Sunteți pe pagina 1din 68

Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Catedra Drep Procesual Civil

TEZĂ DE LICENŢĂ

Revizuirea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile

Executant:
Studentul anului IV BAC,
Grupa 412, secţia zi,
specialitatea Drept Economic,
Macovei Gheorghe

Conducător ştiinţific:
Munteanu Alexandru
Magistru în drept, lector univ.
Chişinău 2006
CUPRINS
Introducere

Capitolul I

REVIZUIREA – CARACTERISTICA GENERALĂ

1.1. Sistemul căilor de atac


1.2. Revizuirea în cadrul căilor de atac
1.3. Elementele revizuirii

Capitolul II

SISTEMUL TEMEIURILOR DE REVIZUIRE

2.1. Noţiuni introductive. Problematica generală a temeiurilor revizuirii.


2.2. Temeiurile specifice revizuirii.
2.3. Temeiuri nespecifice revizuirii.

Capitolul III

PROCEDURA ÎN CAZUL REVIZUIRII HJ

3.1 Dispoziţii prealabile


3.2 Examinarea cererii. Împuternicirile instanţei.

Concluzie
Anexe
Bibliografie

2
INTRODUCERE

Perioada de tranziţie în care în prezent se află Republica Moldova a dat


naştere la numeroase reforme nu numai în domeniul economic, dar a dus şi la
reformarea în mare parte a cadrului normativ.
Un pas important în asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor
persoanelor a fost reforma normelor procesuale atît penale cît şi civile. Astfel s-a
încercat trecerea de la un proces bazat pe doctrina unicului partid aflat în fruntea
puterilor în stat şi de la un proces acuzatorial la unul democratic bazat pe rolul
diriguitor al instanţei de judecată şi principiul contradictorialităţii în ce priveşte
participanţii la proces.
Necesitatea asigurării drepturilor şi libertăţilor persoanelor în condiţiile unui
stat de drept a dus la aceea că treptat s-a refuzat de la anumite instituţii depăşite şi
sau adoptat sau s-au preluat unele mai progresiste ce s-ar conforma necesităţilor
contemporane în cadrul unui stat de drept.
Odată cu adoptarea noului CPC în 2003 are loc şi reformarea sistemului căilor
de atac şi prin aceasta se încearcă a asigura un nou nivel de garantare a drepturilor
şi intereselor persoanelor ce necesită a fi apărate în cadrul procesului civil.
Importanţa căilor de atac reiese din însuşi procesul de desfăşurare şi natura
relaţiilor sociale. Astfel exercitarea de către persoane a drepturilor subiective

3
presupune aptitudinea acestora de a cere un anumit comportament din parte terţilor
şi la necesitate de a solicita aplicarea forţei de constrângere a statului.
Deşi exercitarea de către persoane a drepturilor şi apărarea intereselor sale
decurge de obicei în mod normal, totuşi există situaţii de încălcare a acestora care
se pot manifesta diferit ca de exemplu contestarea dreptului, nerecunoaşterea
dreptului, neexecutarea obligaţiei.
Aceste devieri de la cursul normal al exercitării drepturilor şi apărării
intereselor sale duc la apariţia litigiilor soluţionarea cărora şi vine a o realiza
instanţa de judecată.
Desigur asupra litigiului în cauză instanţa de judecată pronunţă o hotărîre prin
care ea califică raporturile juridice şi aplica norma juridică respectivă în vedere
soluţionării litigiului, ea fiind obligatorie pentru participanţi.
De aici şi apare necesitatea existenţei unui sistem de căi de atac pasibil de a
efectua controlul asupra hotărîrilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul
cauzei motivîndu-se acest fapt prin aceea că există oricînd posibilitatea comiterii
unor erori în soluţionarea cauzei, fie de erori de calificare, fie erori procesuale, fie
necunoaşterea tuturor circumstanţelor la momentul soluţionării cauzei a dus la
afectarea legalităţii şi temeiniciei ulterioare a hotărîrii.
Prin urmare sistemul căilor de atac vine a fi o instituţie aparte, menită a
controla temeinicia şi legalitatea hotărîrii judecătoreşti. Organizarea căilor de atac
vine a asigura competenţa şi profesionalismul judecării pricinii în fond şi respectiv
sistemul căilor de atac vine a fi un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor
persoanelor.
Reieşind din importanţa sistemului căilor de atac rezultă că aplicarea lor va
duce la îndeplinirea sarcinilor respective numai în condiţiile unei reglementării
legislative corecte.

4
În prezenta lucrare ne propunem a analiza instituţia revizuirii ca parte
componentă a sistemului căilor de atac, importanţa acesteia şi specificul
reglementării acesteia în sistemul normelor procesuale din RM.
Importanţa studierii revizuirii în cadrul sistemului căilor de atac reiese din
sarcinile generale pe care şi le propune spre realizare orice cale de atac:
- prevenirea soluţionării greşite a fondului pricinii civile.
- corectarea erorilor comise la soluţionarea fondului.
Prin urmare numai la o analiză minuţioasă a reglementărilor normative şi
aplicabilităţii acestei instituţii în practică ne vom da seama de importanţa şi
eficienţa acestei căi de atac la apărarea şi garantarea drepturilor şi intereselor
persoanelor.
Reieşind din desele novaţii legislative pe care le încearcă legiuitorul ca efect
al perioadei de tranziţie atunci ne dăm bine seama de actualitatea analizei
aplicabilităţii şi eficienţei realizării reglementărilor normative. Mai ales luând în
considerare modificarea recentă a legislaţiei procesual civile odată cu adoptarea
CPC nou în 2003 şi practica relativ fragedă născută în baza aplicării acestuia,
rezultă că este imperativă o abordare ştiinţifică asupra studierii instituţiei revizuirii
şi modului în care aceasta este aplicat în prezent în RM.
Obiectivele puse prin efectuarea studiului dat sunt următoarele:
1 – Determinarea naturii instituţiei revizuirii în reieşind din întregul sistem al
căilor de atac.
2 – Determinarea formei clasice a instituţiei revizuirii reieşind din natura
acesteia.
3 – Stabilirea particularităţilor revizuirii în cadrul sistemului căilor de atac.
4 – Determinarea formei în care instituţia revizuirii este preluată în legislaţia
RM.
5 – Analiza temeiurilor stabilite de legiuitor ce pot fi puse la baza cererii de
revizuire.

5
6 – Analiza temeiurilor sub aspectul apartenenţei lor la specificul instituţiei
revizuirii.
7 – Analiza aplicabilităţii temeiurilor nespecifice de revizuire.
8 – Determinarea procedurii de revizuirii şi problemele aplicării normelor ce o
reglementează.
Într-u îndeplinirea cu succes a obiectivelor studiului am structurat lucrarea în
trei capitole.
Primul capitol denumit „Revizuirea – caracteristica generală” este structurat
în trei părţi. În prima parte se analizează sistemul căilor de atac sub aspectul
conţinutului lui ca un sistem de control urmat de analiza elementelor sale
componente. În a doua parte se descrie apariţia şi evoluţia revizuirii ca instituţie de
sine stătătoare fiind totodată determinate particularităţile revizuirii reieşind din
caracteristicile ei de cale de atac. Şi în sfârşit în a treia parte este analizată instituţia
revizuirii reieşind din elementele ei constitutive referindu-ne respectiv la obiectul
revizuirii şi subiectele revizuirii.
Capitolul II denumit „Sistemul temeiurilor revizuirii” este structurat de
asemenea în tei părţi. În prima parte se discută asupra problematicii generale a
temeiurilor revizuirii, sunt descrise criteriile ce determină divizarea temeiurilor
specifice în temeiuri nespecifice. În a doua parte se analizează totalitatea
temeiurilor specifice, iar în a tria respectiv este făcută analiza celor nespecifice
accentuându-se aplicabilitate fiecăruia.
Capitolul III denumit „Procedura în cazul revizuirii HJ” este structurat în 2
părţi. În prima parte se discută principalele prevederi cu privire la actele
revizuientului, instanţele competente de a soluţiona cererea, termenele de adresare,
taxa de stat, posibilitatea suspendării executării hotărîrii. În a doua parte se
analizează procedura propriu-zisă prin determinarea procedurii de examinare a
cererii, împuternicirilor instanţei de revizuire şi stabilirea punctului final prin
rejudecare.

6
CAPITOLUL I
Revizuirea – caracteristica generală

1.1. Sistemul căilor de atac


1.1.1. Noţiuni introductive privind căile de atac
Căile de atac în drept procesual civil sunt concepute ca mijloace de lichidare a
erorilor produse ca rezultat al soluţionării în fond a cauzelor civile. În acest sens în
literatura de specialitate căile de atac se definesc ca mijloace sau remedii juridice
procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi
temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi în final remedierea erorilor săvârşite.1
Astfel de esenţa căilor de atac ţine remedierea a două tipuri de erori: erori de
calificare a raporturilor juridice şi erori în aplicarea normelor procedurale.
În ce priveşte erorile de calificare ele au un caracter în special de drept
material şi se pot manifesta prin interpretarea sau aplicarea eronată a legii
materiale şi ca rezultat fiind afectată temeinicia şi respectiv legalitatea hotărîrii.
Respectiv aceste erori afectează direct drepturile şi obligaţiile persoanelor şi în
măsura în care vom permite aplicarea efectelor lor vom admite încălcarea
drepturilor şi obligaţiilor persoanelor. Deci căile de atac remediază erorile de

1
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001, p. 529.

7
calificare în scopul garantării apariţiei, modificării şi stingerii drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte erorile în aplicarea normelor procedurale ele au un
pronunţat caracter procesual şi se referă la acele greşeli comise pe parcursul
soluţionării pricinii în fond ce au dus la aplicarea greşită a normelor procesual
civile şi încălcarea drepturilor procesuale. Aici ne referim la neluarea în
considerare sau neglijarea normelor procesual civile care au influenţă asupra
drepturilor procesuale a persoanelor( dreptul la acţiune, administrarea probelor,
respectarea termenelor, suportarea cheltuielilor etc.) ce duc la acelaşi efect ca şi în
cazul erorilor de calificare - încălcarea şi admiterea situaţiei de încălcare a
drepturilor şi intereselor legitime a persoanelor.
Prin urmare rolul căilor de atac este comparabil cu rolul unui cenzor ce
supraveghează respectarea întocmai a prescripţiilor legale şi elimină orice atentare
la acestea.
Sub aspect evolutiv căile de atac reprezintă o instituţie relativ nouă formată
mult mai târziu decât însuşi sistemul ce asigură apărarea şi restabilirea drepturilor
lezate a persoanelor. La origini datorită existenţei unei judecăţi bazate pe
autoritatea religioasă era exclusă însăşi ideea existenţei vreo-unei căi de atac.
Astfel era inadmisibilă orice îndoială asupra corectitudinii şi autorităţii hotărârilor
judecătoreşti emise, deoarece ea era considerată ca o expresie a divinităţii. Ulterior
odată cu laicizarea instanţelor de judecată are loc o reformare a sistemului în
favoarea creării unor sisteme de corectare a erorilor judecătoreşti. Prin urmare
apare sistemul clasic de atacare a hotărârii unei instanţe pentru a obţine una nouă.
Dar aici apare o altă problemă ce descrie încă o condiţie a existenţei căilor de atac
şi anume organizarea unui sistem judecătoresc bine definit şi ierarhizat cu o
stabilitate în timp şi o competenţă bine definită. Dar această condiţie iniţial nu era
respectată şi realizarea căilor de atac se transforma într-o anulare reciprocă a

8
deciziilor pe aceiaşi cauză sau în genere în nerecunoaşterea şi anularea altor
hotărâri ce nu erau adoptate de instanţa respectivă.
Însă în prezent, reieşind din importanţa căilor de atac, sistemul instanţelor de
judecată vine a fi nu numai un executor al exercitării căilor de atac, dar şi un garant
în ceea ce priveşte autoritatea şi puterea casării unor hotărâri, menţinerea altora sau
emiterea a unora noi.
Căile de atac – sistem de control
Dacă să ne referim la căile de atac sub aspectul finalităţilor lor atunci putem
afirma cu precizie că realizarea căilor de atac presupune în primul rînd garantarea
respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei. Aceasta anume pe motiv că orice
cale de atac reprezintă expresia controlului exercitat între verigile sistemului
judecătoresc.
În literatura de specialitate acest tip de control este numit control judiciar, care
este definit ca controlul exercitat de instanţele superioare asupra actelor de
jurisdicţie a instanţelor inferioare.2
De menţionat că ar fi greşit să oferim noţiunii de control judiciar o
interpretare extensivă şi să includem în noţiunea respectivă şi noţiunea de control
judecătoresc, adică controlul efectuat de instanţele de judecată asupra actelor emise
de organe administrative ce nu fac parte din sistemul judecătoresc. Aceste două
tipuri de control se deosebesc în esenţă după natura lor. Controlul judiciar este unul
omogen efectuat de organe ale sistemului judecătoresc similare. Spre deosebire de
acesta controlul judecătoresc este unul eterogen şi presupune interacţiunea dintre
organe diferite după puterea ce o reprezintă, adică pe de o parte se află organele
judecătoreşti cu competenţa puterii judecătoreşti, iar pe de altă parte organele
administrative ca reprezentanţi ai puterii executive.

2
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001, p.530.

9
Prin urmare căile de atac reprezintă un veritabil mecanism de control în cadrul
sistemului judecătoresc, care urmăreşte realizarea funcţiei acesteia fără comiterea
de erori de drept sau procedurale.

1.1.2.Tipurile de căi de atac. Problematica clasificării


În prezent făcând referire la drept comparat putem spune că există o mare
diversitate a căilor de atac, mai ales datorită diferenţei dintre sistemele de drept şi
natura diferită a căilor de atac.
Conform unor autori în prezent există o tendinţă de restrângerea a căilor de
atac.3
Astfel după afirmaţia unuia din procesualiştii latino-americani E.J.Conture
„Tendinţa timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului şi de a
reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiţii prompte şi ferme asupra
unei necesităţi de a avea o justiţie bună, dar lentă”.
Astfel autorul latino-american pune în opoziţie existenţa unei justiţii prompte
şi existenţa unei justiţii bune. Adică este imposibil de a soluţiona litigii promt şi
calitativ. Astfel apare necesitatea creării unui echilibru dintre promptitudinea
justiţiei şi calitatea ei pentru a nu leza nici una din aceste două laturi. Dar unicul
mijloc de a asigura acest echilibru este tehnica legislativă folosită cu măiestrie de
legiuitor.
Prin urmare există mai multe categorii de căi de atac:
A. Căi de atac ordinare şi extraordinare de atac. La baza acestei
clasificări stă criteriul condiţiilor de exercitare a căilor de atac. Deosebirea constă
în faptul că pentru exercitarea căilor de atac ordinare nu există anumite condiţii
restrictive. Astfel pentru căile ordinare nu există careva condiţii în ce priveşte
persoanele cu drept de atac şi motivele exercitării căilor de atac. În schimb căile de

3
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001, p. 532.

10
atac extraordinare presupun existenţa unor motive expres prevăzute de lege şi
anumite restricţii în ce priveşte persoanele cu drept de atac.
În prezent legislaţia procesuală se referă la patru căi de atac: apelul, recursul
împotriva hotărîrilor pentru care nu este prevăzut apelul, recursul împotriva
deciziilor de apel, revizuirea.
Însuşi legiuitorul nu face distincţie expresă dintre căile de atac ordinare şi
extraordinare. Cu toate acestea în vechiul Cod de Procedură Civilă din 1964 se
făcea delimitare expresă şi în categoria căilor de atac ordinare intrau apelul şi
recursul, iar în categoria celor extraordinare legiuitorul includea contestaţia în
anulare, revizuirea hotărîrilor, demersul în interesul legii şi recursul în anulare.
Deşi putem spune că există anumite rezerve cu privire la recurs, în general
delimitarea ar fi corectă.
În prezent însă pentru a stabili în ce categorie intră una sau altă cale de atac
trebuie să ne referim la temeiurile atacării şi cercul persoanelor. Ceea ce putem
ferm spune este că apelul face parte din categoria căilor de atac ordinare, iar
recursul împotriva deciziilor instanţelor de apel şi revizuirea se includ în cadrul
categoriei de căi extraordinare de atac.
Anumite rezerve există în ceea ce priveşte recursul împotriva hotărîrilor
pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, deoarece pe de o parte este o
simplă cale de atac fiind prima pentru hotărîrile pronunţate pentru care nu este
prevăzut apelul, iar pe de altă parte legiuitorul descrie o serie de temeiuri pentru
care ar putea fi înaintat acest tip de recurs acestea fiind enumerate la articolele
400şi 409 ale CPC al RM.
B. Căi de atac de reformare şi căi de a tac de retractare. La baza acestui
tip de clasificare stă criteriul instanţei competente de a soluţiona exercitarea căii de
atac. Astfel în cazul căilor de atac de reformare este întotdeauna vorba de
competenţa unei instanţe superioare în soluţionarea căii de atac. În schimb cînd

11
vorbim de căile de atac de retractare atunci ele se soluţionează de aceiaşi instanţă
care a pronunţat hotărîrea.
În Republica Moldova conform CPC din 2003 calea de atac de retractare este
numai revizuirea, toate celelalte fiind de reformare. În schimb în legislaţia
procesual civilă veche mai exista o cale de atac de retractare şi anume contestaţia
în anulare, deoarece conform art.320 din CPC din 1964 competenţa aparţinea
instanţei care a pronunţat hotărîrea.
C. Căi de atac devolutive şi nedevolutive. Criteriul ce stă la baza acestei
clasificări este posibilitatea instanţei care examinează calea de atac de a trece sau
nu la o rejudecare a fondului.
În esenţă căile de atac devolutive presupun că la examinarea lor instanţa
purcede la o nouă examinare în fond repetînd judecarea din prima instanţă desigur
în limetele pretenţiilor înaintate de partea ce a atacat hotărîrea.
În schimb în cazul căilor de atac nedevolutive nu putem vorbi de o nouă
judecare a fondului, instanţa fiind doar un cenzor al legalităţii şi temeiniciei
hotărîrii neavînd posibilitatea de a reexamina fondul pricinii, de a administra
repetat probe.
În cadrul categoriei de căi de atac devolutive includem apelul, iar a celei de
căi de atac nedevolutive cele două tipuri de recursuri.
De menţionat că la analiza acestei clasificări nu subsumăm şi categoria căilor
de atac extraordinare, deoarece cum se afirmă în literatura de specialitate4 ele
ocupă un loc special necătînd la faptul că uneori presupun o rejudecare în fond.
D. Căi de atac comune şi speciale. Criteriul acestei clasificări are în vedere cui

i se acordă dreptul de a exercita calea de atac.


Astfel la calea de atac comună există un acces comun al participanţilor la
proces.

4
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001, p533.

12
În schimb căile de atac speciale sunt rezervate pentru un subiect special care
este unicul în drept de a exercita calea de atac respectivă.
În prezent legislaţia procesual civilă a Republicii Moldova nu prevede vre-o
cale da atac specială care ar fi rezervată strict vre-o unui subiect. O excepţie de la
aceasta ar fi doar exercitarea revizuirii în baza temeiul prevăzut la lit. j) al art. 449
care poate fi făcută numai de Procurorul General. Dar dacă să ne referim la
reglementările mai vechi şi anume CPC din 1964 atunci acolo putem vorbi despre
demersul în interesul legii şi recursul în interesul legii care reprezintă două căi de
atac speciale avînd ca subiect pe procurorul general în exclusivitate.
E. Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare. Această

deosebire se face în dependenţă de efectele pe care le produce declararea căii de


atac asupra executării imediate.
Astfel căile de atac suspensive presupun suspendarea executării silite a
hotărîrii pînă la soluţionarea ei, spre deosebire de căile de atac nesuspensive care
nu permit suspendarea executării.
În ce priveşte reglementările CPC al RM în categoria căilor de atac suspensive
de executare putem include fără echivoc apelul şi recursul împotriva hotărîrilor
pentru care nu e prevăzut apelul, în schimb cu anumite rezerve putem include
recursul împotriva deciziilor instanţei de apel, deoarece legea prevede că în
anumite cazuri, de exemplu strămutarea hotarelor, distrugerea plantaţiilor şi
semănăturilor, demolării de construcţii sau orice imobil, acest tip de recurs
suspendă executarea hotărîrii, în schimb în celelalte cazuri suspendarea poate fi
dispusă numai în cazul unei cauţiuni. Astfel sub aspectul efectului suspensiv
recursul împotriva deciziilor instanţei de apel ar fi o cale mixtă.
Revizuirea însă de regulă nu este suspensivă de executare cu toate că
legiuitorul oferă posibilitatea suspendării executării în cazul depunerii unei
cauţiuni.

13
Prin urmare analizînd categoriile căilor de atac şi criteriile de delimitare ne
dăm seama de imperativitatea cunoaşterii clasificărilor respective mai ales în
condiţiile multitudinii de căi de atac în sistemul de drept contemporan.
Sub aspectul temei prezentei lucrări analiza generală a căilor de atac şi
tipurilor de clasificări ne ajută să înţelegem mai bine locul revizuirii în cadrul
sistemului căilor de atac, astfel o concluzie primară care rezultă este că revizuirea
reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi de regulă
nesuspensivă de executare.

1.2. Revizuirea în cadrul căilor de atac


1.2.1. Istoricul şi evoluţia
Dacă să vorbim despre apariţia şi evoluţia revizuirii în cadrul căilor de atac
atunci este foarte greu de desluşit în adîncul veacurilor anumite momente ce ar
indica apariţia acestei instituţii.
De menţionat că dacă să vorbim de apariţia propriu zisă a instituţiei revizuirii
atunci ne dăm bine seama că ea este indisolubil legată de apariţia însăşi a ramurii
de drept procesual civil şi a instituţiei căilor de atac în general.
Dacă să facem referire la perioada antică atunci în general nu putem vorbi
despre ramura drept procesual civil. Astfel romanii nu făceau deosebire între ceea
ce numim noi drept material „jus” şi ceea ce numim noi drept procesual „actio”.
Pentru romani acestea erau indivizibile şi un drept nu putea să existe aparte în afara
tuturor acţiunilor pe care le făceau în faţa pretorului.5 Necătînd la aceia că romanii
nu foloseau în uz noţiunea de „ procesus” totuşi noţiunile de „judiciorum ordo”,
„legis actio” sau „per formularis litigatio” ne descriu faptul că exista o anumită
individualizare a însuşi procesului de apărare a unui drept într-un litigiu.

5
Салогибова Е. В., Римский гражданский процесс, 2 изд., М., 2002, p.38.

14
Mai mult decît atît evoluţia modalităţilor de apărare a unui drept într-o
anumită procedură de la „legis actio” la „ extra ordinem” ne arată că de facto la
romani exista proces civil, dar o deosebire a lui şi o teorie aparte nu exista.6
O atare ştiinţă ştiinţă a procesului civil devine de sine stătătoare datorită
glosatorilor şi postglosatorilor şi este marcată iniţial în sec.XIV, mai ales prin
numele lui Bartolus şi Baldus.
Totuşi instituţia căilor de atac apare înaintea însuşi a ştiinţei dreptului
procesual încă în dreptul roman.
În literatura de specialitate se menţionează că la etapa procedurii extraordinare
apare apelul ca modalitate de atac a hotărîrilor cu care partea nu era de acord.7
Dar nici în dreptul roman, nici în perioada renaşterii nu este cunoscută
instituţia revizuirii ca cale de atac de sine stătătoare şi mai mult ca atît ca o etapă a
procesului civil aparte. Revizuirea apare mult mai tîrziu fiind o invenţie a juriştilor
perioadei moderne.
Desigur instituţia revizuirii constituie o creaţie a juriştilor francezi şi apariţia
ei este marcată de celebra Ordonanţă din 1667 denumită „requete civile”. La
origini revizuirea consta în posibilitatea rejudecării unei pricini, dar era necesară o
autorizare specială de lege sub forma unei scrisori numită „lettre royale” cu forme
de „requete civile”. Dar aşa o formalitate a fost desfiinţată ulterior printr-o lege din
1790. În prezent în Franţa instituţia revizuirii poartă denumirea de „recours en
revision”.
Desigur în alte ţări revizuirea apare mult mai tîrziu şi la origini este în mare
parte inspirată din legislaţia franceză.
Astfel în spaţiul românesc primele menţiuni cu privire la revizuire apar sub
forma contestaţiei la executarea silită şi se numea „împiedicarea nemijlocită”, fiind
inspirată din legislaţia franceză. Realizarea acestei căi de atac de asemenea putea fi
obţinută numai în baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei.
6
Салогибова Е. В., Римский гражданский процесс, 2 изд., М., 2002, p. 78.
7
Салогибова Е. В., Римский гражданский процесс, 2 изд., М., 2002, p. 78.

15
În spaţiul rusesc cea mai apropiată reglementare asemănătoare cu revizuirea
apare în 1864 prin aşa numitul „Уcтав Граждансково судопроизводтсвта”. Dar
după cum se menţionează de autorii ruşi8 această instituţie fiind preluată din
dreptul francez avea două mari neajunsuri. În primul rînd nu erau expres
determinate temeiurile şi în al doilea rînd instanţa competentă de a soluţiona era
instanţa de apel şi nu instanţa ce a pronunţat hotărîrea.
Vorbind despre Republica Moldova ca unitate statală aparte în ce priveşte
reglementare revizuirii atunci menţionăm două etape în reglementarea ei :
1. Prima etapă începută odată cu aplicarea CPC din 1964 care prevedea în
titlul IV capitolul 37 art.331-335 instituţia revizuirii în sensul contemporan al ei
reglementînd aproape toate aspectele începînd cu temeiurile şi terminînd cu
împuternicirile instanţei de revizuire.
2. A doua etapă o considerăm începută odată cu adoptarea noului CPC în
2003 care de asemenea reglementează revizuirea în forma în care va fi analizată în
prezenta lucrare.

1.2.2. Particularităţile revizuirii


Analizînd revizuirea în cadrul căilor de atac şi pentru ai observa trăsăturile
definitorii considerăm necesar ai menţiona specificul acestei instituţii în ce priveşte
fiecare caracter al ei.
Un prim şi cel mai important caracter al revizuirii îl constituie caracterul
extraordinar al acestei căi de atac. Caracterul extraordinar rezultă în special
datorită existenţei motivelor expres prevăzute care fundamentează o cerere de
revizuire. Astfel art.449. din CPC al RM enumeră zece temeiuri pentru declararea
revizuirii:
a) instanţa judecătorească a depăşit, la pronunţarea hotărîrii, atribuţiile puterii
judecătoreşti;

8
Шакарян М.С., Гражданское процессуальное право, изд. Проспект, М., 2005, p.436.

16
b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la
proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea
pricinii;
c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care
nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
d) după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost
reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
e) prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile
martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori
falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;
f) s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei
pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
g) instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost
atrase în proces;
h) hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale într-o altă
cauză;
i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea
Constituţională;
j) Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental sau
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o
cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care consideră că prin
hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii
Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale;
k) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate

17
obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea
hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.
Caracterul extraordinar al revizuirii mai rezultă şi din obiectul ei şi anume
hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor.
Dacă să facem referire la legislaţia veche atunci conform reglementărilor CPC
din 1964 există o mare asemănare dintre revizuire şi contestaţie în anulare şi
anume sub câteva aspecte:
- Ca obiect de asemenea sunt tot hotărîrile irevocabile.
- Temeiurile sunt expres prevăzute de lege.
- Ca instanţă competentă vine instanţa care a emis hotărîrea.
Şi atunci unica distincţie care vine a deosebi aceste două instituţii în legislaţia
veche este tipul temeiurilor. Astfel contestaţia în anulare se întemeia în special pe
erori de ordin procedural în jurul cărora era construită întreaga înstituţie a
contestaţiei în anulare şi anume:
- Pricina a fost examinată în lipsa unei părţi sau a altui participant la proces
care nu a fost citat legal.
- Hotărîrea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţă.
Se vede că în reglementarea curentă legiuitorul a hotărît a se refuza de
contestaţia în anulare şi a lăsa o singură cale de atac de retractare care are ca obiect
hotărîrea judecătorească.
O altă particularitate a revizuirii este de a fi o cale de retractare. Şi aceasta
anume din cauză că toate împuternicirile asupra soluţionării pretenţiilor întemeiate
legal cad asupra instanţei care a soluţionat fondul cauzei şi nu asupra unei instanţe
superioare. De menţionat că competenţa se acordă în exclusivitate instanţei care s-a
pronunţat nemijlocit asupra fondului, aceasta deoarece este unica şi ultima
responsabilă de hotărîrea definitivă şi competentă a rejudeca, deoarece numai ea se
va considera pe drept instanţa care ultima a judecat pricina.

18
Revizuirea pe lîngă toate reprezintă o cale nesuspensivă de executare. Aceasta
este regula generală care şi permite includerea revizuirii în categoria acestor căi de
atac. Dar legiuitorul a prevăzut şi excepţia de la regulă şi anume conform art. 451
al.5 „instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei
revizuire se cere dacă partea va depune o cauţiune în condiţiile legii”. Dar aceasta
desigur nu schimbă caracterul de cale de atac nesuspensivă de executare.
În doctrină9 se consideră că o particularitate importanţă a revizuirii este faptul
că retractarea unei hotărîri se poate obţine numai pentru greşeli involuntare
săvîrşite de instanţă în raport cu starea de fapt reală. Am fi de acord cu această
afirmaţie, dar la general vorbind ea nu este deplină, altfel unde am stabili aşa
temeiuri ca săvîrşirea de către judecător a unei infracţiuni în legătură cu cauza,
falsificarea probelor etc.. În mare parte afirmaţia de mai sus este doar o parte care
caracterizează doar o regulă mult mai largă ce şi constituie esenţa revizuirii în
ipostaza ei clasică. Conform acestei reguli ceea ce ţine de esenţa revizuirii este
posibilitatea retractării unor hotărîri definitive şi irevocabile datorită apariţiei unor
circumstanţe ivite ulterior emiterii hotărîrii, la luarea în considerare a cărora se
schimbă starea de fapt pe care s-a bazat instanţa în hotărîrea sa. Dar faptul că
aceste circumstanţe sunt rezultatul unei acţiuni involuntare sau ilicite nu are
importanţă pentru rolul lor final de a schimba starea de fapt şi a determina acel fapt
că prin hotărîre s-a interpretat eronat starea de fapt şi eronat au fost determinate
drepturile şi obligaţiile părţilor.

1.2.3. Principiile exercitării revizuirii


În doctrina procesual civilă se observă o tendinţă de a circumscrie anumite
principii generale care ar direcţiona exercitarea căilor de atac. În general aceasta ar
fi o tendinţă bine venită în măsura în care ar stabili acele reguli generale de la care

9
Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001, p.627.

19
să nu să se admită abateri în procesul realizării dreptului şi mai mult decît atît în
procesul elaborării de noi norme.
Reieşind din principiile generale ale dreptului şi luînd în considerare
principiile dreptului procesual civil putem să determinăm acele reguli generale care
ar guverna exercitarea revizuirii. Astfel putem menţiona următoarele principii :
1. Principiul legalităţii exercitării revizuirii – reieşind din acest principiu
revizuirea poate fi folosită numai în cazul în care este prevăzut de lege şi în
condiţiile propriu zise exercitării ei. Aici putem menţiona că acest principiu se
răsfrânge atît asupra obiectului asupra căruia poate fi exercitată revizuirea, cît şi
asupra temeiurilor din motivul cărora ea poate fi pornită. Prin orice nerespectare a
principiului legalităţii exercitării revizuirii ar duce la imposibilitatea realizării
legale a ei şi obţinerii unui rezultat legal.
2. Principiul respectării ierarhiei căilor de atac în realizarea revizuirii. Acest
principiu rezultă însăşi din sistemul de organizare a instanţelor judecătoreşti şi a
sistemului căilor de atac. Astfel conform acestui principiu nu pot fi exercitate căile
de atac extraordinare dacă nu s-au exercitat cele ordinare sau nu pot fi exercitate
concomitent mai multe căi de atac atît ordinare, cît şi extraordinare. Prin urmare
revizuirea poate fi exercitată numai după epuizarea căilor de atac ordinare şi numai
în cazul existenţei temeiurilor prevăzute de lege pentru rejudecarea unor hotărîri
irevocabile.
3. Principiul unicităţii de a folosi o cale de atac. Conform acestuia una şi
aceiaşi cale de atac pe aceiaşi hotărîre poate fi realizată numai o singură dată. Deşi
în cazul revizuirii acest principiu prezintă un anumit specific şi ar trebui să sune
astfel „unicitatea dreptului de a folosi revizuirea pentru unu şi acelaşi temei”.
Aceasta deoarece temeiurile revizuirii au un specific şi anume ele există la
momentul judecării, dar devin cunoscute numai ulterior. Astfel dacă să vorbim
despre exercitarea succesivă a revizuirii pe acelaşi temei atunci aceasta este contrar

20
principiului sus menţionat, dar dacă ulterior exercitării revizuirii apare un alt temei
atunci problema revizuirii apare din nou.
4. Principiul disponibilităţii exercitării revizuirii. Astfel reieşind din
principiile generale ale dreptului procesual civil persoana este liberă de a alege
exercitarea revizuirii pe o circumstanţă nou apărută, acesta deoarece ea nu poate fi
impusă la repararea unui drept sau interes legitim.
Alţi autori10 mai menţionează aşa principii ca existenţa unei hotărîri
susceptibile de a fi supuse revizuirii şi egalitatea exercitării revizuirii.

1.3. Elementele revizuirii


1.3.1. Obiectul revizuirii
Prin obiectul revizuirii înţelegem acele acte jurisdicţionale ale instanţei
judecătoreşti care pot, la dispoziţia subiectului revizuirii, fi supuse unei noi
rejudecări.
Conform art.446 al CPC pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi
deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti. Prin urmare de esenţa
revizuirii ţin acele acte jurisdicţionale ale instanţelor judecătoreşti faţă de care nu
pot fi exercitate alte căi de atac legale în pofida faptului că sunt irevocabile şi legea
nu admite revenirea asupra lor conform principiului puterii lucrului judecat. Deci
de esenţa obiectului revizuirii ţine irevocabilitatea actului şi tot de aceasta este
legat şi caracterul extraordinar al revizuirii. Aceasta deoarece numai o cale de atac
extraordinară şi numai în condiţiile temeiurilor expres prevăzut poate să încalce
efectele esenţiale ale unei hotărîri judecătoreşti irevocabile pe care de fapt se şi
bazează întreaga autoritate a sistemului judecătoresc.

10
Coban I., Principii de exercitare a revizuirii hotărârilor judecătoreşti irevocabile //Revista Naţională de Drept
8/40, 2005

21
Odată declarată şi devenită irevocabilă hotărîrea judecătorească prezintă cinci
efecte de bază care şi favorizează autoritatea şi unicitatea de competenţă a
sistemului judecătoresc:
- Incontestabilitatea
- Obligativitatea
- Executorialitatea
- Exclusivitatea
- Prejudiciabilitatea
Prin urmare aceste cinci efecte şi constituie garanţia pentru persoane că o dată
adresîndu-se în instanţa de judecată pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale
ele vor beneficia în totalitate de autoritatea şi puterea actelor de jurisdicţie a
instanţelor de judecată.
Primul efect se referă la imposibilatea atacării, adică odată ce hotărîrea de
judecată devine definitivă şi irevocabilă asupra cauzei date se pune punct şi este
imposibil de a mai reveni asupra litigului soluţionat prin aceasta în viitor. Efectul
respectiv crează pentru justiţiabili o stare de siguranţă şi încredere în autoritatea
instanţelor de judecată şi hotărîrilor acesteia.
Al doilea efect vine a garanta realizarea drepturilor şi apărarea intereselor
stabilite prin hotărîrea judecător4ească deoarece ea devine obligatorie şi produce
efecte juridice pentru orice pentru orice subiect de drept.
Al treilea efect presupune posibilitatea executării de facto a hotărîrii
judecătoreşti prin urmare odată atribuind anumite drepturi sau obligaţii hotărîrea
judecătorească devine mijloc şi garant al executării acestora.
Al patrulea efect presupune imposibilitatea unei noi adresă în instanţa de
judecată pentru soluţionarea aceluiaş litigiu. Odata stabilind circumstanţele pe
cauza data înstanţa nu poate să revine încă o dată asupra proprie poziţii deja
expuse. Acest efect împreună cu cel de incontestabilitate vine a ridica şi mai mult

22
siguranţa subiecţilor de drept asupra stabilităţii realizării drepturilor şi apărării
intereselor.
Al cincilea efect ridică şi mai mult autoritatea instaţelor de judecată şi susţine
încă o data autorittea lucrului judecat, adică odată fiind adoptată ea ţine loc de
adevăr „rei indicata pro veritale acceptur”,11 deoarece nu există vre-o îndoială în
competenţa şi soluţionarea corectă făcută de instanţa de judecată şi lucrurile odată
dovedite nu cer a fi probate din nou ele fiind deja demonstrate.
Prin urmare odată devenite irevocabile hotărîrăle judecătoreşti produc toate
efectele numite mai sus şi de fapt nu ar mai trebui să existe vre-o revenire asupra ei
căci aceasta ar încălca toate principiile pe care ea se bazează. Dar o asemenea
posibilitate există şi ea este extraordinară şi anume revizuirea, care reprezintă acea
excepţie de la toate efectele unei hotărîri judecătoreşti, care pune la îndoială însăşi
puterea doveditoare a hotărîrii judecătoreşti, care permite a reveni asupra unei
hotărîri judecătoreşti printr-o nouă rejudecare.
Această posibilitate a revizuirii rezultă însuşi din esenţa temeiurilor ei şi
anume acele circumstanţe care au existat la momentul soluţionării, dar au devenit
cunoscute doar ulterior şi prin aceasta punînd la îndoială întreaga interpretare a
situaţiei de fapt făcută de instanţă şi permiţînd excepţii de la efectele hotărîrii
judecătoreşti, deoarece apare problema unor principii mai majore şi anume
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor care nu trebuie să sufere pe
motivul erorilor comise de instanţă prin greşita interpretare a situaţiei de fapt
necătînd la aceea că aceasta nu îi este imputabilă.
Respectiv atît în doctrină,12 cît şi în legislaţie este unanim este recunoscută
existenţa excepţiilor de la efectele hotărîrilor judecătoreşti şi faptul că acesta efecte
depind direct de acele circumstanţe care pot apărea sau se pot schimba şi prin
aceasta determină schimbarea situaţiei de fapt preexistente şi faptelor interpretate
greşit de instanţa de judecată.
11
Tăbîrcă Mihaela, Excepţii procesuale în procesul civil, Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 229.
12
Tăbîrcă Mihaela, Excepţii procesuale în procesul civil, Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 230.

23
Referindu-ne la obiectul revizuirii trebuie să menţionăm că există şi anumite
momente specifice, astfel există încheieri irevocabile care conform legii nu pot fi
atacate cu nici o cale de atac, deci şi prin revizuire la fel nu pot fi atacate şi aici se
respectă întocmai efectele actelor de jurisdicţie a instanţelor de judecată.

1.3.2. Subiectele revizuirii


Subiectele revizuirii reprezintă acele persoane în dispoziţia cărora legea
acordă dreptul de a cere revizuirea unor hotărîri, decizii, încheieri irevocabile ale
tuturor instanţelor de judecată.
Datorită aspectului de cale extraordinară de atac revizuirea presupune
existenţa unor categorii aparte de subiecţi în limitele expres prevăzute de lege.
Astfel conform art.447 CPC sunt în drept să ceară rejudecarea fondului unei
cauze:
1. părţile şi alţi participanţi la proces
2. persoanele care nu au fost atrase la proces, dar sunt lezate în drepturi prin
hotărîrea judecătorească sau decizia emisă
3. procurorul general, în cazurile prevăzute la art.449 lit.j. la propunerea
agentului guvernamental.
Din cele prevăzute de CPC putem spune că revizuirea vine a fi în mare parte o
cale de atac comună, deoarece legea prevede dreptul exercitării revizuirii pentru
orice participant la proces.
Pe de altă parte revizuirea prezintă şi anumite particularităţi ale căii de atac
speciale. Astfel pentru anumite categorii de temeiuri legea prevede în exclusivitate
un subiect special, ca de exemplu Procurorul General pentru temeiul prevăzut la
art.449 lit j) şi anume atunci cînd Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de
Agentul guvernamental sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o
procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care

24
consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de
Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Deci în prima categorie de subiecte legea include părţile şi alţi participanţi ai
proceului civil.
Părţile în proces sunt reclamantul şi pîrîtul, adică orice persoană fizică şi
juridică prezumată la momentul intentării procesului ca subiect al raportului
material litigios. Prin urmare este şi normal ca părţile să aibă drept la declararea
revizuirii, deoarece ele sunt cei asupra cărora în primul rînd se pot răsfrînge erorile
apărute pe parcursul procesului şi dovedite prin circumstanţe sau fapte ulterior
apărute.
Ca participanţi la proces în afară de părţi mai sunt consideraţi intervenienţii,
reprezentanţii, procurorul, persoanele care în condiţiile legii acţionează în interesul
altora şi persoanele care depun concluzii în apărarea drepturilor şi intereselor altor
persoane, precum şi persoana interesată în ce priveşte procedura specială.
De menţionat ca în privinţa reprezentanţilor ca subiecţi ai revizuirii există
anumite rezerve şi acestea se referă în special la legitimarea calităţii lor, astfel
pentru a avea dreptul de a solicita revizuireea hotărîrii este necesar ca acest drept
să fie expres prevăzut în împuternicirile sale conform art. 81 al CPC al RM.
Procurorul ca participant la proces de asemenea are dreptul de a exercita cale
revizuirii, pentru aceasta este necesar ca iniţial să fi participat în fond. Aceiaşi
condiţie este prevăzută şi în cadrul autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor
care acţionează în interesul altor persoane.
Deci pentru a exista legitimitatea atacării în calitate de participant persoana
trebuie să fie unul din participanţii numiţi mai sus pentru a se include în categoria
subiectelor cu dreptul de a folosi calea de atac revizuirea.
A doua categorie de subiecţi sunt persoanele care nu au participat la proces,
dar în privinţa drepturilor şi obligaţiilor cărora s-a pronunţat instanţa prin hotărîrea

25
emisă. Această categorie de subiecţi prezintă o anumită problematică în ce priveşte
în general includerea lor în subiecţii ce pot ataca hotărîrea judecătorească cu
revizuire.
Reeşind din specificul acestei categorii rezultă că temeiul în baza căruia apare
dreptul de atacare cu revizuire este faptul pronunţării prin hotărîrea judecătorească
asupra drepturilor şi obligaţiilor lor fără a lua în considerare necesitatea participării
lor legale şi respectiv încălcarea drepturilor lor procesuale şi interpretarea
unilaterală şi abuzivă a situaţiei de fapt.
Din cele spuse rezultă fără nici o îndoială că aceste persoane au dreptul de a
ataca hotărîrea, dar nu este clară includerea lor şi a temeiului respectiv în instituţia
revizuirii, cauza neclarităţii este de fapt existenţa deja a posibilităţii de atac cu o
cale ordinară de apel sau recurs.
Unii ar încerca a contrazice prin faptul că la revizuire sunt doar hotărîri
irevocabile, dar atunci se uită de reglementările legale. Luînd în comparaţie de
exemplu recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu e prevăzut
apelul şi revizuire şi comparînd prevederile art.400 al.(3), art.402 al(3) cu art.449
lit.g, art.450 lit. a, atunci unica deosebire sete termenul de exercitare a căii de atac
la recurs este de 15 zile de la momentul aflării despre hotărîrea judecătorească şi la
revizuire de 3 luni de la momentul aflării despre hotărîrea judecătorească. O atare
situaţie poate fi interpretată în două moduri.
În primul rînd putem afirma că legiuitorul a comis o lacună prin includerea
temeiului de la art44 lit.g la revizuire.
Sau putem interpreta în sensul că legiuitorul prin includerea temeiului de la
art.449 lit.g la revizuire a mai acordat un mijloc procesual pentru apărare pentru
categoria respectivă de persoane în cazul omiterii termenului de 15 zile. Dar şi aici
există un moment specific, căci dacă termenul a fost omis întemeiat atunci
persoana va putea cere restabilirea în termen, iar dacă persoana a neglijat termenul

26
neavînd interes atunci nu există nici o garanţie că el se va încadra în cel de-al
doilea termen de trei luni pentru revizuire.
Şi o ultimă categorie de subiecţi o reprezintă în exclusivitatea Procurorul
General care este unicul competent la propunerea Agentului guvernamental de a
cere revizuirea în cazul cînd CEDO a derulat o procedură amiabilă într-o cauză
unde ca parte figura Guvernul RM, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a
încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM sau de CEDO.

Capitolul II
Sistemul căilor de revizuire

2.1. Noţiuni introductive. Problematica generală a temeiurilor revizuirii


Reeşind din faptul că revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară rezultă
că analiza temeiurilor acesteia ţine însăşi de înţelegerea revizuirii ca instituţie de
sine stătătoare.
Temeiurile revizuirii reprezintă o particularitate esenţială care le deosebeşte
de temeiurile altor căi de atac. Şi anume dacă să ne referim la temeiurile clasice
specifice revizuirii atunci ele se deosebesc prin aceea că conţin în sine

27
circumstanţele care au preexistat momentului emiterii hotărîrii, dar au devenit
cunoscute doar ulterior. Acestea sunt şi faptele propriu zise ce au fost aflate
ulterior, şi faptele care au fost stabilite printr-o hotărîre definitivă, şi faptul anulării
unor acte ce au stat la baza hotărîrii etc..
Prin urmare în sensul clasic temeiurile de revizuire descriu acele circumstanţe
care existau la momentul emiterii hotărîrii, care au o importanţă exclusivă pentru
soluţionarea cauzei, dar care devin cunoscute doar ulterior emiterii hotărîrii
deoarece nici instanţa, nici participanţii nu le-au cunoscut, nici nu le-au putut
cunoaşte la momentul soluţionării cauzei.
De menţionat că trebuie să facem deosebire dintre sensul clasic al termenului
de revizuire ca temeiuri ce descriu în esenţă circumstanţele existente, dar
cunoscute ulterior şi temeiul propriu-zis care se numeşte „au devenit cunoscute
fapte sau circumstanţe esenţiale pentru cauză care nu au fost şi nici nu au putut fi
cunoscute la momentul soluţionării cauzei”, care reprezintă doar unul din temeiuri
şi are aceiaşi caracteristică ca şi toate temeiurile clasice şi descriu circumstanţele
existente, dar cunoscute ulterior.
De asemenea trebuie să reţinem că necesitatea deosebirii temeiurilor revizuirii
în sensul clasic apare deoarece legiuitorul adesea include o serie de temeiuri
nespecifice revizuirii, care aparţin altor căi de atac şi sunt improprii prin
inaplicabilitatea lor reieşind din temeiurile generale.
Astfel analizînd temeiurile revizuirii reţinem că ele pot fi împărţite în două
categorii:
1. temeiuri specifice revizuirii
2. temeiuri nespecifice revizuirii.
A. Temeiurile specifice revizuirii se caracterizează prin aceea că au
fundamentat instituţia revizuirii ca fază de sine stătătoare a procesului civil şi cale
de atac extraordinară. Temeiurile specifice descriu acele circumstanţe care au
importanţă esenţială la determinarea stării de fapt şi de drept care au preexistat

28
emiterii hotărîrii, dar au fost cunoscute doar ulterior pe motivul necunoaşterii sau
imposibilităţii cunoaşterii acestora.
Deci esenţial pentru înţelegerea temeiurilor specifice apare necesitatea
înţelegerii conceptului de „circumstanţe devenite ulterior cunoscute”.
În literatura de specialitate, mai ales cea rusească, se acordă o atenţie
deosebită definirii conceptului de „circumstanţe devenite ulterior cunoscute”,
aceasta datorîndu-se şi faptului că în legislaţia procesual civilă rusească încă găsim
instituţia revizuirii în forma ei clasică fără includerea unor temeiuri nespecifice
revizuirii.
Astfel autorii ruşi definesc „circumstanţele devenite ulterior cunoscute” în
felul următor:
În viziunea lui M.C. Treuşnicov13 acestea reprezintă acele fapte juridice care
existau la momentul soluţionării cauzei şi aveau importanţă asupra soluţionării
acesteia, care nu au putut fi cunoscute nici părţilor, nici instanţei.
M.S. Şacarean14 defineşte circumstanţele devenite ulterior cunoscute ca fapte
juridice care nu au fost şi nici nu puteau fi cunoscute persoanelor ce au prezentat
cererea în instanţa de judecată, care existau la momentul soluţionării cauzei şi care
pun la îndoială soluţiile făcute de instanţă.
A.A. Vlasov15 le defineşte într-o formă succintă ca fiind fapte juridice
existente la momentul soluţionării cauzei cu o importanţă esenţială pentru cauză
care nu au fost şi nici nu puteau fi cunoscute părţilor.
Necătînd la diferitele formulări toate noţiunile descriu trăsăturile esenţiale ale
circumstanţelor devenite ulterior cunoscute şi anume:
1. Pot fi numai fapte juridice. Adică acele acţiuni sau evenimente de care
depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor.
Aici nu trebuie de confundat cu probele nou apărute, care sunt doar mijloace

13
Треушников М.К., Гражданский процесс, Москва, 2000, p. 481.
14
Шакарян М.С., Гражданское процессуальное право, изд. Проспект, М., 2005, p. 437.
15
Власов А.А., Гражданское процессуальное право, изд. ТК, М., 2004, p. 374.

29
procedurale noi de administrare a faptelor care existau la momentul soluţionării şi
au fost cunoscute tot la momentul soluţionării cauzei.
2. Trebuie să existe la momentul soluţionării cauzei. Aceasta este o
trăsătură esenţială deoarece deşi ele nu sunt cunoscute totuşi ele trebuie să existe
pentru a influenţa starea de fapt, altfel ele n-ar fi influenţat starea la momentul
soluţionării şi nu ar pune sub îndoială hotărîrea instanţei de judecată. De menţionat
că trebuie să deosebim faptele nou apărute ulterior, cît şi aflate ulterior soluţionării
cauzei acestea nefiind temei pentru revizuire căci nu au avut o influenţă esenţială,
dar au schimbat doar ulterior situaţia elr fiind temei pentru o nouă cerere.
3. Trebuie să nu fie şi nici să nu putut fi cunoscute de instanţă sau
participanţi la momentul soluţionării cauzei.
4. Trebuie să aibă importanţă esenţială pentru soluţionarea cauzei astfel
încît la luarea lor în considerare să aibă loc o schimbare a situaţiei de fapt ce
generează şi schimbarea situaţiei de drept interpretată de instanţă.
Deci temeiurile specifice sunt:
1. s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre
participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în
legătură cu judecarea pricinii;
2. au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale
pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
3. prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase
depoziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea,
fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîrea;
4. s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti sau hotărîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
5. a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea
Constituţională;

30
6. Guvernul Republicii Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental
sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului a iniţiat o procedură
amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova, care
consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut
de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a
drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana
interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin
parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.

B. Temeiuri nespecifice sunt acele temeiuri sunt acele temeiuri care au


fost artificial incluse de legiuitor prin neglijarea interpretării sistemice a normelor
procesual civile şi a esenţei instituţiei revizuirii.
Cel mai des în calitate de temeiuri nespecifice apar acele temeiuri care descriu
anumite erori de ordin procedural comise de instanţa de judecată care sunt
specifice mai mult altor căi de atac, de exemplu recursului. Sau adesea din temeiuri
nespecifice sunt incluse temeiuri identice cu temeiuri identice din cadrul altor căi
de atac care le dublează creînd o lacună în aplicarea corectă a normelor procesual
civile.
În prezent în calitate de temeiuri nespecifice revizuirii reglementate în
legislaţie sunt:
1. instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
2. după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost
reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
3. instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor
care nu au fost atrase în proces;

31
4. hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale
într-o altă cauză;

Temeiuri specifice
2.2.1. S-a constatat prin sentinţa penală irevocabilă că unul din
participanţii la proces sau unul din judecători a comis o infracţiune în
legătură cu judecarea pricinii.
Acest temei reprezintă unul dintre temeiurile clasice a revizuirii şi prezintă
toate particularităţile specifice:
1. Există la momentul soluţionării pricinii
2. Influenţează la judecarea cauzei
3. S-a aflat ulterior despre aceasta ceea ce a şi dus la constatarea faptului ca
hotărîrea judecătoreasca numai corespunde condiţiilor de temeinicie şi/sau
legalitate.
Deci pentru înţelegerea temeiului dat trebuie de stabilit:
1) ce acte de procedură penală cad sub incidenţa sentinţei penale şi cînd ele
devin irevocabile.
2) care sunt fapte incriminate de legea penală ce pot fi comise de participanţii
la proces sau subiecţi.
Conform art. 384 CPC al RM sentinţa judecătorească este actul prin care
instanţa judecătorească hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului şi poate fi
de condamnare, de achitare sau de încetare. Legiuitorul stabileşte ce sentinţe
penale să fie irevocabilă, deoarece este necesar pronunţarea fără echivoc asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, avînd în vedere aplicabilitatea
principiului prezumţiei nevinovăţiei.
Ca atare din formularea temeiului dat şi interpretarea normelor procesual
penale rezultă că pentru existenţa acestui temei trebuie să existe o faptă penală

32
incriminată a cărei subiect este un participant la proces sau este judecătorul în
privinţa căreia s-a emis o sentinţă penală care a rămas irevocabilă.
De aceea este necesar de a cunoaşte cînd sentinţele penale devin irevocabile
pentru a aplica corect acest temei. Astfel conform art.466 din CPP al RM sentinţa
primei instanţe şi hotărîrea instanţei de recurs împotriva sentinţei pe cauzele pe
care legea nu prevede calea de atac apelul rămase irevocabile din data rămînerii
definitive, iar hotărîrea instanţei de recurs împotriva deciziei instanţei de apel
devin irevocabile din momemtul pronunţării.
Respectiv la cererea de revizuire pe acest temei trebuie să fie prezentă o
sentinţă penală care a devenit irevocabilă conform legislaţiei procesual penale.
Dar o a doua condiţie este ca sentinţa să fie emisă pe o cauză penală deschisă în
privinţa infracţiunii săvîrşite de un participant la proces sau de judecător în
legătură cu pricina.
Astfel trebuie de stabilit care anume infracţiuni vor fi considerate ca săvîrşite
în legătură cu judecarea pricinii şi vor avea ca subiecte participanţii la proces sau
judecătorul.
Referindu-ne la Codul Penal al RM putem menţiona următoarele:
1. pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrar legii

(art.307).
2. constrîngerea de a face declaraţii (art.309).

3. tortura (art.309/1).

4. falsificarea probelor (art.310).

5. constrîngerea de a face declaraţii mincinoase, concluzii false sau traduceri

incorecte ori de ase eschiva de la aceste obligaţii (314).


Prin urmare la înaintare cererii de revizuire pa acest temei trebuie să existe
una din componentele de infracţiuni mai sus enumerate, deoarece numai acestea se
produc în legătură cu judecarea pricinii, iar subiecţii pot fi participanţii la proces
sau judecătorul.

33
De asemenea trebuie de menţionat că în practică pot să apară situaţii care să
împiedice pornirea sau continuarea procesului penal ca de exemplu decesul
făptuitorului, amnistia, prescripţia. Şi respectiv în teorie se ridică problema de a
cunoaşte dacă petiţionarul mai are posibilitatea de a acţiona în ordinea revizuirii.
Răspunsul pozitiv a prevalat în doctrină şi aceasta este motivat de faptul că dacă s-
ar admite situaţia contrară atunci ar însemna că erorile judiciare, a căror înlăturare
se urmăreşte ar rămîne în fiinţă.
Dar pentru a soluţiona aceasta înseamnă că soluţionarea revizuirii este
condiţionată de o constatare prealabilă a săvîrşirii unei infracţiuni în legătură cu
pricina.
De fapt o soluţie univocă în această privinţă nu există. Doctrina română
consideră că o atare constatare trebuie să se facă pe cale incidentală chiar de către
instanţa sesizată cu cererea de revizuire.

2.2.2. Au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale


pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior.
Acesta de asemenea reprezintă in temei specific, deoarece mai mult decît
celelate descrie particularităţile specifice acestora:
- Sunt fapte juridice.
- Există la momentul soluţionării pricinii.
- Se află ulterior soluţionării pricinii şi nu pot fi cunoscute iniţial.
- Au importanţă esenţială pentru soluţionarea pricinii.
Prin urmare pentru înţelegerea acestui temei el trebuie analizat sub aspectele
acestor patru particularităţi:
1. Pot fi numai fapte juridice. Adică acele acţiuni sau evenimente de care
depinde naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor.
Aici nu trebuie de confundat cu probele nou apărute, care sunt doar mijloace

34
procedurale noi de administrare a faptelor care existau la momentul soluţionării şi
au fost cunoscute tot la momentul soluţionării cauzei.
2. Trebuie să existe la momentul soluţionării cauzei. Aceasta este o trăsătură
esenţială deoarece deşi ele nu sunt cunoscute totuşi ele trebuie să existe pentru a
influenţa starea de fapt, altfel ele n-ar fi influenţat starea la momentul soluţionării
şi nu ar pune sub îndoială hotărîrea instanţei de judecată. De menţionat că trebuie
să deosebim faptele nou apărute ulterior, cît şi aflate ulterior soluţionării cauzei
acestea nefiind temei pentru revizuire căci nu au avut o influenţă esenţială, dar au
schimbat doar ulterior situaţia elr fiind temei pentru o nouă cerere.
3. Trebuie să nu fie şi nici să nu putut fi cunoscute de instanţă sau participanţi
la momentul soluţionării cauzei.
4. Trebuie să aibă importanţă esenţială pentru soluţionarea cauzei astfel încît
la luarea lor în considerare să aibă loc o schimbare a situaţiei de fapt ce generează
şi schimbarea situaţiei de drept interpretată de instanţă.

2.2.3. Prin sentinţa penală irevocabilă au fost declarate mincinoase


depoziţiile martorului, fals raportul de expertiză, incorectă traducerea, fals
înscrisul sau proba materială în al cărei temei s-a emis hotărîrea.
Deci din formularea dată şi din interpretarea legislaţiei penale şi procesual
penale rezultă că pentru existenţa acestui temei trebuie să existe fapte incriminate
penal ar căror subiect sunt martorul expertul, interpretul sau un participant la
proces în privinţa cărora s-a emis sentinţa penală irevocabil.
Deci pentru înţelegerea acestui temei trebuie să cunoaştem:
1. cînd sentinţa penală se consideră irevocabilă
2. care sunt categoriile de infracţiuni a căror subiect special pot fi martorii,
expertul, interpretul şi prin care se declară fals înscrisul sau proba materială.
Conform art. 384 CPC al RM sentinţa judecătorească este actul prin care
instanţa judecătorească hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului şi poate fi

35
de condamnare, de achitare sau de încetare. Legiuitorul stabileşte ce sentinţe
penale să fie irevocabile, deoarece este necesar pronunţarea fără echivoc asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, avînd în vedere aplicabilitatea
principiului prezumţiei nevinovăţiei.
Ca atare din formularea temeiului dat şi interpretarea normelor procesual
penale rezultă că pentru existenţa acestui temei trebuie să existe o faptă penală
incriminată a cărei subiect este un participant la proces sau este judecătorul în
privinţa căreia s-a emis o sentinţă penală care a rămas irevocabilă.
De aceea este necesar de a cunoaşte cînd sentinţele penale devin irevocabile
pentru a aplica corect acest temei. Astfel conform art.466 din CPP al RM sentinţa
primei instanţe şi hotărîrea instanţei de recurs împotriva sentinţei pe cauzele pe
care legea nu prevede calea de atac apelul rămase irevocabile din data rămînerii
definitive, iar hotărîrea instanţei de recurs împotriva deciziei instanţei de apel
devin irevocabile din momemtul pronunţării.
Respectiv la cererea de revizuire pe acest temei trebuie să fie prezentă o
sentinţă penală care a devenit irevocabilă conform legislaţiei procesual penale. Dar
o a doua condiţie este ca sentinţa să fie emisă pe o cauză penală deschisă în
privinţa infracţiunii săvîrşite de un participant la proces sau de judecător în
legătură cu pricina.
Astfel trebuie de stabilit care anume infracţiuni vor fi considerate ca săvîrşite
în legătură cu judecarea pricinii şi vor avea ca subiecte participanţii la proces sau
judecătorul.
Referindu-ne la Codul Penal al RM putem menţiona următoarele:
1) declaraţii mincinoase, concluzii false, traduceri incorecte (art. 312)
2) falsificarea probelor (art.310)
De asemenea trebuie de menţionat că în practică pot să apară situaţii care să
împiedice pornirea sau continuarea procesului penal ca de exemplu decesul
făptuitorului, amnistia, prescripţia. Şi respectiv în teorie se ridică problema de a

36
cunoaşte dacă petiţionarul mai are posibilitatea de a acţiona în ordinea revizuirii.
Răspunsul pozitiv a prevalat în doctrină şi aceasta este motivat de faptul că dacă s-
ar admite situaţia contrară atunci ar însemna că erorile judiciare, a căror înlăturare
se urmăreşte ar rămîne în fiinţă.
Dar pentru a soluţiona aceasta înseamnă că soluţionarea revizuirii este
condiţionată de o constatare prealabilă a săvîrşirii unei infracţiuni în legătură cu
pricina.
De fapt o soluţie univocă în această privinţă nu există. Doctrina română
consideră că o către constatare trebuie să se facă pe cale incidentală, chiar de către
instanţa sesizată cu cererea de revizuire.

2.2.4. S-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei
judecătoreşti sau hotărîrea sau decizia unui alt organ care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căreia revizuire se solicită.
Temeiul dat reprezintă un specific aparte care constă în faptul că schimbării
ulterioare a situaţiei existente la momentul pronunţării hotărîrii prin aceea că au
fost anulate actele de dispoziţie a instanţei sau actele de dispoziţia altor organe ce
au servit ca temei pentru emiterea hotărîrii.
Deci suntem în prezenţa apariţiei ulterioare a anumitor circumstanţe ce duc la
afectarea valabilităţii hotărîrii pronunţate.
Temeiul dat practic este compus din două părţi:
1) Anularea sau modificarea hotărîrii, sentinţei, deciziei instanţei de
judecată ce a servit ca temei la pronunţarea hotărîrii.
2) Anularea sau modificarea hotărîrii sau deciziei altui organ care a servit
ca temei pentru emiterea hotărîrii.
Atît în primul, cît şi în al doilea caz ne aflăm în prezenţa actelor de
dispoziţie ori a instanţei judecătoreşti ori a organului administrativ care duc la
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor persoanei.

37
Respectiv în prima parte a descrierii temeiului ne aflăm în prezenţa actelor
de dispoziţie a instanţelor de judecată şi aici legiuitorul le enumeră expres:
hotărîre, sentinţă, decizie, adică acele acte emise ori în procedura civilă ori în
procedura penală de instanţa de fond sau de instanţa ce judecă vre-o cale de atac.
Respectiv problema ce apare este stabilirea situaţiei cînd aceste acte servesc
ca temei pentru pronunţarea hotărîrii şi de ce anularea sau modificarea trebuie să
ducă la necesitatea revizuirii.
Teoria probelor ne spune că o categorie aparte ce nu trebuie a fi dovedite
sunt faptele prejudicial stabilite (stabilită prin hotărîre definitivă sau irevocabilă
într-o pricină în care au participat aceleaşi persoane) şi faptele stabilita printr-o
sentinţă definitivă într-o cauză penală. Prin urmare hotărîrea, sentinţa, decizia
servesc ca temei pentru emiterea hotărîrii în măsura în care denumirea faptei din
obiectul probaţiunii pot fi puse la baza hotărîrii.
Respectiv în cazul cînd hotărîrea, sentinţa, decizia s-a anulat nu suntem în
situaţia că faptele stabilita de acestea pot rămîne fără probe şi afirmarea lor în
continuare devine neîntemeiată ceea ce afectează temeinicia hotărîrii.
Deci suntem în prezenţa unei schimbări ulterioare a situaţiei şi ca efect este
necesar o nouă rejudecare a pricinii ce va stabili din nou sînt sau nu probate faptele
din cadrul obiectului probaţiunii.
În ce priveşte cea dea doua parte a descrierii acestui temei ea se referă la
hotărîrile altor organe. Încercînd a evita polemica referitor la sintagma „alte
organe” putem spune cu precizie că aceste hotărîri sau decizii au ca emitent alte
organe decît cele judecătoreşti şi aceste hotărîri sau decizii au caracter de
dispoziţie, adică duc la naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor.
În practică aşa hotărîri sunt actele emise de organele administraţiei publice
centrale, organele administraţiei publice locale ce atestă naşterea, modificarea sau
stingerea unor drepturi sau obligaţii şi care pot servi în instanţă la probarea faptului

38
naşterii, modificării sau stingerii drepturilor sau obligaţiilor dacă acestea fac parte
din obiectul probaţiunii.
Respectiv în cazul cînd admitem că hotărîrea sau decizia s-a anulat suntem
iarăşi în situaţia că faptele in cadrul obiectului probaţiunii rămîn fără o întemeiere
pe probe ceea ce afectează temeinicii şi respectiv legalitatea hotărîrii. Deci este
necesar rejudecarea pricinii şi stabilirea din nou a circumstanţelor şi probelor ce le
demonstrează.

2.2.5. A fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea


Constituţională.
Temeiul respectiv este specific instituţiei revizuirii deoarece corespunde
particularităţilor specifice:
1. Existenţa circumstanţeloir noi – adică suntem în prezenţa declarării
neconstituţionalităţii legii materiale ce a stat la baza adoptării hotărîrii.
2. Circumstanţele erau existente la momentul soluţionării cauzei – adică legea
declarată neconstituţională a existat la momentul soluţionării cauzei şi
neconstituţionalitate declarată ulterior tot se va considera existentă încă la
momentul soluţionării cauzei.
3. Circumstanţa nu s-a cunoscut la momentul soluţionării pricinii – adică faptul
neconstituţionalotăţii nu s-a cunoscut şi nici nu putea fi cunoscut la
momentul soluţionării pricinii.
4. Circumstanţa dată are o importanţă esenţială pentru soluţionarea cauzei –
respectiv importanţa se motivează prin faptul că în orice caz legea materială
determină calificarea raportului juridic şi de calificare depinde soluţionare
corectă a cazului.

39
Prin urmare dacă Curtea Constituţională declară neconstituţională o lege
atunci aceasta se va considera neconstituţională din momentul adoptării sale şi
orice raport juridic născut în baza acestei legi nu poate avea forţă juridică.
Rezultă că odată cu declararea neconstituţionalităţii legii calificarea, adică
aplicarea normei materiale, pentru raporturile materiale litigioase vine a fi
incorectă şi este necesară a recalifica prin o nouă rejudecare a cauzei.

2.2.6 A: Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură


amiabilă într-o cauză unde figurează ca parte în proces Guvernul
Republicii Moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat
grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale;
B: Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că
persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire,
cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.
Aceste două temeiuri reprezintă o expresie a reformelor produse în RM în
scopul realizării compatibilităţii dintre legislaţia RM şi legislaţia statelor membre
ale Uniunii Europene.
Astfel în scopul asigurării existenţei unei căi extraordinare de atac în vederea
reexaminării la intern a cauzelor în care Curtea Europeană pentru Drepturilor
Omului constată printr-o hotărîre definitivă existenţa unei încălcări a Convenţiei
pentru apărarea drepturior omului şi a libertăţilor fundamentale, aceste temeiuri au
fost incluse în cadrul instituţiei revizuirii.
Bazele normative internaţionale pornesc de la reglementările Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa
Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi Recomandarea Consiliului de Miniştri

40
nr. R (2000) 2 către statele membre asupra reexaminării sau redeschiderii anumitor
cauze la nivel intern în urma hotărîrîlor Curţii Europene pentru Drepturile Omului.
Astfel potrivit art. 46 paragr. l din Convenţie („Forţa obligatorie şi executarea
hotărârilor"): „Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor
definitive ale Curţii în litigiile la care sunt părţi''. Este consacrat astfel caracterul
obligatoriu al hotărârilor Curţii pentru statele părţi. Supravegherea executării
hotărârii revine Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei (paragr. 2 al art. 46).
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului.
În cauza Marckx contra Belgiei s-a statuat că: „Hotărârea Curţii produce
efecte dincolo de limitele cazului de speţă, întrucât violarea Convenţiei îşi are
izvorul imediat în textele legislative incriminate, iar nu în măsuri individuale de
punere în executare a acestora. Fără a dispune anularea sau abrogarea textelor le-
gale, Curtea lasă statelor posibilitatea de a alege mijloacele ce urmează a fi utili-
zate în propria ordine juridică pentru a îndeplini obligaţia ce decurge din art. 53
(actual aceasta se prevede în articolul 46)".
În cauza Papamichalopoulos contra Greciei Curtea a statuat: „Potrivit art. 53
din Convenţie, înaltele părţi contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor
Curţii în litigiile în care sunt părţi; mai mult, art. 54 (actual paragr. 2 al art. 46)
prevede că hotărârea Curţii este trimisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează
punerea ei în executare. Rezultă că o hotărâre prin care se constată o violare
antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a face să
înceteze violarea şi de a-i înlătura consecinţele într-un mod prin care să se
restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară". Este afirmat astfel principiul
restitutio in integrum.
În condiţiile unei asemenea evoluţii a practicii Curţii Europene pentru
Drepturile Omului Comitetul Miniştrilor ulterior a adoptat la 19 ianuarie 2004
Recomandarea nr. R (2000) 2 către statele membre asupra reexaminării sau

41
redeschiderii anumitor cauze la nivel intern în urma hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Reţinând că statele părţi au putere discreţionară asupra modului în care se
achită de obligaţia prevăzută de art. 46 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor
apreciază că: „În anumite circumstanţe acest angajament poate implica adoptarea
de măsuri, altele decât satisfacţia.echitabilă acordată de Curte conform art, 41 din
Convenţie şi/sau decât măsurile generale, în scopul ca partea să se regăj sească, pe
cât posibil, în situaţia în care era înainte de violarea Convenţiei" (restitutio in
integrum).
În primul paragraf al Recomandării, Comitetul Miniştrilor invită statele să se
asigure că există la nivel intern posibilităţi .adecvate de realizare a principiului
restitutio in integrum.
Prin cel de-al doilea paragraf statele sunt încurajate să-şi examinexe siste-
mele juridice naţionale, în scopul de a se asigura că există posibilităţi corespun-
zătoare, pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv redeschiderea unei proceduri în
cazul în care Curtea a constatat printr-o hotărâre de condamnare a statului pârât o
violare a Convenţiei printr-o hotărâre judecătorească internă.
Astfel în urma tuturor acestor reglementări Republica Moldova a inclus cele
două temeiuri de la lit. j) şi respectiv lit. k) ale art. 449 al CPC al RM în cadrul
instituţiei revizuirii.
Alte ţări au mers pe alte cale, un exemplu în acest sens este Franţa. Astfel
prin Legea nr. 200-516 din 15 iunie 2000 în Franţa a fost introdusă o nouă cale
extraordinară de atac: cererea de reexaminare. Potrivit art. 626-1 din Codul de
procedură penală francez: „reexaminarea unei decizii, penale definitive poate fi
cerută în beneficiul oricărei persoane recunoscute ca fiind vinovată de o
infracţiune, atunci când rezulta dintr-o hotărâre pronunţată de Curte că această
condamnare a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Convenţiei ori a
Protocoalelor adiţionale, dacă prin natura şi gravitatea sa, încălcarea constatată

42
antrenează pentru condamnat consecinţe vătămătoare cărora satisfacţia echitabilă
alocată în temeiul art. 41 din Convenţie nu le poate pune capăt".
Temeiurile descrise la lit. j) şi k) ale art. 449 CPC al RM sunt practic
asemănătoare, ele deosebindu-se doar după etapa la care se ajunge în procesul
soluţionării litigiului în cadrul căruia petiţionarul înaintează acţiune faţă de RM.
Astfel în cazul temeiului de la lit. j) art. 449 al CPC al RM se descrie situaţia
cînd Guvernul sau Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a iniţiat o
procedură amiabilă într-un caz împotriva RM în care se consideră că RM a încălcat
grav un drept prevăzut de Constituţia RM sau Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Procedura amiabilă este o altă modalitate de soluţionare a litigiilor la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului prevăzută de art.39 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care se caracterizează prin
aceea că Curtea Europeană pentru Drepturile Omului scoate cauza de pe rol printr-
o decizie care se limitează la o expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Conform Legii cu privire la agentul guvernamental se prevede că
soluţionarea litigiilor pe cale amiabilă se face printr-un acord.
Acordul de soluţionare amiabilă se încheie între Guvernul Republicii
Moldova, reprezentat de Agentul guvernamental, şi reclamant sau reprezentantul
acestuia.
Acordul de soluţionare amiabilă se încheie în scris, în exemplare
suficiente pentru a fi remise cîte unul: Agentului guvernamental, fiecărui
reclamant parte la acord şi Curţii.
Pentru soluţionarea pe cale amiabilă a unei cauze, Agentul guvernamental
solicită avizul Ministerului Finanţelor, altor autorităţi publice sau organe de resort
cărora li se atribuie ca învinuire pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului.
Avizele au caracter consultativ şi trebuie prezentate agentului guvernamental în

43
termen de 10 zile lucrătoare de la solicitare, dacă în aceasta din urmă nu este
prevăzut un alt termen.
Respectiv în cazul pornirii procedurii amiabile apare temeiul prevăzut de lit.j)
art.449 al CPC al RM şi procurorul general la propunerea agentului guvernamental
înaintează cerere de revizuire pentru rejudecarea cauzei şi restabilirea în drept a
persoanei.
O sintagmă neclară rămîne a fi „la propunerea agentului guvernamental”. La
prima vedere este inutilă căci nu este clară forţa juridică a „propunerii” şi
respectiv efectele existenţei sau lipsei propunerii şi este oare aceasta hotărîtoare
sau procurorul este liber în înaintarea cererii de revizuire. Dar la o interpretare a
legii prin agent guvernamental ne dăm seama că la formarea sintagmei „la
propunerea agentului guvernamental” legiuitorul a reeşit din atribuţiile agentului
guvernamental printre care sunt:
- supraveghează corectitudinea măsurilor adoptate în vederea
executării hotărîrilor pronunţate de Curte şi propune autorităţilor
competente spre adoptare măsuri cu caracter general într-u evitarea
noilor încălcări ale prevederilor Convenţiei şi protocoalelor adiţionale;
-asigură informarea judecătorilor, procurorilor şi funcţionarilor
publici cu privire la jurisprudenţa Curţii.
Prin urmare s-a avut în vedere informarea la primirea informaţiei despre
existenţa unei încălcări în conformitate cu lit.j) art.449 al CPC al RM.
În ce priveşte temeiul de la litera k) art.449 al CPC al RM esenţa lui este aceia
că şi precedentul, adică odată ce Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
stabileşte printr-o hotărîre că dreptul persoanei s-a încălcat şi el poate fi despăgubit
prin anularea măsurilor ce i-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel
este necesar de rejudecat cauza pentru restabilirea în drepturile lezate. Deja dreptul
de a iniţia procedura revizuirii îl au toţi subiecţii prevăzut la art.447 din CPC al
RM.

44
2.3. Temeiuri nespecifice.
2.3.1. Instanţa judecătorească a depăşit la pronunţarea hotărîrii
atribuţiile puterii judecătoreşti.
Acest temei reprezintă un temei nespecific pentru revizuire şi de fapt nu este
pînă la urmă clar de ce legiuitorul le-a introdus anume la instituţia revizuirii.
Faptic pentru a înţelege acest temei este necesar de analizat trei aspecte:
1) care sunt atribuţiile puterii judecătoreşti
2) ce înseamnă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti
3) locul temeiurilor în cadrul temeiurilor revizuirii.
Conform art.114 din Constituţia Republicii Moldova justiţia se înfăptuieşte în
numele legii numai de instanţele de judecată. Deşi nuavem nici lămurirea
termenului de putere judecătorească sau atribuţii judecătoreşti putem interpreta
Constituţia în sensul căputerea judecătorească înfăptuiaşte justiţia în numelelegii
prin intermediul instanţei de judecată. Plus la aceasta este declarată exclusivitatea
competenţei instanţelor de judecatăla înfăptuirea justiţiei.
Legea cu privire la organizarea judecătorească în cadrul art. 1 declară „puterea
judecătorească este independentă, separată de purerea legislativă şi puterea
executivă, are atribuţii proprii exercitate prin instanţa ddee judecată în
conformitate cu Constituţia şi legea.
Deci puterea judecătorească este una din cele trei puteri în stat avînd o poziţie
independentă, separată în activitatea sa de celelalte puteri, care îşi asigură
atribuţiile prin intermediul instanţelor de judecată.
Dar totuşi care ar fi atribuţiile puterii judecătoreşti la care s-ar fi referit
legiuitorul în art.449. O atare reglementare legală a unor atribuţii enumerate
exhaustiv sau exemplificativ nu există, legiuitorul se limitează la atribuirea către
puterea judecătorească a funcţiei de înfăptuire a justiţiei şi respectiv limitele
atribuţiilor reiese din înţelegerea sintagmei înfăptuirea justiţiei.

45
Doctrinar această sintagmă este definită ca examinarea şi soluţionarea
litigiilor prin aplicarea normei de drept de către instanţa judecătorească concretă cu
respectare formei procesuale în scopul apărării drepturilor şi interselor legitime ale
persoanelor fizice, persoanelor juridice şi statului şi emiterea hotărîrilor care se
bucură de autoritatea lucrului judecat.
Practic de aceiaşi părere este şi Curtea Constituţională care a interpretat prin
hotărîrea sa din 23 iulie 1997 art. 14. Astfel Curtea Constituţională defineşte
formele de înfăptuire a justiţiei ca judecarea de instanţa de judecată a tuturor
cauzelor privind raporturile juridice civile, administrative şi penale, precum şi
orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.
Deci atribuţiile puterii judecătoreşti sunt legate de înfăptuirea justiţiei prin
soluţionarea litigiilor reieşind din raporturile juridice civile, administrative, penale
şi de orice depăşire a acestora poate duce la aceea că puterea judecătorească îşi
depăşeşte atribuţiile.
Dificultatea determinării exhaustive a limitelor şi momentului depăşirii
atribuţiilor rezidă şi în lipsa reglementării exhaustive a limitelor atribuţiilor puterii
judecătoreşti.
Deci depăşirea atribuţiilor va fi considerată orice atribuire samovolnică de
către instanţa de judecată a atribuţiilor de putere legislativă, executivă sau orice
soluţionare a litigiilor ce sunt expres atribuite într-o altă competenţă.
În practică putem vorbi de mai multe cazuri de depăşire a atribuţiilor puterii
judecătoreşti. Un exemplu ar fi excepţia de neconstituţionalitate. De regulă
excepţia de neconstituţionalitate apare la necesitatea determinării
constituţionalităţii unei legi şi soluţionarea acesteia se face de Curtea
Constituţională care nu face parte din puterea judecătorească şi are atribuţii
exprese şi exclusive.

46
Astfel de exemplu de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti va fi
soluţionarea excepţiei de neconstitiţionalitate nu de Curtea Constituţională, dar de
această instanţă sau de o altă instanţă de judecată.
Un alt exemplu de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti poate fi
aplicarea de către instanţa de judecată a unei norme de drept şi anume de exemplu
norma prevede exhaustiv anumite reglementări, iar judecătorul necătînd la limitele
exhaustive aplică o reglementare nouă crezînd că reglementarea nu-i exhaustivă. În
practică o asemenea situaţie se poate întîmpla în privinţa scutirilor de taxa de stat
pentru judecarea pricinii.
Un alt exemplu de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin atribuirea
altei competenţe este faptul îndeplinirii de către instanţa de judecată a funcţiilor de
interpretare a legii ceea ce este exclus.
Dar în cele din urmă după analiza esenţei acestui temei trebuie real să
determinăm rolul lui în cadrul temeiurilor revizuirii.
În primul rînd dacă să analizăm revizuirea în înţelesul ei clasic acest temei nu
are nici o caracteristică specifică temeiurilor specifice de revizuire. În primul rînd
el este cunoscut şi afectează legalitatea hotărîrii de la momentul adoptării şi nu
ulterior.
În al doilea rînd acest temei apare din vina judecătorului şi nu din cauza că era
imposibil de cunoscut la momentul soluţionării litigiului.
Prin urmare apar două aspecte:
1. De ce să includem un asemenea temei la revizuire dacă corectarea
efectelor unei depăşiri de atribuţii trebuia să fie făcută la apel sau recurs. Plus la
această de ce să oferim corectarea unei asemenea greşeli la aceiaşi instanţă dacă
iniţial tot ea cu bună ştiinţă s-a pronunţat într-un anumit mod asupra cauzei.
2. De ce să includem un asemenea temei specificîndu-l aparte. În esenţă el
constituie un caz particular al temeiurilor incluse la recurs sau apel. Astfel acest

47
temei poate fi inclus şi în categoria aplicarea legii ce nu trebuia aplicată sau
interpretarea eronată a legii.
Deci este greu de stabilit locul acestui temei şi în general aplicabilitatea lui
reeşind din acel fapt că practic el va decădea deja la exercitarea apelului sau
recursului sau nu va fi corect soluţionat la rejudecarea de aceiaşi instanţă.

2.3.2. După emiterea hotărîrii s-au descoperit înscrisuri probatoare care


au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate
instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participanţilor la proces.
Dacă să vorbim despre temeiul de la litera d) atunci situaţia este de o dublă
natură.
În primul rînd după esenţa acestui temei el se include în temeiul del a litera c),
deoarece reprezintă noi circumstanţe probate prin înscrisuri probatorii existente la
momentul soluţionării pricinii, dar devenite ulterior cunoscute. Respectiv ar părea
inutilă formularea acestui temei, deoarece în esenţă înscrisul nu reprezintă acel fapt
juridic care duce la naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor
persoanei.
În al doilea rînd după formularea acestui temei în mod de sine stătător s-ar
părea că el ar fi un temei aparte. Reieşind din esenţa sa putem afirma că temeiul
respectiv n-ar fi trebuit de formulat aparte, deoarece este un caz particular al
temeiului de la litera c).
O a doua problemă ce priveşte acest temei este formularea sa propriu-zisă.
Astfel el se caracterizează prin două aspecte:
1. s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant
la proces
2. s-au descoperit înscrisuri probatoare care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces.
Deci temeiul dat ne prezintă două cazuri diferite .

48
În primul caz suntem în situaţia cînd se descoperă un înscris reţinut de un
participant la proces. Această situaţie este foarte neclară, deoarece însăşi existenţa
ei n-ar trebui prescrisă temeiurilor revizuirii şi aceasta din următoarele
considerante.
În primul rînd este greu de închipuit în realitate o asemenea situaţie în
practică. Să presupunem că persoana reţine intenţionat un înscris, dar logic este că
persoana va reţine un înscris care va proba vre-o circumstanţă ce nu este în
interesul lui, căci altfel s-ar primi că persoana pierde posibilitatea de aşi argumenta
propria poziţie prin ascunderea înscrisului favorabil lui. Prin urmare urmare
persoana reţine un înscris care probează anumite circumstanţe ce nu sunt în
favoarea sa. De aici apar regulile generale de administrare a probelor conform
cărora judecătorul poate considera veridică afirmaţia unei părţi în privinţa
conţinutului înscrisului ce refuză s-ăl prezinte celeilate părţi. De aici rezultă cîteva
concluzii:
1. În primul rînd în realitate practic nu-i posibilă situaţia cînd persoana ar
reţine intenţionat un înscris, deoarece dacă înscrisul este în interesul acesteia ea
se refuză de probe proprii, iar dacă înscrisul se referă la interesul celeilate părţi el
poate fi interpretată de una în favoarea celeilate părţi cu o valoare mai mare decît
în realitate.
2. Dacă este prezentă situaţia cînd persoana reţine înscrisul ce este în
interesul celeilalte părţi şi acestea ulterior se descoperă, atunci vom fi în prezenţa
temeiului de la litera c.
Respectiv anlizînd prima parte a temeiului de la litera d) ajungem la
concluzia că reglementarea acesteia este inutilă.
În ce priveşte cea de-a două parte a temeiului şi anume s-au descoperit
înscrisuri probatoare care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce
nu depinde de voinţa participanţilor la proces – aceasta descrie în totalitate temeiul

49
de la litera c, adică apariţia circumstanţelor noi existente la momentul judecării
pricinii nu au fost şi nici nu au putut fi cunoscute la momentul soluţionării pricinii.
Deci şi reglementarea celei de a doua parte a temeiului în cadrul unui temei
aparte este de prisos.
Prin urmare rămîne neclară intenţia legiuitorului de a reglementa aparte acest
temei ca cel de la litera d), deoarece este evident că nu s-a luat în considerare
coraportul cu celelalte temeiuri ţi mai ales interpretarea sistematică a CPC.

2.3.3. Instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanei ce nu


au fost atrase în proces.
Acest temei din cadrul temeiurilor de revizuire este destul de dificil în
înţelegere. Aceasta reiese din coroborarea naturii acestui temei cu natura proprie
revizuirii.
O primă problemă este însuşi amplasarea acestui temei în cadrul temeiurilor
revizuirii. Astfel la o analiză sistematică a CPC al RM observăm că tot acelaş
temei apare şi la apel, deoarece la calea de atac respectivă ca subiecţi apar
persoanele ce nu au fost atrase în proces, şi la recurs ca temei expres prevăzut.
Deci urmărind evoluţia posibilă în timp a exercitării căilor de atac am avea
următoarea schemă:
1. la apel – persoana asupra drepturilor căreia s-a pronunţat instanţa de
judecată are 15 zile pentru declararea apelului, iar dacă va omite termenul atunci
poate cere repunerea în termen dacă are temeiurile respective sau deja va pierde
dreptul de a ataca hotărîrea.
Dar aici apare instituţia revizuirii care şi acordă acestei persoane dreptul de a
ataca hotărîrea în termen de 3 luni de zile de la aflarea ei. Şi se primeşte că
persoana poate să nu atace cu apel dacă a omis termenul, dar să folosească
revizuirea căci aceasta permite asemenea temei, dar o asemenea situaţie este
anormală din următoarele considerente:

50
a) În primul rînd prin exercitarea revizuirii fără exercitarea apelului se încalcă
principipiul ierarhiei exercitării căilor de atac.
b) Dacă se pune problema că o instanţă s-a pronunţat asupra drepturilor
persoanei neatrase în proces şi aceasta află despre hotărîre peste 6 luni de
exemplu atunci ea are dreptul oricum la apel, căci termenul de 15 yile începe
a curge de la momentul cînd persoana a luat cunoştinţă despre hotărîrea
respectivă. Astfel este inutil de a mai acorda o perioadă de 3 luni pentru
exercitarea suplimentar a revizuirii dacă persoana nu a dorit a exercita apelul
în termenul de 15 zile de la aflarea despe hotărîre.
2. La recurs – se primeşte aceeaşi situaţie deoarece persoana va fi în drept a
ataca hotărîrea prin care s-a pronunţat asupra drepturilor sale în termenul legal de
la momentul aflării şi nu este necesar de a acorda revizuirea.
Practic în realitate nu există nici un caz în care ar fi posibilă aplicarea
acestui temei, anume din cauza amplasării lui la revizuire şi exercitarea lui
anterioară acestei căi de atac.
O a doua problemă majoră este însuşi faptul aplicării temeiului reieşind din
natura revizuirii adică în esenţă noi nu ne aflăm în prezenţa apariţiei unor noi
circumstanţe, existente la momentul judecării şi cunoscute ulterior, dar în prezenţa
unei situaţii cînd printr-o hotărîre s-a pronunţat asupra drepturilor unei persoane
neantrenate în proces, care din momentul aflării despre aceasta hotărîre va putea
exercita cale de atac a apelului sau recursului.
Deci considerăm că includerea acestui temei în cadrul temeiurilor revizuirii
este de prisos, căci nu are o aplicabilitate în practică şi nici nu vine în respectarea
sarcinilor procesului civil de apărare promtă a drepturilor şi intereselor persoanei.

2.3.4. Hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale


într-o altă cauză.

51
În primul rînd trebuie de menţionat că acest temei este unul străin pentru
instituţia revizuirii deoarece nu prezintă nici unul din caracterele specifice
temeiurilor revizuirii. Mai mult decît atît formulare ambiguă realizată de legiuitor
descrie mai mult o situaţie juridică care teoretic este greu de calificat ca temei
pentru vreo cale de atac.
Conform temeiului dat avem următoare situaţie:
1. Există o hotărîre pronunţată
2. Există necesitatea pronunţării unei hotărîri legale
3. Prima hotărîre împiedică adoptarea celei dea doua hotărîre.
După formularea dată de legiuitor rezultă că pentru a pronunţa o hotărîre
legală într-o altă cauză apare necesitatea rejudecării unei cauze pe care există deja
o hotărîre.
Dacă să pornim de la această interpretare atunci această situaţie o putem
vedea în cîteva etape:
I. Existenţa unui litigiu „A”
II. Soluţionarea litigiului „A” prin adoptarea unei hotărîri „A” – deci are loc
stabilirea unei stări argumentate prin probe pe baza cărăra s-a adoptat
hotărîrea legală.
III. Apariţia litigiului „B”.
IV. La soluţionarea litigiului „B” se determină că există circumstanţelor
importate în acest caz, care deja sunt stabilite prin hotărîrea „A” şi care
împiedică adoptarea unei hotărîri legale pe cazul „B”.
V. Rejudecare litigiului „A” reeşind din circumstanţele noi stabilite în
litigiul „B” cu adoptarea hotărîrii.
VI. Adoptarea hotărîrii în litigiul „B”.
Deci o asemenea schemă de aplicare a acestui temei rezultă din prevederile
legale. Dar la analiza acestor etape găsim că legiuitor a mers prea departe la
analiza situaţiei de drept. Luînd în considerare cuvîntul „legal” şi faptul că

52
situaţiile stabilite prin hotărîrea „A” deja nu corespund unei hotărîri legale rezultă
că necesitatea revizuirii apare mai devreme la etapa a IV, şi anume atunci cînd se
stabileşte ca anumite circumstanţe care determină hotărîrea „A” nu mai sunt întru
tot susţinute legal şi atunci deja apare necesitate rejudecării propriu-zise ce va
permite desfăşurarea de mai departe a relaţiilor sociale în mod legal.
În esenţă temeiul dat descrie în sine aceeaşi situaţie pe care o descrie temeiul
de la art. 449, lit. c), adică existenţa circumstanţelor ce pun sub îndoială legalitatea
şi temeinicia unei hotărîri de ja adoptate. Prin urmare nu era necesar adăugare
temeiului într-o asemenea formulare cum e dată la art. 449, lit. h). Deci formularea
în care este expusă acest temei nu poate exista, iar aplicabilitatea lui va fi exlusă
prin aplicare iniţială a temeiului de la art. 449, lit. c).

CAPITOLUL III
Procedura în cazul revizuirii
3.1. Consideraţii prealabile
Pornirea procedurii de revizuire a hotărîrilor judecătoreşti are loc la cererea
persoanelor cu drept de a ataca hotărîrea irevocabilă pe calea revizuirii. Aceste
persoane conform art.447 din CPC sunt:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;

53
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin
hotărîrea sau decizia emisă;
c) Procurorul General, în cazurile prevăzute la art.449 lit.j).
În acest sens persoanele depun cerere de revizuire în care trebuie să se indice:
- denumirea instanţei căreia îi este adresată cererea de revizuire
- numele sau denumirea, domiciliul sau sediul revizuentului, calitatea lui
procesuală
- hotărîrea atacată, instanţa care a emis-o, completul de judecată, data
emiterii
- temeiurile în conformitate cu art.449 al CPC al RM care au servit ca temei
pentru revizuire
- probele invocate în susţinerea temeiurilor revizuirii
- solicitarea revizuirii
- anexele
- data, semnătura.
Forma exemplificativă a cercerii de revizuire este prezentată în anexa nr. 1.
Cererea de revizuire se depune în termenul prevăzut de lege, calcularea căreia
variază în dependenţă de temeiul revizuirii.
Astfel conform art. 450 al CPC al RM cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele respective - în cazurile prevăzute la art.449 lit.a), g), h) şi i);
b) în termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală -
în cazurile prevăzute la art.449 lit.b) şi e);
c) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior
şi nu i-au putut fi cunoscute - în cazurile prevăzute la art.449 lit.c);
d) în termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv - în
cazurile prevăzute la art.449 lit.d);

54
e) în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de
hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei
pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere - în cazurile
prevăzute la art.449 lit.f);
f) în interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului - în cazul prevăzut la art.449 lit.j);
g) în termen de 3 luni după emiterea hotărîrii Curţii Europene pentru
Drepturile Omului - în cazul prevăzut la art.449 lit.k).
O problemă în ce priveşte depunerea cererii de revizuire este plata taxei de
stat. Astfel conform art.84 din CPC al RM cererea de revizuire se impune cu taxă
de stat. Comparativ cu aceasta CPC din 1964 şi Legea taxei de stat nu prevede
impunerea taxei de stat pentru cererea de revizuire. Dar ulterior prevederile Legii
taxei de stat s-au modificat pentru a fi conforme cu CPC nou.
Problema care apare reiese din însăşi natura revizuirii. Şi anume reieşind din
specificul revizuirii ca o modalitate de corectare a greşelilor produse din culpa
instanţei sau în genere greşeli produse fără culpa instanţei de judecată sau
participanţilor reiese că parte nu trebuie să plătească pentru corectarea greşelilor
pentru culpa sa.
Revizuirea presupune acea modalitate de corectare a greşelilor produse ca
urmare a existenţei anumitor circumstanţe ce nu puteau fi cunoscute la momenntul
judecării şi prin urmare nu ar trebui ca persoana să suporte cheltuielile odată ce
cererea corectează greşelile altora.
De aceeaşi părere este şi A. Cojuhari, care menţionează că lipsa culpei
justiţiabililor a stat la baza reglementărilor vechiului CPC care în mod normal nu
prevedea impunerea cererii de revizuire cu taxă de stat.16
La primirea cererii de revizuire instanţa de judecată este împuternicită de a
soluţiona şi problema suspendării executării hotărîrilor.

16
Cojuhari A., Comentariul deficienţelor Codului de procedură civilă // Ziarul "Dreptul”, 2004,

55
Regula generală ne spune că revizuirea nu este suspensivă de executare, dar
conform art. 451 CPC al RM, instanţa de revizuire este în drept să suspende
executarea hotărîrii în condiţiile depunerii unei cauţiuni.
Cauţiunea se depune în marimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea care
este contestată. Cauţiunea se depune la Departamentul de executare a hotărîrilor
judecătoreşti din cadrul Ministerului Justiţiei, care eliberează certificatul
corespunzător, ce urmează să fie anexat la cererea de suspendare a executării
hotărîrii atacate cu recurs.
Astfel dacă revizuirea este adminsă spre rejudecare şi se soldează cu
adoptarea unei noi hotărîri prin acţiunea e respinsă atunci suma se restituie.
Dacă însă instanţa emite incheiere de respingere a cererii de revizuire atunci
suma se utilizează în contul executării hotărîrii în modul prevăzut de lege.

3.2. Examinarea cererii. Împuternicirile instanţei.


Instanţa de judecată competentă examinează cererea de revizuire în şedinţă
publică în conformitate cu normele generale.
Procedura de revizuire se deosebeşte printr-un anumit specific în ceea ce
priveşte fazele procesului civil şi desfăşurarea lor.
Astfel în cazul procedurii de revizuire lipseşte faza de pregătire a pricinii spre
judecare.
De asemenea un specific aparte ţine de faza dezbaterilor judiciare. Ele se
limitează doar la:
1. Cercetarea admisibilităţii revizuirii, adică verificarea faptului dacă cererea
este depusă în termenul legal de persoana împuternicită şi dacă este
prezent unul din temeiurile prevăyute de art. 449 al CPC al RM.

56
2. Cercetarea faptelor pe care se întemeiază revizuirea şi administrarea
probelor exclusiv în susţinerea acestora.
Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în
instanţa ierarhic superioară cu excepţia cazurilor în care cererea de revizuire este
examinată de Curtea Supremă de Justiţie.
Încheierea de admitere a cererii de revizuire se pronunţă în camera de
deliberare şi se supune căilor de atac doar odată cu fondul în condiţiile legii.
Odată fiind casată hotărîrea sau decizia atacată cu revizuire cauza se trimite
spre rejudecare. În dependenţă de căile de atac folosite anterior revizuirii cauza se
remite spre rejudecare următoarelor instanţe:
1. Dacă o decizie nu a fost atacată cu recurs atunci ea se remite spre
rejudecare la instanţa care a admis revizuirea.
2. Dacă o hotărîre pentru care nu-i prevăzută cale de atac apelul, a fost
atacată cu recurs, ea se trimite spre rejudecare către instanţa care emis
hotărîrea.
3. Dacă hotărîrea a fost atacată şi cu apel şi cu recurs atunci ea se remite spre
rejudecare instanţei de apel.
De menţionat că după reexaminarea cauzei pe cauza dată se emite o nouă
hotărîre reieşind din circumstanţele nou probate care la rîndul său poate fi supusă
căilor de atac în condiţiile generale.

57
CONCLUZIE

Practica ne învaţă că este foarte importantă existenţa unor mecanisme de


garantare şi apărarea a drepturilor şi intereselor persoanelor, altfel totalitatea
drepturilor şi libertăţilor persoanei rămîn a fi numai o formalitate avînd o natură
declarativă.

58
Anume sistemul căilor de atac şi vine a fi unul din acele mecanisme care
permite trecerea în cadrul realizării drepturilo de la nivelul formalist la aplicarea
eficientă a lor.
Prin urmare importanţa revizuirii ca instituţie aparte în cadrul sistemului
căilor de atac rezidă în favorizarea eficienţei aplicării mecanismului de apărare a
drepturilor şi intereselor persoanei.
Efectuarea studiului în cadrul acestei lucrări nea permis să realizăm încă o
dată că naşterea unei probleme generate de în cadrul desfăşurării relaţilor sociale
numai decît duce la apariţia soluţiei pentru rezolvarea acesteia.
Astfel problema ce a stat la baza originii revizuirii a fost nu necesitatea
petiţionarului de a obţine o hotărîre mai favorabilă, dar apariţia necesităţii
corectării unor erori comise de instanţa de judecată datorită necunoaşterii la
momentul soluţionării litigiului despre existenţa anumitor circumstanţe esenţiale
pentru cauză.
Necesitatea soluţionării acestei probleme a dus la apariţia instituţiei
revizuirii ca mijloc procesual de corectarea a erorilor comise fără vina
justitţiabililor.
În general de la momentul apariţiei sale revizuirea se păstrează în forma sa
pe care a avuto la origini în ce priveşte natura sa, păstrîndu-şi de asemenea şi rolul
ei în cadrul procesului civil.
Dar dezvoltarea societăţii şi evoluţia relaţiilor sociale a dus la anumite
schimbări în ce priveşte realizarea propriu-zisă a acestei instituţii mai ales în ce
priveşte procedura realizării şi temeiurile ce dau dreptul la acţiune.
În urma studiului am realizat că instituţia revizuirii existentă la moment în
legislaţia RM este cea concepută în forma ei clasică, dar totuşi au fost introdu-se
anumite temeiuri nespecifice revizuirii.
În esenţă legiuitorul a păstrat două elemente esenţiale specifice naturii ei:

59
1. În primul rînd este păstrat rolul specific revizuirii de a corecta erorile
produse ca rezultat a imposibilităţii cunoaşterii lor la momentul soluţionării şi care
nu sînt imputabile justitţiabililor.
2. În al doilea rînd s-au păstra acele temeiuri specifice care şi duc la
necesitatea rejudecării pricinii.
Deci existenţa revizuirii în cadrul sistemului căilor de atac al RM este
argumentată atît din punct de vedere al naturii ei cît şi a importanţei acesteia pentru
îndeplinirea sarcinilor generale a procesului civil.
O altă concluzie realizată în urma efectuării lucrării date este faptul că nu
toate temeiurile incluse de legiuitor sunt caracteristice şi ar trebui incluse în cadrul
instituţiei revizuirii.
Astfel am ajuns la consluzia că următoarele temeiuri sunt străine naturii
revizuirii:
1. instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
2. după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost
reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
3. instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor
care nu au fost atrase în proces;
4. hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale
într-o altă cauză;
Mai mult decît atît am realizat că mai multe temeiuri vin a fi inaplicabile
deoarece:
A. Vin a fi un caz special al altor temeiuri ce exclude aplicarea lor specifică,
ca de exemplu:
1. după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au
fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate

60
instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces
– se eclude prin temeiul de la lit. c) art. 449.
2. hotărîrea pronunţată împiedică adoptarea unei hotărîri legale
într-o altă cauză – se exclude prin temeiul de la lit. c) art. 499.
B. Sunt inaplicabile deoarece din punct de vedere al interpretării sistemice
procedural este inposibil ca acestea să ajungă a fi aplicate la revizuire, ca de
exemplu:
- instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor
care nu au fost atrase în proces.
Prin urmare am putea da anumite recomedaţii în ce priveşte viitoarea
reglementare a instituţiei revizuirii:
1. Excluderea totală a temeiurilor de la lit. a) şi lit. h) ale art.449 CPC al RM.
2. Excluderea totală sau refolmularea temeiului prevăzut la lit. d), o re
formulare posibilă ar putea fi în felul următor: „după emiterea hotărîrii, s-
au descoperit înscrisuri probatoare care nu au putut fi prezentate instanţei
într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participanţilor la proces”.
3. Excluderea temeiului de la lit. g) al art. CPC al RM.
De asemenea la efectuarea studiului am realzat anumite deficienţe în ce
priveşte reglementarea procedurii de revizuire şi respectiv am putea face anumite
recomendări:
1. Excluderea din cadrul lit. c) de la art. 447 a sintagmei „la propunerea
Agentului guvernamental”
2. Excluderea din cadrul subiecţilor cu drept de înaintarea a cererii de
revizuire a persoanelor carea nu au participat la proces, dar care sunt
lezate în drepturi prin hotărîrea sau decizia emisă.
3. Exluderea prevederilor ce reglementează plata taxei de stat pentru
cererea de revizuire, respectiv modificarea art. 84, 451 ale CPC al RM
şi a art. 3 al legii taxei de stat.

61
Prin urmare ajungem la concluzia generală că reglementarea instituţiei
revizuirii existentă în legislaţia RM este una reuşită, dar totuşi ar fi necesar
realizarea anumitor reforme imperative fiind cele expuse mai sus în cadrul
recomedărilor.
Credem că asemenea erori nu s-ar fi produs şi sperăm că nu se vor produce
dacă legiuitorul în activitatea sa ar porni de la studierea naturii anumitei instituţii
plus analiza particularităţilor aplicării acestea la nivel naţional, dar nu s-ar folosi
prea des de metoda preluării directe a normelor din sistemele de drept străin.

Anexa nr.1
Model de cerere de revizuire

Judecătoriei sec. Ciocana


revizuent: Soltan Andrei
domiciliat: or. Chişinău,
str. M. Sadoveanu 24, ap.128.
intimat: SC PROINVEST SRL
domiciliat: or. Chişinău,
str. M. Sadoveanu 24.

Cerere de revizuire
(în baza temeiului prevăzut la lit. f), art.449 al CPC al RM)

62
Eu, subsemnatul Soltan Andrei, solicit:
1. Casarea hotărîrii judecătoriei sec. Ciocana din 16 decembrie 2005 prin care

am fost lipsit de dreptul de a mă folosi de lotul de teren.


2. Reexaminarea litigiului apărut dintre mine şi intimat reeşind din noile

circumstanţe şi recunoaşterea dreptului asupra lotului de teren.

Motivele cererii sunt următoarele:


În fapt, pe data de 23 aprilie 1997 prin decizia primăriei or. Chişinău mie în
baza certificatului de invaliditate de gr. II mi s-a oferit lingă blocul unde locuiesc
un lot de teren cu marime de 26 de m2 pe care e amplasat un garaj îmi care să-mi
pot ţine mijlocul de transport deoarece altă posibilitate de a mă deplasa nu am şi în
afara de aceast îmi este foarte dificil de a mă deplasa la un garaj departe de casă.
Pe parsursul a cca. 8 ani m-am folosit de acest garaj fără a încurca la nimeni,
reuşind să duc un mod normal de viaţă. Însă pe data de 20 noiembrie 2005 am fost
anunţat că prin Decizia Consiliului local Chişinău societăţii comerciale
„PROINVEST” SRL i s-a acordat lingă blocul unde locuiesc un lot de 100 de m2
în care era inclus şi lotul oferit mai înaite mie pentru garaj şi respectiv am fost
impus de reprezentanţii societăţii comerciale respective de ami lua garajul. Astfel
pe data de 27 noiembrie 2005 am înaintat în instanţă acţiune pentru restabilirea
mea în drepturi şi lichidarea piedicilor în folosirea garajului. Dar prin hotărîrea
judecătoriei sec. Ciocana acţiunea mi-a fost respinsă şi recunoscut dreptul
societăţii comerciale. Însă la moment am aflat că pe data de 24 martie 2006
deciazia CL din 20 noiembrie 2005 a fost anulată deoarece s-au depista încălcări
grave. Astfel luînd în considerare art. 449 lit. f) al CPC al RM rog a reexamina din
nou litigiul apărut între mine şi SC PROINVEST SRL, deoarece la moment dreptul
acestora a fost anulat.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art. 5, 447, 448, 449, 450 ale
CPC al RM.

63
Anexe: 1. Copia cererii de revizuire
2. Copia deciziei primăriei or. Chişinău din 23 aprilie 1997
3. Copia deciziei CL Chişinău din 20 noiembrie 2005
4. Copia hotărîrii judecătoriei Ciocana din 16 decembrie 2005
5. Copia deciziei CL Chişinău din 24 martie 2006.
6. Copia certificatului de invalid.
7. Dovada plăţii taxei de stat.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte internaţionale.
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, în vigoare pentru RM din 12 septembrie
1997.
2. Recomandarea Consiliului de Miniştri nr. R (2000) 2 către statele membre
asupra reexaminării sau redeschiderii anumitor cauze la nivel intern în urma
hotărârilor Curţii Europene pentru Drepturile Omului

II. Acte normative interne.


1. Constituţia Republici Moldova din 29 iulie 1994, ultima modificare pe 25
iulie 2003.

64
2. Codul de Procedură Civilă al RM din 30 mai 2003, ultima modificare pe 16
decembrie 2005.
3. Codul de Procedură Civilă al RM din 26 decembrie 1964 (abrogat).
4. Legea taxei de stat din 03 decembrie 1992, ultima modificare pe 28 iulie
2005.

III. Acte de interpretate a legilor.


1. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 21 din 23 iunie 1997 cu privire la
interpretate art. 114 din Constituţia RM.

IV. Practica judiciară.


1. Încheierea CC şi de CA al CSJ a RM din 05.10.2005 nr.2rh-176/2005 În
conformitate cu art.449 lit.j) CPC, revizuirea se declară în cazul în care Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului a declarat o procedură amiabilă într-o cauză
unde figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră că
prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii
Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.
2. Decizia CC şi de CA al CSJ a RM din 21.09.2005 nr.2rh-283/2005
Revizuirea este o cale de retractare şi nu de reformare, adică în cadrul revizuirii nu
poate fi verificată legalitatea şi temeinicia hotărîrii contestate.
3. Decizia CE al CSJ a RM din 15.07.2004 nr.2re-225/2004 Persoanele juridice
în stare de insolvabilitate achită taxa de stat după emiterea hotărîrii în cazul
introducerii în instanţa de judecată a acţiunilor nu şi în cazul contestării cu apel,
recurs sau revizuire a hotărîrilor instanţelor de judecată.
4. Decizia CE al CSJ a RM din 08.07.2004 nr.2hre-31/2004 Art.449 CPC RM
prevede exhaustiv temeiurile declaraţii revizuirii. Invocarea oricăror altor temeiuri
neprevăzute de norma indicată este inadmisibilă.

65
5. Decizia CC şi de CA al CSJ a RM din 15.10.2003 nr.3h-43/2003 Faptul
sesizării de către reclamant a Procuraturii Generale în vederea declarării recursului
în anulare nu poate constitui temei pentru repunerea în termen a cererii de
revizuire.
6. Decizia CC şi de CA al CSJ a RM din 08.10.2003 nr.3rh-32/2003
Temeiurile declarării reviziunii sînt expres prevăzute, în art.449 CPC, iar faptele pe
care se întemeiază cererea de reviziune depusă de reclamant nu sînt prevăzute ca
temeiuri pentru declarare a revizuirii.
7. Decizia CC şi de CA al CSJ a RM din 08.10.2003 nr.3rh-10/2003 În cazul în

care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac a
apelului a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după casarea hotărîrii, la
rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea. //Buletinul CSJ a RM 1/24, 2004.

V. Manuale, Monografii.
1. Boroi Gabriel, Drept Procesual Civil, Note de curs, V 1, 2, Bucureşti 1993.

2. Boroi Gabriel, Rădescu Dumitru, Codul de procedură civilă comentat şi

adnotat, Bucureşti, 1996.


3. Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, V 1, Iaşi, Ed.

Naţional, 1996.
4. Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, V 2, Bucureşti,

1999.
5. Cojuhari Alexandru, Culegere de scheme la DPC, Chişinău, 1994.

6. Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Bucureşti, 1997.

7. Florian Emese, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Bucureşti, 1997.

8. Georgescu Valentin, Judecata domnească în Ţara Romînească şi Moldova

(1611-1831), Bucureşti, 1982.


9. Helsindra Arth, Stoenescu Ilie, Procesul civil în RPR, Bucureşti, 1957.

66
10. Leş Ioan, Tratat de drept procesual civil, Bucureşti, Ed. ALL, 2001.

11. Leş Ioan, Comentariile Codului de procedură civilă, V 1, 2, Bucureşti, 2001.

12. Magureanu Florea, Drept procesual civil, V 1, 2, Bucureşti, 1997.

13. Măgureanu Florea, Drept procesual civil, ed. III, Bucureşti, ALL, 2001.

14. Tăbîrcă Mihaela, Excepţii procesuale în procesul civil, Rosetti, Bucureşti,

2002.
15.Треушников М.К., Основные принципы гражданского процесса, М.,
1991.
16. Треушников М.К., Гражданский процесс, Москва, 2000.

17.Шерстюк В.М., Система советского ражданского процесса, М., 1989.


18.Зайцев И.М., Устранение судебных ошибок в гражданском процессе,
Саратов, 1985.
19.Шакарян М.С., Гражданское процессуальное право, изд. Проспект, М.,
2005.
20.Власов А.А., Гражданское процессуальное право, изд. ТК, М., 2004.
21.Салогибова Е. В., Римский гражданский процесс, 2 изд., М., 2002.
22.Давтян А.Г., Гражданское процессуальное право Германии, изд.
Городец, М., 2000.

VI. Articole, publicaţii.

1. Coban I., Principii de exercitare a revizuirii hotărârilor judecătoreşti

irevocabile //Revista Naţională de Drept 8/40, 2005.


2. Gromov N., Cecerucov S., Galchin V. Revizuirea hotărîrilor privind

descoperirea de noi circumstanţe //Rossiyskaya Yusticia 6/40, 1999.


3. Şerstiuc V., Procedura revizuirii hotărîrilor //Hoziaystvo i pravo 1/3, 1996.

4. Frenţiu G., Competenţa de soluţionare a unei cereri de revizuire a unei

sentinţe judecătoreşti pronunţate într-un conflict de muncă, formulată după

67
modificările aduse codului de procedură civilă cu începere de la 2 mai
2001 //Dreptul 6/150, 2003
5. Cojuhari A., Comentariul deficienţelor Codului de procedură civilă // Ziarul
"Dreptul”, 2004, nr.3, pag.6, Ziarul "Dreptul”, 2004, nr.4, pag.6, Ziarul
"Dreptul”, 2004, nr.5, pag.6.

68