăţii materiilor prime
utilizate, nesincronizarea momentului realizării profiturilor cu momentul
utilizării lor, la care se adaugă economiile şi disponibilităţile deţinute de
populaţie, etc. Capitalul de împrumut are o serie de caracteristici, care îl fac
să se deosebească de creditul comercial. Din acest punct de vedere, capitalul
de împrumut reprezintă "capital proprietate", deoarece creditorul, sau
proprietarul fondurilor, are dreptul, ca, la scadenţă, să pretindă rambursarea
împrumutului şi a dobânzii aferente, în timp ce debitorul are dreptul de a
utiliza banii respectivi după propriile nevoie, având obligaţia de a rambursa la
termen suma împrumutată şi de a plăti dobânda convenită.
Raportul procentual dintre dobândă şi capitalul împrumutat reprezintă
rata dobânzii.
Stabilirea ratei dobânzii directoare în economie se realizează ţinând
cont de o serie de elemente şi anume: rata inflaţiei, politica investiţională pe
plan naţional, ratele de schimb din economie, precum şi de nivelul
lichidităţilor existente. Datorită imperfecţiunilor pieţei monetare şi financiare,
al existenţei fenomenului inflaţionist ori al fluctuaţiilor economice, se
manifestă două nivele ale ratei dobânzii şi anume rata nominală şi rata reală.
Rata nominală a dobânzii reprezintă valoarea anunţată, observabilă a

65
acesteia.
Rata reală a dobânzii reprezintă, de fapt, o rată anticipată, calculată pe
baza ratei nominale a dobânzii şi a ratei anticipate a inflaţiei, se poate
determina după relaţia:

d’r = d’n - rai (6)


unde :
d’r - reprezintă rata reală a dobânzii;
d’n - reprezintă rata nominală a dobânzii;
rai - reprezintă rata anticipată a inflaţiei

sau:
1 + d’n
d’r = ------------- - 1 (7)
1 + rai

Calculul ratei dobânzii se bazează în mare măsură pe conceptul de


valoare prezentă. Cu ajutorul acesteia se poate determina suma ce trebuie
investită în prezent la rata dobânzii anunţată astfel încât să se obţină suma
scontată în viitor. În cazul unui împrumut, rata simplă a dobânzii se obţine
prin împărţirea valorii absolute a dobânzii promise la capitalul împrumutat:
D
rd  100 (8)
Ci

unde:
rd este rate dobânzii
D este dobânda
Cî capitalul împrumutat

La termenul scadent, suma rambursată va fi egală cu valoarea


principalului plus dobânda:
(9)
Cr = Cî x (1 + rd)

Cr este suma rambursată


Restul elementelor păstrându-şi semnificaţia

Dacă această sumă este fructificată în continuare un număr de n ani


atunci valoare sumei împrumutate iniţial este:

(10)

66
Cr1 = Cî x (1+ rd)n
Formalizând se poate arăta că valoarea prezentă a unei sume încasate
în viitor este:

Vv (11)
VP 
(1  rd ) n

unde:
VP este valoarea prezentă
Vv este valoarea viitoare

Dobânzile sunt antecalculate atunci când creditul se acordă pe baza


unui suport de hârtie (efecte comerciale sau financiare). În schimb, dacă
creditul nu are un asemenea suport atunci dobânda este postcalculată .
În cazul în care dobânda este antecalculată, rata dobânzii se determină
astfel:

d’n . m
Dobânda = ----------- R (12)
360
unde d’n - este rata nominală a dobânzii
m - este durata în zile a creditului
R - este datoria de rambursat
Valoarea împrumutului solicitat se diminuează cu dobânda datorată
rezultând împrumutul efectiv primit:

d’ nx . m
I0 = I - ----------------------- R (13)
360

I0 este împrumutul primit


I este împrumutul solicitat

Rata reală (d’r) a dobânzii pentru perioada considerată este:

Dobândă (d’n . m) / 360 . R 1


d’r = ---------------- = ---------------------------- = -------------------- (14)
R Rts [1 -(d’n . m) / 360] [360 / (d’n . m)]-1

67
Dacă dobânda este postcalculată atunci pornind de la relaţia de mai
sus şi ţinând cont de numărul de capitalizări anuale, atunci rata reală a
dobânzii este:

d’n . m
(15)
d’r = [1 + --------- . d’n] . 360/m - 1
360

În concluzie, se poate arăta că pentru a determina costul finanţării pe


termen scurt este convenabil să se utilizeze rata echivalentă anuală pentru
estimarea costului unei surse de finanţare bancară mai mică de un an. Băncile
corespondente, având la dispoziţie canale de informare, au interesul şi
posibilitatea să evalueze, monitorizeze şi să controleze riscurile la care se
supun băncile cliente.
Decontările pe baze brute elimină într-o mare măsură riscurile,
deoarece băncilor li se cere să facă aranjamentele de plăţi în moneda primară,
astfel încât se exclude posibilitatea transmiterii sistemice a imposibilităţii
uneia dintre bănci de a-şi achita datoriile. Acest mecanism este însă costisitor.
Băncile pot lua sau acorda sub formă de credit moneda primară altor bănci,
însă condiţia sine qua non este existenţa resurselor reale în depozite bancare.
În scopul reducerii costurilor, literatura sugerează existenţa unor
aranjamente de plăţi hibride, în care un număr de bănci mari ar acţiona ca şi
corespondenţi şi case de compensaţie pentru băncile mici stabilind relaţii de
credit interbancare.
Modificările ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative
în profitabilitatea unei bănci şi în valoarea de piaţă a capitalului său. Fiecare
bancă îşi calculează o rată activă de bază a dobânzii care trebuie să asigure
venitul net din dobânzi de care are nevoie banca pentru a fi profitabilă în
măsura în care au stabilit acţionarii săi.
La stabilirea acestei rate se iau în considerare următorii factori:
a) nivelul ratei dobânzii de pe piaţa monetară care constituie pentru bănci
costul dobânzii aferent resurselor pe care acestea le achiziţionează pentru a
depăşi probleme de lichiditate;
b) nivelul prognozat al inflaţiei deoarece există o relaţie direct proporţională
între nivelul inflaţiei şi al ratei dobânzii. Este important ca ratele dobânzilor
atât activă cât şi pasivă să fie real pozitive pentru ca banca să-şi protejeze
capitalul propriu împotriva eroziunii generate de inflaţie şi pentru protecţia
deponenţilor care altfel fie nu ar mai fi motivaţi să economisească, fie ar
alege surse alternative de plasament.;
c) politica monetară practicată de banca centrală care prin instrumentele
utilizate (de exemplu, rata rezervelor minime obligatorii) vizează reducerea
lichidităţilor din economie şi a inflaţiei;

68
d) costurile de achiziţie a resurselor care cuprind atât costurile cu dobânda
pe care o bancă o bonifică, cât şi alte costuri, cum ar fi cele de operare, de
asigurare a resursei, de promovare. Costurile de achiziţie sunt specifice
fiecărei categorii de resurse, constituind un reper în funcţie de care fiecare
bancă îşi restructurează pasivele;
e) rata de rentabilitate a capitalului propriu care constituie obiectivul
fundamental al managementului din fiecare bancă responsabil în faţa
acţionarilor. La stabilirea nivelului de rentabilitate trebuie avute în vedere
rata inflaţiei prognozate şi rata dobânzii la depozitele la termen practicate în
sistemul bancar, pentru ca dividendele distribuite să fie mai mari decât
eventuala dobândă la termen, iar rata dividendelor mai mare decât inflaţia.
Nu întotdeauna anticipaţiile făcute de bancă se realizează în totalitate.
Schimbările neanticipate în nivelul ratei dobânzii şi compoziţia pasivelor
băncii pot ridica sau coborî în mod semnificativ profiturile băncii deoarece
cheltuiala cu dobânda poate creşte mai mult decât venitul din dobândă.

3.5.2. Determinanţii riscului ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situaţiei


patrimoniale a băncii, sub influenţa unei modificări adverse a nivelului
dobânzilor pe piaţă. De asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii ca
exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor
dobânzii.
Apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influenţa
unor factori endogeni (importanţi pentru gestionarea riscului, acţiunea
asupra lor generând minimizarea expunerii la risc) şi a unor factori exogeni
(determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale).
Dintre factorii endogeni care determină apariţia riscului ratei dobânzii
amintim:
- strategia băncii care poate stabili marje nerealiste;
- volumul şi structura activelor şi pasivelor bancare, existând diferenţe între
ele ca sensibilitate la variaţia ratei dobânzii, între volumul activelor şi
pasivelor purtătoare de dobânzi;
- volumul, structura şi calitatea portofoliului de credite. Cu cât volumul
creditelor este mai mare, cu atât activele sensibile la dobândă vor fi mai
mari, ştiindu-se că dobânda la creditele în lei în băncile româneşti este
variabilă. Referitor la structură, cu cât termenele de acordare sunt mai lungi,
cu atât ele sunt supuse mai mult la risc, indiferent de utilizarea dobânzii fixe
sau nu, pentru că pe termen lung modificarea ratei dobânzii este greu de
anticipat. Calitatea creditelor implică resurse mai mari pentru finanţare deci
cheltuieli mai mari cu dobânda. Un portofoliu de credite de calitate trebuie
finanţat permanent, în totalitate, deoarece nu necesită acţiuni împotriva

69
debitorilor şi în consecinţă nici o creanţă nu este scoasă în afara bilanţului;
- concordanţa între scadenţele activelor şi pasivelor purtătoare de dobândă,
ceea ce nu ar ridica probleme de lichiditate deci nu ar exista costuri
suplimentare ca în situaţia în care scadenţele activelor ar fi mai îndepărtate şi
nici venituri mai mici ca atunci când scadenţele pasivelor ar fi mai
îndepărtate şi ar exista dificultăţi în plasarea excedentului de resurse.
Printre factorii exogeni care influenţează apariţia riscului ratei
dobânzii se pot enumera:
- mediul economic existent în care este suficient să amintim inflaţia, arieratele,
creditele neperformante;
- politica economică, monetară, financiară practicată de autorităţi ca de
exemplu nivelul rezervelor minime obligatorii, modificări de preţuri în
funcţie de cursul valutar fără corelaţie cu veniturile populaţiei etc.;
- necorelarea politicii băncii centrale cu politica economică a guvernului,
situaţie posibilă datorită independenţei băncii centrale şi a unor priorităţi
diferite;
- factori de ordin psihologic de obicei au influenţă în sens negativ, zvonurile
în sistemul bancar fiind de natură să reducă capacitatea de plată a unei bănci,
să o oblige să-şi crească cheltuielile cu dobânda datorită unor împrumuturi
forţate pe piaţa interbancară ca urmare a retragerilor depozitelor de către
deponenţii panicaţi;
- evoluţia pieţei interbancare afectează banca dacă are deficit de acoperit,
deoarece rata dobânzii pasive pentru operaţiuni interbancare (inclusiv
B.N.R.) este mai mare decât rata dobânzii pentru sursele atrase de la clienţii
nebancari.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul
fundamental, constând în obţinerea unei marje nete a dobânzii cât mai mare
şi mai stabilă în timp.

Aplicaţie

Pornind de la prognozele privind tendinţa de evoluţie a ratei dobânzii


banca trebuie să opteze pentru practicarea ratelor fixe sau flotante.
Dacă ratele dobânzii manifestă o tendinţă descreştere, atunci ratele
fixe sunt mai atractive pentru debitori. În sens, contrar, dacă ele au o tendinţă
de diminuare, atunci debitorii sunt avantajaţi de ratele variabile. Pentru
băncile creditoare situaţia este inversă.
Ca şi tehnică de calcul, ratele fixe ale dobânzii se exprimă procentual
(%) în timp ce ratele variabile se exprimă prin adăugarea unor puncte
(1punct = 1/100 dintr-un procent) la rata dobânzii interbancare (ex: LIBOR +
10 puncte)

70
O tehnică uzuală pentru acoperirea riscului ratei dobânzii este swap
pe rata dobânzii (interest rate swap).
Băncile având rol de intermediar, efectuează tranzacţii în numele
clienţilor lor (interest rate swap) care doresc să schimbe tipul de rată a
dobânzii (cei care au contractat credite cu rate fixe ale dobânzii cu cei care au
contractat credite cu rata variabilă).
Procedura urmată este următoarea:
1. S.C. Alfa care prezintă o bonitate mai slabă trebuie să decidă contractarea
unui credit la o rată flotantă (LIBOR+50 puncte) sau la o rată fixă de 8,75%.
2. S.C. Beta, care prezintă o bonitate mai bună trebuie să decidă contractarea
unui credit la o rată fixă de 7,7% , sau la o rată flotantă de LIBOR + 30
puncte.
3. Diferenţa dintre cele două rate fixe (8,75%- 7,7%) este = 105 puncte
4. Diferenţa dintre ratele variabile este de 20 puncte (50-30)
5.Diferenţele calculate fac posibilă realizarea tranzacţiei de tip swap cu
condiţia ca S:C: Alfa să prefere o rată flotantă iar S.C. Beta să prefere o rată
fixă
6.S.C. Alfa optează pentru o rată flotantă (LIBOR+ 50 p) şi este de acord să
plătească băncii o rată fixă, de exemplu 8,05% primind în schimb o rată
LIBOR + 15 p.
Astfel, plata efectivă a dobânzii se prezintă astfel:

Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă


LIBOR+ 0,5% LIBOR+0,15% 0,35 %
SWAP 8,05% 8,05

În această situaţie, S.C. Alfa obţine o rată de 8,40% mai favorabilă de


cît cea iniţială.
S.C. Beta alege o rată fixă de 7,7% şi este de acord să plătească băncii
LIBOR+20% primind în schimb o rată 7,95%.

Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă


7,7% 7,95% -0,25
LIBOR+0,2%

În această situaţie societate comercială obţine o rată LIBOR - 0,05%


(-0,25% + 0,35%) mai bună decât iniţial.

Aceste tranzacţii fiind efectuate de aceeaşi bancă se înregistrează


următoarele fluxuri de dobândă:

71
Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă
S.C. Alfa S.C. Beta 0,05%
LIBOR + 0,15% LIBOR+ 0,20%
S.C. Beta 7,95 S.C. Alfa 8,05% 0,10%

După cum se observă banca înregistrează un influx de 0,15%.


Marjele de profit sunt mici pentru toate părţile implicate în tranzacţie
de aceea sunt utilizate în tranzacţie sume mari.
În contractele de tip swap nu sunt transferate valorile creditelor ci
numai tipul ratelor dobânzii. Uzual, rata flotantă a dobânzii este egală cu o
rată a dobânzii cum ar fi LIBOR peste 3 luni. Aşadar tranzacţiile swap se
încheie la sfârşitul unei perioade pentru care a fost stabilită rata flotantă a
dobânzii după formula:

Rata fixă = Rata flotantă pentru perioada stabilită x Perioada/365 x


suma tranzacţiei de tip swap.

Aplicaţie (contracte la termen privind rata dobânzii - Forward rate


agreement)

Această procedură de prevenire a riscului ratei dobânzii poate fi


folosită pentru tranzacţiile viitoare. Clientul şi banca vor încheia un contract
pe o perioadă determinată şi o anumită sumă stipulată în care este stipulată şi
rata dobânzii.
Dacă S.C. Alfa ştie că peste trei luni va fi nevoită să împrumute
1000 u.m. pe o perioadă de 9 luni poate cumpăra de la bancă un contract la
termen cu o rată a dobânzii forward rate agreement (FRA) de tip 3-12 la o
dobândă de 20%. (Semnificaţia cifrei 3 este aceea că acest tip de contract
intră în vigoare peste 3 luni, iar cifra 12 arată că durata contractului este de
12 luni (3+ 9).
Peste 3 luni, la data intrării în vigoare a titlului S.C.Alfa va contracta
un împrumut de 1000 u.m. cu o scadenţă de 9 luni de pe piaţă. Dacă la acel
moment rata dobânzii pe piaţă (LOMBARD) este mai mare decât rata
contractului, banca va plăti societăţii diferenţa dintre rata LOMBARD şi rata
contractului, ponderată cu perioada şi valoarea împrumutului. Dacă însă rata
LOMBARD este mai mică decât rata contractului plata ratei diferenţiate se
va face de către client pentru bancă.
Rata diferenţiată se calculează cu următoarea formulă:
P
 (rL  Rc)  S
RD  365 (16)
P
1  rL 
365 72
unde:
Rd este rata dobânzii diferenţiată
rL este rata LOMBARD
Rc este rata contractului
Rp este rata dobânzii pe piaţă

Numitorul fracţiei este un factor de ajustare care ia în considerare


faptul că rata dobânzii diferenţiate se plăteşte la data la care contractul intră
în vigoare aşadar înainte de intrarea în vigoare a împrumutului.
De exemplu, S.C.Beta încheie pe data de 10 mai un contract FRA 3-3
prin care doreşte să împrumute 100.000 u.m. pe o perioadă de 3 luni la o rată
a contractului de 25%. Pe data de 10 august, rata dobânzii pe piaţă
(LOMBARD 3 luni) este de 25,3%.
În aceste condiţii apare următoarea situaţie:
- data intrării în vigoare a contractului 10 aug.a.c.
- rata contractului 25%
- rata LOMBARD 25,3%

Perioada 10 mai (inclusiv)-10 august (exclusiv) = 92 zile


În aceste condiţii:

92
 (0,253  0,25)  100000
RD  365  36,65u.m.
92
1  0,253 
365

Această sumă va fi plătită de bancă pe 10 august pentru a compensa


creşterea de rată a dobânzii faţă de cea contractată.
Modalitatea prin care se apreciază modul de gestiune a ratei dobânzii
este analiza GAP.
Aceasta nu este altceva decât o planificare strategică a profitului
realizat şi evaluarea activelor şi pasivelor băncii.
Analiza dobânzilor active şi pasive ale băncilor constituie un
instrument specific în gestionarea trezoreriei. Această analiză are în vedere
potenţiala variaţie a venitului net din dobânzi datorată modificărilor ratei
dobânzii pe piaţă.

73
Principalul instrument utilizat în managementul ratei dobânzii este
analiza GAP de diferenţă. GAP ul reprezintă diferenţa dintre activele şi
pasivele sensibile la rata dobânzii. Când volumul activelor sensibile > decât
pasivele sensibile GAP ul poate înregistra o valoare pozitivă şi o valoare
negativă în situaţia inversă.
Etapele analizei GAP sunt:
- selectarea orizontului de timp pentru analiză,
- gruparea activelor şi pasivelor pe intervale de timp, în funcţie de
sensibilitate la variaţia ratei dobânzii şi la scadenţă,
- calcularea GAP, venitul net din dobânzi şi marjei procentuale brute a
dobânzii,
- interpretarea GAP fie în scopul protejării venitului net din dobândă faţă de
modificarea ratei dobânzii, fie cu scop speculativ pentru a modifica mărimea
GAP în încercarea de a majora venitul din dobândă.
Dintre factorii care afectează venitul net din dobânzi amintim:
a. Modificările nivelului ratei dobânzii depind de componenţa portofoliului,
sensibilitatea lui la rata dobânzii şi valoarea GAP ului (pozitiv sau negativ).
Aceste modificări ale ratei dobânzii pot mări, diminua sau nu venitul
net din dobânzi.
În condiţiile unor valori GAP pozitive sau negative creşterea sau
scăderea nivelului dobânzii, la un anumit portofoliu, are următoarele
influenţe asupra venitului net al băncii:

Tabelul nr.3.1.
Evoluţia nivelului dobânzii

Valoare Modificarea Modificarea Modificarea Modificarea


GAP ratei veniturilor cheltuielilor venitului
dobânzii din dobânzi cu net din
dobânzile dobânzi
Pozitivă Creşte Creşte Creşte Creşte
Pozitivă Descreşte Descreşte Descreşte Descreşte
Negativă Creşte Creşte Creşte Descreşte
Negativă Descreşte Descreşte Descreşte Creşte
Zero Creşte Creşte Creşte Nici una
Zero Descreşte Descreşte Descreşte Nici una

b. Modificarea volumului activelor şi pasivelor sensibile la rata dobânzii

74
determină, indiferent de nivelul ratei dobânzii o variaţie direct proporţională
a nivelului net din dobânzi.
c. Modificarea marjei dintre activele şi pasivele sensibile la dobândă
(modificarea relaţiei între rata dobânzii active şi costul cu dobânda pasivă) în
condiţiile în care componenţa portofoliului nu se schimbă venitul creşte dacă
marja creşte şi scade dacă marja scade.
d. Modificările în componenţa portofoliului pot influenţa nivelul venitului net
din dobândă fără a exista o relaţie între acestea, impactul variind în funcţie de
mărimea marjei de dobândă între active şi pasive, modificarea mărimii
activelor care nu generează câştig şi a pasivelor nepurtătoare de dobândă,
veniturile generate de rata sensibilă şi rata fixă, etc.
Pentru reducerea riscului ratei dobânzii este necesar ca băncile să
tindă către GAP zero, având în vedere că indiferent de modificarea ratei
dobânzii, venitul net din dobândă nu se modifică.
Dacă se prognozează o creştere a dobânzii, atunci este necesar să se
stabilească un GAP pozitiv (activele sensible să fie mai mari decât pasivele
sensibile).
În situaţia în care prognozele pe termen scurt şi mediu ale băncii
prevăd o scădere a dobânzii este bine să se stabilească un GAP negativ.
Pentru a reduce GAP-ul la zero, băncile iau în considerare şi aplică:
calcularea periodică a GAP- ului pe intervale scurte de timp, dimensionarea
finanţării activelor sensibile la rata dobânzii cu pasive de acelaşi volum şi
scadenţă reziduală, astfel încât GAP- ul să se apropie de zero, dimensionarea
activelor pe termen lung pe măsura pasivelor nepurtătoare de dobândă.

3.6. Riscul valutar

Riscul valutar sau riscul de curs apare la orice cumpărare sau vânzare
de monedă străină. Riscul cursului de schimb afectează atât piaţa produsului,
cât şi piaţa de capital. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenţa
capacitatea debitorilor de a-şi rambursa împrumuturile.
Riscul valutar se poate defini ca fiind probabilitatea ca o variaţie a
cursului valutar pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar. El este
semnificativ la băncile implicate în operaţii valutare pe cont propriu sau în
numele clienţilor. În România el este semnificativ pentru toate băncile
deoarece majoritatea au licenţă pentru astfel de operaţii pe care le oferă
clienţilor şi pe care le folosesc şi ca o modalitate de protejare a capitalului şi
activelor în condiţii de inflaţie ridicată.1
1
Roxin Luminiţa, op. cit.1997, pag. 194

75
3.6.1. Principalele operaţiuni valutare

Operaţiunile principale care se execută pe piaţa valutară sunt:


- operaţiuni curente, care sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi ce
nu sunt de natura operaţiunilor de capital şi care decurg din: tranzacţii de
comerţ internaţional (inclusiv servicii), alte tranzacţii curente, precum şi
creditele de comerţ internaţional cu termen de rambursare mai mic de un an;
repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi provenind din
operaţiuni de capital; remiteri de sume moderate, etc.
- operaţiuni de capital care sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi
care decurg din: investiţii directe; lichidarea investiţiilor directe; investiţii
imobiliare; operaţiuni de valori mobiliare specifice pieţei de capital;
operaţiuni cu instrumente specifice pieţei monetare; creditele de comerţ
internaţional cu termen de rambursare mai mare de un an; credite financiare
şi împrumuturi; garanţii, avaluri, facilităţi financiare auxiliare;operaţiuni în
conturi curente; operaţiuni în conturi de depozit; schimb valutar; asigurări de
viaţă; alte transferuri.
Principalele operaţiuni de schimb valutar:
- tranzacţii la vedere (de tip spot);
- tranzacţii de tip forward;
- operaţiuni Swap.

a. Tranzacţia spot reprezintă o operaţiune de vânzare-cumpărare


valute cu decontare după două zile de la data încheierii tranzacţiei, la cursul
de schimb stabilit între părţi (curs spot). Operaţiunea se realizează la 2 zile
lucrătoare după ce a fost convenită rata de schimb.
Cotaţia spot cuprinde:
- rata la care banca va cumpăra o anumită valută (bid rate);
- rata la care banca va vinde valuta respectivă (asked sau offered rate).

Aplicaţie

Presupunem că o bancă prezintă clienţilor săi următoarea cotaţie:


GBP/USD = 1,7710/1,7725
Conform acestei cotaţii banca poate cumpăra 1 GBP pentru 1,7710
USD şi poate vinde 1GBP pentru 1,7725 USD. Diferenţa de 0,0015 (1,7725-
1,7710) este marja de profit a băncii sau spread şi este folosită de către bănci
pentru a-şi acoperi costurile tranzacţiei.
Factorii care influenţează spread-ul sunt : volumul tranzacţiilor,
sumele tranzacţionate, volatilitatea pieţei, poziţia curentă a băncii la valutele
implicate în tranzacţie, credibilitatea partenerului de tranzacţie.

76
b. Tranzacţiile forward reprezintă o operaţiuni de vânzare-cumpărare
valute cu decontare mai mult de două zile de la data încheierii tranzacţiei, la
cursul de schimb stabilit între părţi. Cursul de schimb la care se va executa
contractul tip forward se fixează în momentul încheierii contractului în
condiţiile în care nici clientul nici societatea bancară nu cunosc care va fi
cursul de schimb al valutelor tranzacţionate.
Cursul forward va fi calculat pe baza diferenţei dintre ratele dobânzii
valutelor care fac obiectul contractului. Ratele dobânzilor variază de la o ţară
la alta, aceasta determinând diferenţa existentă între ratele spot şi cele
forward. Cursul forward este calculat prin ajustarea cursurilor spot la nivel
marginal determinându-se astfel punctele forward sau swap. Punctele forward
sau swap astfel calculate depind în întregime de interest differential (diferenţa
dintre ratele dobânzilor plătite şi cele încasate la depozitele constituite pentru
fiecare valută în cauză).
În practică, ratele forward sunt calculate prin adăugarea sau deducerea
punctelor forward (sau swap) la/din cursul spot.
Punctele forward se calculează ca diferenţă între cursul spot şi cel
forward.
Exemplificare:

bid ask
- cursul spot 1,7505 / 1,7515
- cursul forward 1,6325 / 1,6375
- puncte forward -118 / -114

Urmează examinarea perechilor punctelor de forward pentru a


determina dacă trebuie adăugate sau scăzute din rata spot, putând întâlni
următoarele situaţii:
- punctele sunt crescătoare, dacă partea dreaptă este mai mare decât
stânga, trebuie însumate;
- punctele sunt descrescătoare, partea dreaptă este mai mică decât
stânga, trebuie scăzute.

Punctele swap se determină astfel:

Puncte swap = curs spot x(dobânda valută – dobânda USD) x nr.zile (17)
36000 + (dobânda USD x nr.zile)

Punctele swap pot fi:


- pozitive (premium)
- negative (discount)
- nici pozitive nici negative atunci existând situaţiile:

77
- pct. swap bid mai mic pct.swap ask – premium
- pct. swap bid mai mare pct. swap ask – discount

Exemplificare calcul puncte swap:

bid ask
- cursul spot 1,7505 / 1,7515
- cursul forward 1,6325 / 1,6375
- puncte forward -118 / -114

Dobânda Bid Ask


USD 8 7/8% 9%
GBP 7% 7 1/8%

Pct. swap bid = 1,7505 x (7-9) x 365 = - 0,0325


36000 + (9x365)

Pct.swap ask = 1,7515 x (7,125-8,875) x 365 = - 0,0285


36000 + (8,875x365)

În cazul acoperirii ratelor forward pot apărea costuri sau câştiguri.


Prin definiţie, valuta premium este valuta care are dobânda mai mică, iar
valuta discount cea care are dobânda mai mare. În practică pot apărea
următoarele situaţii:
- dacă se vinde forward o valută premium (cu dobândă mică) sau se
cumpără forward o valută discount (cu dobândă mai mare), apare un câştig
financiar;
- dacă se cumpără forward o valută premium (cu dobândă mică) sau se
vinde forward o valută discount (cu dobândă mai mare), se înregistrează o
pierdere financiară.
În cazul tranzacţiilor forward riscul implicat este mai mare decât cel
aferent tranzacţiilor spot. Aceste tranzacţii implică pentru bancă riscul de
insolvabilitate a clientului cu care s-a încheiat tranzacţia, asumat cu
necesitatea închiderii poziţiei asumate. În momentul încheierii unui contract
forward, clientul trebuie să dispună de suficiente fonduri pentru acoperirea
riscului de insolvabilitate.
c. Swap-ul valutar reprezintă o operaţiune de cumpărare şi vânzare
simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută
diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri de schimb stabilite (spot şi
forward) la data tranzacţiei.
Caracteristicile unui swap sunt:

78
- cumpăr (vând) valuta A contra valutei B;
- vând (cumpăr) valuta A contra valutei B cu valută forward;
- suma valutei A sau a valutei B trebuie să fie la fel pentru ambele
tranzacţii spot sau forward;
- se tranzacţionează cu aceeaşi bancă şi în acelaşi timp.

În funcţie de tipul operaţiilor putem întâlni:


- swap “buy and sell”, se cumpără o valută (valută principală) contra
altei valute simultan cu operaţiunea inversă de vânzare a valutei principale
contra celeilalte valute, fiecare operaţie având data de valută diferită;
- swap “sell and buy” , se vinde valuta principală simultan cu
răscumpărarea acesteia contra altei valute, fiecare operaţie având data de
valută diferită.
În funcţie de data valutei întâlnim:
- swap “tom/next” unde prima ramură de swap (prima operaţie simplă)
are ca data valutei următoarea zi lucrătoare, iar a doua ramură a swap-ului are
data valutei spot- două zile lucrătoare de la data încheierii tranzacţiei swap;
- swap “spot/forward” unde prima ramură a swap-ului are data valutei
la un moment ulterior spot-ului, începând cu a treia zi lucrătoare de la data
încheierii tranzacţiei swap şi până la un an
- swap “forward/forward” unde ambele ramuri ale swap-ului au data
valutei ulterioară spot-ului.
Swap-ul valutar este folosit ca un mijloc de acoperire a cursului de
schimb deoarece cumpărarea şi vânzarea valutei este efectuată în acelaşi
moment, iar singura plată care trebuie făcută este diferenţa dintre ratele spot
şi cele forward şi anume punctele swap.

3.6.2. Expunerea băncilor la riscul valutar

Riscul valutar exprimă probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar


să influenţeze negativ marja dobânzii bancare. La originea acestui risc se află
operaţiile bancare în valută: activele şi pasivele externe. Aceste elemente sunt
integrate în bilanţul societăţii bancare prin conversie în moneda naţională la
cursul zilei: variaţia acestui curs poate angrena pierderi sau câştiguri
independente de eforturile băncii sau de calitatea managementului său.
Ca şi în cazul celorlalte forme ale riscului de piaţă şi pentru riscul
valutar expunerea potenţială la risc depinde de mărimea diferenţei dintre
activele şi pasivele dintr-o anumită grupă.
Expunerea la riscul valutar se poate descompune în trei componente:
 expunerea de translaţie apare în cazul băncilor cu activitate
internaţională: societăţile afiliate trebuie să raporteze date şi să-şi
consolideze rezultatele financiare în moneda ţării de referinţă, a societăţii

79
mamă. Conversia se poate face la cursul zilei sau la cursul mediu pentru
perioada de raportare. Este un risc ce poate fi acoperit prin hedging;
 expunerea tranzacţională rezultă din aceea că o serie de operaţii se
desfăşoară în valută iar cursul poate fluctua, influenţând astfel marja în ţara
de referinţă. Poate deveni semnificativă pe termen scurt (sub un an) dar
poate fi minimizată prin hedging;
 expunerea economică reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare
asupra valorii băncii. Este relevantă dacă se exprimă în moneda ţării de
referinţă. Valoarea de piaţă a băncii este calculată ca fiind valoarea actuală a
tuturor veniturilor realizate în toate valutele de operare. Actualizarea se face
folosind costul mediu ponderat al capitalului.
Apariţia riscului valutar în orice tranzacţie cu valute face necesară
utilizarea de instrumente de acoperire a riscului de schimb valutar.

a. Contracte la termen privind schimbul valutar.

Există două modalităţi de a cota o rată a contractelor la termen privind


schimbul valutar fie:
- ca un curs de schimb ce va fi folosit la termenul specificat;
- sub forma unei marje la termen care se adaugă sau se scade din rata la
vedere şi care este folosită mai des, deoarece cursurile de schimb variază
continuu, prin ajustarea ratelor la vedere în funcţie de cererea şi oferta de
valută, în timp ce marjele la termen fluctuează corelat cu ratele dobânzii
practicate pe pieţele financiare, depinzând de termen (o lună, trei luni, şase
luni, etc.).
Marja la termen se calculează astfel:

PxSx(Ra - Rb)
M= (18)
365  (PxRb)
unde:
P - este perioada pentru care se încheie contractul în zile (6 luni=180 de
zile);
S – rata de schimb la vedere (spot rate) între valuta a şi b;
Ra – rata anuală a dobânzii în cazul valutei a, exprimată zecimal;
Rb – rata anuală a dobânzii în cazul valutei b, exprimată zecimal.

Marja la termen poate fi pozitivă sau negativă. O marjă pozitivă se


adaugă ratei la vedere iar o marjă negativă se deduce din rata de schimb la
vedere. Marja la termen permite operatorilor de pe pieţele monetar-financiare
să speculeze diferenţele care există între ratele dobânzii (la depozit sau la
credit) între diferite valute.

80
b. Opţiuni
Opţiunile reprezintă instrumente financiare derivate din instrumentele
principale, care pot fi folosite pe pieţele monetar-financiare, fie pentru
acoperirea riscurilor, fie pentru operaţiuni speculative. Folosire a acestor
instrumente pentru acoperirea riscului de schimb valutar cunoaşte două tipuri
de opţiuni:
- opţiuni de cumpărare de tip “call” (call option), reprezintă un contract care
dă dreptul celui care îl deţine (nu şi obligaţia) să cumpere o anumită cantitate
dintr-o valută, la un curs de schimb fix, într-o perioadă de timp sau la un
termen specificat;
- opţiuni de vânzare de tip “put” (put options), reprezintă un contract care dă
dreptul celui care îl deţine (nu şi obligaţia) să vândă o anumită cantitate
dintr-o valută, la un curs de schimb fix, într-o anumită perioadă de timp sau la
un termen specificat

3.6.3. Indicatorii riscului valutar

Măsurarea acestui tip de risc se realizează pe baza poziţiilor pe care le


preiau băncile comerciale, care îşi stabilesc un plafon de operare în funcţie de
standing-ul propriu. Banca ale cărei creanţe depăşesc angajamentele sale de
plată într-o anumită valută preia o poziţie lungă ("à la hausse"/ "long"), dacă
există o probabilitate ridicată ca acea valută să intre într-un proces de
apreciere. În caz contrar, banca preia o poziţie scurtă ("à la baisse"/ "short").
Principalii indicatori ai riscului valutar sunt:
 poziţia valutară individuală
 poziţia valutară globală

Poziţia valutară individuală se calculează pentru fiecare valută care trebuie


gestionată. Pentru bancă activele şi pasivele într-o valută dată se gestionează
ca o minibancă, relativ separat de celelalte active şi pasive. Pentru fiecare
valută se compară activele cu pasivele şi din această comparaţie pot rezulta
două poziţii distincte:
 poziţia valutară scurtă atunci când activele sunt mai mici decât pasivele;
 poziţia valutară lungă atunci când activele sunt mai mari decât pasivele.
O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau defavorabilă
pentru bancă în funcţie de evoluţia cursului valutar.

Tabelul 3.2.
Variaţia marjei bancare în funcţie de variaţia cursului valutar pentru diferite
poziţii valutare

Poziţia valutară

81
Cursul este în Cursul este în
creştere scădere
Poziţia valutară Nefavorabilă Favorabilă
scurtă
Poziţia valutară Favorabilă
lungă Favorabilă

Poziţia valutară globală se defineşte ca soldul net al creanţelor în


devize faţă de pasivele în devize, ambele convertite în moneda de referinţă
pentru comparabilitate. Prezintă avantajul că oferă o imagine globală asupra
expunerii valutare a băncii şi dezavantajul oricărui indicator global.
Expunerea băncii la riscul valutar se măsoară prin amploarea poziţiei
valutare individuale gestionată separat pentru fiecare valută.
Gestionarea riscului valutar se poate face în două maniere diferite:
imunizarea băncii sau acoperirea riscului valutar.
Imunizarea băncii presupune ajustarea periodică a poziţiilor valutare
ale băncii pentru a suprima poziţiile lungi sau scurte. Această operaţie
impune costuri de gestiune relativ ridicate şi prezintă şi un cost de
oportunitate şi anume: nu permite să se speculeze o anumită poziţie (lungă
sau scurtă) în funcţie de trendul cursului valutar. Acoperirea riscului valutar
se foloseşte pe scară mai largă. Deşi implică cheltuieli tranzacţionale mari,
gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile,
anticipate şi acoperirea lor prin metode specifice între care primează folosirea
instrumentelor derivate.

3.7. Riscul operaţional

În general, gestiunea riscului presupune existenţa unor produse prin


care se acoperă posibilitatea apariţiei riscului în timp ce hedgingul financiar
acoperă riscul de piaţă. Pe de altă parte, managementul riscului la nivelul
unei firme (inclusiv bănci) reclamă adaptarea metodelor de protecţie
împotriva riscului la caracteristicile activităţii (inclusiv frauda contabilă,
cererea de soft, protecţia mediului).
Riscurile netradiţionale ale unei bănci sunt adesea clasificate ca fiind
riscuri operaţionale.
Prin definiţie, se presupune că acolo unde sunt bani apare şi un
anumit risc, inclusiv cel operaţional. Cele mai uzuale forme de risc
operaţional includ inadvertenţe la nivelul guvernanţei corporatiste (un control
neadecvat). Acestea pot conduce la fraude, dezechilibre majore, falimente. În
acelaşi timp, pot apare situaţii în care interesul băncii este compromis,
deoarece oricare dintre cei implicaţi în guvernanţa băncii ar putea recurge la
operaţiuni compromiţătoare (prin utilizarea neadecvată a competenţelor

82
implică banca în activităţi riscante). Alte situaţii care pot contribui la
creşterea riscului operaţional sunt: imposibilitatea funcţionării sistemelor
informatice, producerea unor calamităţi, etc.
În economiile moderne, băncile pot să obţină profit şi îşi pot întrece
competitorii numai demonstrând că pot stăpâni toate riscurile şi pot promova
politici transparente de prevenire a riscurilor operaţionale. De aceea, băncile
trebuie să înţeleagă semnificaţia tuturor riscurilor şi să le controleze într-o
manieră optimă. Aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, o chestiune
importantă este separarea riscului de credit de cel operaţional, şi crearea de
provizioane separat pentru fiecare dintre ele. Dar, din motive practice, riscul
operaţional este primul pe care banca ar trebui să îl gestioneze, înainte de a
începe însăşi operaţiunile specifice.
Acordul Basel II defineşte riscul operaţional ca fiind pierderea directă
sau indirectă care rezultă din cauza unor proceduri interne neadecvate,
oameni sau sisteme sau din cauze externe. Acest acord, arată nevoia
adecvării capitalului la riscul de piaţă şi de credit, stabileşte principiile de
conduită în gestionarea riscului de piaţă şi de credit şi clarifică riscul
operaţional.
Managementul acestui risc presupune: clasificarea elementelor de risc
operaţional, stabilirea indicatorilor de risc, modelarea riscului, evaluarea
riscului, optimizarea riscului, controlul riscului, contigentarea riscului,
planificarea.
În practică, se utilizează în mod frecvent evaluarea şi optimizarea
riscului scop în care se poate apela la metoda standard, calculul unor
indicatori de bază sau evaluarea avansată. Important este de stabilit nivelul
acceptabil al riscului, înţelegerea semnificaţiei sale şi apoi minimizarea sa.
Problematica riscului operaţional este complexă deoarece activitatea
bancară este un dinamică. În plus abordarea acestui risc este impus de
păstrarea stabilităţii financiare în condiţiile globalizării când băncile îşi
internaţionalizează activitatea deschizând filiale şi sucursale în străinătate.

3.8. Instrumente moderne de prevenire a riscului bancar. Instrumentele


derivate

Ţinând cont de riscurile la care sunt supuse băncile în activitatea lor,


este necesară adoptarea unor instrumente care să le permită o mai bună
protecţie împotriva riscurilor la care se supun.
Complexitatea economiilor moderne reclamă punerea în aplicare a
unor instrumente moderne capabile să contracareze efectele negative ale
riscurilor asupra situaţiei financiare a băncilor.
Un instrument financiar derivat este un contract de transfer al unui
risc, a cărui valoare depinde de valoarea unui activ de bază. Activul de bază

83
poate fi un bun, o rată de dobândă, o acţiune, un indice bursier, o deviză sau
orice alt instrument tranzacţionabil stabilit între cele două părţi
contractante.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un instrument financiar
derivat sunt:
- valoarea sa depinde de valoarea unui activ de bază;
- nu necesită o investiţie netă iniţială sau presupune o investiţie iniţială mai
mică decât cea necesară pentru alte active cu răspuns similar la modificările
pieţei;
- este decontat la o dată ulterioară.
Principalele tipuri de instrumente financiare derivate sunt:

A. În funcţie de modul de decontare:


1. Instrumente la termen (forward, swap, NDF, FRA, futures)
2. Opţiuni (incl. cap, floor, collar, swap option)

B. În funcţie de piaţa pe care sunt tranzacţionate:


1. IFD tranzacţionate pe pieţe organizate – contracte standardizate
Avantajele consemnate sunt: lichiditate, cotaţii disponibile, posibilitate mărită
de lichidare a poziţiei.
Dezavantajele care pot fi relevate ţin de standardizare, în cele mai multe
cazuri ele neputând fi utilizate pentru acoperirea perfectă a riscurilor aferente
unor instrumente deţinute
2. IFD tranzacţionate pe pieţele la buna înţelegere (Over The Counter-OTC)
Avantajele se referă la faptul că pot fi structurate potrivit necesităţilor proprii.
Dezavantaje rezultă din faptul că sunt poziţii dificil de lichidat iar lipsa
cotaţiilor implică utilizarea de modele pentru evaluare

C. În funcţie de variabila de bază: de curs de schimb, de dobândă, de


credit, de indici bursieri, de vreme etc.

În prezent, cadrul de reglementare permite utilizarea elementelor


suport de tipul rata dobânzii, curs de schimb, titluri transferabile, instrumente
de piaţă monetară, mărfuri.
Principalele tipuri de operaţiuni cu instrumente financiare derivate
permise sunt:
- contracte financiare futures;
- forward interest rate agreements;
- swap pe rata dobânzii valute şi titluri de proprietate.
Utilizarea instrumentelor financiare derivate are în vedere: acoperirea
riscurilor (izolarea şi transferul unui anumit risc - de dobândă, de curs de
schimb, de credit etc.,); arbitraj (exploatarea dezechilibrelor dintre diverse

84
pieţelor; speculativ(confirmarea previziunilor privind evoluţia pieţei.
Tipurile de instrumente cele mai utilizate pentru acoperirea riscurilor
sunt:
a. pentru riscul ratei dobânzii: swap pe rata dobânzii, FRA, futures de rata
dobânzii, opţiuni
b. pentru riscul decurs de schimb: forward, futures de curs de schimb,
swap valutar, opţiuni de curs de schimb
c. pentru riscul de piaţă: forward pe acţiuni, futures pe acţiuni, opţiuni pe
acţiuni
d. pentru riscul de credit: credit default swap, total return swap, credit-
linked notes.
Având în vedere că majoritatea activelor bancare sunt reprezentate de
credite, instrumentele financiare derivate de credit – instrumente de transfer
al riscului de credit – sunt deosebit de importante pentru a contracara riscurile
pe care le aduce activitatea de creditare.
Derivatele de credit sunt contracte care permit izolarea riscului de
credit şi managementul său separat de toate celelalte componente ale riscului.
Ele permit transferul / asumarea riscului de credit fără preluarea gestiunii
asupra activelor de bază.
Din perspectiva Noului Acord de Capital, sunt recunoscute,
condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe, ca diminuatoare de risc de
credit.
Cele mai utilizate derivate de credit:
- Credit default swap;
- Total return swap;
- Credit-linked notes;
- Credit spread options.

Cei mai importanţi factori care potenţează expansiunea utilizării


derivatelor sunt: dezvoltarea pieţelor locale pentru activele suport (piaţa
acţiunilor, a obligaţiunilor corporative, a obligaţiunilor ipotecare);
dezvoltarea infrastructurii legale a contractelor care stau la baza derulării
tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate; eliminarea restricţiilor la
utilizarea instrumentelor financiare derivate de către entităţi locale şi străine.
IFD permit investitorilor redistribuirea riscurilor: riscul valutar, riscul
de rată a dobânzii, riscul de piaţă, riscul de credit.
Importanta instrumentelor financiare derivate este aceea că facilitează
fluxurile de capital la nivel internaţional şi creează oportunităţi pentru
diversificarea portofoliilor.
În acelaşi timp pot conduce la: crearea de oportunităţi pentru ocolirea
regulilor prudenţiale, la manipularea regulilor contabile, la asumarea unor
riscuri excesive.

85
Pentru a contracara aceste neajunsuri, se impun procese avansate de
management bancar, utilizarea de norme avansate de prudenţă, practici
adecvate de supraveghere bancară.
Cadrul de reglementare prudenţială poate fi un stimulent pentru
participanţii pe piaţa instrumentelor derivate. Astfel, există posibilitatea
stabilirii unor cerinţe de capital diferenţiate în funcţie de profilul de risc, prin
recunoaşterea modelelor interne dezvoltate de bănci pentru gestiunea
riscurilor de piaţă, posibilitatea efectuării de operaţiuni de arbitraj şi
speculative, recunoaşterea compensării, în condiţii prestabilite, a contractelor
cu instrumente financiare derivate, ceea ce conduce la diminuarea nivelului
de expunere faţă de contrapartide, recunoaşterea derivatelor de credit ca
tehnici de diminuare a riscului
Posibilitatea introducerii instrumentelor financiare derivate presupune
existenţa şi a unui alt set de condiţionalităţi: modificarea percepţiei
inadecvate a dimensiunilor riscurilor financiare la nivelul agenţilor
economici; impulsionarea cererii, prin mijloace de marketing adecvate,
pentru operaţiunile de hedging din partea clientelei nebancare; formalizarea
contractelor de netting.

3.9. Derularea crizelor financiar-bancare

Efectul ultim al manifestării riscurilor bancare este apariţia crizelor


bancare. Aşa cum s-a arătat, elementele primordiale ale manifestării riscurilor
şi în final ale crizelor sunt asimetria informaţională, hazardul moral şi
selecţia adversă.
În momentul în care băncile se află în situaţia de a nu cunoaşte cu
precizie riscul investiţiilor pe care le-au creditat, ele sunt supuse asimetriei
informaţionale.
Adeseori, băncile se află în situaţia de a consimţi credite unor
debitori, care ştiind că vor finanţa activităţi deosebit de riscante, consimt să
plătească băncii o rată a dobânzii ridicată. Dacă investiţia se dovedeşte a fi
rentabilă şi creditul este rambursat, banca nu realizează riscul la care s-a
supus. Dacă însă previziunile investitorului nu se adeveresc şi creditul nu
poate fi rambursat atunci banca înregistrează o pierdere şi este supusă
hazardului moral. În continuare, pe baza acestei experienţe, următoarele
solicitări de credite vor fi analizate cu mai multă severitate, motiv pentru care
banca ar putea respinge credite performante solicitate de debitori care acceptă
un risc moderat pentru investiţia lor. În această situaţie banca se supune
selecţiei adverse.
Producerea crizelor financiare, inclusiv a celor bancare, se poate
înţelege mai uşor dacă luăm în considerare efectele selecţiei adverse şi ale

86
hazardului moral. În cazul în care cele două fenomene se manifestă la un
asemenea nivel încât piaţa nu mai are abilitatea de a canaliza eficient
capitalul disponibil spre oportunităţile de investiţii, iar intermedierea are de
suferit, apar crizele financiare.
Cei mai importanţi factori în declanşarea crizelor şi identificaţi de-
alungul istoriei sunt:
1. Tendinţa de creştere a ratelor dobânzii. Aşa cum rezultă din
manifestarea selecţiei adverse şi a hazardului moral, debitorii care întreprind
proiectele cele mai riscante sunt şi cei care sunt dispuşi să accepte ratele cele
mai înalte ale dobânzilor. Atunci când ratele dobânzilor cresc ca urmare a
restrângerii ofertei de credite sau a unei creşteri a cererii de credite cei care
întreprind investiţii cu risc redus se vor abţine să împrumute, în timp ce aceia
care îţi asumă un risc înalt vor fi dispuşi să împrumute chiar în condiţiile unei
rate înalte a dobânzii. Odată ce se manifestă, însă, selecţia adversă, băncile îşi
vor restrânge oferta de creditare cu consecinţa reducerii investiţiilor şi a
activităţii economice agregate.
2. Declinul indicilor bursieri. O asemenea tendinţă înseamnă o reducere
a valorii capitalului firmelor cotate cu consecinţe asupra activităţii de
creditare. Reducerea garanţiilor oferite de firme determină băncile să fie
reticente să consimtă la acordarea de credite, înăsprind condiţiile de creditare.
Efectul este restrângerea investiţiilor şi reducerea activităţii economice. În
acelaşi timp, reducerea indicilor bursieri incită firmele care derulează o
activitate riscantă să apeleze la credite în orice condiţii inducând în acelaşi
timp efectul de hazard moral. În acest moment se intră într-un cerc vicios
deoarece condiţiile de creditare devin mai puţin atractive împiedicând
derularea unei activităţi economice în sensul creşterii.
3. Reduceri neanticipate ale preţurilor. Aceste fenomene, la rândul lor,
conduc la reducerea valorii firmei. Deoarece plăţile contractuale se fixează în
termeni nominali o reducere neanticipată a nivelului preţurilor duce la
creşterea obligaţiilor firmei în termeni reali (cresc datoriile în termeni reali).
O asemenea tendinţă creşte posibilitatea manifestării selecţiei adverse şi a
hazardului moral pentru creditori. Efectul final este reducerea activităţii
economice.
4. Creşterea gradului de incertitudine. Fenomene ca falimentul
instituţiilor financiare şi nefinanciare, o cădere a burse, o recesiune conduc la
inabilitatea creditorilor de a distinge calitatea creditelor solicitate.
Imposibilitatea de a rezolva problema hazardului moral îi determină să nu
acorde credite cu uşurinţă, cu consecinţa reducerii investiţiilor şi a activităţii
economice agregate.
5. Panica bancară. Rolul de intermediere al băncilor presupune
producerea de informaţii care să faciliteze investiţiile productive în
economie. În condiţiile în care un număr de bănci dau faliment gradul de

87
intermediere se restrânge, se restrâng fondurile disponibile pentru investire şi
ratele dobânzilor. Creşterea ratelor dobânzilor duce la creşterea selecţiei
adverse în alocarea creditelor cu consecinţele descrise.

Aplicaţie

Episoade ale crizelor bancare din România

De-alungul tranziţiei la economia de piaţă, sistemul sistemul bancar


românesc a parcurs o serie de etape dificile, în ciuda efortului BNR de a
menţine un mediu bancar stabil. Cea mai importantă problemă cu care s-a
confruntat sistemul bancar au fost creditele neperformante care au afectat atât
bilanţul băncilor cât şi situaţia financiară şi bugetară a ţării. Anul 1999 a
constituit perioada celor mai profunde restructurări în scopul înlăturării
acestor neajunsuri. Astfel, cea mai mare şi mai cunoscută bancă din România,
Bancorex, a dispărut din sistemul bancar şi s-a pronunţat falimentul în cazul
băncii Albina. În acelaşi an, Bankcoop a făcut obiectul supravegherii
prudenţiale, dar cu toate acestea falimentul a fost pronunţat în luna martie
2000. Banca Agricolă s-a aflat la rândul său într-o situaţie dificilă, activitatea
fiind gestionată de un Comitet Special de Administrare. Alte bănci, cum ar fi:
banca Columna, Credit Bank, Dacia Felix, s-au confruntat cu o criză de
lichiditate şi au fost declarate insolvabile înainte de 1999. Criza care a afectat
sistemul bancar românesc a fost aşadar declanşată de creditele neperformante
acumulate în sistemul bancar.
Criza bancară din România nu a constituit un fapt neobişnuit având în
vedere perioada lungă în care rolul cel mai important al băncilor a fost să
asigure asistenţă financiară întreprinderilor socialiste ineficiente.
Cauzele principale ale acumulării de credite neperformante au fost:
1. Factorii politici. Există o interacţiune puternică între instituţiile care
asigură guvernanţa atât în sectorul public cât şi în sectorul privat. Cea mai
puternică dintre acestea a constituit-o practica guvernamentală din sectorul
public asupra entităţilor din sectorul privat. În sectorul bancar din economiile
emergente, inclusiv din România, guvernul a obligat, adesea, băncile cu
capital de stat să acorde credite cu dobânzi subvenţionate întreprinderilor de
stat ineficiente, ceea ce a afectat echilibrul financiar al băncilor şi a contribuit
la adâncirea crizelor financiare (de exemplu, a acordat un volum imens de
credite subvenţionate agriculturii sau Banca Comercială Română şi Bancorex
au acordat asemenea credite întreprinderilor cu pierderi, neţinând cont de
calitatea managementului sau de competitivitatea acestora.). Această
interacţiune funcţionează şi în sens invers: uneori marile întreprinderi sau
bănci fac presiuni pentru a se adopta acte normative care să le fie favorabile,
dar care în contrapartidă afectează întregul sector privat.

88
2. Factori economici constau în principal în slabele performanţe ale
economiei şi inabilitatea sa de a crea profit. Originea acestei situaţii se află,
în parte, în moştenirea lăsată de regimul socialist, în care cele mai multe
întreprinderi erau create nu pe criterii de eficienţă ci ideologice, generând
dezechilibre economice fundamentale. Sistemul financiar era subdezvoltat,
servind, mai ales, finanţării întreprinderilor de stat indiferent de eficienţa
acestora, piaţa financiară era inexistentă iar forţa de muncă inflexibilă. În
timpul tranziţiei spre economia de piaţă au fost făcute şi alte greşeli care au
adâncit şi mai mult căderea economică. Astfel, reformele întreprinse în primii
ani ai tranziţiei au fost ezitante, fiind lipsite de consecvenţă şi credibilitate;
managerii au urmărit de cele mai multe ori numai menţinerea propriei lor
poziţii; metodele de privatizare prin distribuirea de vouchere au fost
neadecvate deoarece nu presupuneau o infuzie de capital; atribuţiile
instituţiilor guvernamentale şi ale altor agenţii publice adesea se
suprapuneau; nu a existat un control real asupra întreprinderilor care
manevrează bani publici; numărul monopolurilor de stat a crescut constant,
preşurile au fost liberalizate gradual, etc. Alţi factori economici care au
contribuit la o gestiune necorespunzătoare au fost: abandonarea proiectelor
de investiţii gigantice, începute în fostul regim, a lăsat o serie de întreprinderi
fără obiect, acestea fiind create numai în scopul susţinerii acestora; măsurile
populiste, cum ar fi reducerea săptămânii de lucru, dar fără nici o legătură cu
o productivitate corespunzătoare, menţinerea o perioadă lungă de timp a
preţurilor administrative la energie. În consecinţă, arieratele din economie au
crescut vertiginos, ajungând în 1997 la un nivel de 7800 miliarde lei ( 79%
mai mult decât în 1996), 59% fiind plasate la întreprinderile de stat, cele mai
multe influenţând situaţia financiară a băncilor prin creşterea volumului de
credite îndoielnice şi cu pierderi. Într-o situaţie de hiperinflaţie, debitorii, mai
ales întreprinderile de stat, ignoră datoriile pe care le au către bănci şi către
bugetul de stat, transferând de fapt povara datoriilor asupra societăţii, care
trebuie să suporte costuri fiscale mai ridicate pentru a acoperi pierderile. Mai
mult, un număr de întreprinderi cu capital de stat supradimensionate au fost
scutite de achitarea datoriilor către bugetul de stat. Având în vedere situaţiile
descrise, se poate spune că restructurarea economiei a fost înceată, spontană
şi haotică cu consecinţe majore asupra sectorului financiar, mai ales a celui
bancar. Cele mai multe întreprinderi private, care susţin reforma (contribuind
cu 60% la formarea PIB) şi suportă cele mai multe costuri ale acesteia preferă
să se autofinanţeze şi se abţin să contracteze credite invocând rate nominale
înalte ale dobânzii, dar ignorând raportul dintre profitabilitate şi rata reală a
dobânzii. Se naşte, în aceste împrejurări, o problemă de selecţie adversă şi de
hazard moral: debitorii prudenţi consideră că este neînţelept să apeleze la
credite bancare, în timp ce debitorii care urmăresc proiecte riscante sunt
dispuşi să plătească rate ale dobânzii mai ridicate devreme ce în cazul unui

89
succes câştigul de care beneficiază este mare. Băncile recunosc că ratele
înalte ale dobânzilor potenţează crizele deoarece diluează calitatea debitorilor
şi se limitează volumul împrumuturilor. În aceste circumstanţe, se formează
un portofoliu de credite neperformante, iar băncile riscă să nu li se
ramburseze fondurile împrumutate.

Volumul creditelor neperformante %PIB


Anul Categorii de credite
Îndoielnice Cu Total %total % GDP
pierderi credite
31.12.1994 1114,3 1026,2 2140,5 22 4
31.12.1995 2528,8 5246,0 7774,8 42 10
31.12.1996 2690,4 8808,2 11498,6 42 10,5
31.12.1997 3982,8 17092,3 21075,1 52 8
31.12.1998 5155,0 33993,4 39148 58 10,5
31.12.1999 3978,7 17056,3 21035 35 3,9
31.12.2000 522,4 2217,0 2439,4 3 0,3

Deteriorarea situaţiei economice a firmelor nefinanciare agravează


instabilitatea financiară având în vedere că valoarea activelor scade şi, ca
urmare, scade şi valoare garanţiilor, ceea ce diminuează posibilitatea băncilor
de a recupera pierderile. Din cauza incertitudinii valorii viitoare a monedei
naţionale, multe firme nefinanciare, bănci şi guverne acordă împrumuturi
libelate într-o valută puternică. Datoria întreprinderilor creşte atâta timp cât
activele lor sunt denominate în monedă naţională şi a căror valoare nu creşte.
Rezultatele nesatisfăcătoare sunt reflectate şi de căderea PIB. Relansarea
observabilă între anii 1993 şi 1997 nu a fost sustenabilă din cauza
neconsecvenţei şi a lipsei de profunzime a reformelor. În condiţiile de
hiperinflaţie din primii ani ai tranziţiei capitalul băncilor a fost mult erodat.
Aceste efecte au fost resimţite mai mult în sectorul financiar în care capitalul
are o formă mai lichidă decât sectorul real unde capitalul ia forma activelor
corporale, valoarea acestora fiind mai puţin afectată de inflaţie. Pentru a
contraataca eroziunea capitalului băncilor, BNR a promovat în mod constant
o politică de menţinere a capitalului minim al băncilor la standarde
occidentale
3. Factorii juridici constau în procedurile lungi şi complicate prin care o
bancă îşi poate recâştiga sumele acordate cu împrumut, absenţa unei pieţe
reale pentru valorificarea garanţiilor bancare, întârzierea cu care a fost
adoptată legea falimentului bancar, sistemul juridic complicat al falimentării
unei bănci, presiunile politice, întârzierea sentinţelor, etc.

90
4.Factorii interni ai managementului bancar, adoptarea unor strategii greşite,
evaluarea necorespunzătoare a debitorilor, gestionarea proastă a unor
sucursale, disproporţia dintre productivitatea unor sucursale şi salariile
angajaţilor, acordarea de credite într-o manieră iresponsabilă, frauda, etc.

Cauzele crizelor bancare

Banca afectată A Natura crizei


nul
Columna Bank 1 Lichiditate/solvabilitate,
999 retragerea autorizaţiei
Dacia Felix 1 Solvabilitate, reorganizare
999
Credit Bank 1 Solvabilitate, faliment (2000)
996
Bankcoop 1 Solvabilitate, faliment (2000)
999
Banca Internaţională a 1 Solvabilitate, faliment (2000)
Religiilor 999
Banca Comercială Unirea 2 Lichiditate, supraveghere
000 specială
Banca Turco-Română 2 Panică , fraudă
000
Bancorex 1 Lichiditate/solvabilitate, fuziune
998 parţială
Banca Agricolă 1 Lichiditate, solvabilitate,
999 privatizare
Banca Comercială Română 20 Panică, reabilitare
00
CEC 20 Contract de garanţie pentru un
00 fond de investiţii

Cea mai mare şi mai puternică bancă din România din ultimii 30 de
ani a fost Bancorex, prin intermediul acesteia derulându-se 80% din
operaţiunile de comerţ exterior. Ea a fost ştearsă din registrul comerţului în
momentul în care costul susţinerii sale a depăşit 2 miliarde de dolari. Cea mai
importantă cauză a falimentului, cu care s-a confruntat această bancă, a fost
asistenţa financiară imensă pe care a acordat-o Societăţii Române de Petrol.
În al doilea rând, pentru a putea finanţa diferitele credite interne, Bancorex
s-a refinanţat pe pieţele intenţionale devenind puternic îndatorată. Cum cea
mai mare parte a proiectelor finanţate a fost ineficientă, iar cea mai mare

91
parte a împrumuturilor au ajuns la scadenţă în 1997, banca s-a confruntat cu o
criză severă. Pentru a-i salva imaginea, Ministerul de Finanţe a intervenit
pentru prima dată prin emiterea de titluri de stat în scopul acoperirii
pierderilor de 500 de milioane dolari rezultate din finanţarea importului
subvenţionat de petrol. Mai departe, pentru a face faţă obligaţiilor financiare,
Bancorex s-a îndatorat pe piaţa interbancară la costuri imense, datoriile sale
fiind într-o continuă creştere. În sfârşit, în 1999, BNR a injectat 10 miliarde
de lei pentru refacerea lichidităţilor, iar Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Bancare (AVAB) a preluat un portofoliu de credite nete în valoare
de13 miliarde lei. Bancorex a fost preluată prin absorbţie de către o altă
bancă cu capital de stat, Banca Comercială Română, care a preluat toate
activele şi pasivele viabile. Cea de-a doua bancă posesoare a unui portofoliu
de credite neperformante a fost Banca Agricolă. La sfârşitul anului 1999
pierderile băncii au însumat 1 miliard de dolari, principala cauză fiind
creditele subvenţionate acordate sectorului agricol neperformant şi a
asistenţei financiare acordată întreprinderilor agricole ineficiente. Creditele
neperformante au fost preluate de AVAB, iar banca a fost privatizată.
În 1999, alte bănci private, mai mici, au falimentat, ca de exemplu
Bankcoop sau Albina. Ultima a plătit preţul ineficienţei sale, cei 33.500 de
deponenţi (care au constituit depozite în valoare de 360 miliarde lei) fiind
despăgubiţi în limita a 33,5 milioane lei/ deponent, sumă asigurată de Fondul
de garantare a depozitelor bancare. Banca Internaţională a Religiilor, a intrat
de asemenea în regim de supraveghere prudenţială, fiind declarată
falimentară în 20 iulie 2000. Banca Dacia Felix a fost reorganizată printr-o
infuzie de capital străin şi-a refăcut echilibrul, dar mai are o datorie la BNR şi
CEC de 2000 miliarde lei şi are de recuperat de la debitorii săi 7000 miliarde
lei. Credit Bank a fost declarată falimentară în 22 iunie 1999. Banca Columna
a înregistrat datorii importante către CEC şi către Autoritatea Naţională
pentru Privatizare, motiv pentru care BNR a retras autorizaţia de funcţionare
în iunie 2000 şi a fost declarat falimentul. Falimentul băncilor menţionate şi a
altor câtorva (cum ar fi Banca Turco-Română) precum şi compensaţiile
acordate depunătorilor au epuizat rapid resursele Fondului de Garantare a
Depozitelor, fiind impuse noi contribuţii băncilor. Băncile comerciale
contribuie către Fond cu 2-4% din valoarea depozitelor, ceea ce este cu 2-4%
mai mult decât contribuţia impusă băncilor în ţările dezvoltate.
Anul 2000 s-a dovedit a fi la fel de nefast pentru instituţiile
financiare. O criză majoră pe piaţa financiară nebancară a apărut în luna mai
2000 când cel mai mare fond mutual, Fondul Naţional de Investiţii (FNI) a
falimentat fiind în imposibilitatea de a–şi onora obligaţiile. Investigaţiile au
relevat o fraudă majoră deoarece managerii fondului l-au transformat într-o
schemă piramidală. Ei au atras noi resurse de la investitori prin anunţarea
unor rate înalte, nerealiste, nelegale pentru unităţile de fond. Sumele astfel

92
colectate au dispărut, iar investitorii au pierdut 3000 miliarde lei. Căderea
FNI a însemnat şi căderea pieţei fondurilor mutuale, iar pentru a reclădi
încrederea populaţiei în astfel de investiţii legislaţia ar trebui schimbată şi de
asemenea, instituite reglementări mai aspre. Casa de Economii şi
Consemnaţiuni (CEC) a fost implicată în acest proces prin semnarea unui
contract prin care se angaja să acorde FNI fondurile necesare pentru
compensarea investitorilor în caz de faliment. A urmat un proces costisitor,
investitorii cerând compensarea întregii pierderi suferite. În final, au fost
restituite numai sumele care nu depăşeau 10 milioane de lei, consierându-se
că a fost vorba de asumarea unui risc privat. În acest scop, AVAB a transferat
Băncii Comerciale Române suma de 148,5 miliarde lei. Sursa acestor fonduri
provine din contribuţia firmelor cu capital de stat suportată din fondul de
rezervă. O problemă serioasă de lichiditate a determinat falimentul celei mai
mari cooperative de credit Banca Populară Română. Deoarece aceste instituţii
nu fac subiectul legilor bancare, pierderea suferită de deponenţi nu este
compensată. Aceste instituţii nu sunt supuse supravegherii prudenţiale deşi
operaţiunile derulate de ele amintesc de cele ale băncilor comerciale.

În ansamblul său, sistemul bancar românesc s-a dovedit a fi unul


fragil între 1998 şi 2000. De fapt, sistemul bancar interacţionează cu
economia reală şi a reflectat inclusiv performanţele joase ale acesteia.
Politicile de creditare coroborate cu managementul defectuos au determinat
crize bancare severe cu efecte nedorite asupra economiei, asupra situaţiei sale
financiare constituind o povară pentru buget.
Soluţiile ţintite de autorităţile din România pentru a rezolva crizele
bancare au avut în vedere posibilitatea diminuării influenţei acestora asupra
bugetului de stat ca şi limitarea masei monetare suplimentare necesare pentru
restabilirea băncilor afectate. Astfel, măsurile întreprinse au fost:
A. Emiterea de titluri de stat cu scopul înlăturării portofoliului de credite
neperformante de la băncile falimentare (de exemplu, Bancorex şi Banca
Agricolă), ca şi de la cea mai importantă bancă comercială de stat (Banca
Comercială Română, care a moştenit credite neperformante, dar s-a dovedit a
fi totuşi o bancă solidă). Procesul a început în 1997 când un volum de 8021
miliarde lei (aproximativ 1 miliard de dolari) credite neperformante au fost
preluate la datoria publică. Această cifră a reprezentat 54% din datoria
internă. Ca urmare, a crescut serviciul datoriei mai ales din cauza ratelor
înalte ale dobânzii pentru titluri ( şi care a au atins un nivel record de 196 %
p.a.). Ratele înalte ale dobânzii s-au datorat inflaţiei anticipate înalte şi
scadenţei titlurilor cuprinsă între 3 şi 5 ani. Situaţia precară a Bancorex a fost
vizibilă în 1999 când creditele neperformante au atins 80% din totalul
creditelor acordate determinând în final falimentul băncii. Problemele de
lichiditate ale băncii au fost, însă mai vechi, devenind evidente încă din 1998

93
când banca a început să se împrumute pe piaţa interbancară la rate prohibitive
de 265%. Pentru a reduce riscul sistemic, BNR a acordat un credit special de
9500 miliarde lei. În final, totalul creditelor neperformante de 10465,1
miliarde lei a fost transferat la AVAB, iar BCR a preluat depozitele clienţilor
(persoane fizice şi juridice). În împrejurări asemănătoare, de la Banca
Agricolă a fost preluat un portofoliu de credite neperformante de 2686
miliarde lei, iar banca a fost privatizată fiind achiziţionată de Banca austriacă
Raiffeisen. În 1999 totalul creditelor neperformante preluate de către AVAB
s-a ridicat la 13 miliarde lei pentru ca Ministerul de Finanţe a emis titluri. Pe
ansamblu, au fost emise titluri în valoare de 21087,8 miliarde lei în
comparaţie cu 8187 miliarde în 1998. Aşadar, mecanismul restructurării
băncilor a implicat o a treia entitate, AVAB care a avut ca sarcină principală
recuperarea creditelor bancare, eliberând bilanţul băncilor de creditele
neperformante. În contrapartida acestor active, Ministerul de Finanţe a emis
titluri considerate ca active bune, fiind lipsite de risc. Băncile au putut opta
pentru a vinde titlurile către BNR şi astfel să obţină lichidităţile necesare.
Astfel, lichiditatea din sistemul bancar a crescut, dar nu prin emisiunea de
monedă deoarece procesul nu implică acordarea de credite directe
Trezoreriei. În continuare, dificultatea a apărut în fructificarea titlurilor pe
piaţa secundară datorită subdezvoltării acesteia. Deşi volumul tranzacţiilor pe
această piaţă a crescut la 5% din PIB, actorul principal a rămas BNR (70%
din operaţiuni) în timp ce agenţii nebancari deţineau numai 20%. În ţări în
care piaţa secundară este dezvoltată raportul dintre tranzacţiile de pe piaţa
primară şi de piaţa secundară este de 1 la 10 în timp ce în România raportul
era de 1 la 0,4. Pentru a retrage lichidităţile din sistemul bancar BNR a fost
nevoită să crească rata dobânzii pentru depozitele constituite de bănci astfel
încât să devină competitiv, altfel, băncile îşi orientau lichidităţile pe piaţa
interbancară. Remunerând depozitele cu rate înalte ale dobânzii, profitul
BNR scade şi pe acest bază scad veniturile bugetului de stat având în vedere
că rata impozitului pe profitul BNR este de 80%. O altă consecinţă asupra
bugetului este aceea că prin emisiunea de titluri în valoare de milioane de
dolari creşte serviciul datoriei prin costurile de rambursare pe care bugetul
trebuie să le suporte. Emisiunea de titluri la rate mai înalte ale dobânzii decât
cele stabilite de bănci induce efectul de evicţiune asupra sistemului bancar.
Titlurile de stat devin mai atractive pentru indivizi şi firme care preferă să-şi
plaseze banii la trezorerie şi nu în sistemul bancar, fiind astfel afectată
posibilitatea băncilor de a atrage depozite. În final, acest cost este suportat de
bugetul de stat prin creşterea serviciului datoriei şi a presiunii fiscale asupra
societăţii. Efectul asupra serviciului datoriei este redat în tabelul de mai jos:

Volumul datoriei publice şi serviciul datoriei

94
Anul Volumul datoriei interne Serviciul datoriei interne
Mld.lei %total %PIB Mld.. of lei % PIB
datorie
1996 5464,3 22,1 5,2% 1630,7 1,5
1997 15093,2 23,5 5,9% 9214,6 3,7
1998 43800 30 11,8 16611,5 4,9
1999 65153 36 12% 33440 6,2
2000 74026 25 7,5 36373,09 5,6

B. Privatizarea băncilor viabile: Banca Română de Dezvoltare (pachetul


majoritar fiind achiziţionat de banca franceză Société Générale), Bankpost, în
curând BCR, Banca Agricolă fiind achiziţionată de Raiffeisen Zentralbank
Östereich. Procesul intens de privatizare se explică prin aceea că majoritatea
băncilor cu capital privat s-au dovedit a fi viabile iar managementul are
abilitatea de a opera în condiţiile pieţei. Este previzibil faptul că prin
privatizarea băncilor cu capital de stat mediul bancar se va îmbunătăţi,
managementul va deveni mai orientat către piaţă, iar bugetul de stat va fi mai
puţin împovărat de un sistem bancar ineficient.
C. Compensaţiile acordate deponenţilor băncilor falimentare: Albina,
Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor s-au ridicat în anul 2000 la 4578
miliarde lei.
D. Retragerea autorizaţiei unui număr de bănci private: Columna, credit
bank, Dacia Felix. Ultima a fost reorganizată şi continuă să funcţioneze.
Costul total, ca urmare a crizelor cu care s-a confruntat sistemul
bancar din România, este redat în tabelul de mai jos:

Mil. $
Cost 94 96 97 98 99 00 01 02 03
Total 106 554 1043 18 1.264 630 92 26 22
Re cup 18 133 153 87 69
Cost final 106 554 1043 18 1.246 496 -61 -61 - 47
PIB $ 28168 26993 31517 33895 29545 30723 36955 45152 58008

%PIB 0,4 2,05 3,31 0,05 4,3 1,6 0,24 0,0576 0,0383

Se poate constata că procentul costurilor suportate pentru înlăturarea


efectelor crizei în PIB a atins maximul în 1999. Nivelul său este relativ redus
în comparaţie cu cel înregistrat în alte ţări, unde procentul a atins şi 10%din
PIB, dar ţinând cont de starea economico-financiară fragilă în România acest
cost a fost perceput ca având o presiune mult mai mare.

95
CAPITOLUL IV
STABILITATEA SISTEMELOR BANCARE

4.1. Stabilitatea financiară în economiile contemporane

4.1.1.Definirea stabilităţii financiare

În condiţiile economiilor moderne, marcate de numeroase riscuri şi


crize, problema stabilităţii financiare devine una extrem de acută. În plus,
internaţionalizarea fluxurilor financiare, conexiunile din ce în ce mai adânci
între pieţe, fac ca orice disfuncţie manifestată pe una dintre aceste pieţe să se

96
repercuteze asupra celorlalte, adesea cu consecinţe extrem de grave. Pentru
acest motiv instituţiile financiare internaţionale (Fondul Monetar
Internaţional, Banca Reglementelor Internaţionale, etc.) ca şi autorităţile
naţionale au devenit deosebit de preocupate de tema stabilităţii financiare
înteţind eforturile pentru întărirea supravegherii pieţelor şi construirea unui
set de indicatori care să semnaleze cât mai repede cu putinţă vulnerabilităţile
apărute.
Fiind un subiect relativ nou dezbătut, literatura şi practica financiară
nu au ajuns la un punct de vedere comun şi larg acceptat în ceea ce priveşte
definirea stabilităţii financiare, motiv pentru care, adesea, descrierea
parametrilor săi porneşte de la situaţia opusă, respectiv instabilitatea
financiară.
Un sistem financiar se consideră, aşadar, ca fiind stabil ori de câte ori este
capabil să conducă la îmbunătăţirea performanţelor economice şi să disipeze
dezechilibrele rezultate din cauza unor factori endogeni sau ca rezultat al
unor evenimente adverse şi neanticipate.
Enunţul de mai sus ne arată că stabilitatea financiară poate fi privită
ca fiind abilitatea sistemului de a determina o alocare eficientă a resurselor,
în spaţiu şi timp, de a evalua, aloca şi gestiona riscul financiar prin
mecanisme autocorecţionale proprii.
Stabilitatea financiară trebuie privită ca un fenomen dinamic, în
transformare, care se deteriorează sub acţiunea unor şocuri şi se poate reface
în permanenţă. Ceea ce este important este ca sistemul să poată funcţiona în
limite controlabile, permiţând ca procesele economice să se deruleze cu
eficacitate. Pentru acesta, stabilitatea financiară trebuie să îşi îndeplinească în
mod adecvat rolul de alocare a resurselor şi riscurilor, de mobilizare a
economiilor, acumularea averilor, dezvoltarea şi creşterea.
Potrivit celor descrise se poate, totuşi, conclude că stabilitatea
financiară este acea stare în care mecanismele economice privind evaluarea,
alocarea şi gestiunea riscului financiar funcţionează suficient de bine pentru
a contribui la creşterea performanţei economice.1
Conceptul de stabilitate, astfel definit, include pieţele, instituţiile şi
infrastructura financiară. Orice dezechilibru în funcţionarea uneia sau alteia
din aceste verigi subminează funcţionarea întregului sistem.
Urmărirea cu stricteţe a gradului de stabilitate financiară are la bază
ideea că externalităţile pozitive rezultate din stabilitatea pieţei financiare
induc o creştere a bunăstării (ca rezultat al unei alocări eficiente a resurselor),
în timp ce externalităţile negative contribuie la reducerea bunăstării
economice agregate.
Potrivit figurii nr.4.1, rezultă că vulnerabilităţile care ar putea să apară
şi care ar putea periclita stabilitatea financiară ţin de cele trei componente de
1
Schinasi, G., Defining Financial Stability, IMF working papers, 2000

97
bază, respectiv instituţiile, piaţa, infrastructura (ca şi componente endogene),
mediul economic ca sursă exogenă de vulnerabilităţi. În măsura în care
vulnerabilităţile manifestate nu sunt eliminate prin măsuri specifice, riscurile
devin inerente pentru sistemul financiar.
O instituţie care se expune unor riscuri se poate confrunta cu o
vulnerabilitate, care dacă nu este tratată, se poate propaga în întreg sistemul,
prin fluxurile financiare derulate în sistem.

ANALIZA
Instituţiilor Măsuri de:
Pieţei - prevenire
Evaluarea
Infrastructurii - remediere STABILIATEA
situaţiei
Mediului - rezolvare

Figura nr. 4.1 Componentele stabilităţii financiare

Riscurile tradiţionale cu care se confruntă instituţiile financiare sunt


cele de credit, de piaţă, de lichiditate, de rată a dobânzii şi valutare. În plus,
ele se pot expune riscurilor operaţionale, legale şi reputaţionale.
Cea de-a doua sursă de vulnerabilităţi o reprezintă piaţa, cele mai
cunoscute fiind riscurile de contrapartidă şi de preţ.
Vulnerabilităţile rezultate din infrastructură ţin de modalitatea de
derulare a plăţilor, riscurile fiind specifice pentru modul de decontare şi
aranjamentele de plăţi şi adesea au implicaţii contabile şi juridice. Asemenea
riscuri au efect de domino deoarece afectează un număr însemnat de
instituţii, producând pierderi însemnate, adesea degenerând în crize
sistemice.
Din punctul de vedere al mediului în care se derulează activitatea
financiară, riscurile pot să apară din cauza perturbaţiilor generate inovaţiile
tehnologice, şocuri petroliere, instabilitate politică, etc. În acelaşi timp, la
nivel microeconomic, falimentul unei companii care are o pondere însemnată
în ansamblul operaţiunilor băncii, prin propagarea efectelor poate afecta
întreg sistemul.
Se poate deduce, aşadar, că sistemul financiar are capacitatea să
împiedice derularea proceselor economice în sensul obţinerii performanţele
dorite, într-o manieră endogenă, chiar şi în absenţa unor şocuri, spre
exemplu, prin acumularea de dezechilibre cauzate de imperfecţiunile pieţei.
În acelaşi timp, stabilitatea financiară, nu înseamnă neapărat absenţa crizelor,
ci mai degrabă prevenirea apariţiei dezechilibrelor care ar putea afecta
sistemul financiar sau procesele economice.

98
4.1.2.Cadrul realizării stabilităţii financiare

Crearea unui cadru reprezentativ pentru realizarea stabilităţii


financiare are ca obiective identificarea vulnerabilităţilor potenţiale,
promovarea măsurilor de remediere a situaţiei pentru evitarea instabilităţii şi
rezolvarea situaţiilor de instabilitate atunci când măsurile preventive au eşuat.
Ilustrarea modului de realizare a stabilităţii financiare presupune
integrarea aspectelor analitice şi politice ale stabilităţii, deoarece în această
manieră sunt luate în considerare toate elementele constitutive:
macroeconomice, ale pieţei financiare, de supraveghere şi reglementative.
Există, în acest sens, un număr de instrumente de politică capabile să
prevină şi să înlăture vulnerabilităţile generatoare de riscuri:
stimularea mecanismelor pieţei de disciplinare a activităţii financiare inclusiv
prin introducerea de măsuri discreţionare;
introducerea mecanismelor auto-reglatoare;
- tehnici de reechilibrare prin asigurarea depozitelor şi recâştigarea
încrederii în sistemul financiar;
- transparenţă decizională şi comunicare;
- perfecţionarea sistemului de supraveghere a instituţiilor financiare,
- politici macroeconomice adecvate, etc.
Fondul Monetar Internaţionational (FMI) a definit principalii
indicatori ai stabilităţii financiare (inclusiv ai stabilităţii sectorului bancar) în
conformitate cu prevederile acordului Basel II. 1 Indicatorii fac parte dintr-un
set larg de indicatori care iau în considerare situaţia financiară globală a unei
ţări, incluzând toate entităţile care participă într-un fel sau altul la starea
financiară a unei ţări (instituţii financiare, de credit, corporaţii, gospodării).
Sintetic aceşti indicatori sunt următorii:
1. Adecvarea capitalului. Potrivit acestei cerinţe, capitalul instituţiilor de
credit trebuie adecvat în funcţie de riscul activelor,
2. Calitatea activelor se stabileşte prin: determinarea ponderii creditelor
neperformante în total credite acordate; prin raportarea creditelor
neperformante nete (mai puţin provizioane) la capital; prin raportarea
distribuţiei creditelor la total credite, expunerile semnifictive la capital;
3.Câştiguri şi profitabilitate se exprimă prin indicatorii ROA şi ROE; marje
dobânzii la venitul brut; alte cheltuieli decât cele cu dobânda la venitul brut;
4. Lichiditatea exprimată ca lichiditate globală şi imediată;
5.Sensibilitatea la riscul pieţei se exprimă prin durata activelor şi a pasivelor,
poziţiile deschise în valută în total capital.

1
Sundararajan V. et al. , Financial Soundness Indicators: Analytical Aspects and Country
Practices, IMF April 2002

99
4.1.3.Supravegherea bancară

După cum o demonstrează experienţa diverselor ţări care au


înregistrat la sfârşitul secolului al XX-lea crize bancare mai mult sau mai
puţin profunde, sistemele bancare cu reglementări neadecvate privind
supravegherea sunt în măsură să împiedice creşterea, să exacerbeze sărăcia şi
să destabilizeze economia.1 Supravegherea sistemului bancar este, aşadar,
indispensabilă unei bune funcţionări a acestuia, literatura menţionând
numeroase avantaje ale reglementărilor şi supravegherii prudenţiale instituite
de autoritatea monetară. Aceasta deţine atributele supravegherii ţinând cont
de faptul că agenţiile private de supervizare nu au nici abilitatea, nici
motivaţia necesară de a derula o activitate corespunzătoare.2
Pentru a preveni această manifestare a eşecului pieţei este preferată
supravegherea prudenţială derulată de oficiali ai autorităţii monetare. În plus,
o asemenea abordare, poate să prevină consecinţele asimetriei informaţionale,
în sensul că prin supravegherea oficială, autoritatea monetară împiedică
panica bancară şi retragerea masivă a depozitelor, reducând costurile sociale.

4.1.3.1 Probleme ale supravegherii bancare

Un rol deosebit de important în asigurarea stabilităţii sistemului


bancar îl deţine supravegherea exercitată de instituţiile abilitate.
Prin supraveghere, se înţelege, în sens larg, verificarea operaţiunilor
unei instituţii pentru a exista asigurări că aceasta se supune regulilor şi
reglementărilor în vigoare şi că îşi desfăşoară activitatea într-un mod corect.
În România conform Statutului BNR, banca centrală, în scopul
asigurării viabilităţii şi funcţionării sistemului bancar, este împuternicită:
- să emită reglementări (prin reglementări se înţelege emiterea de legi şi
norme în scopul asigurării unui sistem bancar sănătos din punct de vedere
financiar şi capabil să satisfacă necesităţile bancare naţionale), să ia măsuri
pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiuni legale în cazurile
de nerespectare;
1
Barth R. James et al., Bank Regulation and Supervision: What works Best, Banca
Mondială, versiunea I, 2000
2
literatura arată că agenţiile private de supervizare tind să adopte atitudinea călătorului
clandestin, astfel încât monitorizarea nefiind suficient de strictă ar putea conduce la
performanţe suboptimale şi un grad de stabilitate diminuat.

100
- să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la
faţa locului registrele, conturile şi orice alte documente ale băncilor
autorizate pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de
supraveghere. Personalului cu atribuţii de supraveghere îi este interzisă
participarea în cadrul comisiilor de expertiză, precum şi la orice alte acţiuni
de verificare care exced atribuţiile şi competenţele conferite acestuia prin
lege.
Nu trebuie înţeles că instituirea supravegherii bancare semnifică o
lipsă de încredere în funcţionarea băncilor. Ele sunt libere să acţioneze
potrivit politicilor şi strategiilor proprii, dar unele aspecte sensibile ale
activităţii acestora (lichiditatea în special), care ar putea avea consecinţe
negative asupra întregului sistem, necesită reglementarea, monitorizarea şi
supervizarea activităţii fiecărei bănci, ca şi a întregului sistem bancar de către
o autoritate de control.
Necesitatea supravegherii bancare derivă din particularitatea activităţii
bancare şi din consecinţele negative ale falimentelor bancare asupra
întregului sistem bancar, al pieţelor financiare şi al economiei în ansamblul
ei.
Principalele obiective urmărite prin activitatea de supraveghere
bancară sunt următoarele:
1. Menţinerea încrederii publicului în sistemul bancar;
2. Protejarea fondurilor disponibile, prin limitarea riscului asumat de
proprietarii acestora stabilind standarde prudenţiale menite să orienteze
activitatea bancară şi să-i confere un anumit grad de siguranţă;
3.Dezvoltarea unui sistem bancar viabil şi stabil, responsabil de calitatea
serviciilor bancare oferite publicului;
4. Respectarea legilor şi reglementărilor privind activitatea bancară.
BNR are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi
răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a
autorizat să opereze în România, în conformitate cu prevederile Legii
nr.58/1998 privind activitatea bancară.

4.1.3.2. Probleme ale riscului sistemic

Dată fiind îngrijorarea autorităţilor faţă de riscurile importante care ar


putea să apară în sectorul bancar, Comisia Speciala de Supraveghere (CSS)
din BNR elaborează, în scop preventiv instrumentele şi strategia de
restructurare şi menţinere a încrederii în sectorul bancar şi de prevenire a
situaţiilor grave sistemice bancare. În acest scop, în conformitate cu graficul
care a fost transmis FMI, BNR rezolvă următoarele probleme:

101
- examinează situaţia fiecărei bănci, pe baza tuturor datelor disponibile,
pentru a stabili valoarea lor netă;
- realizează distincţia între băncile viabile şi neviabile şi defineşte
criteriilor pe baza cărora va fi efectuata aceasta analiza;
- întocmeşte lista băncilor cu probleme care vor trebui tratate cu o
alocare speciala de resurse, atât on-site, cat şi off-site;
- organizează auditul contabil extern, bazat pe standardele IAS, ale
căror rezultate sunt raportate FMI ca o condiţie pentru finalizarea primei
analize în cadrul aranjamentului stand-by;
- pe baza audit-ului extern, BNR elaborează o lista a băncilor cu
probleme cu o descriere detaliată a problemelor şi acţiunii de supraveghere
ce urmează a fi întreprinsă, precum şi rezultatul acţiunii.
De asemenea, CSS stabileşte măsurile care trebuie luate dacă ar
apărea o situaţie bancară gravă, generalizată. Măsurile care urmează a fi luate
trebuie să fie compatibile cu strategia generală de restructurare a sectorului:
- încrederea publicului trebuie sporită printr-un sistem transparent şi eficient
de garantare a depozitelor; o atenţie specială fiind acordată asigurării
existenţei acestor condiţii, şi îndeosebi posibilităţii de promptitudine a
plaţilor către public;
- băncile care prezintă perspective rezonabile de viabilitate trebuie să
primească, dacă şi când e nevoie, lichiditatea necesară pentru a face faţă
obligaţiilor curente; pe cât posibil, acest sprijin trebuie să fie garantat în mod
normal; dacă garanţia tradiţională este insuficientă poate fi luată în
considerare o garanţie netradiţională, ca de exemplu, bunuri imobiliare şi
împrumuturi către bănci;
- băncile care solicită sprijin în condiţii favorabile, în timp ce situaţia lor se
înrăutăţeşte, se plasează în administrare specială şi prezintă un plan de
activitate din care să rezulte capacitatea lor de a-şi reface capitalul adecvat şi
rentabilitatea într-o perioada dată de timp. Băncile care apar ca neviabile vor
fi închise; în acest sens, se iau măsurile necesare pentru a asigura proceduri
line de lichidare spre a nu perturba pieţele importante;
- având în vedere o posibilă situaţie de urgenţă, declaraţiile de presa trebuie
să fie astfel elaborate încât să îndeplinească pe cât posibil, următoarele
obiective: recunoaşterea problemelor din sectorul bancar şi ca autorităţile
iau toate măsurile posibile; anunţarea impunerii administrării asupra băncii
X; anunţarea că deţinătorii de depozite la banca X vor beneficia de garantarea
depozitului; anunţarea unei politici de reabilitare a acestei bănci şi a
retragerii sprijinului din partea altora.
BNR s-a angajat să examineze cadrul juridic general în care
funcţionează băncile în vederea reducerii sau eliminării impedimentelor care
stau în calea unei gestionari (conduceri) eficiente. O evaluare generală,
preliminară a următoarelor probleme a fost transmisă FMI:

102
- atribuţiile de conducere ale administratorului special, îndeosebi în
ceea ce priveşte pregătirea băncilor pentru privatizare sau - în absenţa
perspectivelor de viabilitate - pentru închiderea sau lichidarea eşalonată;
- impedimentele ce stau în calea efectuării plăţilor rapide de către
sistemul de garantare a depozitelor, care trebuie eliminate prin schimbările
corespunzătoare de legislaţie.
Într-un mod mai general, cadrul instituţional şi abordarea operaţională
a supravegherii bancare în România va fi strâns legată de principiile esenţiale
ale supravegherii bancare stabilite de Comitetul de la Basel.
În sprijinul realizării supravegherii bancare după criteriile impuse de
normele economice, ale concurenţei şi ale transparenţei, B.N.R. a elaborat
sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMPL, pentru
evaluarea activităţilor din sistemul bancar românesc.
Pornind de la sistemul CAMEL folosit în S.U.A., sistemul de rating
bancar şi de avertizare timpurie - CAMPL, elaborat de BNR, reprezintă un
instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor de credit, în scopul
identificării, într-o fază incipientă a acelor bănci care sunt ineficiente sub
aspect financiar şi operaţional şi care pot duce până la faliment. Aceste bănci
necesită, din partea autorităţii de supraveghere, o sporită.
Sistemul de rating bancar şi de avertizare timpurie – CAMPL 1, se
bazează pe analizarea şi aprecierea pe bază de indicatori a evaluării a cinci
componente, care caracterizează activitatea şi condiţia financiară ale unei
bănci, ţinând cont de legislaţia şi reglementările bancare în vigoare.
Cele cinci componente specifice de analiză pentru sistemul de rating
CAMPL sunt următoarele:
- adecvarea capitalului -C
- calitatea activelor - A
- management -M
- profitabilitate – P
- lichiditate -L.
Fiecare din cele cinci componente sunt evaluate pe o scară de
valori cuprinsă între 1 şi 5 astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel şi
5 cel mai scăzut. De asemenea, fiecărei bănci i se acordă un grad compus de
clasificare (rating compus), pentru care se atribuie un punctaj de la 1 la 5.
Evaluarea celor cinci componente specifice de performanţă reprezintă criteriul
esenţial pe care se bazează gradul compus de clasificare. În determinarea
gradului compus de clasificare, patru din cele cinci componente (CAMPL)
sunt analizate în funcţie de o gamă de indicatori. Pentru fiecare indicator de
analiză sunt stabilite cinci intervale şi cinci niveluri (ratinguri)
corespunzătoare acestora.
1
Sistemul de ating bancar şi de avertizare timpurie C.A.M.P.L. prezentat de Direcţia
supraveghere Banca naţională a României

103
Astfel fiecare bancă primeşte cote de rating pentru fiecare indicator
de analiză pentru fiecare componentă CAMPL, şi în final un grad compus de
clasificare (rating compus) şi un scor final ce reprezintă punctajul total
acordat indicatorilor ce definesc elementele CAMPL. Exemplificăm
indicatorii pentru fiecare componentă CAMPL:

A) Adecvarea capitalului(C). O bancă trebuie săi menţină un capital


corespunzător, în raport cu natura şi limitele de risc, precum şi cu capacitatea
conducerii de a identifica, măsura şi controla aceste riscuri. În analiza
adecvării capitalului sunt utilizaţi opt indicatori:
1. Raportul de solvabilitate care compară fondurile proprii ale bănci cu
activele la valoare netă şi elementele din afara bilanţului transformate în
echivalent credit ponderate cu gradul de risc de credit:

Rs = Fdp/ ∑ (Anx grc)+Eabxgrc (19)


unde:
Fdp sunt fondurile proprii băncii
An sunt activele nete
Eab sunt elementele din afara bilanţului în echivalent credit
grc gradul de risc de credit
În funcţie de valoarea indicatorului încadrarea băncilor se face în felul
următor:

≥ 15 % banca este bine capitalizată (rating 1)


12 -14,9 % banca este adecvat capitalizată (rating 2)
8 - 11,9 % banca este subcapitalizată (rating 3)
2-7,9 % banca este subcapitalizată semnificativ (rating 4)
< 2 % banca este subcapitalizată major (rating 5);

1. Raportul de solvabilitate. În completarea indicatorului de mai sus se


calculează raportul de solvabilitate luând în calcul capitalul propriu (Cp) al
băncii în locul Fondurilor proprii:

Rs = Cp/ ∑ (Anx grc)+Eabxgrc (20)


Rapoartele de încadrare a băncilor în clase de risc după acest indicator sunt:

≥10% bine capitalizată (1)


8-9,9% adecvat capitalizată (2)
5-7,9% subcapitalizată (3)
2-4,9 subcapitalizată semnificativ (4)
<2% subcapitalizată major (5)

104
3. Efectul de pârghie calculat ca raport între capitalul propriu şi totalul
activelor:

Ep=Cp/At (21)
unde:
Ep este efectul de pârghie
Cp este capitalul propriu
At total active

4. Raportul dintre capitalul propriu şi capitalul social

Limitele de adecvare sunt următoarele:

≥ 150% bine capitalizată (1)


100-149,9% adecvat capitalizată (2)
80-99,9 subcapitalizată (3)
50-79,9 subcapitalizată semnificativ (4)
< 50% subcapitalizată major (5)

5. Rata de creştere a activelor în perioada curentă (N) faţă de perioada de


referinţă(No):

RcA= ΔA/ANo (22)

RcA rata de creştere a activelor


ΔA creşterea activelor în valoare absolută în perioada curentă faţă de
perioada de referinţă AN-ANo
6. Rata de creştere a capitalului propriu

RcCp= ΔCp/CpNo (23)

unde:
RcCp este rata de creştere a Capitalului propriu
ΔCp este creşterea Capitalului propriu în perioada curentă faţă de perioada de
bază CpN-CpNo
7. Rata de creştere a fondurilor proprii

RcFp= ΔFp/FpNo (24)

unde:
RcFp este rata de creştere a Fondurilor proprii

105
ΔFp este creşterea fondurilor proprii în perioada curentă faţă de perioada de
bază FpN-FpNo

8. Patrimoniu net

Pn = At – Sai (25)
unde:

Pn este patrimoniul net


At activele totale
Sai sunt sursele atrase şi împrumutate

B) Calitatea activelor (A). Ratingul calităţii activelor reflectă riscul potenţial


al creditelor, al investiţiilor şi al altor active, precum şi al tranzacţiilor
extrabilanţiere. Evaluarea calităţii activelor trebuie analizată şi în funcţie de
gradul de provizionare al acestora. Pentru determinarea calităţii activelor sunt
utilizaţi 26 de indicatori dintre care exemplificăm următorii:

1. Rata generală de risc:

Rgr = ∑Ant x grc + Eabx grc/ At + Eab (26)

unde Rgr este rata generală de risc iar celelalte simboluri îşi păstrează
semnificaţia.
Limitele de adecvare a activelor sunt:
≤ (media pe sistem sau grup de bănci- 30%) rating 1
> (media pe sistem sau grup de bănci- 30%)
≤ (media pe sistem sau grup de bănci- 10%) rating 2
> (media pe sistem sau grup de bănci- 10%)
≤ (media pe sistem sau grup de bănci +10%) rating 3
> (media pe sistem sau grup de bănci +10%)
≤ (media pe sistem sau grup de bănci +30%) rating 4
> (media pe sistem sau grup de bănci +30%) rating 5

2. Credite acordate clientelei în total activ

Limite de încadrare pentru acest indicator sunt:

≤ 50% rating 1
50,1-55% rating 2
55,1-60% rating 3
60,1-65 rating 4

106
>65% rating 5

4. Credite restante şi îndoielnice la valoare netă / Total portofoliu de credite la


valoare netă:
≤ 2 % rating 1
2,1 - 4 % rating 2
4,1 - 6 % rating 3
6,1 - 8 % rating 4
> 8 % rating 5;

5. Gradul de acoperire a riscului de credit

Gar= Provizioane constituite/ Provizioane necesare (27)

Limite de adecvare a activelor sunt:

> 90% rating 1


8-89,9% rating 2
60-79,9% rating 3
20-59,9 rating 4
< 20% rating 5

C) Management (M). Acest rating reflectă capacitatea consiliului de


administraţie şi a managementului băncii de a identifica, cuantifica,
monitoriza şi controla riscurile activităţii şi de a asigura, astfel, stabilitatea,
siguranţa şi eficienţa băncii, în concordanţă cu legile şi reglementările în
vigoare;

D) Profitabilitate (P). Acest rating reflectă nu numai volumul şi trendul


veniturilor, dar şi factorii care pot afecta susţinerea sau calitatea veniturilor.
Volumul, la fel ca şi calitatea veniturilor, pot fi afectate de administrarea
excesivă şi inadecvată a riscului de credit, care poate conduce la alocări de
provizioane suplimentare pentru pierderi din credite sau de nivelurile
ridicate ale riscului pieţei care pot expune nejustificat veniturile băncii la
fluctuaţiile ratei de dobândă. De asemenea, calitatea veniturilor poate fi
diminuată de o încredere nejustificată în câştiguri extraordinare. Veniturile
viitoare pot fi afectate de incapacitatea de a prevedea şi controla fondurile şi
cheltuielile de operare, strategii de afaceri executate defectuos, un slab
management sau expunere necontrolată la alte riscuri. Pentru analiza
performanţei financiare a unei bănci sunt utilizaţi treisprezece indicatori
dintre care exemplificăm rata rentabilităţii economice (ROA):
≥ 5 % rating 1

107
4 - 4,9 % rating 2
3 - 3,9 % rating 3
0,6 - 2,9 % rating 4
< 0,6 % rating 5

şi rata rentabilităţii financiare (ROE):

≥ 11 % rating 1
8 - 10,9 % rating 2
6 - 7,9 % rating 3
4 - 5,9 % rating 4
< 4 % rating 5;

E) Lichiditate (L). În evaluarea adecvării poziţiei de lichiditate a unei bănci, o


atenţie deosebită ar trebui acordată nivelului curent şi viitor al surselor de
lichidităţi, comparativ cu nevoile de fonduri, precum şi adecvării practicilor
de administrare a fondurilor în funcţie de mărimea, complexitatea şi profilul
de risc al băncii. În general, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să
confere certitudinea că o bancă este capabilă să menţină un nivel al
lichidităţii suficient pentru a face faţă în timp obligaţiilor sale financiare şi la
costuri reduse chiar în situaţia unor schimbări adverse în condiţiile pieţei.
Pentru analiza lichidităţii unei bănci sunt utilizaţi patru indicatori dintre care
exemplificăm lichiditatea curentă:

> 130 % rating 1


100 - 130 % rating 2
80 - 99,9 % rating 3
70 - 79,9 % rating 4
< 70 % rating 5.
Cele cinci grade compuse de clasificare sunt definite după cum
urmează:
a) grad compus de clasificare 1, rating foarte bun. Băncile clasificate în
această grupă sunt viabile sub toate aspectele şi au, în general, cele cinci
componente evaluate la nivelul (rating) ”1” sau ”2”. Orice deficienţă este de
natură minoră şi poate fi controlată cu uşurinţă, în activitatea curentă, de către
consiliul de administraţie şi conducerea executivă a băncii. Aceste instituţii
bancare sunt capabile să facă faţă dificultăţilor reale care apar şi sunt
rezistente la influenţele din afara sistemului bancar. Ele operează în
conformitate cu legile şi reglementările în vigoare şi prezintă cele mai
puternice performanţe şi practici de administrare a riscului în funcţie de
mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc;
b. grad compus de clasificare 2, rating bun. Băncile din această grupă au

108
o structură de bază sănătoasă. În acest caz, apar numai dificultăţi moderate
din categoria acelora pe care consiliul de administraţie şi conducerea
executivă pot şi doresc să le corecteze. Aceste instituţii sunt stabile şi
capabile de a depăşi dificultăţile provenite din fluctuaţiile pieţei şi se
conformează în mod substanţial legilor şi reglementărilor în vigoare. În
general, practicile administrării riscurilor sunt satisfăcătoare în funcţie de
mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria de risc. În aceste cazuri, nu
apar probleme reprezentative de supraveghere şi ca urmare, preocuparea
organelor de supraveghere este una de rutină;
c) grad compus de clasificare 3, rating în observaţie. Băncile clasificate
în această grupă necesită un anumit grad de preocupare din partea organelor
de supraveghere cu privire la una sau mai multe din cele cinci componente
menţionate. Aceste instituţii prezintă o combinaţie de deficienţe care pot
oscila între moderat şi sever. Managementul demonstrează dimensiunea
capacităţii şi a dorinţei de a remedia dificultăţile în mod eficient şi la timp. În
general, aceste instituţii sunt mai puţin capabile de să reziste la fluctuaţiile
pieţei, dată fiind vulnerabilitatea crescută a acestora la influenţele externe,
prin comparaţie cu băncile cu grad compus ”1” şi ”2”. Mai mult, aceste
instituţii se pot afla în conflict semnificativ cu aplicarea legilor şi
reglementărilor în vigoare. Practicile de administrare a riscurilor pot fi
nesatisfăcătoare în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi categoria
de risc. Aceste bănci cer mai mult decât o supraveghere de rutină, deşi
declinul lor nu pare probabil, dat fiind potenţialul general şi capacitatea
financiară a acestora;
d) grad compus de clasificare 4, rating nesatisfăcător. Băncile clasificate
în această grupă se caracterizează, în general, prin practici ori condiţii
nesigure şi riscante. În aceste cazuri apar probleme financiare şi manageriale
serioase care conduc la performanţe nesatisfăcătoare. Problemele care apar
migrează de la deficienţe severe la critice, care nu au fost rezolvate în mod
satisfăcător de către executiv sau consiliul de administraţie. În general,
instituţiile din această grupă sunt incapabile să reziste fluctuaţiilor de piaţă.
Nerespectarea legilor şi reglementărilor în vigoare este întru totul
semnificativă. Practicile manageriale sunt, în general, inacceptabile în ceea ce
priveşte dimensiunea instituţiei, complexitatea şi tipul de risc. O
supraveghere atentă este absolut necesară, ceea ce conduce, în cele mai multe
cazuri, la acţiuni decisive pentru remedierea problemelor. Băncile din această
grupă reprezintă un risc pentru fondul de asigurare a depozitelor. Declinul
este posibil dacă problemele sau deficienţele nu se rezolvă la timp şi în mod
satisfăcător;
e) grad compus de clasificare 5, rating critic. Băncile din această grupă
prezintă cele mai nesatisfăcătoare şi riscante practici sau condiţii, au o
performanţă critic deficitară, adesea cu practici de administrare a riscurilor

109
complet inadecvate în funcţie de mărimea instituţiei, complexitatea şi
categoria de risc, necesitând cea mai severă preocupare din punct de vedere al
supravegherii. Volumul şi gravitatea problemelor apărute depăşesc
capacitatea sau dorinţa conducerii băncii de a le controla şi remedia. În aceste
instituţii apare necesitatea unei asistenţe financiare externe sau de altă formă,
imediate, pentru a păstra viabilitatea acestora. Supravegherea atentă şi
continuă este absolut necesară. Băncile din această grupă constituie un risc
maxim pentru fondul de asigurare a depozitelor şi declinul este foarte
probabil.

4.2. Stabilitate financiară şi performanţele bancare

4.2.1. Acordul Basel II în perspectiva integrării României în


Uniunea Europeană

Acordul BASEL II este creaţia Comitetului Basel. Acesta este un


organism în cadrul Băncii Reglementelor Internaţionale 1 (BRI) cu sediul la
Basel şi este format din guvernatorii băncilor centrale ale celor mai
dezvoltate 10 ţări (G10). BRI îşi propune să ajute la promovarea cooperării
dintre băncile centrale şi alte instituţii sau agenţii având ca scop asigurarea
stabilităţii financiare şi monetare. BASEL II este un acord internaţional
privind cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească bilanţul băncilor
comerciale. Băncile care vor adera la acord îşi vor dimensiona capitalul
propriu proporţional cu riscul asumat evaluat pe baza unor ratinguri stabilite.
Primul Acord Basel din 1988 a stabilit un raport de minim 8% între
capitalurile proprii şi expunerea unei bănci. Practica a demonstrat însă că este
dificil de stabilit un raport optim (asigurător) între nivelul capitalului şi risc;
astfel, pot exista situaţii când riscurile asumate de bănci sunt mici şi limita de
8% este percepută ca fiind “costisitoare” şi situaţii când limita nu este
suficientă dacă băncile se expun la riscuri semnificative. Studiile cantitative
au arătat că, la nivelul ţărilor membre UE, obiectivul Basel I a fost realizat,
cu o marjă aşteptată de eşec de circa 5%.
În aceste condiţii, s-a considerat ca fiind necesară adoptarea unui nou
acord. Comitetul de la Basel pentru Supravegherea Bancară, justifică acest
lucru în anul 2004 în felul următor: “Obiectivul fundamental activităţii
Comitetului a fost să dezvolte un cadru care va întări în viitor acurateţea şi
stabilitatea sistemului bancar internaţional simultan cu menţinerea unei
uniformităţi suficiente a faptului că reglementarea capitalului adecvat nu va
reprezenta o sursă semnificativă de inegalitate competitivă între băncile

1
BRI a fost înfiinţată în anul 1974

110
active pe plan internaţional. Comitetul consideră că un cadru revizuit va
promova adoptarea unor practici mai puternice de management al riscului de
către industria bancară, şi vede acest lucru ca unul din beneficiile majore ale
sale ”. Ca urmare, Acordul Basel II a apărut ca o necesitate de perfecţionare a
reglementărilor prevăzute în cadrul Acordului Basel I în perspectiva unui
mediu economic aflat într-o continuă schimbare. Noul Acord defineşte
regulile ce trebuie adoptate de către bănci în vederea pregătirii schimbării
mediului legislativ. În plan mai larg, macroeconomic, se doreşte o stabilitate
a pieţei financiare internaţionale printr-un mai eficient management al
riscului.
La stabilirea capitalului optim al instituţiilor de credit în măsura să
susţină activităţile cu un grad mare de risc, Comitetul Basel are în vedere trei
obiective :
- siguranţă → protejarea clienţilor împotriva riscului sistemic
- soliditate → asigurarea stabilităţii în sistemul bancar şi prevenirea riscului
hazardat
- eficienţă → desemnarea capitalului ca o funcţie a riscului bancar

Sumarizând se poate aprecia că Acordul Basel II cuprinde trei puncte


principale:

1.cerinţe minime de îndeplinit de către bănci în ceea ce priveşte bilanţul. Se


are astfel în vedere, în primul rând, îmbunătăţirea primului acord BASEL
prin luarea în considerare a riscului operaţional (fraude, crize sistemice) şi a
riscului de piaţă. În al doilea, rând riscul de credit trebuie sa fie evaluat de
către bănci prin utilizarea unor metode diferite de calcul în funcţie de
cerinţele proprii (sisteme interne de rating).
2. întărirea controlului pe care băncile centrale îl pot avea asupra băncilor
comerciale. Luând în considerare strategiile active şi riscurile excesive pe
care şi le pot asuma companiile, băncile centrale vor avea puteri discreţionare
în a stabili dacă o bancă are suficiente resurse necesare pentru intermedierea
bancară şi poate stabili cerinţe mai mari decât raportul minim convenit (adică
rezerve mai mari sau mai mici în funcţie de profilul de risc al instituţiei
bancare).
3. disciplina pieţei şi transparenţa.

Beneficiile aşteptate în urma implementării Noului Acord sunt


următoarele:
- creşterea reputaţiei /percepţiei băncilor pe piaţă;
- randament sporit în managementul portofoliilor;
- preţuri ale produselor/serviciilor în funcţie de risc;
- reducerea pierderilor din credite;

111
- eficienţa operaţiunilor/reducerea cheltuielilor;
- revigorarea reglementărilor privind capitalul;

Documentele prevăd că Acordul Basel II poate fi utilizat în paralel cu


Acordul Basel I începând cu ianuarie 2006 şi, în exclusivitate, odată cu
sfârşitul aceluiaşi an. Directiva Europeană asupra Adecvării Capitalului
(CAD3) impune tuturor băncilor active în spaţiul european implementarea
prevederilor Acordului până în 2007. CAD3 urmăreşte adoptarea Basel II şi
în ţările recent devenite membre UE, precum şi în cele candidate pentru
2007, Bulgaria şi România. Autorităţile de supraveghere din aceste ţări pot
obţine, însă, o amânare a termenului de implementare a Basel II.
Reglementările privind transparenta vor impune furnizarea către
public a unor informaţii privind nivelul rezervelor, riscurile şi managementul.

4.2.2. Structura Acordului Basel II

Noul Acord Basel II este construit având la baza trei principii


fundamentale (figura nr.4.2): Cerinţe minime de capital; Supraveghere
bancară; Disciplina de piaţă.
Cei trei piloni ai acordului sunt redaţi în figura 4.2.

Figura nr. 4. 2 – Structura complexă a Acordului Basel II

1. Pilonul 1 (Pillar 1 ) - Cerinţe minime de capital

112
Primul pilon al acordului are în vedere modul de calcul al capitalului
minim necesar al unei bănci, pe baza activelor ponderate în funcţie de: riscul
de credit, riscul operaţional şi riscul de piaţa (figura 4.3.).

Figura nr. 4.3 – Structura complexa a Acordului Basel II

Componentele riscului de credit sunt: probabilitatea ca debitorul să


devină rău platnic, gradul de expunere a băncii, cât din expunere reprezintă
pierdere pentru bancă.
Acordul Basel II pune accent pe îmbunătăţirea managementului şi
măsurării (cuantificării) riscului de credit iar cuantificarea riscului de credit
înseamnă evaluarea bonităţii împrumutatului. Un împrumut ar trebui, prin
urmare, să reflecte marja de risc pe care îl implica.

a. Riscul de credit

Riscul de credit constă în aceea că fie creditorul, fie debitorul nu îşi


respectă obligaţiile contractuale.
Potrivit prevederilor Acordului pentru fiecare portofoliu, banca
trebuie să aleagă o singură abordare dintr-un set de trei posibile:

- abordare standardizată (prin ratinguri/evaluări externe băncii);


- abordare de bază, fundamentată pe rating-uri interne (Foundation Internal
Ratings Based Approach);
- abordare avansată, pe bază de rating-uri interne (Advanced Internal Ratings
Based Approach), fiind şi cea mai favorabilă, întrucât solicită băncilor cerinţe
de capital uşor mai reduse decât metodele standardizate.

113
Abordarea standardizată are în vedere următoarele aspecte:

• similară cu metoda folosită în Basel I;


• noi clase de risc (0%; 20%; 50%; 100%, 150%) folosite pentru
evaluarea capitalului necesar;
• foloseşte ratinguri externe (când este cazul);
• necotate (majoritatea IMM-urilor) evaluate la 100%;
• pondere de 35% pentru cererile garantate cu ipoteci imobiliare;
• Pondere de 100% pentru cererile garantate cu ipoteci comerciale.

Abordarea avansată potrivit rating-urilor interne are în vedere:


 aceleaşi principii ca şi pentru abordarea de bază dar toate elementele
sunt furnizate de bancă, pe baza unor modele dezvoltate în interior;
 adecvarea Capitalului – va avea ca limită inferioară 90% în 2008 şi
80% în 2009

Figura nr. 4.4 – Abordarea standardizata a riscului de credit

Acordul Basel II, este obligatoriu şi în România începând cu anul


2007. Efectele privesc atât deponenţii care vor avea siguranţa că băncile în
care şi-au depus banii nu falimentează, cât potenţialii debitori a căror situaţie
va fi analizată cu mai multă atenţie astfel încât să se prevină cât mai mult
producerea riscurilor. Cu cât se va constata că riscul la care se supune banca
este mai mare, cu atât şi creditul va fi mai costisitor. Altfel spus, băncilor li se
va cere mai multă prudenţă în ceea ce priveşte creditarea.

114
Figura nr. 4.5 – Riscul de credit prin prisma celor trei abordări

b. Riscul de piaţă

Riscul de piaţă (expunerea la pierdere ce rezultă din evoluţiile


nefavorabile în preţurile de piaţă, cum ar fi: cursul de schimb, preţurile
acţiunilor şi rata dobânzilor ) poate fi evaluat :
 pe baza unor modele interne
 prin abordarea standard

c. Riscul operaţional

Riscul operaţional (expunerea la pierderea rezultată din utilizarea


inadecvată sau greşită a unor sisteme şi procese interne, a personalului
neprofesionist, sau ca efect al unor evenimente exterioare băncii) reprezintă
pierderea potenţială generată de lipsa unor proceduri interne adecvate, eroare
sau frauda umană, eroare sau frauda IT, catastrofe naturale.
Comitetul de la Basel nu a putut elabora o formulă coerentă pentru
calculul nivelului de capital necesar acoperirii acestor riscuri. Pentru aceasta
s-a ales un traseu evolutiv, rezultând: modelul de baza, cel standard, respectiv
modelul avansat .

2. Pilonul 2 (Pillar 2 ) – Supravegherea bancară

Aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, supravegherea din partea


autorităţilor monetare este o activitate indispensabilă pentru asigurarea

115
stabilităţii. În acest sens, Acordul Basel II ia în considerare acest aspect
stabilind elementele în baza cărora ar trebui să se desfăşoare activitatea.
Elementele principale luate în considerare sunt:
- se instituie o procedură de monitorizare şi certificare a formulelor utilizate
la Pilonul nr.1;
- se lărgeşte puterea acordată băncilor centrale, ca organism de supraveghere,
astfel încât vor avea puteri discreţionare în a stabili dacă o bancă are
suficiente resurse necesare pentru intermedierea bancară;
- banca centrală poate cere băncilor comerciale constituirea unui capital în
exces faţă de suma rezultată aplicând una din formulele de la Principiul 1,
pentru a contracara efectele ciclului economic, alţi factori de risc (corelare,
concentrare, rata dobânzii, etc.) şi alte caracteristici particulare ale mediului
bancar.

Pilonul 3 (Pillar 3) - Disciplina de piaţă

Reglementările vor impune o transparenţă totală în raportarea


semianuală a:
- riscului băncilor şi modul de gestionare a componentelor acestui risc;
- portofoliului de active (în special portofoliul de credite);
- nivelului rezervelor;
-altor informaţii legate de riscuri şi instrumentele de monitorizare şi
contracarare a acestora.

4.2.3. Acordul Basel III

Basel III stabileşte, în principal, noi cerinţe de capital pentru


instituţiile de credit, unifică practicile europene de supraveghere şi introduce
managementul lichidităţii la nivel de grup. Regulament impune băncilor să
deţină un capital mai mare şi de mai bună calitate, pentru a putea rezista
singure încazul unor viitoare şocuri.
Basel III reprezintă o revizuire fundamentală a cadrului de
reglementare şi supraveghere a industriei bancare, obiectivul fiind
consolidarea stabilităţii sistemului financiar, prin aplicarea unor standarde
exigente menite a îmbunătăţi a capacitatatea acestuia de a absorbi socurile

116
din sectorul economic şi financiar, precum şi de reducere a riscului de
contagiune dinspre sectorul financiar spre economia reală (Walter, 2010)..
Motivaţia introducerii Basel III se bazează pe următoarele
considerente (Walter, 2011, pp. 1-2) : ƒ
-efectele negative ale crizelor bancare. Literatura economică arată că
rezultatul crizelor bancare se materializează în pierderi ale producţiei
economice egale cu aproximativ 60% din PIB, în perioada de pre-criză. ƒ
- frecvenţa crizelor bancare. Din 1985, au existat peste 30 de crize
bancare în statele membre ale Comitetului de la Basel, ceea ce corespunde
unei probabilităţi de 5% ca un stat membru să se confrunte cu o criză într-un
an dat. ƒ
- beneficiile Basel III depăşesc costurile implementării, deoarece un
sistem bancar stabil este piatra de temelie a dezvoltării durabile, cu efecte
benefice pe termen lung.
Noul Acord Basel III are drept obiectiv consolidarea stabilităţii
sistemului bancar, prin aplicarea unor standarde exigente menite a îmbunătăţi
a capacitatatea acestuia de a absorbi socurile din sectorul economic şi
financiar, precum şi de reducere a riscului de contagiune dinspre sectorul
financiar spre economia reală (Walter, 2010).
Noile standarde au în vederea perfecţionarea managementului
riscurilor, creşterea cerinţelor de transparenţăşi publicare ale instituţiilor de
credit, precum şi rezolvarea problemelor băncilor de importanţăsistemică.
Măsurile impun, în primul rând, standarde mai exigente pentru bănci
referitoare la adecvarea capitalului, cerinţele de lichiditate şi efectul de
pârghie, principalul scop fiind diminuarea efectelor negative ale crizelor
financiare.
Diferenţa majoră faţă de precedentele acorduri este reprezentată de
sfera de acoperire mult extinsă, măsurile fiind deopotrivă microprudenţiale
(vizează riscurile individuale ale băncilor) şi macroprudenţiale (vizează
ansamblul sistemului bancar).
La nivel microprudenţial, măsurile au în vedere (BNR, 2011, p.
124): ƒ- consolidarea calităţii bazei de capital prin majorarea cerinţei minime
de capitaluri proprii (acţiuni ordinare, rezultat financiar reportat şi rezerve) şi
a cerinţei minime de fonduri proprii de nivel 1 (capitaluri proprii şi
instrumente hibride), precum şi prin reconsiderarea criteriilor de eligibilitate

117
pentru instrumentele avute în vedere la determinarea fondurilor proprii de
nivel 1;.
- creşterea exigenţelor pentru acoperirea riscurilor, accentul major fiind pus pe
riscurile evidenţiate în perioada crizei: expunerile din portofoliul de
tranzacţionare (trading book), riscul de credit al contrapartidei (CCR),
expuneri securitizate şi poziţii din securitizare; ƒ
-limitarea efectului de pârghie ca măsura adiţională faţă de cerinţele de capital
calculate în funcţie de risc;
-ƒprevederea unor standarde internaţionale de lichiditate, care să asigure pe
termen scurt (30 de zile) rezistenţa la şocuri/crize de lichiditate, iar pe termen
lung (1 an) un profil solid al lichidităţii structurale.

La nivel macroprudenţial, măsurile prezintă caracter anti-ciclic şi au


în vedere (BNR, 2011, p. 124): ƒ
-introducerea unui amortizor de capital anticiclic, pentru protejarea
sistemului financiar de riscurile sistemice asociate creşterii nesustenabile a
creditului (reprezintă 2,5 % peste cerintele minime de capital-fonduri proprii
de nivel 1 formate din acţiuni ordinare, rezultat reportat şi rezerve), cât şi a
unui amortizor fix de conservare a capitalului cu rolul de a acoperi pierderile
în cazul în care banca se confruntă cu probleme de ordin financiar (variază
într-un interval care atinge ca valoare maximă 2,5 % în funcţie de faza ciclului
economic). Amortizorului de capital anticiclic este direct proporţional cu
riscul sistemic şi se calculează conform relaţiei credit/ PIB; ƒ
- calcularea unui efect de pârghie, scopul fiind limitarea nivelului
datoriei la nivelul sistemului bancar în perioadele de boom; ƒ
- băncile de importanţă sistemică, preocupările fiind orientate spre
reducerea probabilităţii şi impactului falimentului acestora, reducerea
costurilor intervenţiei sectorului public şi impunerea unor condiţii de
concurenţăegale prin diminuarea avantajului competitiv pe care îl deţin aceste
bănci în sfera finanţării. Comitetul are în vedere şi alte cerinţe suplimentare în
vederea absorbirii pierderilor, precum şi eventuala introducere de taxe
suplimentare de capital (capital surcharges) pentru aceste bănci.

4.2.4. Rolul asigurărilor în diminuarea riscurilor bancare

Proiectul Acordului de la Basel privind capitalul minim obligatoriu


recunoaşte rolul pe care asigurarea îl poate avea în diminuarea impactului
financiar al pierderilor operaţionale ale unei bănci. Într-un mediu din ce în ce
mai competitiv, cum este cel al industriei bancare, transferul riscului către un
asigurător poate contribui la îmbunătăţirea indicatorilor de performanta şi a
fluxurilor de lichidităţi, prevenind situaţiile de criza. Mai mult, asigurarea

118
propriu-zisă poate fi însoţită de servicii conexe de management al riscurilor,
care sa permită unei bănci sa-şi definească mai bine propriul profil de risc.
În documentul consultativ asupra riscului operaţional, lansat de
Comitetul de la Basel în anul 2001, se recunoaşte faptul ca asigurarea poate fi
privită ca un instrument de diminuare a impactului financiar al riscurilor
operaţionale ale băncilor. În accepţiunea documentului menţionat, diminuarea
impactului financiar se referă la faptul că încheierea unei asigurări specifice
împotriva riscurilor operaţionale poate conduce la un nivel mai redus al
capitalului minim necesar alocat acestei categorii de riscuri. Totuşi, se atrage
atenţia asupra faptului ca piaţa asigurărilor împotriva riscurilor operaţionale
parcurge ea însăşi o etapă de dezvoltare şi maturizare, astfel că băncile se pot
afla în situaţia de a înlocui riscul operaţional cu un risc de contrapartidă.
În economiile dezvoltate, asigurările reprezintă instrumente
consacrate, utilizate de bănci de mai multe decenii pentru protecţia împotriva
riscurilor operaţionale, ele acţionând în trei domenii fundamentale:
- răspunderea profesionala;
- daune asupra bunurilor şi sediilor;
- atacuri criminale, iar poliţele de asigurare specifice oferite de companiile de
asigurare acoperă anumite segmente din domeniile menţionate.
Deşi se prezintă într-o formă standard, aceste poliţe comportă unele
adaptări - în funcţie de cerinţele clientului asigurat - în sensul eliminării unor
clauze sau introducerii de clauze suplimentare, totul cu reflectarea de rigoare
în nivelul preţului. Poliţele de asigurare împotriva riscurilor operaţionale cel
mai frecvent vândute de companiile de asigurare sunt:
- Fidelity/Banker's Blanket Bond (poliţa complexă de asigurare bancară)
protejează angajatorii împotriva lipsei de onestitate sau a neîndeplinirii
sarcinilor de serviciu de către angajaţi, ca şi împotriva fraudei şi falsurilor.
Poliţa standard acoperă şi pierderile din daune produse asupra bunurilor
aflate în proprietatea asiguratului (sedii, bunuri în tranzit, valuta falsa, diverse
pierderi din tranzacţii etc.);
- Electronic Computer Crime (frauda prin computer) - protejează asiguratul
împotriva pierderilor produse de funcţionarea defectuoasa a reţelei
informatice, viruşi, probleme de transfer al datelor, tranzacţii frauduloase
etc.;
- Professional Indemnity (răspunderea profesionala) - acoperă despăgubirile
plătite terţilor datorita pierderilor suferite de aceştia ca urmare a neglijentei
sau erorilor profesionale ale salariaţilor asiguratului;
- Directors & Officers' Liability - protejează directorii şi funcţionarii
împotriva pierderilor pe care le-ar avea de suportat aceştia ca urmare a
sentinţelor judecătoreşti pronunţate împotriva lor, în legătură cu modul de
îndeplinire a obligaţiilor profesionale;

119
- Employment Practices Liability (răspunderea angajatorului) acoperă
despăgubirile care ar trebui plătite de asigurat din cauza încălcării legislaţiei
muncii (discriminare, nerespectarea contractului de munca etc.);
- Non-financial Property (proprietatea nefinanciară) - acoperă riscurile uzuale
care pot afecta bunurile din proprietatea asiguratului (incendiu, cutremur
etc.);
- Unauthorized Trading (tranzacţii neautorizate) - oferă tranzacţii
neautorizate, care pot reprezenta fraude prin computer sau înregistrări fictive;
- General and Other Liability (răspundere generala şi alte răspunderi).
În ultimul timp, marile companii de asigurare au pus la dispoziţia
băncilor produse de asigurare pentru riscuri multiple. Raţiunea creării acestor
produse de asigurare constă în a oferi băncilor o acoperire cuprinzătoare, care
să elimine gap-urile şi zonele de suprapunere (overlaps) care pot apărea în
cazul utilizării asigurărilor de tip clasic împotriva riscurilor individuale. Mai
mult, permiţând asigurătorilor să ia în considerare corelaţiile dintre riscurile
generatoare de pierderi, preţul unei astfel de asigurări este mai redus decât
suma preturilor asigurărilor individuale.
În esenţă, rolul asigurării este acela de a transfera impactul financiar
al unui risc sau al unei combinaţii de riscuri de la o entitate la alta. În sens
strict, a transfera riscul nu reprezintă o modalitate de a controla riscul
(controlul presupune evitarea, prevenirea sau reducerea evenimentelor de
risc). Prin asigurare, se transferă pur şi simplu către o altă entitate impactul
financiar al unui eveniment de risc, conform clauzelor stabilite. Contractând
o asigurare împotriva unui anumit risc, banca se bazează pe capacitatea
asigurătorului de a acorda despăgubirea, conform condiţiilor convenite, astfel
ca decizia de transfer al riscului poate fi asimilata unei decizii de finanţare.
Asigurarea, ca instrument de reducere a riscului, ajută banca să evite
sau să diminueze pierderea (financiară sau de orice altă natură) generată de
producerea unui risc.
Teoretic, beneficiile pe care o banca le poate obţine de pe urma
contractării unor asigurări împotriva riscurilor sunt legate, pe de o parte, de
înregistrarea unui flux predictibil de lichidităţi şi, pe de altă parte, de evitarea
unor pierderi importante.
Pierderile operaţionale mari şi impredictibile pot să reducă dramatic
lichiditatea unei bănci, mergând până la epuizarea capitalului alocat.
1. Prin cumpărarea unei poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale,
banca plăteşte o prima de asigurare, în schimbul căreia primeşte garanţia ca
va fi despăgubită în cazul producerii unui anumit risc. Aceasta înseamnă că
asigurarea împotriva riscurilor operaţionale dă posibilitatea unei bănci să
elimine sau să diminueze fluctuaţiile mari ale fluxului de lichidităţi produse
de pierderi operaţionale mari şi impredictibile.

120
2. Reducerea fluctuaţiilor cash-flow-ului generează şi alte avantaje pentru
bancă, în sensul îmbunătăţirii veniturilor şi, în continuare, al creşterii valorii
de piaţa a băncii.
3. Un alt avantaj vizează evitarea situaţiilor catastrofice, prin faptul că
asigurarea acoperă pierderile operaţionale mari care ar conduce la
insolvabilitate. Adesea, băncile (în special cele mari, de talie internaţională)
şi-au dezvoltat sisteme proprii de management al riscurilor operaţionale.
Practica demonstrează că un asigurător dispune de mult mai multe resurse şi
expertiză în acest sens, dobândite ca urmare a administrării unui portofoliu
mare de riscuri preluate de la clienţi din diferite sectoare de activitate.
4. Prin contractarea unei poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale,
băncile transfera riscul asupra asigurătorilor şi beneficiază, pe de o parte, de
servicii eficiente şi, pe de alta parte, de o monitorizare calificată.
Primul aspect are la bază obiectul de activitate al unui asigurător, mai
exact, evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor. Astfel, marile companii de
asigurări au un avantaj faţă de bănci prin datele disponibile, experienţa şi
mărimea portofoliilor de riscuri gestionate. Pentru bănci poate fi mai eficient
din punctul de vedere al costurilor să externalizeze o serie de elemente ale
programului de management al riscurilor către companiile de asigurare.
Asigurătorii oferă servicii de evaluare şi acoperire a daunelor, pe lângă
consultanţa juridică şi serviciile de administrare (cum sunt cele de încasare a
despăgubirii).
Cel de-al doilea aspect se referă la faptul că, în anumite cazuri,
acţionariatul poate solicita conducerii băncii să investească în activităţile de
management al riscurilor mai mult decât ar fi aceasta dispusă să aloce. De
aceea, este greu pentru acţionari să monitorizeze comportamentul conducerii
pentru a se asigura de îndeplinirea sarcinilor. În acest caz, o soluţie posibilă
constă în contractarea unei asigurări, astfel încât sarcinile de monitorizare să
revină asigurătorului.
Activitatea de monitorizare realizată de asigurător sprijină, în
realitate, manifestarea forţelor pieţei. Riscul trebuie privit ca oricare altă
marfă şi poate fi tranzacţionat. Probleme apar în momentul în care persoane
sau grupuri interesate în activitatea unei bănci (de exemplu, anumiţi acţionari
sau managementul însuşi) profita de poziţia pe care o deţin şi îi expun pe
ceilalţi la riscuri care nu sunt remunerate corespunzător.
Decizia unei bănci de a contracta o asigurare împotriva riscurilor
operaţionale depinde de o multitudine de factori care influenţează atât
avantajele potenţiale pe care le va obţine, cât şi dimensiunea riscurilor
asigurabile.
Sintetic, aceşti factori vizează:
- dimensiunea băncii are o influenţă majoră asupra deciziei de asigurare
împotriva riscurilor operaţionale. Există diferenţe de abordare între o bancă

121
de talie mare şi una de talie mică, atât prin prisma avantajelor potenţiale, cât
şi prin cea a riscurilor asigurabile. Este greu de apreciat dacă avantajele
asigurării sunt mai mari pentru o categorie sau alta. În genere, băncile mici
au capital propriu şi cash-flow liber mai reduse şi, în consecinţă, sunt mai
vulnerabile în faţa unor pierderi din riscuri operaţionale. Adesea, ele nu
dispun de o dispersie a riscurilor şi nici nu au fondurile necesare pentru a-şi
dezvolta propriul sistem de management al riscurilor într-un asemenea grad
de complexitate încât să echivaleze cu monitorizarea realizată în baza
asigurării. În contrast, băncile mari dispun de resursele necesare pentru a
realiza ele însele un management adecvat al riscurilor operaţionale. Cu toate
acestea, băncile mari optează adesea pentru soluţia asigurării pentru a-şi
proteja veniturile împotriva pierderilor din riscuri operaţionale, în special
când acestea ar afecta încrederea investitorilor sau ar conduce la preluarea
băncii în cauza.
Punerea laolaltă şi administrarea riscurilor operaţionale mari sau mai
puţin obişnuite ale mai multor bănci de către un asigurător este aproape
întotdeauna mai avantajoasă decât administrarea individuala a riscurilor
respective în cadrul unei bănci. De asemenea, este mai ieftin pentru o bancă
mare să transfere administrarea zilnică a unor riscuri relativ obişnuite şi cu
impact redus către un asigurător, mai ales dacă piaţa asigurărilor pentru
riscul respectiv este competitivă.
- profilul de risc al băncii. Acordul Basel II statuează că nivelul şi tipurile de
risc identificate pe diferite segmente de afaceri variază. Este posibil ca
aceste diferenţe să afecteze caracterul asigurabil al riscurilor asociate unui
segment de afaceri (de exemplu, datorita absentei datelor sau mărimii
pierderilor). Pe lângă faptul că determină mărimea capitalului minim
necesar, profilul de risc al băncii influenţează şi capacitatea acesteia de a
contracta o asigurare împotriva riscurilor operaţionale de bună calitate şi
avantajoasă sub aspectul costului.
- orizontul de timp al managementului/acţionarilor. Beneficiile asigurării
necesită o anumită perioadă de timp pentru a deveni perceptibile. Dacă o
bancă renunţă la un contract de asigurare, ea poate înregistra un avantaj pe
termen scurt, pentru ca economiseşte prima de asigurare. Măsura în care o
bancă poate suporta cheltuiala imediată cu prima de asigurare în schimbul
unui avantaj care se poate materializa doar pe termen lung depinde de
orizontul de timp pe care îl au la dispoziţie managementul sau acţionarii. Cei
implicaţi pe termen lung sunt, în genere, mai favorabili soluţiei oferite de
asigurare decât cei care au interese imediate.
- atitudinea faţă de risc a părţilor interesate. Cu cât grupurile interesate în
activitatea şi rezultatele unei bănci (management, acţionari etc.) manifestă o
aversiune mai mare faţă de risc, cu atât vor fi mai atrase de soluţia
asigurării. Rezultatele empirice dovedesc faptul ca atitudinea faţă de risc a

122
grupurilor interesate în activitatea băncii influenţează întreaga strategie de
management al riscurilor.
- ratingul băncii. Cu cât ratingul este mai bun, cu atât banca va avea un cost
de refinanţare mai redus. În aceste condiţii, băncile cu rating foarte bun pot
sa opteze pentru finanţarea pierderilor prin contractarea de credite, mai
degrabă decât sa încheie o asigurare. Acest aspect comporta totuşi o
nuanţare, deoarece banca poate fi retrogradata imediat ce înregistrează o
pierdere apreciabila, care nu a făcut obiectul unei asigurări şi, în consecinţa,
accesul la finanţare devine mai restrictiv.
Referitor de proiectul Acordului Basel II supus dezbaterii în cercurile
de specialitate, în rândul bancherilor s-au dezvoltat două accepţiuni legate de
impactul asigurărilor asupra capitalului minim obligatoriu.
Prima dintre ele consideră că orice efort de îmbunătăţire a
managementului riscurilor ar trebui privit independent de cerinţa de capital.
În consecinţă, asigurarea nu trebuie să influenţeze capitalul minim
obligatoriu.
Cea de-a doua accepţiune consideră că, dimpotrivă, trebuie oferite
stimulente băncilor pentru îmbunătăţirea sistemelor proprii de management al
riscurilor. În consecinţă, asigurarea trebuie luată în considerare pentru
diminuarea capitalului minim obligatoriu. Mulţi bancheri şi asigurători
consideră că asigurarea ar trebui să fie tratată ca un instrument de reducere a
capitalului minim necesar şi, în acest caz, problema se reduce la a stabili cât
din suma asigurată se va deduce din nivelul capitalului obligatoriu.
Dată fiind complexitatea deosebită a Acordului Basel II, rezultând din
recunoaşterea a trei criterii de determinare a nivelului capitalului minim în
cuprinsul pilonului I (abordarea de bază, abordarea standard şi cea bazată pe
sistemul propriu de măsurare a riscului), este nevoie să se definească, în
primul rând, noţiunea de "capital minim".
În al doilea rând, trebuie clarificat dacă o serie de instrumente, în
speţă asigurările încheiate de bănci, pot contribui la diminuarea acestui
capital minim obligatoriu.
Cel de-al doilea pilon al Acordului Basel II permite autorităţilor de
reglementare să majoreze capitalul obligatoriu. Or, din această perspectivă, ar
trebui să se permită băncilor să se prevaleze de asigurările încheiate pentru a-
şi diminua sarcina de capital.
Cel de-al treilea pilon acoperă problematica transparentei şi a
controlului prin intermediul forţelor pieţei. Date fiind avantajele privind
monitorizarea şi controlul riscurilor, asigurarea ar putea juca un rol important
în managementul riscurilor bancare.
Băncile cu un management performant ar putea recurge la asigurări
complexe prin care sa-şi asigure un nivel sporit de protecţie, iar raportarea

123
acestora le-ar îmbunătăţi ratingul, contribuind la reducerea costului
capitalului atras.
În prezent, piaţa asigurărilor împotriva riscurilor operaţionale
parcurge un proces de dezvoltare şi de adaptare, astfel încât sa fie eliminate
dezavantajele şi maximizate beneficiile aduse băncilor. De exemplu, noile
produse de asigurare oferă protecţie împotriva mai multor riscuri şi rezolvă o
parte dintre problemele legate de gap-urile şi redundanţele generate de
utilizarea asigurărilor clasice.
Acordul Basel II trebuie să creeze un cadru flexibil, care să permită
băncilor să utilizeze asigurarea ca pe un instrument eficient de management
al riscurilor operaţionale.
Prin Noul Acord, va trebui să se reglementeze dacă, şi în ce măsură
asigurarea împotriva riscurilor operaţionale este obligatorie. De exemplu,
asigurarea de fidelitate care acoperă toate riscurile - operaţionale şi ne-
operaţionale - este obligatorie în SUA şi în alte câteva ţări (printre care Marea
Britanie), care au scheme reduse de protecţie a deponenţilor.
Din perspectiva managementului riscurilor, Acordul Basel II trebuie
să contribuie la crearea unui mediu concurenţial în care forţele pieţei sa
acţioneze eficient şi eficace. Pentru aceasta, autorităţile de reglementare ar
trebui să asigure infrastructura de reglementari şi să lase sarcina monitorizării
modului de aplicare a reglementarilor companiilor de asigurare şi agenţiilor
de rating al riscului. Companiile de asigurare sunt foarte interesate să susţină
băncile în vederea îmbunătăţirii activităţilor de prevenire şi reducere a
riscurilor. Totodată, agenţiile de rating oferă deja evaluări externe
independente.
Unul din obiectivele Basel II, acela de a asigura mai multă
transparenţă mediului financiar, ar putea fi atins prin publicarea ratingului de
risc acordat băncilor pentru poliţele de asigurare împotriva riscurilor
operaţionale, ca şi a ratingului titlurilor de împrumut. Aceasta necesită însă
întărirea cooperării între autorităţile de reglementare şi agenţiile de rating al
riscului, deoarece, spre deosebire de aceste agenţii, autorităţile nu fac publice
ratingurile acordate. Autorităţile de reglementare şi supraveghere colectează
datele privind riscurile operaţionale pentru a determina capitalul minim
obligatoriu şi ar fi util ca, atât cât este posibil, datele să fie făcute publice
pentru a servi la contractarea de asigurări şi la standardizare. Aceasta ar
garanta faptul că sunt luate în considerare date relevante şi corect clasificate,
ceea ce ar determina un calcul mult mai riguros al primelor de asigurare, mai
puţine clauze de excludere şi limite de despăgubire mai ridicate.
Acordul Basel II aduce în discuţie şi riscurile asociate activităţilor
externalizate, cum sunt sistemele de comunicaţii şi cele de plăţi şi decontări.
Abordarea tradiţională folosită în asigurări, aceea de a acoperi riscuri
cunoscute, generează o serie de critici din partea băncilor, deoarece, în ritmul

124
deosebit de alert al creării de noi produse şi servicii, ea apare ca fiind
esenţialmente reactivă. Or, această atitudine reactivă permite apariţia unor
gap-uri neprevăzute în acoperirea riscurilor operaţionale, datorate
schimbărilor de tehnologie, cunoştinţelor şi situaţiei mediului economic.
Cu toate că o serie de asigurători de talie internaţională au adoptat o
atitudine pro-activă în ceea ce priveşte oferta de asigurări în materie de
riscuri operaţionale, nu se cunoaşte şi este greu de estimat nivelul cererii
pentru acest gen de produse. Anterior, companiile de asigurări au creat
asigurarea împotriva tranzacţiilor frauduloase - considerând că este utilă
băncilor - şi au constatat că cererea a fost ca şi inexistentă. Pentru a se evita
situaţii de genul celei menţionate, este necesar un dialog constructiv între
reprezentanţii băncilor, asigurătorilor şi autorităţilor de reglementare, pentru a
se identifica în mod real produsele pe care piaţa le cere şi pentru care este
dispusă să plătească.
La nivelul pieţei asigurărilor, se manifestă tot mai clar necesitatea de
standardizare a documentaţiei de daună în cazul pierderilor din riscuri
operaţionale. Aceasta ar reduce posibilitatea apariţiei unor dispute şi ar
constitui o garanţie (pentru autorităţile de reglementare şi bănci) a faptului că
pierderile dovedite vor fi acoperite conform asigurărilor contractate.
Aceasta ar ajuta şi la dezvoltarea unor produse alternative de protecţie
împotriva riscului, deoarece produsele standard ar putea fi tranzacţionate pe
piaţa de capital şi oferite unui public mult mai numeros, prin mecanismul
securitizării.
Totuşi, aici se impune o abordare prudentă, deoarece o standardizare
excesivă ar putea sa înăbuşe dezvoltarea produselor şi să afecteze
funcţionarea eficientă a pieţei. În plus, schimbarea continuă a cererii
clienţilor face dificilă crearea unor poliţe de asigurare pe deplin
standardizate.

4.3. Evaluarea sistemului bancar românesc în funcție de indicatorii de


risc și intervalele de prudență stabilite de Autoritatea Bancară
Europeană

Autoritatea Bancară Europeană (ABE) publică trimestrial o


analiză intitulată Tabloul de bord al riscului ( Risk Dashboard) în care
prezintă principalele vulnerabilități ale sectorului bancar european,
identificate în funcție de evoluția unui set de indicatori de risc (Key Risk
Indicators). Această analiză cuprinde informații referitoare la un
eșantion de bănci (154 instituții la nivel consolidat), iar indicatorii
publicați sunt calculați în conformitate cu precizările unui ghid
metodologic.

125
Ultimul tablou de bord al riscului a fost publicat de ABE în data de 23
februarie 2016 și se referă la evoluțiile din domeniul bancar european în
trimestrul III al anului 2015. Indicatorii sunt grupați pe patru categorii:
solvabilitate, calitatea activelor, profitabilitate și structura bilanțului. Fiecare
indicator este evaluat în raport cu trei intervale de prudență, valoarea acestuia
putând astfel să fie considerată foarte bună, intermediară sau deficitară în
funcție de intervalul valoric căruia îi aparține.
Ținând cont de indicațiile metodologice ale ABE dar și de intervalele
de evaluare stabilite de aceasta, Banca Națională a României a efectuat o
analiză similară a sistemului bancar național în baza informațiilor raportate
de bănci la nivel individual. Această analiză a fost posibilă în contextul în
care cadrul de supraveghere prudențială a fost armonizat la nivelul european
iar standardele de raportare stabilite de ABE sunt cu implementare directă în
toate statele membre UE încă de la începutul anului 2014.

126
Bibliografie

Barth R. James et al., Bank Regulation and Supervision: What Works Best,
World Bank, versiunea I, 2000

Basno, C., Dardac N., Management bancar, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

Berea A.O., Strategie bancară, Ed. Expert, Bucureşti, 2001

Bossone B., A Study on Banking, Finance and Economic Development,


World Bank, 2000

Breadley R., Principles of corporate finance, Mc. Graw Hill, 1991

Cechin-Crista Persida, Băncile şi operaţiunile bancare, Ed. Mirton, 2004

Cerna S., Moneda şi credit, Ed. Mirton, 2000

Cohen Elie , Analyse financiere, Ed.Economica, Paris, 1990

Cristea H. et al., Managementul financiar contabil al organizaţiilor,


Ed. Mirton, 2004

Diamond. D.W., Financial Intermediation and Delegated Monitoring, Review


of Economic Studies, 51, 1984

Donath L, Dima. B., Economie monetară internaţională, Ed. Mirton, 2002

Donath L., et al., Operaţiuni, instrumente şi riscuri de plată, Ed. Mirton, 1999

127
van Greuning H., Bratanovic Brojovic S., Analyzing and Managing Banking
risk a Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk,
Editura Irecson, Bucureşti, 2004

Hicks J. A Market Theory of Money, Oxford, Clarendon Press, 1989

Holton, G. A. (2004). Defining Risk, Financial Analysts Journal, 60 (6),


19–25.

Ionescu L. et.al., Instituţii şi activităţi financiar- bancare, Institutul Bancar


Român, Bucureşti, 2000

Jansen B., Money, banking, and financial markets, Houghton Mifflin Co.,
1995

Levine R., Bank-Based or Market-Based Financial Systems: Which is


Better?, William Davidson Working Paper Number 442, February 2002

Levine R., The Corporate Governance of Banks: a concise discussion of


concepts and evidence, World bank research working paper 3404, 2004

Mishkin S.F., The Economics of Money, Banking and Financial markets,


Harper Collins, 1992

Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Ed.Expert, Bucureşti, 2000

Niţu I., Principii ale profitabilităţii, Ed. Expert, Bucureşti, 2002

Roxin Luminiţa – Gestiunea riscurilor bancare, E.D.P. Bucureşti, 1997

Schumpeter J., The Theory of Economic Development, Harvard University


Press, 1934

Schinasi G., Defining financial stability, IMF working papers, 2000

Stoica M., Management bancar, Ed.Economică, Bucureşti, 1999

Tobin J.,Liquidity Preference as Behaviour Towards Risk,

Tulin P., Instrumente financiare derivate, prezentare B.N.R., martie 2005,


www.bnr.ro

128
*** Legea privind activitatea bancară nr.58/1998 completată şi modificată.
*** Norma BNR nr.17/18.12.2003 privind organizarea si controlul intern al
activitatii institutiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative.
*** Norma nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi a expunerilor
mari ale instituţiilor de credit, completată şi modificată prin Norma nr.
9/2004.
*** Norma nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit.
*** Norma nr. 9/2004 privind completarea Normei nr. 12/2003.

129

S-ar putea să vă placă și