Problemele specifice depresiei pot fi evaluate folosind ca instrumente teste și inventare

clinice, interviul clinic amănunțit prin care se stabilește dacă pacientul este potrivit pentru
psihoterapie. Evaluarea riscului de suicid, a nevoii de tratament medicamentos, de consult
psihiatric, evaluarea posibilului istoric de ideație sau comportament suicidar, a abuzului de
substanțe sau alte tulburări comorbide, sunt parte integrantă din procesul de intervenție inițial.
Terapeutul evaluează dificultățile curente: simptome, probleme de viață, gânduri negative
asociate, debutul, evoluția și contextul în care a apărut tulburarea depresivă, lipsa de speranță,
idei suicidare. Se stabilesc scopurilor terapiei, se prezintă programul de terapie: detalii practice,
problema cercului vicios, gânduri negative depresive, posibilități de schimbare, selecționarea
primelor sarcini, acordul cu privire la temele pentru acasă. Pacienților li se furnizează informații
privind specificul terapiei cognitiv-comportamentale, se setează cadrul terapeutic, numărul de
ședințe, durata și frecvența acestora, se explică importanța temelor pentru acasă.
Obiective fundamentale urmăresc stabilirea relației psihoterapeutice, reducerea
simptomatologiei depresive, antrenarea clientului în realizarea de activități plăcute, trezirea
speranței pacientului. Dificultățile și problemele curente sunt schematizate și apoi notate în lista
de probleme. Terapeutul prezintă un rezumat al celor discutate, sumarizează și așteaptă un
feedback de la pacient. Lista de probleme realizează o oarecare ordine într-un haos, pentru că un
număr mare de experiențe negative sunt reduse la câteva dificultăți specifice. Aceasta reprezintă
procesul “reducerii problemelor”, care trezește speranța pacientului pentru că se întrevede
posibilitatea unui control asupra acestora. Terapeutul explică faptul că depresia trebuie înțeleasă
în termenii cercului vicios pe care îl produc gândurile negative care la rândul lor generează o
dispoziție proastă ce alimentează, la rândul ei, gândurile negative. Se subliniază ideea că
schimbarea este posibilă dacă pacientul învață să identifice și să testeze gândurile negative
pentru a sparge cercul vicios prin descoperirea unor alternative mai realiste la gândurile negative.
Psihoterapeutul invită clientul să-și exprime îndoielile, care vor fi deschis discutate. Se solicită
clientului să-și monitorizeze activitățile, dispoziția și gândurile negative automate într-un jurnal
sau agendă personală ce va include: trecerea în revistă a evenimentelor de la ultima ședință,
feedback-uri referitoare la ultima ședință și temele pentru acasă. În fiecare ședință se va aborda o
temă majoră, care este definită în colaborare cu terapeutul. În abordarea depresiei, cele mai
utilizate strategii cognitiv comportamentale de psihoterapie sunt:
1. Strategiile cognitive (modalități de a stopa ruminațiile depresive care înrăutățesc situația, utile
mai ales la începutul tratamentului, înainte ca pacientul să capete abilitatea de a găsi alternative
la gândurile negative automate) și anume: tehnicile de distragere, ca de exemplu: concentrarea pe
un obiect – pacienților li se cere să se concentreze asupra unui obiect și să-l descrie cu cât mai
multe detalii; concentrarea senzorială – cererea de a se concentra asupra mediului înconjurător ca
un tot unitar, utilizând văzul, auzul, gustul, pipăitul și mirosul; exerciții mentale – a număra de la
1000 la 1 din 7 în 7, a numi orașe al căror nume încep cu o anumită literă, reamintirea în detaliu
a unei vacanțe; focalizarea pe amintiri și imagini plăcute, numărarea gândurilor – cu scopul de a
produce o anumită distanță față de gândurile negative.
2. Strategiile comportamentale: automonitorizarea, realizarea și parcurgerea unor programe sau
orare și sarcini gradate ce au menirea de a antrena subiectul în acțiuni care să-i să îmbunătățească
dispoziția.
3. Strategiile cognitiv-comportamentale: identificarea gândurilor negative automate este o
strategie prin care pacienții învață să identifice aceste gânduri mai întâi împreună cu
psihoterapeutul, iar ulterior dezvoltă aceste capacități prin intermediul unor teme pentru acasă.
Clienții învață să identifice emoțiile disfuncționale, să recunoască situațiile în care apar, să
surprindă gândurile automate asociate. Beck (1967), clasifica conținutul gândurilor negative în
ceea ce numea „triada cognitivă”: ego-ul („sunt lipsit de valoare”), experiențele curente („nimic
din ceea ce fac nu este bine”), viitorul („niciodată nu mă voi simți mai bine”). O altă strategie
cognitiv-comportamentală este testarea sau verificarea gândurilor negative automate prin
adresarea unor întrebări cu caracter provocator, având rolul de a-l învăța pe client să-și
reevalueze modul de gândire. Testarea continuă apoi prin experimentarea în sfera
comportamentală.
4. Strategiile preventive – elaborate cu scopul de a reduce riscul de recădere. Subiectul își
însușește o serie de deprinderi de a face față depresiei, ceea ce îi scade vulnerabilitatea față de
episoadele viitoare. Deprinderile internalizate, modifică convingerile negative pe care se
fundamentează depresia. (Holdevici, 2011)
După ce pacientul și-a însușit abilitatea de a identifica gândurile negative automate, se
poate trece la abordarea convingerilor negative. Beck, Hollon, Young, Bedrosian și Bundenz
(1985) au grupat convingerile disfuncționale în funcție de trei domenii: realizare (nivel înalt de
performanțe, nevoie de succes), acceptare (nevoia de a fi agreat, iubit), control (nevoia de a
controla evenimentele, nevoia de a fi puternic). Identificarea convingerilor disfuncționale este
mult mai greu de realizat decât aceea a gândurilor negative automate pentru că ele reprezintă
reguli generalizate care nu pot fi niciodată formulate explicit. Ele trebuie mai curând extrase
decât observate, utilizând următoarele surse de informații: tematica ce rezultă din timpul
discuțiilor cu terapeutul, distorsiunile cognitive ce apar în cursul gândurilor negative automate ce
pot fi identice și la nivelul convingerilor, autoevaluarea globală, amintiri, relatări ale familiei.
După descoperirea convingerilor negative disfuncționale, se recurge la întrebări cu caracter
provocator și la experimentări în sfera comportamentală, pentru că subiectul să-și elaboreze
convingeri-reguli adaptative și mai realiste. Alternativele la convingerile disfuncționale pot fi
notate pe cartele sau carduri pe care pacientul le citește de mai multe ori până când acționează în
acord cu acestea. Provocările verbale adresate convingerilor disfuncționale trebuie testate și
întărite prin modificări în plan comportamental și repetate perioade mult mai lungi decât cele
care se referă la gânduri negative automate și într-o gamă mult mai largă de situații. Aceste
experimentări pot îmbrăca o varietate largă de forme: strângerea de informații cu privire la
regulile de viață, convingerile și standardele celorlalți, observarea modului în care se comportă
alții, acțiuni contrare convingerilor disfuncționale și observarea consecințelor, testarea în practică
a noilor reguli-convingeri. Eventualele recăderi în timpul terapiei sunt utilizate ca posibilități
pentru noi exerciții practice, demonstrându-se faptul că cele învățate pot fi utilizate pentru
controlarea recăderilor depresive. (Holdevici, 2011)
Williams (1999), identifică șase tehnici de bază ale terapiei cognitive: identificarea
gândurilor negative, trasarea de sarcini în sfera comportamentală (subiectul este solicitat și
încurajat să realizeze acele activități pe care are tendința de a le evita - întâlniri cu prietenii,
participarea la evenimente culturale, etc.), testarea validității gândurilor și convingerilor negative
(trasarea unor sarcini menite să infirme veridicitatea gândurilor și convingerilor negative),
repetarea cognitivă (antrenament cognitiv), tehnici terapeutice alternative, relaxare, hipnoză,
antrenament mental (imaginarea unei situații care îl supără și solicitarea de a genera strategii de
a-i face față), abordarea convingerilor negative de bază (terapeutul va investiga modul în care
schemele cognitive disfuncționale s-au structurat de-a lungul timpului, precum și modul în care
acestea influențează viața de zi cu zi a pacientului).
La sfârșitul terapiei, sunt abordate eventualele temeri ale clienților prinvind capacitatea
lor de a face față în viitor la noi provocări. Aceste temeri sunt tratate în același mod ca și alte
gânduri negative, fiind important ca terapeutul să încurajeze exprimarea lor și apoi să le testeze
validitatea. De asemenea, se recomandă să se elaboreze un rezumat al tehnicilor de autoajutorare,
ce poate lua forma unui ghid de “prim ajutor”, care să conțină atât dificultățile resimțite de client
pe parcursul perioadei în care s-a simțit depresiv, cât și tehnicile specifice care s-au dovedit utile
în depășirea situației respective.