Sfânta Treime și dragoste 

Între cele mai importante subiecte de gândire ale oricărei civilizații

regăsim, incontestabil, pe cel al iubirii. Nu reușim să identificăm o
cultură care să nu pivoteze în jurul acestui subiect, să nu îl
instrumenteze în vedere edificării valorilor fundamentale.
Ortodoxia este o cultură religioasă în care tema dragostei este
cosmogonică, ascetică și mistică. În ortodoxie lumea și omul au un
început și un sfârșit. Un moment în care iubirea lui Dumnezeu le-a ridicat
din nimic și un moment în care acestea nu mai pot deveni mai mult prin
ele însele. Numai dacă iubirea lui Dumnezeu face lumea din nimic și o
crește prin voia Lui, tot în iubire, până în planul desăvârșirii.

„Iubirea dumnezeiască e deci mișcarea lui Dumnezeu spre 

făpturi, spre unirea cu ele”1 
O lume materială existentă din veci în varii forme evolutive ar fi
una limitată la determinările materialității și a propriilor constrângeri care
deși s-ar propune ca unică realitate și formă de absolut nu ar fi decât un
nonsens rezultat din coliziunea conceptului însăși de absolut cu limitările
inerente materialității.
Potrivit credinței ortodoxe, Dumnezeu a creat lumea din iubire,
idee exprimată și de Sf. Grigorie de Nyssa:

1
Pr. Prof. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol (I), Ed. IBMO, București, 2010, p.
288;
 „Astfel,  Dumnezeu  Cuvântul,  Înțelepciunea,  Puterea  a  fost 
Creatorul  naturii  umane,  nu  împins  din  necesitate  la  crearea 
omului,  ci  în  virtutea  iubirii  sale  pentru  această  ființă a cărei 
existență  a  produs-o.  Trebuia  ca  lumina  să  nu  fie  nevăzută, 
slava  sa  să  nu  rămână  fără  martor,  bunătatea  să  nu  fie  fără 
altă  persoană  care  să  se  bucure  de  ea  și  celelalte  daruri  câte 
se  văd  în  jurul  firii  dumnezeiești  să  nu  rămână  fără  efect 
nefiind  cineva  care  să  se  împărtășească  și  să  se  bucure  de 
ele.”2 

Dacă începutul omului este precedat de iubire, este firesc să ne

înălțăm gândirea, pe cât poate fi de cuprinzătoare cu ajutorul Revelației
și a învățăturii Bisericii spre Dumnezeu.
Ortodoxia recunoaște pe Dumnezeu, Unul, în trei ipostasuri,
esență subzistând în trei Persoane. Acest concept depășește
capacitatea de reprezentare a minții omenești și operează cu concepte
care pot instrumenta puterea de pătrundere a rațiunii umane în vederea
unei apropiate înțelegeri.
Din cele scrise mai sus putem cădea de acord că în conceptul
ortodox, iubirea precede începuturile creației. Acest lucru înseamnă că
numai un Dumnezeu care este Tată și Fiu poate sta la temelia explicării
iubirii paternale a lui Dumnezeu pentru lume și a filiației omenești.
Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt deoființă
dar se păstrează Persoane neamestecate, neconfundate. Iubind pe Fiul
în Duhul Sfânt, Tatăl nu devine fiu, nu se confundă cu Duhul Sfânt.

2
. Grigorie de Nyssa, Cuvântarea catehetică cea mare, P. G. 45, col 21 apud Pr. Prof. Stăniloae,
Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol (I), Ed. IBMO, București, 2010, p. 352;
Rămâne Tată iubitor. Mistica aceasta a iubirii intra-treimice este sursa
misticii ortodoxe.
În ortodoxie misticul nu se confundă cu divinitatea, el cunoaște în
iubire pe Dumnezeu, experiază iubirea Fiului pentru Tată, simte iubirea
Tatălui pentru Fiul și este scăldat de iubirea Duhului Sfânt pentru toți.
Luminile misticii ortodoxe sînt neamestecate, urmând modelului Sfintei
Treimi.

„Ce  buze  ar  putea  descrie  ce  s-a  petrecut  cu  mine  și  ce  se 
petrece  în  fiecare  zi?  Ba  chiar  și  noaptea  în  mijlocul 
întunericului  vă,  cutremurat,  pe  Hristos  deschizându-mi cerul 
si  privesc  cu  El  Însuși  mă privește de acolo și mă vede aici jos, 
împreună  cu  Tatăl  și  cu  Duhul  în  de  trei  ori  sfânta  lumină. 
Căci  una  este  această  lumină,  și  totuși  se  află  în  Trei.  Și 
lumina  este  una  și  aceeași,  și  totuși  în  trei  chipuri,  deși  e 
numai  una.  [...]  Căci  lumina  aceasta  dă  celor  ce  privesc  să  se 
cunoască  pe  ei  înșiși  în  lumină  si  cei  ce  văd  în  lumină  Îl  văd 
iarăși  pe  El.  Căi  ei  văd  lumina  Duhului și întrucât îl văd pe El, 
văd  pe  Fiul.  Iar  cine  s-a  făcut  vrednic  să  vadă  pe  Fiul, vede și 
pe Tatăl ”3  
Iubirea nu contopește pentru că dacă ar face așa s-ar
auto-desființa. Iubirea presupune cel puțin două existențe aparte care se
îndreaptă cu bunătate una către cealaltă. Această dinamică, unul spre
celălalt, este o mișcare spre unire dar nu o unitate a instinctivității ci una
a inconfundabilului. Chiar dacă mă unesc în iubire cu celălalt, acesta
rămâne inconfundabil, distinct, aparte dar pătruns de aceeași lumină cu

3
Sf. Simeon Noul Teolog apud Pr. Prof. Stăniloae, Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii ortodoxe,
Editura IBMO, București, 2002, p. 42
mine. După chipul Sfintei Treimi, suntem aceiași dar distincți. Așa cum
Dumnezeu este o esență în trei Persoane, cei care se iubesc sunt
transformați în unirea cu esență treimică a iubirii dar rămân distincți unul
față de celălalt și față de persoanele Sfintei Treimi în al cărei chip se
iubesc.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae explică această caracteristică
a misticii ortodoxe în capitolul ​Sfânta Treime, structura supremei
iubiri​, din primul volum al Teologiei Dogmatice Ortodoxe:

„Iubirea  presupune  totdeauna  două  eu-ri  care  se  iubesc  sau 

un  eu  care  iubește  și  un  altul  care  primește,  sau  de  care  cel 
ce  iubește  știe  că  e  conștient  de  iubirea  lui.  Și  asta  într-o 
reciprocitate.  Dar  în  același  timp  iubirea  unește  cele  două 
eu-ri  în  proporție  cu  iubirea  dintre  ele,  fără  să  le  confunde, 
căci  aceasta  ar  pune  capăt  iubirii.  Deci  iubirea  desăvârșită 
unește  paradoxal  aceste  două  lucruri:  mai  multe eu-ri care se 
iubesc,  rămânând  neconfundate,  și  o  unitatea  maximă  între 
ele.  Fără  existența  unei  iubiri  desăvârșite  și  veșnice  nu  se 
poate  explica  iubirea  din  lume  și  nu  se vede nici scopul lumii. 
Iubirea  din  lume  presupune ca origine și scop iubirea eternă și 
desăvârșită dintre mai multe Persoane divine.”4 
Iubirea între oameni presupune și ea esența comună în oarecare
măsură a umanității din noi și implică desfășurarea iubirii, adevărat-
nedesăvârșită, între persoane distincte. Iubirea aceasta crește în spre
perfecțiune numai prin deschiderea în chipul Sfintei Treimi.

4
Pr. Prof. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol (I), Ed. IBMO, București, p 293;
 Dragostea este dăruirea bunătății. Așadar dragostea este dăruire.
Ea nu poate exista doar gândită, ci trebuie să fie dăruită. De aceea Tatăl
iubește pe Fiul și Fiul pe Tatăl dar această iubire reciprocă are sens doar
când se împărtășește spre Duhul Sfânt. Un dumnezeu singular,
monoteist nu are cum experia acest fapt, îl poate dor imagina, îl poate
gândi. De aceea, pentru că această neputința a sa îi atacă proprietatea
de atotputernic, el nu poate exista decât în mituri nefinisate, incapabile
să ducă la capăt meditația despre însușirile dumnezeiești. Un dumnezeu
solitar ar rămâne izolat în meditația imaginii gândite despre un concept
al iubirii, ar delira, nu ar crea.

Dumnezeul treimic al ortodoxiei de dăruiește treptat și potrivit

însușirile și puterile diferitelor ordine de subiecți. Sfânta Treime se
dăruiește intern, între Persoanele divine și extern creației împărtășindu-i
plenitudinea existenței de care ține bucuria spre care creația se întinde
prin cunoașterea lui Dumnezeu. Aici vedem cum, în ortodoxie,
cunoașterea nu este doar un act gândit, ci o apropiere trăită deplin față
de tot ce poate fi cunoscut.
Dumnezeu vrea ca fericirea plenitudinii existenței sale să fie
cunoscută sub forma trăirii nemijlocite. De aceea iubirea lui Dumnezeu
se revarsă în creație începând cu actul facerii, și neîntrerupt de atunci
încoace. Dar nu doar atât se întâmplă, ci chiar mai mult decât atât,
iubirea nu doar se dăruiește, ci cum e firesc, afirmă, înalță pe cei iubiți:
 „În  iubirea  deplină  persoanele  nu  se  dăruiesc  și  nu  se acceptă 
numai  reciproc,  ci  se  și  afirmă  reciproc  și  personal,  se  pun  în 
existență  prin  dăruire  și  primire.  Iubirea  divină  este 
atoteficientă  Tatăl  pune  pe  Fiul  din  veci  în  existență  prin 
dăruirea  integrală  a  Sa,  iar  Fiul  afirmă  pe  Tatăl  din  veci 
continuu  ca  Tată,  prin faptul că Se acceptă ca pus în existență 
prin  Tatăl,  prin  faptul  că  se  dăruiește  Tatălui  ca  Fiu. 
Afirmându-se  reciproc  în  existență  în  distincția  lor,  prin 
iubirea  perfectă  actele  prin  care  se  săvârșește  aceasta  sunt 
acte  din  veci  și  au  caracter  de  acte  cu  totul  personale.  deși 
sunt acte în care Persoanele divine sunt împreună active.”5 

Ortodoxia vede dragostea ca fiind însăși cauza creației. Lumea

este străbătută diacronic de la început de iubire, este mișcată de iubire și
își are sensul și țelul în dragostea intra-treimică.
Iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi se revarsă nu doar ca
model ci ca realitate trăită asupra întregii creații. Dragostea dintre
Persoanele Sfintei Treimi rămâne unitate desăvârșită fără a cunoaște o
contopire în confundare. Această natură unitară dar dătătoare de
distincție se recunoaște și în revărsarea de iubire asupra lumii create.
rezumat 

Toate culturile au în vârful valorilor iubirea. Ortodoxia se prezintă

ca o cultură a iubirii. Ea crede într-un Dumnezeu în trei Persoane dar
deoființă. Un dumnezeu singular nu ar putea trăi iubirea ci doar ar putea
să o gândească. Persoanele Sfintei Treimi se unesc în iubire dar nu se

5
idem, p. 308;
confundă. De aceea ortodoxia învață că dragostea este însăși cauza
creației dar și că tot aceasta este imboldul creșterii omului spre depășirea
limitărilor materialității, spre îndumnezeire. Îndumnezeirea este posibilă
din revărsarea iubirii intra-treimice în creație. Această revărsare dă un
sens iubirii, mai presus de simpla comunicare a interesului și bunătății ,
prin afirmarea treptată a plenitudinii existenței dumnezeiești în
descoperirea dată de Dumnezeu creației prin iubire.
Urmând acest model, iubirea de care este omul capabil produce
unitate dar păstrează și chiar promovează distinctivitatea. De aceea
misticul ortodox se apropie de Dumnezeu, se îndumnezeiește fără a se
contopi pierzându-și ceea ce îl distinge, depersonalizându-se. El, ca
toată creația, de altfel, îl cunoaște pe Dumnezeu trăindu-i iubirea. Îl
iubește pe Tatăl și totodată unitar și distinct iubește pe Fiul și pe Duhul
Sfânt. Lumina treimică a iubirii pătrunde creația fără a o deposeda de
frumusețea devenirii proprii.

   
 Bibliografie 

1. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol (I), Ed. IBMO, București, 2010, p. 288;
2. https://www.crestinortodox.ro/editoriale/sfanta-treime-taina-iubirii-70314.html
3. http://patriarhia.ro/parintele-ioan-baroian-1942--2016--pilda-de-iubire-si-slujire-jertfelnica-9100
.html
4. Biblia Ortodoxă, Noul Testament, 2015.