Masteranzi:

Iulian Popescu-Argeş
Dimitrie Popescu-Argeş

Altarul poliptic de la Şmig

Șmig
Numele localității este pomenit prima dată într-un document datat în 29 martie 1317. La
acea dată, moșia Sumugun aparținea, alături de Dârlos și Alma, banului Symon. Documentul din
1317 arată că orice oameni de stare slobodă, care ar veni și ar dori să se așeze pe pomenitele
moșii, să se poată aduna slobod și să stea acolo netulburați. Când afirma că acordă libertate și
protecție celor care doresc să se așeze în Șmig, Alma și Dârlos, regele Ungariei, Carol Robert de
Anjou, se referă cu siguranță la coloniștii sași. Regruparea românilor, în majoritate iobagi, pe alte
moșii era puțin probabilă. Cert este că sașii se stabilesc într-un număr destul de mare în zonă și
formează în Șmig, Alma și Giacăș comunități catolice bine organizate, încadrate sistemului
administrativ al Transilvaniei.

Biserica evanghelică
Sașii din Șmig au construit în Evul mediu o biserică, azi monument istoric, a cărei
vechime coboară dincolo de granițele secolului al XIV-lea. Unii cercetători consideră ca prima
biserică a fost realizată în secolul al XIV-lea, ea fiind refăcută în secolul următor
Realizată în stil gotic târziu, biserica fostă Sfânta Maria are formă simplă și este compusă
din navă și cor. Prezintă însă o serie de particularități care-i dau autenticitate. Portalul principal al
fațadei de vest și cel de pe peretele sudic, terminate în arc frânt, constituie tot ce au putut realiza
mai bun meșterii pietrari din această zonă. Interesant este că, în ciuda proporțiilor reduse ale
bisericii, nu s-a știrbit nimic din înălțimea navei. Nava este întărită la exterior printr-o succesiune
de contraforți în trepte, doi perpendiculari pe colțurile fațadei principale și câte doi pe fiecare
latură. Pe peretele sudic s-au practicat două ferestre înalte și înguste, terminate în arc frânt, care
valorifică armonios și simetric spațiul dintre contraforții exteriori. Corul poligonal are patru
ferestre similare cu cele ale navei, terminate în arc frânt. Rozetele din partea superioară a

1
ferestrelor corului apar în adevărata lor splendoare ornamentală, fără a sancționa în vreun fel
restul construcției. Dimpotrivă, modalitatea lor de realizare oferă bisericuței din Șmig o formă
superioară.
Pictura murală, care împodobea pereții interiori ai edificiului, a fost scoasă la iveală o
dată cu renovarea. Din 1515-1520 datează altarul bisericii evanghelice din Șmig. Acesta a fost
donat la începutul secolului XX oraşului Sighişoara, unde urma să fie montat ca altar principal în
Biserica din Deal. De aici este împrumutat, în anul 1956, pentru cinci ani, de Muzeul Naţional de
Artă din Bucureşti, unde se află şi în prezent. Interiorul bisericii găzduiește acum un altar realizat
în 1909, care a înlocuit altarul din secolul al XVI-lea. În cor se află piatra funerară a lui Ioannis
Tordai, cu inscripție în limba latină.
La sud de biserică se găsește un turn clopotniță din lemn, în care se păstrează două
clopote medievale databile în secolul XVI. Ele sunt adevărate capodopere artistice pentru puterea
de producție din acea vreme. Pe unul dintre ele s-a scris în relief, cu majuscule O rex gloriae veni
cum. Tot la sud de lăcașul de cult se află clădirea fostei școli confesionale evanghelice, azi
biserică greco-catolică, și casa parohială construită, în 1871, de meșterul Johann Gunn, cu
sprijinul Asociației Gustav Adolf, așa cum reiese de pe placa aflată pe fațada vestică. Dintr-un
inventar al bisericii luterane, reiese că, în 30 noiembrie 1928, parohia deținea în lăcașul de cult o
strană, 14 bănci, patru lustre, un harmonium, un potir și un pahar, iar în școală trei bănci, o hartă
și patru tablouri.

Tezaurul de la Șmig
În locul numit Corbu (Korbuj) s-a descoperit fortuit, în două etape, în cursul anului 1880,
un tezaur cu obiecte de aur (531,95 grame) și de argint, intrate inițial în colecțiile Muzeului
Brukenthal din Sibiu, Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca și a Muzeului
Național Maghiar din Budapesta (cea mai mare parte a pieselor).

Altarul bisericii din Şmig (tempera pe lemn, H – 294cm, l – 305cm, Colecţia

Consistoriului Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România MNAR inv. cst. 138/ 1612)
Confecţionat din lemn sculptat, aurit şi policromat, acest altar, databil stilistic în primul
deceniu al secolului XVI, este ilustrativ pentru arta săsească din Transilvania. Altarul bisericii
din Şmig este format dintr-un scrin central în care se află statuia Madonei cu Pruncul, flancată de

2
două voleuri fixe şi două mobile, ambele pictate, iar în partea inferioară este predela, de
asemenea, pictată. Aceasta este cea mai răspândită structură a altarelor şi se întâlneşte până la
jumătatea secolului XVI. Cele două voleuri fixe reprezintă pe de-o parte pe Sf. Ana întreită (Sf.
Ana, Maica Domnului şi Iisus) şi pe Sf. Gheorghe omorând balaurul, iar pe cealaltă parte, Sf.
Margareta şi Regele Ştefan. Se pare că aici apare pentru prima dată, într-un altar din
Transilvania, reprezentarea lui Ştefan.
În interiorul voleurilor mobile sunt pictate patru scene: Buna Vestire, Vizitaţiunea,
Naşterea Domnului şi Închinarea magilor iar în exterior sunt ilustrate opt scene din ciclul
Patimilor lui Iisus. Întrucât există diferenţe stilistice între pictura panourilor interioare,
caracterizate prin prezenţa motivelor decorative aurite în partea superioară şi printr-o mai mare
îndemânare în redarea chipurilor decât în cele interioare, se poate presupune că la acest altar au
lucrat atât maestrul cât şi un ucenic al său. Scena Despărţirii lui Iisus de Maria ce decorează
predela este realizată întocmai după o gravură în lemn datată în 1505, semnată de Albrecht
Dürer, dar are particularitatea reprezentării scenei într-un peisaj redat naturalist. Acest profund
sentiment al reprezentării naturii îl apropie pe meşterul altarului de la Şmig de şcoala Dunării
din Austria şi de cea franconă.
În acest gen de altare poliptice, specifice bisericilor catolice, prevalează frecvent o
bipolaritate stilistică: sculptura realizată, de regulă, în spiritul goticului târziu şi reflexele
renascentiste ale limbajului pictural subliniate prin somptuozitatea veşmintelor, cromatica
bogată, cu subtilităţi sau minuţiozitatea redării peisajelor din fundal. V. Drăguţ consideră că
această modă a altarelor poliptice cu pictură tipic renascentistă s-a generalizat în Transilvania
după începutul secolul XVI, ele asemănându-se de altfel celor atât de răspândite în Germania,
Ungaria şi Polonia.

Altarul poliptic - Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti

Loc de origine Biserica parohială Sf. Maria din Şmig (jud. Sibiu)
Altarul principal (dedicat Fecioarei)
Tip: Poliptic gotic cu scrin central, Vierer pictat şi predelă pictată

3
 Stare de conservare Păstrat aproape integral (lipseşte doar decorul de la partea
superioară a scrinului şi coronamentul). Stratul pictural desprins pe anumite suprafeţe până la
suportul de lemn.
Restaurări – nu se cunosc date despre o eventuală restaurare.

Altarul face parte din Colecţia Galeriei de Artă Medievală Românească, cea mai
importantă colecţie de acest gen din ţară, a început să fie constituită încă din secolul XIX, odată
cu organizarea primelor colecţii muzeale publice. În prezent, Galeria deţine peste 9.500 de
lucrări - icoane, piese de argintărie, broderii, ţesături, valoroase piese sculptate din lemn şi piatră,
fragmente de pictură murală, manuscrise şi tipărituri.
Prin modalitate de expunere, cronologică şi comparativă, se reuşeşte marcarea celor trei
perioade majore ale evoluţiei artei medievale româneşti.
Arta populaţiei de confesiune catolică din Transilvania este reprezentată de lucrări care se
circumscriu stilistic goticului târziu şi Renaşterii, altarul bisericii din Şmig fiind reprezentativ
pentru arta săsească din Transilvania.
În cadrul Galeriei, altarul este poziţionat lângă un perete, central, fără a mai avea pe lângă
el alte vitrine. Acest lucru scoate în evidenţă că el singur este foarte important, de o valoare
inestimabilă.
În descrierea lui din cadrul muzeului nu se precizează data exactă de la care datează (unii
autori îl situează între 1515-1520, alţii afirmă cu precizie că este din anul 1518). Informaţiile
prezentate sunt cu caracter general.
Altarul este iluminat difuz, în cazul lui lumina venind de la nişte spoturi dispuse circular
pe tavan.

4
 Anexe
Figura 1. Structura Altarului Poliptic

5
6
7
Fotografii din Colecţia Galeriei de Artă Medievală Românească

8
9
10
11
 Bibliografie

DRĂGUŢ, V., Arta gotică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

KISS, Lorand , MIHALY, Ferenc, NĂSTĂSOIU, Dragoș Gh., Monumente medievale de
pe Valea Târnavelor, Editura ACS, 2019.
POPESCU, Dorin, “Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană”, în
Materialele și Cercetări Arheologice, vol. II, București, 1956.
Repertoriul picturii medievale de panou din Transilvania (sec. XIV-XVI), Cluj-Napoca,
2013.
http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/repsibiu/a-h/smig.htm

12