Pirații de hârtie 

Era  odată  un  puști  a  cărui  pasiune  era  să  scrie  ficțiune.  El  stătea  la 
biroul  său,  cu  o  foaie  de  hârtie  în  fața  sa  și  un  pix  în mână. Încercă să scoată 
la  lumină  o  idee,  pe  care  a  scris-o  într-un  final  pe  foaie.  Acesta  scrise  o 
scurtă  povestire,  care  se  întindea  pe  o  pagină,  însă  acestuia  nu-i  plăcea 
creația  lui.  Era  atât  de  dezamăgit  de  ea,  încât  se  gândi  să  arunce  foaia,  să  ia 
alta  și  să  scrie  altceva,  sau  să  întoarcă  foaia  și  să  facă  un  alt  lucru  pe  ea:  să 
deseneze,  să-și  termine  tema  pentru  acasă  sau  să  calculeze  ceva.  Dar  nu luă 
altă  foaie  și  nici  nu  scrise  ceva  nou  pe  spatele  acesteia.  Se  decise,  în schimb, 
să facă o bărcuță din ea, pe care o puse pe birou și la care se uită îndelung. 
Dintr-o  dată,  din  bărcuță  încep  să  se  ridice  niște  bule  de  cerneală 
misterioase.  Băiatul  se  uită  mirat  la  ele.  Îl  încercară  nedumerirea, 
curiozitatea,  și  chiar  spaima.  Bulele  păreau  să  fi  dispărut  după  ceva  vreme, 
dar din bărcuță apărură niște bucățele de hârtie ce păreau să aibă forma unor 
oameni  suficient  de  mici  încât  să  încapă  în  aceasta.  Unul  din  ei s-a apropiat 
cu  câțiva  pași  micuți  de  flăcăul  ce  a  confecționat  bărcuța.  Un  schimb  de 
priviri  între  misteriosul  omuleț  de  hârtie  și băiat avu loc; puștiul nu mai avu 
din  clipa  aceea  niciun  dubiu:  bucățica  de  hârtie  din  fața  lui  era  întocmai  un 
om. 
— Ahoy, mateloți! strigă omulețul care ieșise din bărcuța de hârtie. 
Alte  7  figurine  apărură  pe  puntea  bărcii  făcută  de  micul  scriitor  și 
coborâră pe biroul acestuia. 
—  Să  găsim  comoara!  strigă  unul  dintre  ei,  care  arăta  foarte  straniu, 
deoarece  era  alb  ca  hârtia  din  care  era  făcut.  Toți  omuleții  aceia,  de  altfel, 
erau dubioși din cauza culorii lor albe, fiindcă erau din hârtie. 
Tânărul  pasionat  de  literatură  urmări,  nevenindu-i  să  creadă,  scena 
ce  avu  loc  pe  biroul  său.  Dar,  luat  prin  surprindere,  nu  se  mai  pomeni  la 
biroul  său,  în  camera  lui,  ci  la  țărmul  unei  întinderi  de  apă  ce  părea  a  fi  un 
ocean,  iar  în  locul  bărcuței  de  hârtie,  o  corabie era ancorată la câteva zeci de 
metri  de  băiat.  Spre  surprinderea  lui,  observă  niște  bărbați  care coborau din 
corabie.  Își  dădu  seama  că  oamenii  aceia  mici  din  hârtie  erau,  de  fapt,  niște 
pirați.  După  ce  aceștia  coborâră  din  corabie,  căpitanul  echipajului  începu  să 
îi organizeze: 
—  Tu,  Brandinache,  vei  ține  busola,  îi  zise  ajutorului  său.  Gigel, tu rămâi cu 
Vasile  în  spatele  lui  Brandinache,  îi  spuse  cârmaciului  pe  nume  Gigel. 
Calistrat,  bucătare,  stai  în  spatele  lui  Gigel  și-al  lui  Vasile,  și  ajută  și  tu  la 
îndeplinirea  obiectivului.  Tunarule,  vino  în  spatele  lui  Calistrat  și  ia  arma 
asta  cu  tine,  îi  ordonă  lui  Sabin,  căruia  îi  dădu  și  un  revolver.  McDaniel, 
pentru  că  nu  prea  vorbești  românește,  ar  trebui  să  rămâi  pe  navă.  Atunci 
când se apropie un pericol, strigi: „PERICOL!”. Ai înțeles? Pe-ri-col! 
—  Yes,  yes.  Pe-ri-col!  Danger,  my  friends!  îi  răspunse  scoțianul, care 
auzise limba română numai la bărbații din echipaj. 
— Bun, mai e cineva? întrebă căpetenia piraților. 
—  Bine-nțeles,  domn’  căpitan!  Fix  pe  mus  l-ați  lăsat  în  urmă… 
răspunse tâmplarul Vasile. 
—  Gabriele,  vino-ncoa’!  zise  căpitanul  zâmbitor  și  puse  mâna  peste 
umerii  musului.  Tu  cunoști  locul ăsta? Ei, un pirat trebuie să aibă cunoștințe 
foarte  mari  de  navigare.  Da,  cunoștințe  foarte  mari!  Și  trebuie,  mai  ales,  să 
știe  să  calculeze  latitudinea  și  longitudinea,  ca  orice  navigator  care  se 
respectă.  Și  mai  presus  de  cele  pe  care  le-am  zis  eu,  să  știe  unde  sunt 
comorile.  Noi  nu  putem  prăda  alte  nave,  că  ne  stricăm  armele  fără rost! Nu, 
noi  căutăm  comori  acolo  unde  știm  că  le este locul, nu pe alte corăbii. Direct 
de la sursă, musule… 
—  Haideți,  domn’  căpitan,  că  pierdem  timp  aiurea!  strigă  Gigel, 
cârmaciul echipajului de pirați. 
Căpitanul  se  încinsese  la palavre cu musul și uită să plece împreună cu 
echipajul. 
—  A,  da.  Haide  să-ți  fac  instructajul,  să-ți  spun  ce e de făcut! Păi cum 
putem pierde noi timp? 
Micul  scriitor  îi  asculta,  din  spate,  fiind  la  vreo  treizeci  de  metri 
distanță  de  ei.  Gabriel,  musul,  era  numai  ochi  și  urechi,  iar  căpitanul  său  îi 
explica  pe  îndelete  tot  ce  trebuia  să  știe  despre  o  astfel  de  călătorie.  Pe 
flăcăul  scriitor  îl  încercă  o  teamă  de  a  nu fi văzut de către pirați, dar își dădu 
apoi  seama că niciunul dintre aceștia nu l-a observat; altfel, dacă cineva l-ar 
fi  văzut,  i-ar  fi  atenționat  pe  ceilalți.  Căpetenia  echipajului,  după ce finaliză 
instructajul,  îi  spuse  musului  să  se  așeze  în  față,  lângă  el,  ca  viitor  marinar 
și căpitan pe navă. 
După  instructaj,  Sfarmă-Nuci,  căpitanul,  dădu  ordin  echipajului  să 
pornească  împreună  cu  el,  în  căutarea  comorii.  McDaniel,  scoțianul,  se  urcă 
înapoi  în  corabie  și  se  așeză  la  prora  acesteia,  iar  ceilalți  7  au  apucat-o  în 
direcția  unei  jungle  care  se  vedea  cam  la  opt  sute  de  metri  de  țărm. 
Brandinache  ținea  busola,  și  le  spunea  camarazilor  săi  în  care  direcție  să 
meargă.  În  fața  lui  erau  căpitanul  și  musul,  iar  în  spatele  său  se  aflau 
cârmaciul  și  Vasile,  urmați  de  Calistrat.  Ultimul era Sabin, tunarul, care avea 
cu  el  o  lunetă  și  un  revolver,  primit  de  la  căpitan,  și  care trebuia să păzească 
grupul. 
Pirații  intrară  în  junglă  după  ce  parcurseră  plaja,  și merseră neobosiți 
prin  aceasta,  mai  bine  de  doi  kilometri.  La  ieșirea  din  junglă,  căpitanul, 
Sfarmă-Nuci,  le  porunci  tuturor  să  se  oprească.  După  ceva  vreme,  spuse 
arătând  către  un  munte  care  ieșea  în  evidență  pe  lângă  șesurile  din 
împrejurimi: 
— Acolo mergem! Acolo voi găsi… pardon! vom găsi noi comoara! 
Muntele  era  unic  în  peisajul  acela.  Se  înălța  falnic  deasupra  tuturor 
vecinătăților,  înspre  vest.  Nu  era  nicio  altă  formă  de  relief  care  să  îi  poată 
pune la îndoială semeția. 
—  Cunosc  locul  ăsta…  Comoara  mea,  pardon!  a  noastră,  trebuie  să  se 
afle  chiar  acolo,  la  un  kilometru  și  ceva  în  direcția  aia,  mai  zise  șeful 
echipajului de pirați arătând spre munte. 
El  și-a  căpătat  pseudonimul  pentru  că,  atunci  când  făcea  primele 
voiaje  cu  corabia  pe  ocean,  spărgea  nuci cu dinții, fără să pățească nimic. Nu 
mai  era  niciun  pirat  despre  care  să  se  știe  să facă acest lucru, așa că a primit 
porecla  „Sfarmă-Nuci”.  A  devenit  căpitan  de  echipaj  după  ce  predecesorul 
său  a  murit  într-o  călătorie  pe  coasta  Spaniei.  Brandinache  era  ajutorul 
căpitanului.  Acesta  a  primit  porecla  de  la  ceilalți  pirați din echipaj, deoarece 
era  cel  mai  priceput  în  a  face  brandy.  El  și  camarazii  săi  preferau  brandy-ul 
mai  vechi  de  zece  ani,  fiindcă,  așa  cum  spuneau  ei,  era  „cea  mai  strașnică 
băutură  din  câte  au  cunoscut  oceanele  și  mările”.  Gigel,  cârmaciul,  era  cel 
mai  priceput  la  mânuirea cârmei, după cum o arăta și ocupația. Era liniștit și 
îi plăcea să își ajute camarazii atunci când aveau nevoie. Tâmplarul, pe nume 
Vasile, repara întotdeauna piesele corăbiei, dulapurile, scaunele, mesele, dar 
se  asigura  și ca suportul pentru busolă să fie în stare bună, fiind probabil cea 
mai  importantă  piesă  dintre  toate.  Muncea,  în  general,  mult  și  era 
mâncăcios  pentru  că  depunea  mult  efort.  Calistrat  era  cel  mai  priceput  în 
bucătărie  și  îi  plăcea  tare  mult  să  gătească  pentru  prietenii  săi,  de  aceea  era 
și  bucătar.  În  plus,  pescuitul  era  activitatea  lui  preferată  din  timpul  liber. 
Sabin,  tunarul,  se  pricepea  să  mânuiască  armele,  iar  când  stătea de cart era 
mereu  cu  ochii  în  patru,  fiind  mereu  echipat  cu  luneta  într-o  mână  și  cu  o 
armă  în  cealaltă.  Acesta  se  ocupa,  de  asemenea,  cu  păstrarea în stare bună a 
tunurilor  de  pe  corabie.  McDaniel,  scoțianul,  era  croitor  de  meserie,  însă  a 
plecat  cu  echipajul  pe  ocean  deoarece  era  în căutare de experiențe și oameni 
noi. I-a auzit numai pe acești pirați vorbind limba română, și chiar dacă nu o 
cunoștea  prea  bine,  se  înțelegea  de  minune  cu  camarazii  săi,  cărora  le 
vorbea  câteodată  în  engleză  și  le  zâmbea  mereu.  Gabriel,  care  era  mus  pe 
navă,  era  cel  mai  tânăr  dintre  membrii  echipajului  și  aspira  să  devină 
marinar.  Învăța  tot  ce  putea  de  la  căpitan,  nu  prea  era  ascultat  de  restul 
piraților  de  pe  navă,  dat  fiind  că  era  cel  mai  mic,  dar  spera  ca  într-o  zi  să 
pornească pe mare împreună cu prietenii lui. Dintre toți membrii echipajului 
lui  Sfarmă-Nuci,  el  părea  să  fie  cel  mai  harnic;  ajuta la toate treburile, chiar 
mânuia cârma la nevoie, și o făcea foarte bine pentru vârsta lui. 
Șeful  piraților,  după  ce  privi  lung  către  muntele  care  își  impunea 
înălțimea,  dădu  poruncă  celorlalți  să  îl  urmeze în căutarea comorii pe care o 
vor  lua  cu  ei  pe  corabie.  Musul,  însă,  nu  respectă  ordinul  căpitanului  său,  ci 
se  duse  către  sud-vest,  de  unde  zărise  o  sclipire  misterioasă  dintr-o 
prăpastie.  Când  ajunse  la  marginea  prăpastiei  și  văzu  că  în  ea  era,  de fapt, o 
mină de diamant, acesta strigă, cu mare bucurie în glas: 
 —  Ahoy,  camarazi!  Priviți  peste  ce-am  dat!  O  mină  de  diamant! 
Diamant, camarazi! 
—  Ce,  ce  zice  Gabriel  ăla?  Unde  e?  De  ce  n-a  venit  cu  noi?  întrebă 
Sfarmă-Nuci, dar nu primi niciun răspuns. 
—  Prichindelul  ăla  ori  ne  joacă  vreo  festă?  zise  și  ajutorul  de  căpitan, 
morocănos  pentru  că  trebuia  să  se  abată  din  drumul  către  mult  dorita 
comoară. 
Cei  6  bărbați  porniră,  într-un  final,  către  locul  de  unde  auziră 
strigătele  lui  Gabriel,  ca  să  vadă  ce  era  acolo  și  ce  găsise  acesta.  Când 
căpetenia  tâlharilor  ajunse  la  marginea  prăpastiei  și  văzu  mina  cu  pricina, 
acesta spuse, cu veselie în glas și cu ochii țintă la diamantul din mină: 
—  M-am  îmbogățit!  Pardon!  Ne-am  îmbogățit,  camarazii  mei! 
Suntem  bogați!  Cineva  să-mi  dea  un  târnăcop!  O  să  dau  cu  târnăcopul  și 
singur  aici,  nu  contează  cât,  numai  să  scot  măcar  un  sac  cu  diamante,  pe 
legea mea! 
Sabin,  care  era  echipat  și  cu  un  târnăcop,  i-l  dăduse  pe  acesta  șefului 
său,  iar  acesta  din  urmă  începu  să  sape,  cu  gândul  la  kilogramele, sau poate 
chiar tonele de diamant pe care le-ar fi putut scoate din mină. 
La un moment dat, Vasile îi spuse musului, arătând către munte: 
— Gabriele, nu vezi ceva stălucitor, ca un punct, pe muntele ăla? 
— Ba da, dar oare ce-o fi acolo? zise musul. 
—  Ei,  ce  mai  contează  acum  ce-i  acolo?  Nu  avem  diamant  din  belșug 
aici, în mina asta? întrebă retoric Vasile, cu scopul de a încheia discuția. 
Cei  doi  se  întoarseră  cu  fața  spre  mina  unde  Sfarmă-Nuci  lucra 
sârguincios.  Deja  strânsese  aproape  un  sac  întreg  cu  diamant.  Punctul 
strălucitor  nu  mai  era  în  același  loc  în  care  îl observă tâmplarul. Începuse de 
mult  să  coboare  pe  panta  muntelui.  Iar  din  vârful  acestuia  se  înălța  fum. 
Niciunul  dintre  membrii  echipajului  nu  băgă de seamă, deoarece toți stăteau 
cu  spatele  la  munte,  care  era,  de  fapt,  un  vulcan,  și  cu  fața  la  mina  din  care 
Sfarmă-Nuci muncea pe brânci să pună diamant în sac. 
Când  șeful  echipajului  umplu  sacul  și  ieși  din  mină,  acesta  întrebă, cu 
o grimasă ce îi arăta neplăcerea, pe restul echipajului: 
 — Ce-i mirosu’ ăsta? 
Toți  priviră  către  muntele  din  spatele  lor.  Lava  curgea  repede  către 
poalele  acestuia.  Abia  atunci  remarcară  pirații  că  din  vârful  muntelui,  care 
era  un  vulcan,  de  fapt,  și  care  se  ridica  semeț  deasupra  reliefului  jos  ieșea 
fum. Iar vârful muntelui era, de fapt, coșul vulcanului. 
—  Pe  legea  mea!  Ăsta  nu-i  munte!  E  vulcan!  Vulcan,  mateloți!  Fugiți, 
fugiți! strigă Sfarmă-Nuci. 
Cei  7  tâlhari  fugiră  pe  drumul  pe care au venit, prin jungla deasă. Lava 
nu  se  opri  la  intrarea  în  junglă,  ci  se  apropia  cu  pași  repezi  de  pirați. 
Scoțianul,  de  la  prora  vasului,  văzând  fumul  ce  se  ridica  din  coșul 
vulcanului, strigă, așa cum îi spusese căpetenia sa: 
— Pe-ri-col! Pe-ri-col! Danger! 
Însă  pirații  nu-l  auziră  în  acel  haos.  Ei  fugeau  mâncând  pământul  în 
junglă,  în  timp  ce  lava  se  ținea  după  ei,  parcă  voia  să-i  înghită.  Totuși,  au 
izbutit  să  ajungă  pe  plajă,  însă  erau  prea  obosiți  ca  să  mai ajungă la corabie. 
La  capătul  puterilor,  au  căzut  pe  nisip,  în  timp  ce  lava,  curgând  rapid  și  pe 
plajă,  i-a  înghițit  nemiloasă.  McDaniel  coborî  de  pe  navă,  vrând  să  sară  în 
ajutor  colegilor  săi.  Se  decise  să  încerce  a-l  salva  pe  Sfarmă-Nuci,  deoarece 
era  căpetenia  echipajului  și,  pentru  scoțian,  era  cea  mai  importantă 
persoană  dintre  toți  pirații  pe  care  îi  cunoscuse  vreodată.  În  timp  ce  alerga 
spre  trupul  căpitanului,  croitorul  s-a  împiedicat  de sacul cu diamant, căruia 
șeful  său nu-i dăduse drumul deloc din mână, și căzu cu fața în lavă. În afară 
de un strigăt de durere, McDaniel mai putu să rostească: 
— Pe-ri-col! Danger! Danger, guys! 
După  aceea,  scoțianul  fu  înghițit  de  lavă,  laolaltă  cu ceilalți membri ai 
echipajului. 
Tânărul  scriitor  urmări  odioasa  scenă  desfășurându-se  înaintea 
ochilor  lui.  Plin  de  regret,  se  uita  la  întinderea de lavă care clocotea pe plajă. 
Acolo  zăceau  trupurile  a  opt  oameni  pe  care  nu-i  cunoștea  și  cărora  nu  le 
știa numele, nu știa cum i-a întâlnit, dar îi părea rău pentru ei. 
La  un  moment  dat,  puștiul  își  dădu  seama  că  nu  se  mai  uita  la  plaja 
plină  cu  lavă,  ci  privea  bărcuța  de  pe  biroul  său.  Perplex,  o  fixă  cu  privirea, 
încercând  să  mai  descopere  anumite  ciudățenii,  dar  nu  observă  nimic 
neobișnuit  la  ea.  Nu  se  mai  ridică  din  aceasta  nicio  bulă  de  cerneală 
misterioasă, și niciun omuleț de hârtie nu mai coborî din ea. Își puse tot felul 
de  întrebări:  Cine  erau  bărbații  aceia?  Ce  s-a  întâmplat  cu  corabia lor? Unde 
a  fost  el  în  tot  acest  timp?  Pe  coasta  unui  continent?  Într-un  port?  Pe  o 
insulă?  Realiză,  însă,  că  întrebările  nu  mai  au  niciun  rost…  Își  spuse  că  nu 
poate  înțelege  cele  ce  s-au  întâmplat  și  că  ar  fi  bine  să  le  treacă,  pentru 
moment,  cu  vederea.  Începu  să  decoreze  micuța  barcă  din  hârtie, pentru a o 
face să arate mai bine.