AXIS LIBRI An XI, nr.

39, iunie 2018

EDITORIAL

De ce și cum iubesc Galaţiul?

S unt gălăţean
și, vorba lui
Eminescu, punctum...
Destinul a ales pentru
mine această identitate.
Putea să mă trimită
la Focșani sau la Satu
Mare, la Timișoara sau
la Chișinău, oriunde
în ţara asta care
tocmai își sărbătorește
Prof. dr. Zanfir Ilie Centenarul Unirii,
manager, dar a îndrumat pașii
Biblioteca Județeană ursitoarelor spre acest
„V.A.Urechia” Galaţi tărâm de Dunăre și
de cer oglindit în
Brateș, iar eu n-am putut face altceva decât să le
ascult șoptitele preziceri și să mă apuc degrabă să
le dau viaţă, viaţă din viaţă, dragoste din dragoste și
recunoștinţă din tot sufletul. Copil fiind și venind
dintr-un sat din hinterlandul Galaţilor, am simţit
cu adevărat pe umeri această povară și în inimă
această mare bucurie de a fi gălăţean abia atunci
când am devenit elev al Colegiului Naţional „Vasile
Alecsandri”, care, iată, în 2017, a împlinit un secol
și jumătate de rodnică existenţă. În orele libere, în
zilele de sărbătoare, cutreieram cu ochii larg deschiși
și cu o imensă curiozitate adolescentină splendida
Faleză a Dunării, Parcul „Mihai Eminescu”, străzile
din Centru, „Nicolae Bălcescu” în primul rând, cu
liceul ascuns între arborii seculari și cu statuia lui
Vasile Alexandrescu Urechia, fondatorul, în faţă,
apoi Domnească, fostă pe atunci Republicii, cu
lungi popasuri în Grădina Publică și cu momente
de tăcere în faţa statuilor întâlnite în cale, efigii
ale unor oameni mari răsăriţi sub soarele acestor
meleaguri și dăruindu-se lor cu toată fiinţa,
cugetarea și simţirea...
La maturitate și mai ales acum, în ultimele două
decenii, am călătorit mult în străinătate, cu treburi
sau în concedii, am fost în Americi, în Asia, ca să
nu mai vorbesc de vecinele noastre mai apropiate
sau mai îndepărtate de pe bătrânul continent, dar,
de fiecare dată, m-am întors cu mare nerăbdare,
abia așteptam, spre finalurile sejururilor, să-mi
revăd urbea, locurile îndrăgite, oamenii, clădirile,
să mă întorc, cum s-ar zice, acasă. „Acasă”, acest
cuvânt magic și cuprinzător cât o patrie întreagă,
simplu, dar atât de expresiv pentru a descrie o stare
și un sentiment, poate că și-a schimbat foarte mult
sensurile în noile condiţii ale globalizării și ale
circulaţiei rapide a informaţiilor și a oamenilor, dar
pentru mine a rămas un reper fundamental, mai
mult chiar, o bornă dincolo de care poţi să treci
oricând și să călătorești la mii de kilometri distanţă,
dar spre care te întorci întotdeauna cu și mai mare
grabă și dor.
Am zburat de mai multe ori dincolo de Ocean,
am poposit în Statele Unite ale Americii, am vizitat
în câteva rânduri mai multe ţări din Asia, am zăbovit
preţ de câteva zile în imensa Chină și în inegalabila
Japonie, am învăţat Europa pe de rost, din Macedonia
în Germania, din Franţa în Belgia, din Irlanda,
unde fiul meu a emigrat odată cu aproape un sfert
de Românie, în Finlanda, dar oriunde aș fi fost, ori
de câte ori sosea timpul reîntoarcerii, abia așteptam
să pun piciorul pe Aeroportul Otopeni și, mai ales,
pe trotuarele orașului de la Dunăre, așa cum sunt
ele, mai prăfuite, mai neîngrijite și aproape cucerite
de mașinile în continuă căutare de parcări... Sunt
convins că mulţi ar crede aceste sentimente ale mele
depășite sau în contratimp cu tendinţele moderne
ale abordării spaţiului geografic globalizat, care
pledează pentru mai vechiul principiu roman după
care patria este acolo unde este bine (ubi bene,
ibi patria), dar nu-mi pasă câtuși de puţin, căci
mai plăcute ca oricând îmi sunt vorbele pline de
simţământ ale lui Creangă: „Nu știu alţii cum sunt,
dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la
casa părintească...”
Așadar, de ce iubesc Galaţiul? În primul rând
pentru că îi aparţin prin tot ceea ce este mai valoros
în mine și pentru că el se confundă cu propria mea
viaţă și cu propria mea raţiune de a fi. Cineva îmi
spunea că nu este suficient să te fi născut la Galaţi
pentru a fi un bun gălăţean și cred că avea foarte
3
An XI, nr. 39, iunie 2018
EDITORIAL
mare dreptate. Cunosc foarte mulţi oameni veniţi
aici din cele mai îndepărtate meleaguri ale ţării, de
la Făgăraș sau Reșiţa, din nordul Moldovei sau de
la Marea Neagră, de la Călărași sau Alba Iulia, dar
care s-au îndrăgostit iremediabil de Galaţi, au rămas
pentru totdeauna aici și i-au oferit cetăţii întreaga
carieră și întreaga viaţă, mai mult, mai convingător
și mai generos decât foarte mulţi deţinători de
certificate de naștere eliberate de Primăria Galaţi,
dar care n-au fost în măsură să lase niciun semn
deosebit în viaţa de ansamblu a orașului.
Nu nașterea în Galaţi te face gălăţean, ci conștiinţa
de a aparţine acestui spaţiu urban încărcat de istorie
și de înaltă spiritualitate. Vă spuneam că am absolvit
Liceul „Vasile Alecsandri” și mai adaug, cu riscul de
a deveni sentimental și chiar patetic, că mă mândresc
că soarta a hotărât să fac parte dintr-una din acele
generaţii, foarte multe la număr, privind de la
înălţimea celor 150 de ani de existenţă, care au pornit
în viaţă și au realizat lucruri importante în ea, direct
de pe băncile acestei instituţii de învăţământ de elită,
considerată o Alma Mater de către comunitatea locală
a vremurilor de început. Și cum să nu fiu mândru,
când mă pot considera, peste ani și peste generaţii,
coleg de liceu cu Gheorghe Ţiţeica, Gheorghe
Bogdan Duică, Nicolae Longinescu, Iorgu Iordan,
generalul Eremia Grigorescu, Virgil Madgearu, Petre
Ștefănescu Goangă?
Cu șapca protocolară pe creștet, cu numărul
matricol afișat pe mâneca stângă a inconfundabilei
uniforme, cu detașarea și nepăsarea senină ale
vârstei, n-aș fi bănuit niciodată că peste ani și ani
voi scrie despre istoria, destinul și devenirea acestui
liceu, într-un eseu de suflet cuprins în volumul
despre „Dunăre și dăinuire la Galaţi”, cum numeam
una dintre cărțile dedicată aceleiași mari iubiri.
2
AXIS LIBRI
Și totul a pornit de la niște
statui... În părculeţul din faţa
vechii clădiri a liceului, purtând
încă pecetea stilului arhitectonic
agreat de marele fondator al
școlii românești, Spiru Haret,
treceam zi de zi pe lângă busturile
impunătoare ale celor trei mari
bărbaţi. Primul era, desigur, al
bardului de la Mircești, poetul
Vasile Alecsandri, cel căruia
îi fusese împrumutat numele
pentru eternitatea unei școli de
elită. Alături de el, puteam vedea
prin vremi pe întâiul director al
liceului, Ioan Cetăţianu (hunedorean de obârșie).
Al treilea era chiar omul care avea să marcheze
destinul meu, cărturarul care avea să mă înveţe
ce înseamnă cu adevărat să fii gălăţean. Iar el este
bărbatul despre care vă vorbeam înainte: Vasile
Alexandrescu Urechia. Puţini gălăţeni știu că, prin
strădania lui și prin intervenţiile directe, în calitate
de parlamentar de Galaţi, la Ministrul Instrucţiunii
Publice de atunci, Spiru Haret, dar și la autorităţile
locale, se înfiinţase, în 1867, liceul. Tot el a zămislit,
prin donaţii de carte, o bibliotecă publică în
chiar clădirea noii școli, acea instituţie a luminii
care, întocmai cum școala împrumutase numele
mentorului său din tinereţe, Vasile Alecsandri, va
prelua numele ilustrului său ctitor, V.A. Urechia...
Mai târziu, mult mai târziu, același destin care-mi
călăuzise pașii adolescenţei spre băncile acestui
liceu a făcut ca, pentru o vremelnică perioadă,
acea Bibliotecă, care a împlinit de curând 127 de
ani de existenţă, să-mi fie încredinţată pentru
atentă și prielnică ocârmuire. Dar nu pentru că
patronul bibliotecii al cărei management mi-a fost
încredinţat a preţuit atât de mult Galaţiul încât
aproape că și-a făcut din ţelul vieţii lui propășirea
spirituală a orașului de la Dunăre, nu numai pentru
acest lucru iubesc eu atât de mult Galaţiul. Eu îl
iubesc necondiţionat și fără motive formale, din
adâncul fiinţei mele și pentru totdeauna, iar, dacă
Vasile Alexandrescu Urechia – căruia i-am dedicat
și o teză de doctorat și două cărţi – m-a influenţat în
așa de mare măsură, e în primul rând meritul acelui
mare bărbat al României secolului al XIX-lea de a
se fi întâmplat ca, prin osteneala urmașilor săi, toţi
care au fost până acum, biblioteca pe care a lăsat-o
el să tot crească și să se tot facă din ce în ce mai
cunoscută gălăţenilor și întregii ţări.
AXIS LIBRI
Dar ceea ce a fost și va fi leagănul acestei iubiri
pentru Galaţi este – nici nu se putea astfel! –
Dunărea, „fluviul biblic”, cum l–am numit adesea,
cel care a fost martorul tăcut al creșterii acestui oraș,
și, deopotrivă, al creșterii generaţiei mele, precum a
tuturor generaţiilor dinainte, timp de atâtea secole.
Pe când mai purtam încă uniforma de „LVA”, în orele
de învoire sau de vacanţe, coboram spre fluviu, spre
încântătoarea noastră faleză, abia adăugată atunci
geometriei noi a urbei. Și cum să nu te răscolească,
acum, după atâtea decenii, sentimentul că am fost,
în anii ’60 ai veacului trecut, martorul acelei superbe
amenajări riverane care a făcut din faleza Galaţilor
cea mai lungă și mai frumoasă dintre toate falezele
Dunării, de la izvoare și până la vărsare?
M-au fascinat trecerile discrete ale
anotimpurilor, curgerea domoală a apelor pe
sub coroanele copacilor, când trezite la viaţă de
suflul noii primăveri, când ascunzând în ramurile
lor, parcă mereu tinere, cântecul păsărilor, când
slobozindu-și frunzele ruginite pe aleile din ce în ce
mai pustii, când acoperite de mantia albă a ultimei
ierni, m-a fascinat strigătul pescărușilor pe care
îmi place să-i privesc și să-i ascult ori de câte ori
am ocazia, m-a fascinat de la început și nu a încetat
niciodată să mă fascineze bucuria aceea greu de
descris care se întipărește pe chipurile oamenilor
coborâţi anume din forfota orașului pentru a-și
limpezi gândurile și durerile, și speranţele în treceri
aproape ritualice în amonte și în aval, de cele mai
multe ori ca într-o pendulare continuă și plină de
adânci sensuri și magică putere de mântuire.
A nu vedea Dunărea măcar o dată pe săptămână
înseamnă a renunţa de bunăvoie la privilegiul, la
șansa primordială a gălăţeanului, aceea, generică,
de a avea fluviul ca altar al existenţei. Așa văd eu
Dunărea, așa mă raportez eu la trecerea apelor sale
pe sub tâmplele noastre, cu credinţa că nimic din
ceea ce este gălăţean nu mi-e străin, că am reușit
de-a lungul anilor să cunosc și să îndrăgesc fiecare
colţișor al orașului, fiecare clădire ce a putut să
răzbată prin intemperiile atâtor decenii sau prin
ceaţa ucigătoare a neglijenţei edilitare, ca mărturii
palpabile ale modului de a construi și de a-și marca
modul de viaţă înaintașii, fiecare nouă construcţie
ce tocmai se debarasează de schele pentru a
se dezvălui lumii în plenitudinea noilor forme
arhitectonice, fiecare copac sau fiecare stradă,
fiecare parc sau fiecare fântână arteziană prin care
Dunărea, căci de acolo îi vin apele, ţâșnește pe
verticală...
An XI, nr. 39, iunie 2018
EDITORIAL
Numai cine știe să observe cu adevărat dincolo
de aparenţe poate avea revelaţia celor două
axe fundamentale ale Galaţiului: Axa Dunării
și Axa teilor, ambele monumentale, mirifice,
chiar miraculoase. Printr-o divină predestinare,
amândouă trăiesc sub semnul superlativelor, aceasta
pentru că prima, cea a Dunării, este marcată, cum
spuneam, de cea mai lungă și mai frumoasă faleză
de pe tot cursul fluviului, iar cea de-a doua, a teilor,
la fel, este cea mai lungă arteră urbană (patru
kilometri, ca și prima) din ţară și a doua din Europa,
după o stradă din Berlin, talonată de mirificii arbori.
Nu ni se arată nouă, gălăţenilor, strada, atât de
frumos numită Domnească, ca un paradis al teilor,
mai ales la începutul verii astronomice, atunci când
miresmele feerice se instalează deasupra orașului,
ca un fel de binecuvântare? Iar dacă adăugăm că
această arteră gălăţeană a teilor vine de undeva
dinspre nord pentru a coborî în perpendiculară
pe axa cealaltă, fundamentală, a fluviului, avem
imaginea nu numai a unei geografii, dar și a unei
geometrii care aproape că nu pot fi ameninţate cu
posibilitatea teoretică de a fi întrecute în frumuseţe
și, mai ales, în simbolistică.
La Galaţi însă, aria teilor nu se termină cu strada
Domnească, aceștia, de pe artera reprezentativă
a urbei, vin de departe, din vremea primarului de
legendă Constantin Ressu, edilul clarvăzător care
i–a plantat pentru prima dată, după 1875, cu zece-
cinsprezece ani înainte ca Vasile Alexandrescu
Urechia să inaugureze, în 1890, într-o sală de la
etajul I a Liceului „Vasile Alecsandri”, biblioteca
pe care avea s-o lase moștenire Galaţilor. Într-un
fel, la Galaţi, teii și biblioteca au crescut laolaltă
și, puţin câte puţin, după apariţia primilor puieţi
și după ce localnicii au început să-i iubească, prin
grija gospodarilor care au urmat, arborii de cea
mai nobilă eflorescenţă au început să treacă și pe
alte străzi, mai ales pe cele din centru, pe Nicolae
Bălcescu, cea a liceului, pe Eminescu, Al. I. Cuza,
cea cu casa pârcălabului, sau pe strada Mihai Bravu,
pe care fiinţează acum Biblioteca și care a fost
reamenajată curând, conferindu-i-se o alură de
epocă, cu lampadare aprinzându-se seara pe lângă
tinerii tei abia plantaţi, cei mai tineri tei ai Galaţilor,
falnicii și încântătorii arbori de mâine.
Încă de la începuturile lor, teii gălăţeni au
fost sortiţi să-și unească superbele parfumuri cu
acordurile nemuritoare ale Artei, de vreme ce
primarul care i-a sădit pentru prima oară pe strada
Domnească era tatăl marelui pictor Camil Ressu,
3
An XI, nr. 39, iunie 2018
EDITORIAL
născut la Galaţi, la 26 ianuarie 1880 (cam în același
timp cu teii) și de vreme ce, de atunci, timp de
aproape 140 de ani, aroma lor văratecă plutește pe
deasupra celor mai importante instituţii culturale,
teatrele, centrele de cultură, muzeele sau biblioteca
judeţeană, aflate în aceeași arie străjuită de siluetele
tăcute ale arborilor atât de mult iubiţi de Eminescu.
În serile de început de iunie, aroma fermecătoare
se insinuează pe deasupra clădirilor centrale, case
vechi, boierești, foste reședinţe de cetăţeni de mare
onoare sau sedii de instituţii, mai ales consulate,
pline de viaţă, palate vechi sau construcţii mai
recente, deasupra străzilor animate, deasupra
parcului purtând numele poetului nostru naţional
și în care răzbate prin vremi întâia statuie pe care
românii i-au înălţat-o geniului de la Ipotești. Iar când
se bate ora exactă în bătrânul orologiu al Palatului
Prefecturii, acordurile nemuritoare ale valsului lui
Iosif Ivanovici, „Valurile Dunării”, se contopesc cu
efluviile inefabile ale florilor de tei abia deschise
și coboară, împreună, într-o subtilă combinaţie,
pe deasupra statuii lui Mihai Eminescu, până spre
malul umbros al Dunării, unde se mai unesc o dată
cu strigătul pescărușilor și cu melodia nerostită a
valurilor dornice de atingere cu marea cea mare.
O eterică simfonie a naturii și a spiritului uman,
o conlucrare tainică a energiei cosmice cu cele mai
subtile expresii ale puterii de creaţie a omului. Ne
place să credem că tocmai în acest spirit al comunicării
dintre om și cosmos, dintre desfășurarea spontană
a naturii și creaţia îndelung elaborată a omului, am
încercat să adăugăm celor două temeinice axe ale
Galaţiului, cea a Dunării și cea a teilor, pe o a treia,
Axa cărţii - „Axis Libri”... Tocmai de aceea am ales
să desfășurăm bogăţia neasemuită a celor câteva zile
ale Festivalului Internaţional al Cărţii „Axis Libri” în
aer liber, în plină natură urbană, cât mai aproape de
Dunăre, sub cupolele vii și fremătânde de tei și exact
la ora când aceștia se pregătesc să-și binecuvânteze
încă o dată săditorii într-o nouă vară și într-o nouă
devenire. Axa Dunării, Axa Teilor și Axa Cărţilor,
iată o veritabilă trinitate a situării noastre în lume, pe
care Dumnezeu ne-a hărăzit-o anume nouă și pe care
nu o putem onora decât prin profundă iubire și prin
atentă grijă de a o spori cu propriile noastre fapte.
Timpul în care pârcălabul de Covurlui făcea
Unirea, Constantin Ressu planta tei pe strada
Domnească, iar Vasile Alexandrescu Urechia punea
temeliile unei biblioteci în primul liceu al Galaţilor,
„Vasile Alecsandri”, a trecut, cum au trecut și
timpurile construcţiei palatelor, al Comisiei
4
AXIS LIBRI
Europene a Dunării, al Prefecturii, al Justiţiei, al
Episcopiei, al Navigaţiei, iar dacă noi le-am preluat
ca pe o dreaptă moștenire, este la fel de drept ca
și noi să ne gândim la generaţiile care vor veni și
la șansa lor de a primi de la noi o moștenire cel
puţin la fel de frumoasă. Marii bărbaţi ai Galaţilor
s-au ostenit de cele mai multe ori fie urcând în
structurile administraţiei epocii lor și acţionând
prin ele pentru progresul urbei, fie retrăgându-
se în tainicele laboratoare ale creaţiei pentru a
înfăptui într-o altă dimensiune, cea a spiritului și
a conștiinţei de sine. Personalităţi de mare preţ și
pilduitoare exemple, Constantin Ressu, edilul, pe de
o parte, Iosif Ivanovici, creatorul, pe de altă parte,
ambii candidaţi la glorie, validaţi de eternitate, la
care se adaugă, și mai edificator, Vasile Alexandrescu
Urechia, care a fost și una și alta, adică și senator și
cărturar, pentru toate ale lui merite fiind propus –
o premieră absolută pentru români! – la Premiul
Nobel pentru Pace.
În epoca modernă, în zilele noastre chiar, și alţi
mulţi cărturari ai locului au învăţat să fie prezenţi
pe ambele fronturi în ale înfăptuirii. Mulţi dintre
slujitorii scrisului sunt cetăţeni de onoare ai
Galaţiului, unul dintre ei a fost profund implicat
în revoluţia de la 1989, alţii, mai tineri, sunt acum
lideri ai societăţii civile și nu este departe vremea
când reprezentanţi ai noilor generaţii de creatori
vor urca, precum Urechia în veacul al XIX-lea, în
Parlamentul României.
A pendula cu folos între casa cărţilor și casa
deciziilor locale – iată o experienţă necesară și, de
cele mai multe ori, benefică pentru comunitate. Spun
asta și în calitate de membru al „parlamentului”
municipal, mai precis de președinte al Comisiei
de cultură, care, înţeleasă ca mecanism legislativ
de susţinere a dimensiunii culturale și spirituale
a cetăţii, poate sprijini actul creaţiei, precum și
creatorul în toate domeniile, din perspectiva
timpului pe care-l trăim. Altfel spus, trebuie să
demonstrăm că este la fel de importantă, dacă nu
chiar și mai importantă, aprobarea editării unei
cărţi, decât cea privind o investiţie strict materială,
oricare ar fi ea. Ori, a sprijini cultura unui oraș este
poate cea mai nobilă modalitate de a iubi acel oraș,
iar dacă aceste eseuri izvorâte direct din inimă pot
fi considerate ca o subtilă extensie a acelui unic
sentiment al dragostei faţă de urbe, pot afirma,
fără nicio rezervă: Iată nu numai de ce, dar și cum
iubesc cu adevărat Galaţiul!
AXIS LIBRI
Din Colecțiile Bibliotecii
Portretele lui Mihai Viteazul în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia”
S e împlinesc anul
acesta 460 de ani de
la nașterea celui considerat
de istoriografia românească
drept primul unificator
al Țărilor Române și
erou național. În timpul
domniei lui Mihai Viteazul,
s-a realizat pentru prima
dată în istoria poporului
român, pentru scurtă
vreme, unirea tuturor ro-
mânilor, creându-se astfel
Camelia Bejenaru
bibliotecar, Biblioteca un precedent pe care orice
„V.A. Urechia” încercare de unificare
se putea sprijini și de la
care își putea revendica
legitimitatea.
De aici înainte, conștiința unității neamului,
încolțită din originea comună, geneza neamului
și din limba poporului român, va fi reactivată de
conștiința unirii politice a românilor,
conștiință care va deveni o permanență
istorică confirmată prin cele două fapte
majore din istoria modernă a României:
rezultatul alegerilor din ianuarie 1859 și
Proclamația din decembrie 19181.
Prin faptele și faima sa, Mihai
Viteazul, afirma istoricul Emil Vârtosu2,
a răscolit adânc veacul în care a trăit,
lăsând urme de neșters în suflete, în
poezie și în cărțile de istorie. Pe scriitorii
de istorie și pe cititorii străini i-au atras
la Mihai Viteazul acea vijelioasă viață
trăită necontenit în lupte, în grandoare
și în primejdie, iar pe gravorii și pictorii
străini i-au fascinat înfățișarea lui exotică, chipul
expresiv, încununat de aureola bărbăției și împodobit
de o cușmă spectaculoasă. De aceea, „alcătuitorii
contemporani ca și cei de mai târziu ai tomurilor
de istorie universală, au ținut să-și împodobească
opurile lor și cu chipul voevodului din confiniile
Imperiului turcesc, despre care se dusese vestea. Și
astfel, portretul lui Mihai Viteazul, fel și chip gravat în
aramă sau pictat, se regăsește, astăzi, culcat în paginile
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
multor infolii, sau atârnat pe pereții multor muzee, ca
o dovadă de netăgăduit că istoria lumii își deschisese
încă de atunci poarta spre a-i lăsa renume să intre”.3
În colecția de stampe a Bibliotecii „V.A. Urechia”
se păstrează șase portrete ale lui Mihai Viteazul, unele
contemporane, iar altele postume. Printre acestea
se găsește și cel mai cunoscut portret realizat de
gravorul flamand Egidius Sadeler. Mihai Viteazul a
fost portretizat la curtea împăratului Austriei, Rudolf
al II-lea, în februarie 1601, când a fost primit cu mare
entuziasm, după cum aflăm din cartea lui Hieronymus
Ortelius4. Printre curteni se afla și Egidius Sadeler,
gravor flamand, născut în anul 1570 la Antwerpen.
Gravor talentat și iscusit, Sadeler s-a stabilit la Praga
în anul 1597, unde a devenit gravor de curte pentru
împăratul Rudolf al II-lea, fiind apreciat pentru
portretele gravate ale unor personalități ale timpului,
dar mai ales pentru copiile fidele după lucrările lui
Dürer sau după picturile marilor maeștri italieni.
Portretul realizat de Sadeler, reprezentându-l pe Mihai
Viteazul la vârsta de 43 de ani, a rămas necunoscut
pentru români aproape 250 de ani,
până în 1847, când a fost descoperit de
Nicolae Bălcescu și Al. G. Golescu în
cabinetul de stampe al Bibliotecii Regale
din Paris, în condica colecției pentru
Transilvania, alături de încă alte cinci
portrete. Entuziasmați de extraordinara
descoperire, cei doi au comandat o copie
după această stampă pentru a aduce
în fața românilor adevăratul chip al lui
Mihai Viteazul. Referitor la gravură,
Nicolae Bălcescu nota în Magazin istoric
pentru Dacia, IV, 1874: „Fizionomia
principelui respunde întocmai închipuirii
celloru ce au studiatu caracterulu acestui
bărbatu extraordinariu”5. Într-adevăr, această lucrare
impresionează prin modul în care Sadeler a reușit să
surprindă cu fidelitate privirea vie și caracterul dârz
al marelui domnitor. Mihai Viteazul poartă o mantie
albă cu guler de blană; pe cap, poartă o căciulă înaltă
din blană de samur, cu panaș din pene de cocor, în
montură de pietre prețioase. În jurul portretului se
află inscripția circulară: „Michael Waivoda Walachiae
Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque
5
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
eadem virtute, aet. XLIII”, iar în partea inferioară sunt
înscrise versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi,
Maiestatem Caesaris,/ Rempublicam christianam
et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”.
Piesa, cu dimensiunile de 23,5 x 15,5 cm, se prezintă
într-o stare excepțională de conservare, numărându-se
printre cele mai valoroase documente din colecția de
stampe a Bibliotecii noastre.
Așa cum remarca Nedelcu Oprea6, în colecțiile
Bibliotecii „V.A. Urechia” se regăsesc mai multe
volume donate de fondatorul Bibliotecii, istoricul
Vasile Alexandrescu Urechia, volume a căror
tematică se referă la Unirea statală realizată de
Mihai Viteazul. Printre acestea se află și două
valoroase cronici: Ortelius, Hieronymus, Chronologia
oder Historische Beschreibung
aller Kriegsempörungen und
Belagerungen der Statt und
Bestungen auch Scharmüsseln und
Siebenbürgen mit Türcken von
Anno 1395 bis auff gegenwertige
zeit..., din anii 1602 și 1604,
ediția din 1604 având publicat
un portret al domnitorului
realizat de Johann Siebmacher
(1590-1611), gravor, tipograf și
cartograf german, portret sub
care este inscripționat textul:
„Aus der Walachey Michael
Weywodt. Occvbvit XVIII aug.
A. MDCI”; și fascinanta cronică
ilustrată a lui Johann Ludwig
Gottfried - Historische Kronyck:
Vervattende een nauwkeurige
en volkomene beschrijvingh
der aldergedenck waerdigste
geschiedenissen des weerelds, van den aenvangh der
scheppingh din anul 1698 în care portretul lui Mihai
Viteazul este așezat alături de alte figuri reprezentative
ale Europei, precum: Carol al IX-lea al Suediei, Regina
Elisabeta I a Angliei, Frederic al IV-lea, Elector Palatin
și Rege al Bavarier, Henri de Bourbon, Prinț de Condé,
Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei, Regele
Franței, Ludovic la XIV-lea și alții, dovada receptării
și reușitei Domnitorului în realizarea primei Uniuni
statale a Țărilor Române. Portretul bust în medalion,
reprodus de A. Sacerdoțeanu și Emil Vîrtosu în volumul
Unirea Românilor 1599-1819-1919, București, 1938,
este opera lui Matthaeum Merian7, gravor german de
origine elvețiană.
În colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” se păstrează
și o valoroasă ediție elzeviriană - Russia seu Moscovia
itemque Tartaria: Commentario topographico atque
politico illustratae - tipărită în anul 1630, pe a cărei
frontispiciu figurează portretul bust al marelui
6
AXIS LIBRI
voievod. Aceasta este, așa cum afirma B. Slătineanu8,
una dintre cele mai măgulitoare reprezentări ale lui
Mihai Viteazul, care ajunsese să fie, în mințile apusene,
personificarea eroismului și a faimei din Orientul
Apropiat. Acest Orient era atât de puțin cunoscut în
acea vreme, încât se putea pune figura unui voievod
român pe o istorie a Rusiei.
În planul superior al paginii de titlu, în centru,
este reprezentat bustul lui Mihai Viteazul deasupra
unui postament, pe care sunt inscripționate titlul și
datele de publicare ale lucrării. În stânga bustului este
reprezentat din profil un boier, cu privirea îndreptată
către voievod, iar în dreapta un tătar cu arcul în
mână, tot în picioare și tot din profil. Imaginea a fost
reprodusă de Nicolae Iorga într-o notiță ilustrată cu
titlul Încă un portret al lui Mihai
Viteazul, în anul 19279.
Bibliografie
Armbruster, Adolf. Romanitatea
românilor. Editura Academiei R.S.R.
București, 1972.
Bunta, Magdalena. „Din istoricul
unui portret”. În: Magazin istoric, an
2, nr. 1, ianuarie 1968.
Iorga, Nicolae. „Încă un portret
al lui Mihai Viteazul”. În: Analele
Academiei Române. Memoriile
secțiunii istorice. Seria a 3-a. Tom. 7,
1927.
Oprea, Nedelcu. Biblioteca
Publică „V.A. Urechia”: Monografie.
Vol. 2. Galați: Biblioteca „V.A.
Urechia”, 2006.
Slătineanu, Barbu. „Contribuții
la studiul portretelor lui Mihai
Viteazul”. În: Revista istorică română.
Vol. 3, fasc. 2-3, 1933.
Vîrtosu, Emil. Două portrete necunoscute ale lui Mihai
Viteazul. București: [S.n.], 1938.
Note:
1. Adolf Armbruster. Romanitatea românilor. Editura
Academiei R.S.R. București: 1972, p. 129.
2. Emil Vîrtosu. Două portrete necunoscute ale lui Mihai
Viteazul. București :[S.n.], 1938, p. 3.
3. Ibidem, pp. 3-4.
4. Magdalena Bunta. „Din istoricul unui portret”. În:
Magazin istoric, an 2, nr. 1, ianuarie 1968, p. 89.
5. Ibidem.
6. Nedelcu Oprea. Biblioteca Publică „V.A. Urechia”:
Monografie. Vol. 2. Galați: Biblioteca „V.A. Urechia”, 2006, p.
352.
7. Emil Vîrtosu. Op. cit. p. 8.
8. B. Slătineanu. „Contribuții la studiul portretelor lui
Mihai Viteazu”. În: Revista istorică română, 1933, p. 212.
9. Nicolae Iorga. „Încă un portret al lui Mihai Viteazul”. În
Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice. Seria
a 3-a. Tom. 7, 1927, pl. 3.
AXIS LIBRI
Limbajul comun de etică și deontologie
al bibliotecarului român
Preambul
P rovenit din limba
greacă, cuvântul
etică, mai exact ethos
denumește de fapt
caracterul, deprinderile.
În acest mod, putem
defini etica ca: o știință
a moralității. Conform
lui Kant, în Întemeierea
drd Anca Laura Grigorov metafizicii moravurilor,
bibliotecar, Centrul de
Documentare Europeană,
etica poate fi fondată având
Universitatea „Dunărea de ca temelie răspunsurile la
Jos” Galaţi întrebare: Ce trebuie să
fac? Sau Cum ar trebui să
procedez?
Dacă pentru Aristotel etica denumește calităţi,
virtuţi, la Cicero apare noţiunea de moralis (morav,
obicei, caracter). Pentru Aristotel virtuţiile sunt de
fapt trăsăturile spiritului, ce pot fi clasificate în trei
categorii denumite afecte ale corpului, ale minţii
și ale caracterului. Etica elucidează două grupe de
probleme. Prima ar fi problema naturii și a esenţei
moralei și cea de-a doua referitoare la modul în care
procedează omul, altfel spus principiile după care
acesta își ghidează propriul destin, normele la care
se raportează de-a lungul întregii sale existenţe.
Temeiurile actualităţii eticii și importanţa
practică a ei pentru om și umanitate sunt elucidate
prin funcţiile specifice ale acesteia. Literatura de
specialitate distinge următoarele funcţii ale eticii:
Funcţia cognitivă poate fi considerată o funcţie
principală, în sensul că celelalte funcţii nu pot fi
realizate decât în condiţiile realizării ei. Această
funcţie s-a materializat de-a lungul timpului și
poate fi realizată succesiv.
O primă etapă este etapa descriptivă, ea
oferind un început de sistematizare a datelor vieţii
morale. Este realizată prin elaborarea tipologiilor
și a studiilor structurilor și prin dezvoltarea de
caracatere, pozitive și negative în egală măsură.
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
O altă treaptă o constituie treapta analitico-
sintetică care presupune analiza conexiunilor
interne și externe ale diferitor fenomene morale
(conștiinţa, aprecierea, valorile, relaţiile, etc.),
componentele cu semnificaţie morală specifică.
Ultima etapă este treapta explicativă. Aceasta
presupune studierea factorilor cauzali sau a celor
generatori ai moralei: factori ce explică geneza,
structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale
de morală, progresul moral și perspectivele acestui
progres.
Cea de-a doua funcţie este cea normativă.
Deși numele său duce cu gândul la crearea de
norme, deoarece normele morale nu pot fi decretate
precum normele juridice de către legiuitor, ele
se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor,
trebuie să precizăm că nu este întocmai așa. Se
poate face referire mai degrabă la elaborarea unor
coduri morale, aceasta constând în explicarea și
sistematizarea unor norme deja elaborate în sfera
vieţii, dar și a experienţei morale.
Funcţia persuasivă
Denumită de unii autori și funcţie de convingere
întrucât aceasta se realizează în forma ei optimă,
prin realizarea primelor două funcţii. Înainte
de a fi funcţie a discursului etic, persuasiunea
este prezentă în sfera concretă a vieţii morale,
deoarece opinia publică recurge spontan la toate
procedeele indicate, încât discursul etic este o
expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul
discursului un reprezentant sau un mandatar al
ei.
Ultima funcţie, cea educativă, a fost dezvăluită
încă din antichitate de către Platon și Aristotel.
Cunoașterea binelui prezenta un efect nemijlocit
educativ care antrena respectul și practicarea
acetuia în mod direct.
Aristotel considera că moralitatea indivizilor
are două izvoare: pe de o parte, cunoașterea binelui
și pe de altă parte, experienţa repetată și fixată în
obișnuinţă.1
7
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Conform filozofului D. Gusti, pot fi distinse
trei tipuri de norme în structura moralei. Normele
generale: acestea fac referire la tipurile relaţiilor
dintre indivizi și la activitățile umane, ele fiind
atribuite colectivităţilor umane, prezentând o
durabilitate crescută în timp.
Cu alte cuvinte, normele morale pot fi definite ca
norme sociale care reglementează comportamentul
individului în societate. Respectarea acestora este
în strânsă legătură cu propriile convingeri, cu
diferenţierea binelui de rău, a echităţii de inechitate,
a virtuţii de viciu. La baza tuturor acestor convingeri
stau principiile morale, acea temelie, dacă ni
se îngăduie o astfel de denumire, a sistemului
normativ, dar și o modalitate de coordonare a
normelor morale. Ca principii fundamentale ale
moralei putem distinge trei categorii: un principiu
al renunţării, un principiu al individualismului, dar
și unul al colectivităţii.
Dacă în cazul principiului renunţării se poate
face vorbire despre renunţarea la ordinea reală și
normativă, acest tip de principiu fiind propriu mai
multor tipuri istorice de morală, în cazul principiului
individualist putem iniţia ipoteza existenţei
unui egoism individual, interesul propriu fiind
primordial. Astfel, raţiunea afirmării propriului
ego, propriei personalităţi devine mult mai intensă
în detrimentul celor din jur, în detrimentul întregii
colectivităţi, îmbrăcând astfel forma principiului
individualist. Cel de-al treilea tip de principiu, cel
de colectivism, un principiu al moralităţii și moralei
întrucât omul este o fiinţă socială care trăiește în
colectivitate, într-o perfectă comuniune cu semenii
săi. Toate aceaste principii morale sunt de fapt forme
de exprimare ale cerinţelor morale care, dezvăluie
într-un mod general conţinutul moralităţii.
Normele particulare. În această categorie se
pot încadra normele vieţii de familie, normele
morale ale muncii, precum și normele activităţilor
profesionale, etica. Aceste norme sunt atribuite
unor grupuri și colectivități distincte.
Ultima categorie care se referă la normele
speciale, vizează grupurile restrânse, precum și
relaţiile și manifestările ocazionale, specifice.
Distincţia dintre cei doi termeni va fi reluată
și lămurită ceva mai târziu de către Hegel, care
consideră etica a fi știinţa filozofică ce studiază
morala ca pe una din cele mai importante laturi ale
existenţei umane și sociale, iar morala este totalitatea
convingerilor, atitudinilor, viziunilor, deprinderilor,
8
AXIS LIBRI
emoțiilor reflectate în principii și norme, menite să
reguleze comportamentul individului în parte și a
reacțiilor sociale, în dependență de așa categorii ca
binele, răul, justiția și datoria.
Noţiunea de datorie reprezintă, de fapt, o
categorie fundamentală a eticii care desemnează
conceperea necesităţii de îndeplinire a ceea ce este
dictat de către idealul moral.
Conform autorului, Cristina Cîrtiță-Buzoianu,
„codul etic cuprinde standarde morale, generale,
principii și norme, valori care modelează luarea
deciziilor privind cea mai adecvată acțiune”.2
Ansamblul de principii despre care vorbește
Bertrand, dar și standardele morale despre care
face vorbire Cîrtiță-Buzoianu, reprezintă de fapt
expresia consensului de reglementare a pozițiilor ce
definesc eticul.
Codurile de etică și deontologie pot fi astfel văzute
ca instrumente de promovare a principiilor și valorilor
care stau la baza dezvoltării oricărui tip de profesie.
Cele mai multe dileme etice apar în situaţiile
în care nu sunt respectate tiparele etice,
aici referindu-ne la imaginea profesională,
comportament, vestimentaţie, mimică, expresivitate
și ţinută.
Imaginea profesională
Unul dintre factorii care influenţează opinia și
percepţia despre interlocutor, în mediul profesional,
este imaginea. În această categorie putem discuta
despre autoritatea pe care o emană persoana în
discuţie, despre comportamentul acesteia, despre
vestimentaţie, dar și despre mers care, nu este doar
o necesitate vitală, ci și o mișcare care produce
plăcere sau bucurie.
Un mers armonios necesită pași siguri, mâini
angajate în ritmul mersului și dacă frumosul este
simbolul binelui moral, atunci mersul omului nu
include doar frumuseţea exterioară, ci și pe cea
interioară.
Dacă în Evul Mediu, gesturile erau expresia unei
realităţi ascunse, descriau interiorul persoanei, îi
caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile și virtuţile,
în exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinată
a gesturilor omul se putea modela, putea deveni mai
bun, în zilele noastre, suma acestora este însumată
în codul bunelor maniere. Ele reprezintă mijlocul
de a comunica cu ceilalţi, reprezintă o facilitate de
a afișa simpatiile și antipatiile, de a lua contact cu
ceilalţi fără agresivitate, de a trece prin lume fără
AXIS LIBRI
a deranja. Este foarte important de știut că gestul,
ca și alte mișcări ale corpului ar trebui să preceadă
gândurile, nu să le depășească.
Mimica
Considerată o artă, transmite prin intermediul
mișcării mușchilor feţei diferite stări sufletești,
dispoziţii, sentimente, gânduri. Astfel, expresia feţei
trebuie să corespundă caracterului vorbirii, esenţei
și sensului celor expuse. Conform unei zicale
din popor, faţa este oglinda sufletului, psihologii
și medicii adaugă că ochii sunt o continuare a
creierului ieșită la suprafaţa chipului. Expresia feţei
sau a ochilor produce o impresie mult mai puternică
decât cuvântul.
Ţinuta vestimentară
Deși apare ca o formă provizorie de standardizare
a comportării, se găsește sub influenţa dispoziţiilor
gusturilor și ocupaţiilor oamenilor din societatea
respectivă.
Expresivitatea și ţinuta.
În lucrarea sa, ABC-ul
comportării civilizate, N.
Hares susţinea că, ţinuta și
expresivitatea sunt strâns
legate de starea psihică
și dispoziţia omului, de
regimul de relaxare și
încordare a mușchilor
corpului, de dispoziţia de
lucru, de cultura externă.
În domeniul public,
profesionalismul poate
fi caracterizat printr-
un simț dezvoltat al
independenței, prin res-
ponsabilitate față de societate și față de interesul
public, dar și prin competență, corectitudine în
practicarea profesiei, precum și prin loialitatea față
de standardele profesionale. De cele mai multe ori,
atunci când toate aceste norme, despre care am
amintit în studiul nostru, au fost încălcate, abaterea
de la principiile etice prin încălcarea deontologiei,
aduc în discuţie și în atenţia opiniei publice așa
zisele comportamente neetice lipsite de rigori
deontologice. Comportamentele neetice sunt cele
care prezintă lipsa de interes asupra înţelegerii și
învăţării conţinutului, discriminarea, favoritismul,
agresivitatea verbală, lipsa de empatie etc.
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
În acest demers dorim să subliniem necesitatea
cultivării principiilor etice precum și respectarea
regulilor, normelor existente în codurile de etică
și deontologie profesională, pornind de la o scurtă
analiză a codului propus de IFLA, fără a relua
ceea ce deja a fost analizat de-a lungul timpului.
Considerăm important a sublinia necesitatea
unui limbaj comun de etică al bibliotecarilor, la
nivel național, păstrând specificitatea fiecărui
tip de structură info-documentară. În acest sens,
vedem oportună crearea unui cod comun de
valori și principii morale specifice profesiei de
bibliotecar.
Completat la 27 decembrie 2016, Codul de Etică
și Deontologie al Bibliotecarului din perspectiva
IFLA este structurat pe 6 capitole specifice activității
de bibliotecă. Un prim capitol se referă la accesul la
informație, drept reglementat atât la nivel național
prin Constituție, cât și internațional prin Declarația
Drepturilor Omului adoptată de către Adunarea
Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 10
septembrie 1948.
Conform Articolul
19 „Orice om are dreptul
la libertatea opiniilor și
exprimării; acest drept
include libertatea de a avea
opinii fără imixtiune din
afară, precum si libertatea
de a căuta, de a primi și
de a răspândi informaţii
și idei prin orice mijloace
și independent de
frontierele de stat”.3
Dacă primul capitol al
codului este dedicat
accesului la informație, cel de-al doilea se referă
la responsabilitatea bibliotecarului față de cititor,
față de întreaga societate tocmai din perspectiva
accesului la informație. Bibliotecarul devine astfel
un combatant împotriva discriminării, asigurând
suportul informațional cititorului său indiferent
de statutul social, de vârstă, cetățenie, orientare
politică, credință, capacitate fizică sau mentală,
educație etc. În acest context, bibliotecarul poate
fi considerat un militant pentru Drepturile
Omului.
Capitolul 3 al aceluiași cod se referă la
confidențialitate, secret profesional și transparență.
9
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Bibliotecarul respectă confidențialitatea datelor,
le împărtășește instituțiilor de profil fără însă a le
utiliza în alte scopuri, în mod abuziv. Transparența
se referă la obligația bibliotecarului de a participa și
de a susține veridicitatea informațiilor comunicate
sau transmise de sine sau de către terți. În acest
sens, trebuie subliniat rolul important pe care îl
are bibliotecarul în societate în vederea furnizării
informației cu acuratețe și responsabilitate.
Capitolul 4 se referă la accesul deschis și
dreptul de autor, fără ca cele două noțiuni să se
excludă reciproc. Interesul bibliotecarului este
acela de a asigura suportul informațional necesar
documentării indiferent de forma sub care circulă
informația. Datoria celui care lucrează cu informația
este de a se asigura că aceasta este corectă, rapidă,
eficientă și economică. Subliniem că acest proces de
documentare nu trece peste prevederile impuse de
Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe,
Legea nr. 8/1996.
Penultimul capitol se referă la neutralitate,
integritate personală și abilitățile profesionale.
Bibliotecarul trebuie să se declare neutru
și obiectiv în vederea selecției informației,
profesionistul bibliotecar trebuie să facă distincție
între convingerile lui personale și îndatoririle
profesionale, fără a-și promova propriile interese
sau credințe personale în detrimentul neutralității.
Are dreptul la libertatea de exprimare la locul
de muncă, cu condiția să nu încalce principiul
neutralității față de utilizatori.
Integritatea personală
Stricto sensu, acest concept face referire la
valorile morale pe care bibliotecarul le deține, la
lupta împotriva corupției care afectează în mod
direct biblioteconomia, vezi sectorul de achiziție
al documentelor, al numirii în posturi cheie, strict
în funcție de interesele politice, fără a se ține cont
de performanțele profesionale individuale. Tot
în acest capitol referitor la integritatea personală,
putem menționa și dorința de excelență în profesie,
prin menținerea și aprofundarea cunoștințelor,
abilităților, vizată de cele mai înalte standarde de
calitate a serviciilor, astfel fiind promovată reputația
pozitivă a acestei profesii.
Ultimul capitol se referă la corectitudinea și
respectul colegial, la eliminarea discriminării sub
orice aspect, la necesitatea împărtășirii experiențelor
profesionale, dar și la importanța dobândirii,
10
AXIS LIBRI
păstrării și respectării reputației dobândite prin
profesionalism și comportament etic.
Toate aceste capitole scurt enunțate au fost
preluate din Codul etic întocmit de IFLA, subliniind
încă o dată necesitatea existenței principiilor etice în
vederea dezvoltării unor relații armonioase bazate
pe profesionalism, pentru dezvoltarea unei societăți
sănătoase.
Bibliografie
1. Aristotel, Etica Nicomahică, Introducere,
traducere comentarii și index de Stella Petecel, Ed. a
II-a, București: Editura Iri, 1998.
2. Cîrtiță-Buzoianu, Cristina, Etică și
Deontologie profesională, Bacău: Alma Mater, 2011.
3. Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii
moravurilor, București: All, 2014.
Webgrafie
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948, în http://
legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/
declaratia-universala-a-drepturilor-omului.php,
consultat la data de 14.03.2018, ora 10.00
2. https://www.ifla.org/faife/professional-
codes-of-ethics-for-librarians, consultat la data de
12.03.2018, ora 12.00
3. h t t p : / / w w w . k o s s o n . r o / r e s u r s e -
profesionale/34-cadru-de-reglementare/484-etic-
i-deontologie-in-biblioteconomie, consultat la data
de 06.03.2018, ora 18.00
Note
1. Aristotel, Etica Nicomahică, Introducere,
traducere comentarii și index de Stella Petecel, Ed. a
II-a, București: Editura Iri, 1998.
2. Etică și Deontologie profesională, Cristina
Cîrtiță-Buzoianu, Bacău: Alma Mater, 2011.
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948, în http://
legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/
declaratia-universala-a-drepturilor-omului.php,
consultat la data de 14.03.2018, ora 10.00.
AXIS LIBRI
Biblioteca, un mediu propice
dezvoltării metodelor de comunicare
A bilităţile
sunt
pe care le folosim
sociale
abilităţile
să comunicăm și să
interacţionăm unii cu alţii,
atât verbal cât și non-verbal,
prin gesturi, limbajul
trupului, precum și prin
aspectul fizic. Fiinţele
umane sunt fiinţe sociale
Mihaela Bărbulescu care au dezvoltat de-a
bibliotecar, Biblioteca
Universităţii „Dunărea de
lungul timpului multiple
Jos” Galaţi căi de comunicare a
gândurilor, a sentimentelor
către celelalte persoane. Metodele de comunicare
pot fi îmbunătățite prin dezvoltarea abilităților de
socializare. Dezvoltarea acestor abilităţi de socializare
aduce multiple avantaje, cum ar fi:
- relații interumane de o calitate ridicată,
devenim astfel mai carismatici, mai atrăgători ca
persoană, ducând în final la posibilitatea obținerii
unor slujbe mai bune, la obținerea de noi prieteni;
- nivelul de comunicare devine mai profund,
căpătând noi valențe;
- sporește eficiența, avansarea mai rapidă în
carieră;
- crește gradul de fericire.
Biblioteca este un spațiu cultural, informațional,
un spațiu unde comunicarea este foarte prezentă,
biblioteca având, de altfel, în structura sa serviciul
de relații cu publicul. Comunicarea se face atât cu
diverse instituții, cât mai ales cu publicul utilizator
care cuprinde o gamă foarte largă de la copii
până la adulți și vârstnici. Astfel că bibliotecarii
interacționează prin informare, socializare, educare
cu publicul utilizator. Bibliotecarul are un rol de
mediere, de comunicare între informațiile deținute
de bibliotecă, de colecțiile bibliotecii și utilizatorii
bibliotecii. De asemenea, biblioteca poate organiza
diverse evenimente: saloane de carte, lansări de
carte, festivaluri, expoziții, concursuri, săptămâna
franceză, spaniolă, activitate de voluntariat, diverse
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
cursuri etc. Toate aceste evenimente au la bază
comunicarea, abilitățile de socializare care vor
asigura reușita evenimentelor respective și vor
duce la dezvoltarea personală a publicului implicat.
Biblioteca propune diverse activități pentru
petrecerea timpului liber care vor stimula abilitățile
de socializare între copii, tineri, adulți, indiferent de
rasă și religie.
Orice persoană are nevoie de un set de abilități
pentru a putea duce o viață mulțumitoare, pentru
a se dezvolta armonios, pentru a-și putea atinge
obiectivele propuse într-o anumită etapă a vieții.
Aceste abilități pot fi îmbunătățite prin implicarea
în diverse activități interumane în cadrul cărora
se pot eficientiza din punct de vedere social,
emoțional, cognitiv. Abilitățile de socializare pot
include: acceptarea diferențelor dintre persoane,
răbdarea, asumarea responsabilității pentru modul
de comportare, claritatea comunicării, nevoia de
ajutor, nevoia de a-și cere scuze atunci când este
cazul, complimentarea altor persoane, abilitatea de
a fi politicos cu alte persoane atunci când părerile
asupra unui anumit aspect diferă, încurajarea altor
persoane, rezolvarea în mod amiabil a conflictelor,
partajarea resurselor, concentrarea asupra unui
obiectiv.
Flexibilitatea și cooperarea sunt esențiale în
procesul de socializare, precum și menținerea unei
atitudini pozitive care, la rândul ei, va atrage lucruri
pozitive în viață.
Dezvoltarea propriei persoane prin interacțiunea
cu alte persoane poate fi făcută și în cadrul
bibliotecii unde spaţiul este extrem de propice și
asigură un nivel ridicat de cunoaștere, datorită
colecţiilor deţinute de biblioteci. Mediul are, de
asemenea, un mare impact asupra dezvoltărilor
acestor abilități, spațiul de bibliotecă fiind un mediu
plăcut și atractiv pentru dezvoltarea socializării,
culturalizării și interacționării, precum și un mediu
favorabil învățării.
Limbajele de comunicare pot fi diverse.
Bibliotecarii folosesc în branșa lor un limbaj specific
11
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
care ajută la regăsirea cât mai rapidă a informației
dorită de utilizatori. Conexiunile dintre bibliotecari
sunt foarte importante, ele ajută în dezvoltarea
profesională și punerea la curent cu noile tehnici
cu noile idei din domeniu. Fără o bună comunicare
profesională nu ar fi posibilă dezvoltarea și
reinventarea serviciilor de bibliotecă.
Întâlnirile între bibliotecari pot fi la nivel
local, național sau internațional prin intermediul
conferințelor ținute de către diverse asociații
profesionale sau la nivel european, prin intermediul
Uniunii Europene.
Acum doi ani am avut bucuria să particip la
un schimb de experiență în cadrul Erasmus Staff
Mobility Week
care s-a desfășurat
la „Library and
Information Centre,
University of
Patras”, în Patras
Grecia. Acest gen
de experiență îți
dă posibilitatea
să interacționezi
cu bibliotecari
din diverse țări, în cazul meu au fost prezenți
bibliotecari din 13 țări (Italia, Polonia, Germania,
Grecia, Letonia, Marea Britanie, Lituania, Serbia,
Portugalia, Spania, Slovenia, Austria, Belgia). Cu
toate că există și anumite diferențe, comunicarea
între bibliotecari a decurs cu ușurință datorită
faptului că se folosește un limbaj comun de
comunicare, pentru că biblioteca are o structură
universală și cred că putem spune că are și un limbaj
universal de comunicare care permite apropierea
între bibliotecari din diverse țări și spații culturale.
Se constată astfel că problemele sunt comune și
rezolvările găsite pot fi aplicate în diverse biblioteci.
Pe parcursul săptămânii au fost prezentate teme
ca: provocările întâmpinate de biblioteci în mediul
digital, repozitorii si colecții digitale, prezentarea
consorțiului de biblioteca „Greek Academic
Libraries-HEAL-Link Consortium” și serviciile
care le include, sisteme integrate de bibliotecă,
precum și aspecte culturale ale țării gazdă. Fiecare
bibliotecar a făcut o scurtă prezentare a bibliotecii
în care lucrează, după care au avut loc discuții pe
diverse teme. Aceste întâlniri sunt benefice și scot
în evidență importanța comunicării, rolul pe care
îl joacă în societate biblioteca, rol informațional,
de educare, de asigurare a procesului „lifelong
12
AXIS LIBRI
learning” (de învățare pe parcursul întregii vieții), de
stimulare a abilităților sociale, crescând astfel gradul
de culturalizare a zonei respective. Bibliotecarii
dețin mijloace de comunicare eficace care pot veni
în ajutorul membrilor societății în care se află, pot
ajuta din punct de vedere informațional, relațional
creând astfel o rețea de socializare cu anumite
particularității, rețea deschisă oricărui doritor.
Nevoia de comunicare este indispensabilă în
desfășurarea unei activități sau a formării relațiilor
sociale. Pentru a obține un nivel bun de comunicare
între persoane, specialiștii spun că este necesar să
aplicăm anumite practici cum ar fi: menținerea
contactului vizual cu interlocutorul; utilizarea
în mod adecvat a
limbajului corpului;
prezentarea în mod
neagresiv a propriei
păreri; flexibilitate
și colaborare;
menținerea unei
stări pozitive;
menținerea unui
proces de învățare
continuu; respect
față de alții.
Bibliotecarii devin actori importanți în procesul
învățării acestor abilități de comunicare, în procesul
de îmbunătățire a calității vieții publicului utilizator
care este foarte divers, care poate avea diverse
cerințe, întrebări, astfel încât ei trebuie să fie pregătiți
să răspundă provocărilor care li se pot ivi, având
astfel nevoie de aceste abilități de socializare poate
mai mult ca oricând pentru a face față cerințelor
utilizatorilor.
Webografie
http://www.business24.ro/impact/stiri-impact/
cum-sa-ti-dezvolti-abilitatile-sociale-necesare-in-
orice-cariera-1482753.
https://www.skillsyouneed.com/ips/social-skills.
html.
http://w w w.alphatransilvana.ro/atrium/
activitati-de-socializare-si-timp-liber.html.
h t t p : / / w w w. d e s p r e s u f l e t . r o / f o r u m /
comunicare-f40/de-ce-simtim-nevoia-de-a-
comunica-t257.html.
https://www.huffingtonpost.com/doug-a-
sandler/10-social-skills-essentia_b_7203280.html.
https://www.psychedconsult.com/blog/help-
your-child-build-social-skills-at-home.
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Biblioteca Municipală „Paul Păltănea”

- cinci ani în slujba cititorilor gălăţeni -
2ELEOLRWHFăHVWHXQĠLQXWYUăMLWXQSDODWFXGHVIăWăUL
XQDGăSRVWvQFDUHWHSRĠLDGăSRVWLvPSRWULYDIXUWXQLORU.
n u

B iblioteca Municipală
„Paul Păltănea” este
una dintre filialele Bibliotecii
acestora, activitatea bi-
bliotecii a cunoscut o mai
mare popularizare.
Judeţene „V.A. Urechia” Fără a neglija activitatea
Galaţi și poartă numele de bibliotecă propriu-zisă,
marelui și distinsului om instituţia a iniţiat o serie de
de cultură gălăţean Paul activităţi culturale de mare
Păltănea. ţinută.
Deschisă cu fast și sinceră Biblioteca este locul în
emoţie pe 15 Ianuarie 2013, care ne mai și jucăm uneori,
Luminița Goleanu Ziua Culturii Naţionale, este locul copilăriei veșnice
bibliotecar, Biblioteca sărbătorește cinci ani de și o altă modalitate atractivă Denisa Albescu
„V.A. Urechia”
existenţă în slujba cititorilor de promovare a lecturii și bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
și utilizatorilor serviciilor ei, de toate vârstele, prilej petrecere a timpului liber în
cu care ne întoarcem cu gândul de recunoștinţă la mod plăcut și util de către copii, părinţi și bunici.
toţi cei care au contribuit la nașterea și evoluţia ei. Clubul „Vacanţa ALTFEL la bibliotecă” vine în
La ceas aniversar, simţim cu toţii aceeași întâmpinarea nevoii părinţilor de a crea condiţii
tulburătoare emoţie în faţa favorabile de dezvoltare a
cărţii, dar și a cititorilor noștri copiilor în perioada vacanţei de
dragi, pentru că împlinirea vară, oferind un cadru creativ,
celor cinci ani înseamnă multe o alternativă de a petrece
evenimente culturale, întâlniri timpul liber în altă manieră
profesionale, colaborări cu decât în faţa calculatorului sau
instituţiile de învăţământ din televizorului, familiarizarea
zonă și nu numai, proiecte copiilor cu biblioteca, cu
educativ-culturale, înseamnă colecţiile și serviciile acesteia.
mult suflet și dăruire și, Crăciunul, cea mai frumoasă
mai ales, o mare mulţumire perioadă a anului și momentul
sufletească în faţa acestor realizări. în care „a dărui” este cel mai frumos și înălţător
Pe parcursul anilor, Biblioteca Municipală „Paul sentiment, este un prilej minunat de a ne gândi la
Păltănea” a continuat proiectele culturale anuale cei din jur și a face o faptă bună. În acest context
cu tradiţie cum ar fi clubul „Vacanţa ALTFEL la a luat naștere Proiectul educaţional-umanitar
bibliotecă”, dar a iniţiat și altele noi în funcţie de „Dăruiește bucurie de Crăciun” ce a cuprins o
oportunităţile apărute. S-a încercat cooptarea a cât serie de activităţi artistice-creative ale elevilor
mai mulți parteneri în activitaţile realizate astfel încât din cadrul unităţilor de învăţământ din zonă și o
impactul asupra comunităţii să fie cât mai mare. Am colectă de jucării, rechizite, cărţi și dulciuri pentru
considerat parteneriatele drept un element cheie copii din cadrul Asociaţiei non-guvernamentale
în proiectele derulate, deoarece prin intermediul „Dincolo de tăcere”, Galaţi.
13
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Școala și biblioteca,
cele două instituţii cu rol
determinant în societatea
noastră, colaborează per-
manent pe baza parte-
neriatelor educaţionale, dând
naștere la diferite proiecte
educative. Un astfel de proiect
este și „Școala Părinţilor”,
desfășurat în perioada
noiembrie 2016 - martie
2017. Lipsa timpului duce la
neputinţa părinţilor de a gestiona eficient
relaţia părinte-copil.
De aceea, psihologul școlar, co-
ordonatorul acestui proiect, a realizat
consilierea părinţilor cu privire la
modalităţile optime de educaţie a copiilor
și relaţionare cu aceștia, găsirea unor
soluţii comune în educaţie și valorificarea
unor experienţe personale.
Un alt proiect, desfășurat de către Filiala
Nr. 2 „Paul Păltănea” cu mare impact în rândul
tinerilor, se referă la efectele internetului asupra
acestora. Un timp îndelungat petrecut online
poate avea consecințe grave asupra sănătății fizice
și psihice. Hărțuirea în mediul online, dependența
de internet, furtul de date personale și imagine
online, ademenirea, conținutul dăunător și ilegal
al unor site-uri sunt cele mai frecvente pericole
la care tinerii sunt expuși. Din acest motiv rolul
instituțiilor educaționale este foarte important.
O misiune importantă a bibliotecii este și aceea
de conștientizare a publicului tânăr în legătură
cu pericolele la care este expus în mediul virtual.
În acest scop Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”,
prin Filiala nr. 2 „Paul Păltănea” a inițiat proiectul
„Tinerii si mediul virtual: conexiuni periculoase”
derulat în perioada mai-iunie 2017. Proiectul a
avut ca parteneri: Inspectoratul Județean de Poliție,
prin Compartimentul de Analiză și Prevenire a
Criminalității, Inspectoratul Școlar Județean, prin
unitățile școlare sudordonate din municipiu și
județ, Centrul Județean de Resurse și Asistență
Educațională. Principalele obiective ale proiectului
au fost creșterea gradului de conștientizare privind
pericolele, dar și beneficiile internetului, precum și
dezvoltarea capacității de selectare a informațiilor
corecte din mediul virtual.
Societatea contemporană se află în permanentă
schimbare și deseori uităm că ne naștem, trăim
14
AXIS LIBRI
și existăm prin tradiție.
Folclorul, tradițiile și
obiceiurile populare sunt
vitale pentru definirea și
existența noastră ca oameni.
Chiar dacă sunt diferite de la
o zonă la alta, aceste tradiții ne
diferențiază de alte nații.
De aceea, Biblioteca
Județeană „V.A. Ure-
chia”, prin Filiala Nr.
2 „Paul Păltănea”
a dorit să scoată în
evidență frumusețea
tradițiilor, obiceiu-
rilor și portului
popular din județul
Galați prin derularea
unui proiect cul-
tural-educațional-
interjudețean numit „Promovarea tradițiilor
și obiceiurilor populare”, derulat în perioada
octombrie-decembrie 2017.
Partenerii acestui proiect au fost șase instituții
de învățământ din mediul rural, care au prezentat
tradițiile și obiceiurile din fiecare zonă elevilor
din alte șase instituții de învățământ din mediul
urban, bibliotecile comunale, Inspectoratul Școlar
Județean și Centrul Cultural „Dunărea de Jos” -
departamentul Cercetare și Tradiții populare.
Activitățile incluse în acest proiect au cuprins:
ateliere creativ-interactive, șezători, dansuri
populare, prezentarea portului popular specific,
precum și întâlniri cu meșterii populari, artiști
populari sau creatori de artă populară.
Prin multitudinea de activități culturale și
proiecte educative pe diverse teme care s-au derulat
și care se vor derula în continuare, precum și prin
serviciile gratuite oferite, Filiala Nr. 2 „Paul Păltănea”
este o instituție profund implicată în procesul
dezvoltării personale și sociale, o instituție-motor a
comunității.
Invităm întreaga comunitate să ne fie alături
cu bucuria de a face din aniversarea noastră o
sărbătoare a profesiei, un omagiu adus deopotrivă
cărții, dar și cetății ei, biblioteca.
Urăm Filialei Nr. 2 „Paul Păltănea” „veșnicia
cuvântului și tăria adevărului”.
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5

Limbaje de indexare folosite în structurile

infodocumentare (I)

Aspecte teoretice CZU – Clasificarea Zecimală Universală a fost

creată de doi avocaţi belgieni: Paul Otlet și Henri

I ndexarea
operaţia
este
com-
plementară catalogării
La Fontaine în 1895. În România, prima intenție
manifestată pentru introducerea Clasificării
Zecimale Universale a fost în 15 septembrie 1903
descriptive care descrie la Biblioteca „V.A. Urechia”.
conţinutul unui do- CZU este un limbaj convenţional care se
cument, creează puncte bazează pe cifre arabe de la 0 la 9, structurat în
de acces necesare 10 clase care formează Tabelele principale și care,
căutării și regăsirii în la rândul lor, pot fi divizate la infinit mergând
cataloage a tuturor astfel de la general la particular. În majoritatea
documentelor, care bibliotecilor publice și universitare din țară,
Catrina Căluian
bibliotecar, Biblioteca tratează un anumit subiectele documentelor sunt indexate cu indici
„V.A. Urechia” subiect, indiferent de CZU și termeni din limbajul natural conform
suportul pe care este semnificaţiei acelor indici. Dezavantajele
stocată informaţia. folosirii termenilor atribuiţi manual sunt, în
Prin operaţia de indexare, utilizatorul are acces special, inconsecvenţa și lipsa controlului. În
la document pe baza subiectului tratat. Limbajele urma utilizării practice a indexului alfabetic al
documentare sunt limbaje artificiale care rezolvă schemei (metodă de indexare combinatorie sau
omonimia și polisemia din limbajul natural și care, analitică folosită de majoritatea bibliotecilor
în urma sondajelor, s-a constatat că furnizează cele publice) s-au creat indexuri alcătuite din concepte
mai folosite puncte de acces de către utilizatori în (termen care exprimă subiectul) exprimate prin
căutarea și regăsirea informaţiilor. În funcţie de folosirea notaţiilor construite prin sinteză.
limbajul documentar folosit, indexarea poate fi Întreținerea și controlarea acestor indexuri
sistematică și analitică (alfabetică). asigură consecvenţă și elimină posibilitatea
Indexarea sistematică (limbaje clasificatorii) luării unor decizii diferite la momente diferite
se realizează cu ajutorul limbajelor cu structură sau de clasificatori diferiţi.
ierarhică, de exemplu schemele codificate
de clasificare: Clasificarea Zecimală Dewey,
Clasificarea Zecimală Universală, Clasificarea Teoria în exemple
Bibliotecii Congresului, Clasificarea Colon.
Indexarea analitică sau alfabetică folosește Biblioteca Centrală Universitară „Mihai
limbaje de indexare cu structură combinatorie, Eminescu” din Iași
de exemplu termeni selectaţi din limbajul natural,
tezaure de descriptori, vedete de subiect, cuvinte- Termenul căutat: putere
cheie. Avantajul folosirii unui limbaj analitic Criteriul folosit: subiect global
este faptul că permite utilizatorilor accesul la Tipul documentului: carte
informaţie prin cuvinte, metodă întotdeauna Rezultatele afișate:
preferată de aceștia.

15
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Din lista afișată se observă că au fost returnate
titluri de cărţi al căror conţinut vorbește despre mai
multe înţelesuri ale termenului putere. Limbajul
artificial de clasificare CZU definește cu claritate
conceptele prin atribuire de indici distincţi. De
exemplu, termenul putere îl găsim în CZU în mai
multe locuri din Tabelele principale: puterea în
matematică 511.132, puterea în drept 342.5, puterea
în electrotehnică 621.3.016.2 etc.
Înregistrarea bibliografică pentru titlul: Mașini
electrice și acţionări : Culegere de probleme
Pentru redarea conţinutului documentului s-au
folosit:
16
AXIS LIBRI
 Un limbaj de indexare cu structură
ierarhică, și anume CZU. Conţinutul tematic al
cărţii a fost codificat prin indicele principal simplu
621.313 care definește mașini electrice și indicele
auxiliar comun de formă (076.1) care arată o
altă faţetă a subiectului și anume, că este vorba
de o culegere de probleme. Pornind de la general
la particular, ierarhia lui 621.313 este: clasa 6 –
Știinţe aplicate; diviziunea 62 – Inginerie. Tehnică;
subdiviziunea 621.3 - electrotehnică; 621.313 –
mașini electrice;
 Un limbaj de indexare cu structură
combinatorie de tip termen de subiect. Conţinutul
AXIS LIBRI
tematic al cărţii este redat cu ajutorul a patru
descriptori:
‡ mașini electrice (subiectul principal al cărţii)
căruia îi este adăugat termenul probleme pentru
a arăta forma sub care se prezintă acest subiect
(subdiviziune de formă);
‡ transformatoare electrice (un alt subiect
principal al cărţii) căruia îi este adăugat termenul
probleme pentru a arăta forma sub care se prezintă
acest subiect (subdiviziune de formă);
‡ putere (motoare) (un alt subiect principal
al cărţii) căruia îi este adăugat termenul metode de
calcul care explică punctul de vedere din care este
definit subiectul principal (subdiviziune de subiect)
și termenul probleme pentru a arăta forma sub care
se prezintă acest subiect (subdiviziune de formă);
‡ probleme folosit ca termen pentru descrierea
celui de-al patrulea subiect al cărţii și termenul
adăugat învăţământ universitar - o subdiviziune de
subiect care aduce informaţii suplimentare.
Înregistrarea bibliografică pentru titlul:
Jocuri de putere în Uniunea Europeană :
actori, mecanisme și efecte ale creșterii puterii
Parlamentului European
Conţinutul semantic, tematic și ideatic al cărţii a
fost transpus astfel:
 prin doi indici CZU:
‡ 341.17(4)UE:328 - Primul subiect principal
complex este codificat prin doi indici principali
corelaţi prin semnul de conexiune : care exprimă
raportul de relaţie dintre două faţete ale subiectului.
An XI, nr. 39, iunie 2018
%,%/,2˨%5(9,$5
Primul indice 341.17(4)UE exprimă instituţia
Uniunea Europeană și este format din indicele
principal 341.17 – asociații sau uniuni regionale ale
statelor, indicele auxiliar comun de loc (4) – Europa
și indicele de specificare alfabetică directă de nume
propriu UE care codifică Uniunea Europeană; al
doilea indice CZU este indicele principal 328 care
exprimă Parlamente. Reprezentarea poporului.
Guverne;
‡ 341.17(4)UE:342.53 - codifică al doilea
subiect principal complex, și anume: Uniunea
Europeană exprimată prin 341.17(4)UE și puterea
de stat din cadrul disciplinei drept, exprimată
prin indicele principal 342.53, o subdiviziune a
subdiviziunii principale 342 – Drept public. Drept
constituțional. Drept administrativ, provenită din
diviziunea 34 – Drept. Jurisprudență, subordonată
clasei 3.
 Prin doi descriptori:
‡ Instituţii europene;
‡ Putere (știinţe sociale).
Concluzii
Biblioteca Centrală Universitară din Iași
indexează documentele prin:
 Indici CZU (Clasificare Zecimală
Universală) – limbaj de indexare cu structură
ierarhică
 Limbaj de tip vocabular - termeni de subiect
parţial controlaţi, un limbaj de indexare cu structură
combinatorie de tip vocabular, precoordonat.
(Va urma)
17
An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI
Salonul Literar „Axis Libri”
la început de stagiune și de an 2018
S tagiunea de primăvară
din anul 2018, a
Salonului literar „Axis
Libri”, a debutat în data de
15 februarie cu lansarea
a cinci cărți noi, apărute
la sfârșitul anului 2017
și începutul anului 2018,
autorii invitați în această
Silvia Matei ediție fiind scriitorii Ștefan
șef serviciu, Săli de lectură, Mitroi, Mioara Bahna,
Biblioteca „V.A. Urechia” Mariana David, Florin
Dochia și Viorica Răduță.
Ștefan Mitroi, scriitor de poezie, proză, teatru,
jurnalist, director de ziare și consilier politic, și-a
prezentat în această ediție, la Galați, ultimul său
roman, „Atunci când era duminică”, apărut la
editura Rao, în 2017. Acest roman este, după cum
îl descrie în recenzia sa Diana Daniela Macovei,
„povestea năzuințelor ce prin filtrul naivității
unui copil, al copilului din fiecare dintre noi, ne
așază pe tavă povești nemuritoare ce vin să alunge
temerile și să le dea o altă ramificație. O poveste
pentru adulţi cu iz de copilărie, în care pașii ni se
pierd în lumea inocenţei și a lucrurilor renăscute”.
Scriitoarea Mioara Bahna, o prietenă fidelă a
Salonului literar „Axis Libri” și a Bibliotecii
„V.A. Urechia”, aflată într-o continuă preocupare
de scrisul românesc actual, ne-a adus în atenție
ultimul volum de critică literară, „Paradigme
poetice actuale”, apărut la editura Detectiv literar,
în 2018. Această carte este o ediție revăzută și
adăugită a volumului publicat în 2017, sub titlul
„Addenda la o aventură a lecturii. Poezie română
contemporană” și cuprinde prezentările a 92 de
cărți de poezie, ale unor autori contemporani
prezenți în peisajul literar actual. Scriitoarea
Mariana David s-a prezentat în fața publicului
gălățean cu volumul de poezie „Lentila de
rezervă”, care este al treilea volum dintr-o serie
dedicată lentilei ca simbol și leit-motiv metaforic.
Scriitorul Florin Dochia ne-a prezentat volumul
18
AXIS LIBRI
de poezie „Produse derivate”, apărut la editura
Grinta, 2017, în colecţia Poezia Vie, colecţie
iniţiată de Asociaţia Culturală Direcţia 9, iar
autoarea Viorica Răduţă ne aduce în faţă romanul
unui oraș – Râmnicu Sărat – în care a existat o
celebră închisoare comunistă, „Orașul închis”
fiind premiat cu Premiul pentru Roman acordat
de revista eCreator, ediţia a II-a, 2017.
În deschiderea salonului literar, Zanfir Ilie,
directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, a făcut o
scurtă descriere biobibliografică a celor cinci
autori, iar moderatorul Theodor Parapiru, după un
preambul de prezentare a operelor lansate, a invitat
bibliotecarii-cronicari din această ediție, Catrina
Căluian, Nicoleta Mazilu, Silvia Matei și Andrei
Parapiru să-și prezinte recenziile.
Autorii lansați au fost, de asemenea, invitați
să-și prezinte creațiile artistice prezentate în
această seară. La acestea s-au adăugat reprizele
umoristice susținute, ca de obicei, de epigramiștii
Teodor Buhăescu, Ioan Fărcășanu, Vasile Manole
și Ionel Jecu. În această ediție de salon a avut loc
și vernisajul expoziției de pictură intitulată sugestiv
„Celei mai frumoase flori”, tablourile fiind expuse în
Sala „Mihai Eminescu” de artistul plastic gălățean,
Teodor Vișan.
Seara s-a încheiat cu oferirea diplomelor de
excelenţă de către Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii,
și cu mult așteptata ședinţă de autografe.
Ediția din 22 februarie a fost una preponderent
ieșeană, avându-i ca invitați pe scriitorii Daniel
Corbu, Aurelian Silvestru și gălățeanul Dumitru
Tiutuca.
Prolificul scriitor Daniel Corbu, membru al
Uniunii Scriitorilor din România din 1990, poet
și eseist, considerat de criticul literar Theodor
Codreanu, „unul dintre bacovienii generației ’80”,
a prezentat de această dată la Galați, în cadrul
salonului literar Axis libri, romanul „Januvia. Insula
dragonului”, apărut la Editura Princeps Multimedia,
în 2017, și pe care editorul Dirk Boccelli îl
caracterizează, în preambulul său, ca fiind „o replică
AXIS LIBRI
a secolului douăzeci și unu la Robinson Crusoe,
roman scris de Daniel Defoe pe la 1700, cu acțiune
desfășurată acum vreo trei sute cincizeci de ani.”
Oaspetele nostru venit de peste Prut, Aurelian
Silvestru, scriitor, psiholog, publicit și pedagog
român, fondatorul și directorul Liceului de Inventică
și Creativitate „Prometeu-Prim” din Chișinău, lider
al Forumului Democrat al Românilor din Republica
Moldova și editorialist la Vocea Basarabiei, ne-a
adus în atenție volumul de proze scurte „Cavalerul
cu aripi de petale”, apărut la aceeași editură Princeps
Multimedia, în 2018. Nu în ultimul rând, scriitorul
gălățean Dumitru Tiutiuca, critic, teoretician și
istoric literar care s-a aplecat în decursul carierei
sale asupra creației artistice a lui Mihai Eminescu, ne
prezintă și de această dată un volum dedicat marelui
poet, respectiv cea de-a doua ediție a volumului
„Gândirea creștină arheică eminesciană”, apărut la
editura Princeps Multimedia, în 2018. După scurta
prezentare biobibliografică a celor trei autori, făcută
de Zanfir Ilie, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”,
și cuvântul de introducere al moderatorului
Theodor Parapiru, s-au prezentat ca de fiecare dată,
recenziile bibliotecarilor Lucica Veliche, Violeta
Moraru, Andrei Parapiru și criticul literar a.g.
secară. Autorii și-au prezentat la rândul lor cărțile
aduse în atenția gălățenilor, aflați în număr mare, ca
de fiecare dată, în Sala „Mihai Eminescu”. Filomena
Corbu, directorul editurii Princeps Multimedia,
a făcut o scurtă prezentare a noutăților editoriale
apărute sub îngrijirea acestei edituri. Epigramele
compuse pe loc de Ioan Fărcășanu și Vasile Manole
au contribuit și de această dată fiecare dată la buna
dispoziție a celor prezenți în sală.
Ediția din prima zi calendaristică de primăvară
(1 martie), a fost una dedicată deopotrivă istoriei
și poeziei. Preotul Eugen Drăgoi a adus în atenția
publicului fidel al întânirilor de fiecare joi din
sala Mihai Eminescu, două volume încărcate de
substanță și documentare istorică. Volumul întâi din
„Documente privind istoria bisericească din Nordul
Dobrogei”, apărut la Editura Episcopiei Tulcii, în
colaborare cu Editura Arhiepiscopiei Dunării de
Jos, în 2017, cuprinde un număr de aproape 140 de
documente originale care privesc viața bisericească
din Dobrogea din perioada 1867-1879. Cel de-al
doilea volum lansat în această seară de neobositul
cercetător preot Eugen Drăgoi, este, de asemenea,
volumul întâi al unui studiu de istorie ecleziastică
„La izvoarele Covurluiului”, apărut în 2017, la
An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI
editura Partener. Volumul este o antologie de studii
și articole referitoare la biserici și evenimente
ecleziastice de pe teritoriul județului Galați,
publicate în perioada anilor 1986-2016, în diferite
reviste laice și bisericești. Cel de-al treilea volum
monografic lansat în această seară, de mărțișor,
a fost „Încercări despre începuturile și dezvoltarea
creștinismului în spațiul daco-roman până la
începutul secolului al XI-lea”, al unui alt cercetător
pasionat de istorie, ing. Vasile Joantă. O descriere
de substanță a acestei cărți a fost făcută într-o
prezentare de Marius Marian Șolea, consilier la
Ministerul Culturii și identității naționale: „Ceea ce
conferă unicitate tematicii abordate, este abundența
izvoarelor istorice decelate de un cercetător pasionat
de istorie. Cartea deschide fenomenul complex al
creștinismului timpuriu românesc, puțin studiat.
Vasile Joantă dă amploare acestui fenomen prin
abundența mărturiilor scrise”.
Poezia a fost prezentă în această seară prin
volumul de versuri „Suflet de înger”, lansat de mai
tânăra și sensibila scriitoare Cristina Alexandra
Chimirel.
Sala Mihai Eminescu s-a dovedit și de această
dată neîncăpătoare pentru zecile de gălățeni care
au dorit să asiste la această lansare, numeroase
persoane prezente în sală dorind să salute apariția
acestor cărți. Printre aceștia au fost Cristian
Dragoș Căldăraru, directorul Muzeului de Istorie
din Galați, Cătălin Negoiță, directorul Direcției
pentru Cultură din Galați și Ion Cioroiu, profesor
la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați.
Ediția specială desfășurată miercuri, 7 martie,
a stat sub semnul mărțișorului și sărbătorii celei
mai frumoase flori - femeia - și a avut-o ca invitată
pe scriitoarea Aurelia Grosu, profesor cu o vastă
experiență didactică în învățământul primar și
implicată în ajutorarea copiilor cu dizabilități.
Moderatorul întâlnirii a fost Zanfir Ilie, directorul
Bibliotecii „V.A. Urechia”, iar recenzia noii cărți de
dezvoltare personală lansată în această întâlnire,
„Ai valoare în ochii mei, femeie”, a fost prezentată
de Leonica Roman, bibliotecar la biblioteca
gazdă. Despre cartea sa, autoarea Aurelia Grosu
mărturisește: „m-am gândit la această carte timp
de un an. Am adunat motive de încurajare pentru
femeile de pretutindeni, m-am documentat zi de zi,
din studii despre psihologia motivației umane, am
meditat intens la posibilitatea de a reuși să le ajut,
să le îmbunătățesc conceptul de stimă de sine, să le
19
An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI
arăt valoarea pe care o au în ochii lui Dumnezeu,
cea care contează cu adevărat”. Întâlnirea a fost una
destinsă și plăcută, presărată cu muzică și poezie în
interpretarea copiilor prezenți la această lansare.
Ediția din 15 martie a avut ca invitați trei autori
de marcă de pe meleaguri gălățene și nu numai.
Scriitoarea Livia Ciupercă, istoric și critic literar,
eseist și poet, născută pe meleaguri gălățene, ne
aduce în atenție un nou volum consacrat celor care
s-au dedicat culturii în acest spațiu de care se simte
legată cu sufletul, intitulat de această dată „Vlăstare
de la Dunărea de Jos” apărut la Iași, la editura StudIS,
în 2017.
Poeta și prozatoarea Corina Matei Gherman,
ne-a prezentat volumul de versuri „Cadența
timpului”, apărut în 2017 tot la editura StudIS din
Iași, iar medicul Vasile V. Popa, două volume de
proză, romanul „Resurecția” (2017) și volumul
de povestiri „Clanța” (2016), ambele apărute
la Fundația Culturală Antares din Galați. În
atenția auditoriului gălățean a fost și volumul
de proză „Postume”, semnat de Vasile Gh. Popa,
tatăl reputatului medic gălățean. În formatul
deja cunoscut de publicul fidel al salonului
literar Axis Libri, au fost prezentate descrierile
biobibliografice ale autorilor, s-au prezentat
recenziile cărților lansate, de către bibliotecarele
Cecilia Manolescu, Florica Șerban, Maricica
Târâlă-Sava, Dorina Bălan și Ada Tăbăcaru.
Apariția acestor cărți și munca depusă de autorii
lor au fost salutate și de scriitorii prezenți în sală:
Katia Nanu, Ghiță Nazare și pr. Eugen Drăgoi.
Nu au lipsit nici reprizele umoristice susținute de
Teodor Buhăescu, Ionel Jecu și Ioan Fărcășanu,
sau comentariile susținute, ale moderatorului
neobosit Theodor Parapiru. Seara s-a încheiat cu
oferirea diplomelor de excelență autorilor lansați
și cu ședința de autografe.
Duminică, 18 martie, a avut loc o nouă ediție
specială a salonului literar, care l-a avut ca invitat
pe scriitorul Peter Sragher și cea mai nouă carte
pentru copii, părinți și bunici deopotrivă, „Cartea
lui David”, apărută la editura Brumar, în 2017. Timp
de două ore, zecile de copii și părinți prezenți în
sala Mihai Eminescu au stat cu sufletul la gură și au
ascultat cuminți poveștile citite cu pasiune de autor.
A fost cu siguranță o zi de duminică petrecută altfel,
de toți cei prezenți și nimeni nu a regretat timpul
„pierdut” în bibliotecă.
Ediția din 22 martie i-a avut ca invitați pe
scriitorii gălățeni consacrați, Vera Crăciun,
20
AXIS LIBRI
Gheorghe Gurău, Tudose Tatu și Cosma Tudose.
Vera Crăciun ne-a adus în atenție două noi cărți
pentru copii „Joc de aripi, joc de flori, prin povești
și ghicitori!” și „Iepurașul nostru, Țup, povestește
despre lup”, apărute la Editura Pim, în 2017. Cărțile
conțin versuri și proză și sunt dedicate nepoților săi
dar și „tuturor copiilor din lume”, pe care autoarea
îi transformă în prieteni și pe care încearcă să
și-i apropie prin cântec, vers și voie bună. Poetul
Gheorghe Gurău, ne prezintă cel mai recent volum
de aforisme, „Înscrisuri pe un bob de rouă”, apărut
în 2018 la Editura Axis Libri, în care oscilează, cu
un talent remarcabil, între poemul într-un singur
vers și fabula „într-un singur rând”, nu neapărat
moralizatoare, dar cu siguranță plină de umor, sau
„reflecții amare”.
Autorul Tudose Tatu, un adevărat specialist și
cercetător al istoriei Dunării de Jos ne aduce de
această dată povestea adevărată a piraților dunăreni,
în volumul „Republica piraților de Dunăre. Sulina
kesaro – kraiască”, apărută anul acesta la editura
Sinteze. Cartea este și un adevărat document istoric,
ce conține bogate informații despre spațiul magic al
Dunării, în care ne aflăm și trăim.
Profesorul emerit Cosma Tudose, doctor în
științe fizice, s-a orientat acum, aflat la pensie, și
către studiul religiilor, făcând prin cartea „Călător
către lumină”- apărută la Editura Academica din
Galați - o incursiune în istoria religiilor, spre
„zorii de lumină cerească”, așa cum ne-a mărturisit
autorul. Profesorul Cosma Tudose, își explică
creația literară astfel: „Fiecare dintre religiile la care
ne referim slujește providența. Eu sunt ortodox,
nu mistic, dar am gândit această carte ca pe un
ghid pentru tineri, în scopul creșterii toleranței
religioase. Nu aduc nimic nou, ci doar prezint o
viziune personală asupra divinității, în oricare
dintre manifestările ei, nu din perspectiva unui om
de știință”.
În această seară recenziile au fost prezentate
de cronicarii bibliotecii noastre, Nicoleta Mazilu,
Anca Stan, Aurelia Voinescu, Andrei Parapiru și a.g.
secară. Cărțile prezentate au primit aprecieri și din
partea scriitorilor prezenți în sală, Ion Manea, Victor
Cilincă, Săndel Dumitru, dar și epigrame ticluite ad-
hoc de „epigramiștii de serviciu” Ioan Fărcășanu,
Teodor Buhăescu și Vasile Manole. Cu ședința de
autografe s-a mai încheiat o seară plăcută, petrecută
într-un cadru cald și primitor, la bibliotecă.
Ediția din 29 martie a fost una dedicată scriitorilor
veniți din orașul vecin și prieten – Brăila-, astfel că
AXIS LIBRI
a fost declarată de la început – ca seară brăileană.
Protagoniști au fost scriitorii Lucia Pătrașcu,
Tudorița Tarniță, Virgil Andronescu, Jenică Chiriac
și Păun Condruț.
Poetă, prozatoare și critic literar, Lucia Pătrașcu
ne-a adus spre prezentare ultimul său volum de
versuri, „Străluce clipa”, apărut la editura Pim,
în 2017. Tudorița Tarniță, poetă și jurnalistă
consacrată pe meleaguri brăilene și nu numai, a
venit la Galați cu volumul de versuri „Pe diagonala
cuvintelor”. Și-au mai prezentat volumele și
scriitorul Virgil Andronescu, fost colaborator al
postului de radio Sud, autor al mai multor volume
de poezii, articole de opinie, cronică plastică și
eseu, care a venit cu volumul de poezie „Necropsie
lirică”, apărut la editura Zorio în 2017, poetul
Jenică Chiriac cu volumul de versuri „Pilule de
buzunar” și epigramistul Păun Condruț, volumul
de epigrame „Versuri împăunate”.
Recenziile cărților au fost prezentate de
bibliotecarele Larisa Cernat, Simona Ioan,
Violeta Opaiț, Mihaela Pavel și scriitorul și
criticul literar a.g. secară. Seara s-a încheiat ca
de obicei cu reprizele umoristice susținute de
epigramiștii Ioan Fărcășanu, Vasile Manole și
Teodor Buhăescu.
Ediția din 5 aprilie a stat sub semnul sfintelor
sărbători pascale, fiind o invitație către smerenie și
liniște sufletească. Invitații serii au fost prieteni fideli
ai saloanelor literare: Aura Christi, Mircea Platon și
Theodor Parapiru, care a trecut de această dată din
postura de moderator permanent al întâlnirilor de
joi, în aceea de autor lansat și recenzat. Scriitoarea
Aura Christi a venit de această dată la Galați cu un
volum de proză, „Din infern, cu dragoste”, apărut la
editura Ideea Europeană, București, în 2017. Poet,
romancier, eseist, publicist și editor, redactor șef
la revista Contemporanul și membru al Uniunii
Scriitorilor din România și Moldova, își explică
trăirile artistice încă din primul capitol al cărții:
„Dincolo de exercițiul de înțelegere, scrisul e un mod
de a te exprima și, în minute de maximă intensitate,
de a te mira de faptul că – oricât de mult ți-ai dori
și te-ai încăpățâna să înțelegi scriind – fiecare vers,
fiecare poem, eseu sau roman, fiecare carte, așadar,
nu te face decât să întârzii în țara uimirii crescute ca
plantele primăvara din constatarea că, trecând prin
viață, ai înaintat printr-un ținut invadat de o ceață
incredibilă, pendulând între efortul de a te exprima
și încăpățânarea de a înțelege, fără să reușești decât
să te miri la nesfârțit, să descrii felul în care te miri și
An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI
să lași în urma ta roadele acestei mirări: cărțile ce-ți
poartă imprimat pe copertă – întâmplător sau nu –
numele”.
Doctor în istorie și redactor-șef la revista
„Convorbiri literare”, Mircea Platon aduce
publicului gălățean ultima sa carte de istorie:
„Elitele și conștiința națională – de la naționalitatea
genetică la personalitatea națională: despre rolul
elitelor în articularea conștiinței naționale.”
Istoricul Mircea Platon explică drama conștiinței
naționale a românilor, astfel: „România are tot
ce îi trebuie pentru a fi o națiune bine întocmită.
Doar că firele sunt conectate greșit. E ca și cum
ai avea o moară de vânt pe care ai băgat-o sub
apă așteptând apoi să-ți alimenteze cu energie o
fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici
ciorapi. Potențialul României e ignorat și risipit din
cauză că subansamblele României sunt conectate
anapoda de o pseudo-elită care nu înțelege să
ajute la structurarea personalității naționale a
românilor. Și această structurare începe de la buna
noastră așezare în raport cu potențialul identitar,
cultural și modelator de acțiune pe care ni l-au lăsat
strămoșii(...)”. În ceea ce privește cartea Iudex,
semnată de scriitorul, profesorul și jurnalistul
Theodor Parapiru, apărută în 2017, la editura
Senior, este cea de-a doua carte dintr-o serie
de poeme, romane, scenario, parabaze, istorii
parenetice, entelehii, dialoguri, neoevanghelii,
începută cu volumul „Testis” apărut la aceiași
editură, în 2016. Theodor Parapiru se apleacă
de această dată asupra dezbaterii unor probleme
esențiale ale creștinismului, demonstrând chiar,
„artistico-știinţific că sunt niște mici erori în ceea
ce privește calendarul creștin” (după cum observa
criticul literar a.g. secară într-una din recenziile
sale). În această seară, numărul celor care au vrut
să adreseze câteva cuvinte de apreciere prietenilor
autori a fost la fel de mare, încât seara s-a dovedit
a fi una extrem de plăcută pentru toți cei prezenți
la eveniment. Epigramele compuse pe loc de Ioan
Fărcășanu, Vasile Manole și Teodor Buhăescu au
contribuit de asemenea la buna dispoziție a celor
prezenți.
Încheind aici periplul nostru prin evenimentele
parcurse de-a lungul celor 9 (nouă) ediții de
salon literar, din primul sezon al anului 2018, nu
ne rămâne decât să lansăm permanenta noastră
invitație de a ne fi alături și la următoarele ediții ale
salonului literar Axis libri și să vă spunem că: Vă
așteptăm cu drag, în fiecare joi, la ora 17:00!
21
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
ALO L LITERAR A I LI RI RE E II

Silvestru, Aurelian. Cavalerul cu aripi de petale

Iași: Princeps Multimedia, 2018

S criitor,
și
psiholog
pedagog
prestigiu al meleagurilor
de
Întreaga lucrare este presărată cu sfaturi și pilde
care determină cititorul să recurgă la introspecție,
cercetându-și propria conștiință, îndeamnă la
basarabene, Aurelian analiza aprofundată a valorilor etice personale, la
Silvestru își lansează recunoașterea faptului că nimeni nu este mai presus
astăzi, în ambientul plăcut de ceilalți și, mai ales, față de Dumnezeu, precum
al Salonului Literar „Axis și la înțelegerea, uneori crudă, a realităților lumii în
Libri”, ultima apariție care trăim, care nu este întotdeauna un paradis.
editorială, volumul Ca- Povestirea omonimă cu titlul volumului,
valerul cu aripi de petale, o inspirată, se pare, din copilăria autorului, confirmă
antologie de povestiri care cele de mai sus, sufletul pur al băiețelului care o
Violeta Moraru nu face decât să confirme, iubea în taină pe colega sa de clasă, frângându-se
șef serviciu, Dezvoltarea,
evidența și prelucrarea dacă mai era necesar, dureros la constatarea faptului că „iubirea poate fi și
colecțiilor, faptul că autorul „este un otravă, și leac, iar cei îndrăgostiți o beau întotdeauna
Biblioteca „V.A. Urechia” povestitor excelent, așază la nimereală…”
tot ce aude, vede, citește Se cuvine să recunoaștem că acest „doctor de
în tiparele unei povestiri morale, dar nu oricum, suflet pentru liniștea cititorului”, după cum l-a numit
el filtrează cultura lumii, scene celebre sau mai scriitorul Emilian Marcu pe autorul povestirilor
puţin cunoscute din viaţa unui artist, a unui rege de față, are menirea să-i călăuzească pe cei care se
sau a unui eveniment istoric, oferindu-le o alură apleacă asupra operei domniei sale către o gândire
originală”, așa cum l-a caracterizat criticul literar pozitivă, către credință, recunoștință și înțelegerea
Daniel Corbu în cadrul lansării antologiei critice aproapelui.
Mersul pe apă, publicată în anul 2016.
„Lumea este imperfectă. Contează, însă, nu
cum o găsești când vii, ci cum o lași când pleci.
Încearcă să lași în urma ta lucrurile un pic mai
bune decât le-ai găsit. Și nu uita că Binele și
Adevărul au fost și trebuie să rămână împreună!”
– este deviza care călăuzește întreaga creație
silvestriană. Volumul Cavalerul cu aripi de petale
nu face excepție de la această regulă, prin cele
douăzeci și cinci de povestiri din care se desprind
o serie de povețe care ne învață să fim optimiști, să
observăm și să selectăm ceea ce este cu adevărat
important în viață, să fim buni și curați la suflet,
să ne păstrăm vie credința în divinitate. În cea
mai mare parte, narațiunile au o puternică tentă
religioasă, scriitorul cu har de la Dumnezeu
acordând o atenție deosebită virtuților moral-
creștine: iertarea, iubirea aproapelui, recunoștința,
răbdarea, cumpătarea, încrederea, modestia.
22
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI RE E II

Ciupercă, Livia. Vlăstare de la Dunărea de Jos

Iași: StudIS, 2017

„V lăstare de la
Dunărea
Jos”, lucrarea distinsei și
de
prolificei scriitoare Livia
Ciupercă, cu rădăcini
bine fixate în pământurile
scăldate de binecuvântatul
fluviu, aduce la lumină
- pentru a câta oară? -
produsele scriitoricești,
cunoscute mai mult sau
Dorina Bălan
șef birou, Catalogarea mai puțin publicului
colecțiilor. Control de românesc ori gălățean, dar
autoritate, și interpretarea acestora.
Biblioteca „V.A. Urechia”
Explorând spațiul
cultural aparținând sfârșitului de veac al XIX-lea
și secolului al XX-lea, marea doamnă a literaturii
dunărene ne invită astăzi să ne reamintim și să
învățăm, descoperind tezaurul spiritual moștenit,
lăsat de oameni ai locului pentru posteritate.
Gălățeanca noastră inimoasă se constituie
într-o călăuză și ne conduce spre a ne îmbogăți
spiritul, pentru ca noi să evoluăm prin cunoașterea
culturii acestor meleaguri, pentru că, așa cum
afirma Vargas Llosa: „Trebuie o rază de lumină
într-o lume care este cuprinsă treptat de noapte.
Altminteri totul e prea cumplit, e insuportabil.
Trebuie să-i dai cititorului ceva, o scândură de care
să se agaţe în acest ocean al dezolării.”
Astfel, ne aduce spre știință o seamă de
personalități din spațiul creștin al Țării de Jos a
Moldovei, începând cu o scurtă istorie a Eparhiei
„Dunării de Jos”, care cuprindea, pe lângă Galați și
județele Tulcea și Constanța, și sudul Basarabiei.
Așa își justifică domnia sa spațiul cultural explorat
și prezența unor „vlăstare” din Brăila și Tulcea -
Trandafir George Djuvara și respectiv Oreste
Tafrali.
Personalitățile studiate sunt structurate pe
criterii de timp sau spațiu, de îndeletnicirile
intelectuale, preocupările sau creația care îi
reprezintă în șase capitole, în care ne sunt dăruite
crâmpeie din viața și opera prin care au comunicat
71 de comori culturale. Prin diversele forme de
împărtășire – gânduri, poeme, cuvântări, studii,
povestiri sau eseuri, propriile idei, sentimente sau
plăsmuiri care s-au dorit durabile, însemnările au
un potenţial fantastic și merită să beneficieze de
atenția noastră pentru că sunt valori recunoscute
sau nu, dar lăsate deoparte, poate și din cauza
mentalităţii unora dintre oameni.
Cercetător pasionat și perseverent al
spiritualităţii culturale locale, profesoara Livia
Ciupercă ține să ne facă cunoscute, în cele opt
anexe adăugate, fie texte ale personalităților
cuprinse în „dicționarul evocativ”, așa cum îi place
să-și intituleze prezentul studiu biobibliografic,
fie să ne dea frânturi din viața sau din opera
oamenilor care au avut tangențial legături cu
teritoriul nostru (este cazul lui Ben Corlaciu, spre
exemplu).
Demersul exploatării valoroaselor lucrări
existente în fondul Bibliotecii noastre, la Colecții
speciale, dar și ale documentelor din arhivele
Bibliotecii Academiei Române, Arhivele Naționale
ale României, Bibliotecii Naționale a României,
Bibliotecii Universității „Mihai Eminescu” Iași,
dar și din mass-media vremii s-au materializat
prin aducere la cunoștința celor interesați a
fragmentelor considerate definitorii pentru
personalitatea descrisă și a imaginilor ilustrative
pentru studiul monografic prezentat astăzi.
Valoroasa lucrare a prozatoarei și omului
de cultură Livia Ciupercă face dovada unei
reale munci de cercetare prin care reușește să
împlinească o dorință intensă și, în egală măsură,
să răspundă la o întrebare frământătoare a
arhimandritului Iuliu Scriban: „Să se ivească un
condei care să ne destăinuiască amănunte din
viața Galațiului. Le-am gusta cu drag. Avem laturi
știrbe în care știm despre el. Cine le poate întregi?”
23
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
ALO L LITERAR A I LI RI RE E II

Necula, Ionel. Uricar la Poarta Moldovei de Jos

vol. X. Tecuci: Grapho Press, 2017

A l zecelea volum
din această
serie de istorie literară
are în vedere cercetarea aprofundată a valorilor
specificului zonal. Constantin Trandafir este anume
remarcat și salutat de autor, cu atât mai mult cu
a Tecuciului devine fapt cât i-a urmărit dezvoltarea în critica românească
real prin tenacitatea și literalmente pas cu pas. Dar promotorul acestor
migala operativă a lui reconsiderări se ocupă de evidențierea în planul
Ionel Necula, artizanul observației valorizatoare și a altora mai puțin
acestor cercetări de largă favorizați de reflectoarele scenei publice românești.
cuprindere. Același fond Așa stau lucrurile cu Eugen Boureanu, Pavel Virgil,
eteroclit de observații Victor Aciocârlănoaiei, Doru Scărlătescu, Grigore
pertinente constituie Postelnicu ș.a.
Andrei Parapiru baza numărului de față al Fresca Tecuciului apare, de data asta,
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia” lucrării Uricar la Poarta într-o puternică incidență asupra prezentului
Moldovei de Jos, cu o postrevoluționar, prin consecințele apropiate ale
intensificare a elementelor național și religios în celor luate în discuție. Uricar la Poarta Moldovei
analiza faptelor identitare. Complexul tecucean de de Jos (vol. X) a lui Ionel Necula pune în mișcare
referințe se dovedește, totuși, departe de epuizare simțul autenticului din partea istoricului și criticului
după cum reiese chiar din cuvintele autorului: literar ca răspuns la fondul aspirației naționale spre
Știu c-au rămas în afara abordărilor mele multe libertate și valoare. Cu o puternică reținere, însă,
nume importante și lucrări literare care ar fi meritat potențialul creativ al Tecuciului este surprins încă în
comentarii apretate și fluidice, iar, dacă nu figurează starea anticipatorie a realizărilor sale de substanță.
în seria acestor alcătuiri livrești, înseamnă c-am lăsat
altora norocul și șansa de a face de cap limpede la
tâmpla arealului tecucean […].
Cartea este structurată în trei secțiuni convergente
spre a reda imaginea dinamică a Tecuciului literar-
cultural. În prima parte, Desțeleniri din alte
vremuri, sunt dezbătute personalități definitorii ale
acestui spațiu, uneori în completarea unor descrieri
anterioare. Principala atenție o concentrează Ion
Petrovici, ca filozof și dezident, și Al. Mironescu,
un martor memorialist al evenimentelor istoriei
recente. Peste tot istoricul literar Ionel Necula
este transparent în sprijinul autenticei speranțe cu
privire la eliberarea de comunism, în linia identității
naționale. Următoarele două părți ale volumului,
deși identic intitulate, Spiritul tecucean în
actualitate, au în vedere perspective complementare,
apropiate. Prima se ocupă cu impactul contextual
al unor evenimente, personalități sau instituții
asupra spiritualității tecucene, în vreme ce a doua
24
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI E I RA E

Cum se mai întâmplă-n viaţă,

Fapta e considerată
În a fi „viol pe faţă”.
 
Alinturi (Madrigal)
Eu îi spun mereu soţiei:
-Tu ești Oda Bucuriei,
Ea-mi răspunde pasional:
-Tu ești Imnul Naţional!
 
Vasile Manole De-ale aleşilor
epigramist
Un ales din Parlament
Ce-l ştiam cu toţi un domn,
La bibliotecă (secţia de împrumut pentru acasă) La dezbateri cam absent
Dacă foarte multe știe S-a trezit vorbind în somn.
Zici că-i enciclopedie
Și-i normal atuncea seara Hoţia la români
Să-mprumuţi-bibliotecara. Nu-i în ţară vreo soţie
Să nu spună mânioasă:
Knock-out în lift La noi nu scapi de hoţie
M-a surprins privindu-i sânii Că te fură de mireasă.
Și mi-a spus s-apăs pe „unu”,
Săritor ca toţi românii, Generozitate
Când apăs, îmi scapă pumnu’. Șeful nostru-i cineva
C-un birou de zici că-i templu,
Medicul de gardă El când vrea să dea ceva
Iată medicul de gardă Ni se dă la toţi exemplu.
Face act de-a sa prezenţă
Și ca timpul să nu-l piardă Călcâiul lui Ahile
El se culcă de urgenţă. S-a studiat problema ani de zile
Cu un final destul de curios,
Pentru perpetuarea familiei Că la bărbaţi călcâiul lui Ahile
Soţul cum nu-i iubăreţ, Cu siguranţă nu-i așa de jos.
Soaţa, fire mai sprinţară,
I-a făcut copii c-un terţ Aflăm de la ANM
Ca nici capul să nu-l doară. La nivelu-ntregii naţii
Astăzi foarte mulţi români,
De ziua soacrei După-atâtea inundaţii
Așezat în capul mesei Apă au și la plămâni.
Soţul, ca de obicei,
Adresează des expresii Transplantul
Soaţei, despre mama ei. La câţi lei el a plătit
Medicii îi spun mereu,
Esenţa vieţii în societatea de consum Că transplantu-i reușit
Studiind atent natura Și-are inimă de leu.
Negreșit veţi observa:
Nimeni nu-și mai bate gura, Munca în colectiv
Fără a-nghiţi ceva. Aţipesc des la serviciu
Și când sforăi foarte tare
Încadrare juridică Au colegii un indiciu,
De săruţi forţat o fată, Îi trezesc fix la plecare.

25
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
ALO L LITERAR A I LI RI E I RA E

Astăzi cu toții traversăm un moment critic

Cică poetul este incorect politic?!
Celor ce cu idei trăznite ne-ofensează
Pe Eminescu îl rugăm să-i aibă-n pază!

Scriitorului Aurelian Sivestru, autorul cărții

„Cavalerul cu aripi de petale”
Când pe copertă titlul l-am citit
Un cavaler cu aripi mi-a șoptit:
— „Ne-ntârziat deschide-acest volum,
Ioan Fărcășanu Că eu, cu-nțelepciune te-ncunun!”
epigramist

Cu ocazia redeschiderii stagiunii Cu al său titlu de carte

Clopoțelul sună Autorul dovedește
Stagiunea-ncepe, Niște calități aparte
Scriitori adună Ce sufletu-i definește...
La „V.A. Ureche(a)”;
Doamnei Filomena Corbu – directoarea Editurii
Cu lansări de carte „Princeps” – Iași
Vin oaspeți de vază Cărțile scoase de la ieșeana editură
De aici, de departe Au transformat pe „Princeps” în focar de cultură;
Și se minunează. Răspândite-n țară în cele patru zări
Au fost apreciate mult peste așteptări...
Scriitorului Ștefan Mitroi, autorul romanului
„Atunci când era mereu duminică” Scriitoarei Livia Ciupercă din Iași pentru volumul
Duminică mereu de-ar fi „Vlăstare la Dunărea de Jos”
Noi preferăm o altă zi: Cercetează cu ardoare
Am vrea să fie mereu joi Ale Dunării vlăstare,
Când la salon e domn’ Mitroi... S-afle omenirea toată
C-avem cultură bogată.
Scriitoarei Viorica Răduță autoarea romanului
„Orașul închis” Scriitoarei Corina Matei Gherman, autoarea
S-a-nchis orașul! Ce ne facem oare? cărții „Cadența timpului”
Porțile principale sunt închise! Timpu-i cu cadența lui;
Nu or fi existând porți laterale, De vrei să i te impui,
Ca să răzbatem cu-ale noastre vise? Să-i imprimi cadența ta
Prin muncă-l poți concura...
Scriitorului Daniel Cordu din Iași, autorul cărții
„Januvia” – romanul ascezei Scriitorului Vasile V. Popa, medic, autorul
Romanul cu asceza la timp a sosit romanului „Resurecția”
Fiindc-a-nceput și postul toți trecem la citit! Talentat cum altul nu-i
N-apar-n carte scene cu băuturi, mâncare; De lecturii te supui
Să medităm cu toții la viața viitoare! Cartea n-o mai lași din mână
Tu-i devii sclav – ea stăpână...
Scriitorului Dumitru Tiutiuca – profesor univer-
sitar, autorul volumului „Gândirea creștină arheică Scriitorului Gheorghe Gurău, autorului
eminesciană” volumului „Înscrisuri pe un bob de rouă”
Când despre Eminescu, azi, vorbim, Să facă-nscrisuri pe un bob de rouă
Știm sigur, că era poet creștin; El metaforic chiar a reușit
Ce fel de creștinism avea, el, în gândire? Și drept dovadă, ne prezintă nouă
Unul divin ce l-a ,nălțat spre nemurire... Volumul cu mult har meșteșugit...
26
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
ALO L LITERAR A I LI RI E I RA E
Domnului Ștefan Mitroi, la romanul „Atunci
când era mereu duminică”

Precizare
Când duminică mereu era,
Era bine, Dar știți ceva!
Duminică și azi este
Că nimeni nu mai muncește.

Doamnei Profesoare Livia Ciupercă, la cartea

„Vlăstare la Dunărea de Jos”

Ionel Jecu Vlăstarele

scriitor
Ele-n viață fac prăpăd,
Mereu locu-ntâi ocupă,
E primăvară și văd
Deja umblă-n minijupă.
Doamnei Mariana David, la volumul
„Lentila de rezervă” Doamnei Corina Matei-Gherman, la volumul
„Cadența timpului”
E bine să ai o rezervă
Nu știi peste cine dai! La vârsta a treia
Cum astăzi găsești greu milă, Timpul ce-l parcurgem noi,
Este bine ca să ai Chiar de nu avem esența,
De rezervă o lentilă. Să-l facem în pas vioi
Altfel ne pierdem cadența.
Doamnei Viorica Răduță, la romanul
„Orașul închis” Domnului doctor Vasile V. Popa, la cartea „Clanța”

Tocmai astăzi! Presupunere

Azi e bucurie mare Cred că a scris această carte
Salonul a fost deschis Și-i dă mare importanță
Și veniți c-o precizare C-a avut în viață parte
Că e „Orașul închis?” De soacră și a ei clanță.

Doamnei Mioara Bahna, la cartea Rondelul elevului

„Paradigme poetice actuale”
Zilnic la școală învață
Propunere: Să citească și să scrie,
După o așa expunere Mai primește și povață
Eu aș face o propunere: În viață el cum să fie.
La elevi să fie printre manuale
„Paradigme poetice actuale” La carte-i doar o prefață
Viața din copilărie,
Domnului Florin Dochia, la volumul Zilnic la școală învață
„Produse derivate” Să citească și să scrie.

Într-un magazin Soarta e cam șugubeață,

În magazin eu am intrat Practicând o meserie.
C-aveam ceva de cumpărat, Mai târziu ea îl răsfață
Dar se dădeau pe apucate Când va ieși cu simbrie.
Numai „Produse derivate” Dacă la școală învață.
27
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ

Mihaela (Misha) Diaconu

Metamorfozele metalului

Î ntre artiștii plastici Severin Hojbotă (2004). Este membră a UAPR

din tânăra generaţie, din 2009. Și-a organizat următoarele expoziţii
Mihaela (Misha) Diaconu personale: „Materie și Spirit”, metal, Galeria Imbold
s-a afirmat și se impune tot București; Foaierul Ateneului Român, București, în
mai mult ca o sculptoriţă cadrul evenimentului „Gala Performanţei” (2013)
al cărei demers este axat și Galeria „Plastilina, București (2014); „Orchestra
îndeosebi pe explorarea inimilor sfărâmate”, metal/asamblaj, Centrul
virtuţilor metalului. Pentru Cultural Palatele Brâncovenești, Sala Foișor (2013);
ea, acesta, indiferent ce „Schiţe”, desen, grafică în tehnică mixtă, Academia
Corneliu Stoica nume poartă (alamă, cupru, Europeană de Știinţe și Arte, Salzburg, Austria
scriitor, critic de artă oţel, fier, corten), este (2013). În același timp a participat la numeroase
supus după propria voinţă, manifestări colective de profil: 2001, „Student
metamorfozat și modelat în forme Art”, Muzeul de Artă Vizuală,
ce poartă veșmântul și valenţele Galaţi; „Expoziţia absolvenţilor”,
artei adevărate. În afară de lucrările Centrul Artelor Vizuale, București;
prezentate în expoziţiile personale 2002, „Salonul Metalului”,
sau în cele colective, am văzut Galeria Orizont, București;
pe pagina ei de Facebook zeci „Student Art”, Muzeul de Artă
de imagini ale unor balustrade, Vizuală, Galaţi; 2004, „Expoziţia
garduri, porţi, grilaje, copertine, absolvenţilor Universităţii
instalaţii, piese de mobilier etc. Naţionale de Arte”, Galeria ¾,
executate pentru instituţii și firme Teatrul Naţional, București; 2010,
private din București (de pildă, „Anuala Deznădejdei – repere
Teatrul Metropolis, Centro Donna în arta plastică românească”,
Mihaela (Misha) Diaconu
SPA) sau pentru diferiţi proprietari, Galeria Simeza, București; 2011,
care pur și simplu uimesc prin ţesătura decorativă, „Ce mai face Penelopa?”, Muzeul de Artă, Cluj-
prin motivele și formele ce dezvăluie o fantezie Napoca; „Salonul Naţional al Artelor Decorative”,
debordantă și o putere de creaţie neobișnuită. Se
observă că sunt ieșite din mâna unui artist metalist
și că pe lângă valoarea utilitară, ce le-o conferă
destinaţia lor, au și o indiscutabilă valoare estetică.
Se simte că sculptoriţa a pătruns cu temeinicie
stilurile Art Nouveau și Art Deco, le-a trecut prin
filtrul propriei personalităţi, plăsmuind forme ce
reţin prin originalitatea și expresivitatea limbajului,
atribute vizibile și în lucrările de artă monumentală.
Sculptoriţa s-a născut la 17 martie 1981, în Galaţi.
A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din
orașul natal, secţia ceramică (2000) și Universitatea
Naţională de Arte din București, Facultatea de Arte
Decorative și Design, clasa profesorului Bogdan Materie și spirit

28
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
*$/(5,$'($57Ĉ
Muzeul Naţional de Artă Cotroceni, București; și să practice tehnicile specifice de modelare a
2012, „Human Evolution/Involution – Mutaţii metalului, a părăsit acest studio, consacrându-se
interioare”, Muzeul Curtea Veche, București și creaţiei propriu-zise, visând să realizeze opere de
itinerată la Galeriile „Ion Nicodim”, Constanţa și mari dimensiuni. Lucrările și instalaţiile realizate
Muzeul de Istorie din Târgoviște; „Red Bull Art of de ea până acum sunt inspirate din domeniul
Can meets Filature Collective”, eveniment NAG muzicii, al teatrului, al dansului, din viaţa socială
(Noaptea Albă a Galeriilor), Galeria Atelierul sau materializează în veșmânt metaforic și
de Producţie, București; Bienala „Decorative simbolic idei, sentimente, stări și trăiri sufletești.
Arts”, Sala Constantin Brâncuși, Ca materiale a folosit alama,
Palatul Parlamentului, București; cuprul, inoxul, fierul, cortenul,
„Metalul”, Galeria Orizont, le-a combinat uneori chiar în
București; „The Gathering”, Galeria aceeași lucrare cu sticla, ceramica,
Imbold, București; 2013, „Debris”, ebonita sau cu elemente de ready-
eveniment NAG, Galeria Home made. Cel mai mult a atras-o însă
Mătăsari, București; „Red Bull fierul (OL37), în care consideră că
Curates România: Canvas Cooler se exprimă cel mai bine în etapa
Project”, Centrul Vechi, București; actuală. „Arlechinul”, „Numen”,
„The Gathering 2”, Galeria Imbold, „Balerina”, „Instrumentele mu-
București; „Salonul Metalului”, zicale”, „Dansul Ielelor”, „Calul
Galeria Orizont, București; 2014, Titanilor”, „Titanul”, seria
„București Optimixed”, Galeria „Păcatul” sunt câteva din cele mai
Imbold, București, „Shorts cunoscute lucrări ale sale. Muzeul
UP”, Imbold POP-UP Gallery, de Artă Vizuală posedă din creaţia
Cinematograful Patria, București; ei un superb „Violoncel”, realizat
„Ce mai face Penelopa?”, Muzeul în ediţia din 2008 a Taberei de
de Artă, Cluj-Napoca; „The Iron Creaţie „Arta ca viaţa”. „Numen”
Sin”, Galeria Imbold, București; întruchipează în metal un om-
Numen, Parcul Titan
„The Hog”, Galeria Imbold, pasăre, cu aripile desfăcute, gata
București; 2015, „Continuitate în Artele Focului”, să-și ia zborul. Este expus în Parcul Titan din
Departamentul Ceramică-Sticlă-Metal, Galeria Art București, loc unde se află amplasat, din 2013, și
Yourself, București; „Steampunker - New Media „Calul Titanilor”, cea mai mare statuie ecvestră
& Digital Art Show”, Palatul Știrbei, București; din România, înaltă de 7,50 metri, cântărind peste
2015 - 2016, Shaping music, metal, The Art of 1600 kg de fier, executată în tehnica Repoussage
Living Gallery, București; Art Safari, Palatul Dacia, (prelucrarea metalului la rece) în Atelierele
București. A luat parte la Tabăra de Creaţie „Arta
ca viaţă” (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2008),
Simpozionul „Sculptura Mileniului III” (curator
Bogdan Severin Hojbotă, cu sprijinul Centrului
Cultural Casa Artelor, București și a Primăriei
Sectorului 3, Parcul Titan, București (2013);
Festivalul CUCA, organizat de Fundaţia DALA
și Centrul Cultural Cârţișoara, Sibiu (2014); Vila
Aphea, Insula Aegina, Grecia (2017), „Pro Boholț”,
județul Brașov (2017). Are lucrări în colecţii de stat
și private din România, Franţa, Spania, Canada și
Germania.
Atrasă încă din facultate de sculptura în metal,
Misha Diaconu, după o experienţă într-un studio
cinematografic (Castel Film România), unde a
executat diferite obiecte de recuzită în metal, cu
caracter decorativ, timp când a putut să aprofundeze Calul Titanilor, Parcul Titan, Sectorul 3, București

29
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
*$/(5,$'($57Ĉ

Masca Staff Lamp Instrumente muzicale

Altax, la care artista a lucrat timp de doi ani în Plămădeală, vectorii vizuali centrifugali și liniile de
colaborare cu arhitectul Bogdan Zaharia. Atât forţă care definesc particularităţile asamblajelor”.
compoziţia aripilor omului-pasăre cât și a „Calului Misha Diaconu este și autoarea unei acvile de
Titanilor” conţine o superbă dantelărie metalică, a munte, realizată în stilul ei caracteristic, montată ca
cărei imagine farmecă ochiul și rămâne imprimată un simbol al curajului, dârzeniei, vitejiei și victoriei
pentru mult timp pe ecranul retinei. Aceeași românești, de către o echipă de alpiniști, condusă
dantelărie o întâlnim și în „Titanul”, un personaj de inginerul Marius Gane, președintele Federaţiei
de sex masculin, conceput pe orizontală (8 x 16 x Române de Alpinism și Escaladă, pe cel mai înalt
6 m), care înnobilează terasa Centrului Comercial vulcan activ din lume, Ojos del Salado (6893 m
ParkLake din Sectorul 3, București. altitidine), aflat în Munţii Anzi
A fost realizat tot în colaborare din America de Sud, la graniţa
cu Bogdam Zaharia, dintr-o dintre Chile și Argentina, în
combinaţie de corten și inox. Pentru expediţia Atacama – Chile din
Satul Boholț, în tabăra organizată 2015.
de inginerul și colecționarul Vasile Ceea ce impresionează în
Joantă, a executat Monumentul sculpturile Mihaelei Diaconu
„Crucea Eroilor” (2017). În este în primul rând dinamismul
spaţiul public sunt expuse, de și armonia formelor, păstrarea
asemenea, „Arlechinul” (Galeria raportului dintre plinuri și
„Acuarela”, str. Polonă nr. 40) și goluri, liniile curbe, echilibrul,
„Pianul” (Centrul Cultural Palatele acurateţea, finisajul îngrijit,
Brâncovenești, Mogoșoaia). Păcatul fantezia și libertatea cu care
„Balerina”, reprezentând o tânără surprinsă pe construiește, măiestria cu care artista știe să
scenă, în timpul unui recital coregrafic, încântă înlăture duritatea, rigiditatea și răceala metalului,
prin sensibilitate, senzualitate, graţia mișcărilor și imprimându-i acestuia căldura și nobleţea sufletului
căldura pe care o emană întreaga sa fiinţă, în timp său, dându-i viaţa durabilă a artei. Sunt lucrări
ce „Instrumentele muzicale” (trompetă, violoncel, de mare expresivitate, elaborate cu pasiune și
contrabas, tobe, pian) sugerează atmosfera și ritmul răbdare, de o evidentă modernitate, care dovedesc
muzicii unei formaţii de jazz. Intervenţia autoarei, inventivitate și fantezie productivă și care au făcut
adesea, cu pigmenţi, sporește forţa emoţională pe mulţi specialiști din domeniul artelor vizuale
a lucrărilor și capacitatea lor de a impresiona, să o considere pe artistă ca pe unul dintre cei mai
„acentuând, așa cum subliniază criticul de artă Mihai promiţători sculptori contemporani în metal.

30
AXIS LIBRI
Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea
Eparhia Dunărei de Jos (I)
1.1 Premisele înființării
unei noi episcopii
Odată conturat fenomenul
național de unire, de la 1859, a
celor două principate istorice,
Moldova și Țara Românească,
se vede la orizont o posibilitate
unică de a uni și religios cele
Drd pr. Neculai trei, de fapt, teritorii, adică, de
Sava dincoace și de dincolo de Prut,
dar și de dincoace și de dincolo
de Dunăre.
Proaspăt întors în sânul Moldovei, ținutul basarabean,
avea să nu fie lăsat sub influența Bisericei de Răsărit a
Moscovei, ci tendința ierarhilor români a fost de a așeza,
oarecum, sub jurisdicția lor, clericii și mirenii de dincolo
de Prut.
Mai favorabilă ca niciodată a fost propunerea de
a se înființa o eparhie în partea de sud a Moldovei, cu
sediul la Ismail (astăzi aflat pe teritoriul Ucrainei),
cuprinzând Bolgradul (aflat astăzi o parte în Ucraina
și o altă parte în Republica Moldova) și Covurluiul
(astăzi județul Galați). Dar și mai potrivită a fost ideea,
ca Brăila, care fusese vreme îndelungată sub influențele
otomane și care suferea duhovnicește, să facă parte din
noua administrare bisericească. Astfel se cuprindeau trei
teritorii cu populație majoritar ortodoxă și majoritar
vorbitoare a limbii române, Moldova, Basarabia și Țara
Românească.
Temeiul legal este dat de un document trimis de
Delegații Comunelor din Bolgrad și Ismail, la data de
14 aprilie 1863, către Ministerul Justiției și Instrucțiunei
Publice, retransmis la data de 30 octombrie 1864, pe care
îl redau mai jos astfel:
„Domnule Ministru,
În anul 1863 Aprilie 14, Delegații Comunelor prin
suplica adresată Înălțimei Sale Prințului Domnitoru au
supus necesității de a avea un Cîrmuitor Bisericesc cu
titlul de episcope și superior pe lîngă Biserica Catedrală
din Bolgrad, însă nici pînă în present nam putut căpăta
vreun rezultat;
De aceea dar plecați vă rugăm D. Ministru în numele
tuturor Comunelor Coloniale să binevoiți a face a se
realiza dorința Comunelor, dorința pe care o ecsprimăm
An XI, nr. 39, iunie 2018
LO ALIA
înaintea Domnii voastre în deplină conviețuire ce nu
ni se va refuza mai cu osebire astazi cînd onorabilul
ministeriu al Culteloru se girează de un bărbat carele
avînd probele cele mai pipăite despre respectul pentru
liberalul esercițiu alu Cultului divin;
Binevoiți a primi Domnule Ministru încredințarea
deosebitului nostru respect.”1
Conjunctura politică a anului 1864, face ca Domnitorul
Alexandru Ioan I să înţeleagă nevoile duhovnicești ale
Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite.
Înaintea acestui Jurnal, a existat un Referat, al noului
Ministru al Justiţiei, Cultelor și Instrucţiunei Publice,
înregistrat la Diviziunea Clerului sub No. 23291, din
23 Iulie 1864, semnat de Șeful Diviziunei Clerului D.
Ghidionescu și de Ministrul N. Cretzulescu, era în
defavoarea înfiinţării celei de a opta Eparhiei, pe motivul
că „crearea cestei Episcopii costa pe statu suma de
121.080 lei pe anu, ..., și prin urmare înfiinţarea unei
a opta eparhie, o credu a nu fi neapărat trebuitoare.
Pe asemine considerente, și în spiritul de economie,
Subscrisulu propune Onorabilului Consiliu a nu se mai
înfiinţa acea Episcopie.”2
Un alt Raport, de această dată, al Ministrului
Învăţământului Public și al Cultelor, din iulie 1864,
semnat de Șeful Diviziunei Clerului D. Ghidionescu și de
Ministrul D. Bolintineanu, cu No. 22808, erau propuse
„districtele ce au a compune ace Eparhie dupe posiţia lor
geografică”,3 fiind inclus și Cahulul în acea componenţă,
care ulterior a trecut la Eparhia de Huși, fiind înlocuit cu
Bolgradul.
Un alt document la fel de important este Raportul
Ministrului Cultelor și Instrucţiunei Publice către
Domnitorul Alexandru Ioan I, și care poartă rezoluţia „se
aprobă”, urmată de semnătura olografă a Domnitorului,
dar și menţiunea „se vor înainti cuvenitele lucreri în
conformitatea înaltei Apostilii.”4
Decretul Domnesc cu No. 1617, unde apare în partea
din stânga jos menţiunea „sau triimis Ministeriului
Justiţiei Ordonanţia în original 1864 Noiemv 26”, începe
astfel: „Alexandru Ioan I cu mila lui Dumnezeu și cu
voinţa naţională Domn Principatelor Unite Romăne și toţi
de faţia și viitor sănătate. Asupra raportului Ministrului
Nostru Secretariu de Stat la Departamentulu Justiţiei,
Cultelor și Instrucţiunei Publice Nr. 55264. Văzănd
diurnalulu Consiliului Nostru de Miniștri încheiatu în
31
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
LO ALIA
ședinţia din 3. a corentei luni sub Președenţia Nostră x Sub No. 55434 în potrivita cuprindere sau făcut
Am decretatu și decretămu: conoscut și presedinţilor tribunalelor de Ismail, Cahul,
Art.Iiu Se încuviintiază înfiinţarea unei noue Eparhii Covurlui și Brăila.20
ortodocse în Romănia sub denumire de Episcopia x Sub No. 55435 în potrivita cuprindere sau făcut
Dunărei de josu, cu jurisdicţiunea asupra judeţieloru: conoscut tuturor diviziilor din Minister, cu deosebire
Ismailu, Bolgradu și Domenii, Covurlui și Brăila, și cu ca la contabilitate sese arete și data Ordonanţelor
residenţia în Ismailu, iar judeţiul Cahulu va trece către Domnești.21
Eparhia Hușii. x Sub No. 55436 în potrivita cuprindere sau scris
Art.IIia Prea Sinţitulu Arhiereu Melhisedec, este Consistoriei de Ismail.22
numitu în funcţiunea de locotenentu de Episcopu Entuziasmat de reușita înființării unei noi eparhii,
Eparhiei Dunărei de Josu. Mitropolitul Moldovei, în persoana Arhiereului Calinic
Art.IIIia Și cellu din urmă Ministrului Nostru Miclescu, trimite urgent Telegrama cu No. 4684,
Secretariu de Stat la Departamentulu Justiţiei, Cultelor care cuprinde următoarele: „D. Ministru Culteloru –
și Instrucţiunei Publice este însărcinatu cu esecutarea Înfiinţarea nouei Episcopii ortodocse în România este
ordonansei de facia. încă una din probele celle mai mari pentru consolidarea
Datu în Bucuresci la 17 Noiembriu 1864. și mărirea bisericei noastre Române.
(Semnat) Alecsandru Ioanu și Ministru al Justiţiei, Biserica dar nu pote sta indiferentă către bunul ei
Cultelor și Instrucţiunei Publice N. Cretzulescu.”5 protectoru Alexandru Ion I și Guvernului seu. Istoria va
Ministerul Justiţiei, Cultelor și Instrucţiunei Publice, înscrie acestu faptu așia dupre cum el merită.
începe corespondenţa de înștiinţare în teritoriu despre Ca Membru a Bisericei dupre posiţiunea ce ocupu,
hotărârile luate de către Consiliul de Miniștri și întărite văzîndă adaosă Metropoliei încă o Episcopie, me
prin Decrete Domnești, astfel: grăbescu cu totă mulţămirea sufletească a depune prin
x Prin Adresa No.55417/1864 „în potrivita organul DV, la picioarele Tronului, devotata și smerita
cuprindere sau făcut cunoscut locot. De Episcop mea recunoștinţă, mulţumind și salutînd tot o dată
Buzeului, pentru judeţul Brăila care au trecut cătră din inimă și pe Înaltulu Consiliu. Locot. Metropolit
eparhia Dunărei de jos.”6 K.(Calinic) Miclescu.”23
x La protoiereul de Bolgrad cu No.55418/1864.7
x La protoiereului judeţului Ismail cu No. Note:
55419/1864.8 1. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerul
Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
x Prin Raportul No.55264/1864 pe Presf. Sa înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
Arhiereul Melchisedec.9 Dunărei de jos, pag.33, foto 142714 din ANEXA.
x Sub No. 55420/1864 sau scris protoiereului de 2. Idem.
Covurluiu.10 3. Idem.
4. Idem.
x Sub No. 55421/1864 sau scris protoiereului de 5. Arhivele Naţionale București, Fondul Ministerului
Brăila.11 Cultelor și Instrucțiunei Publice, Dosar 1062/1864, Pentru
x La Prefectura judeţului Ismail cu No. înfiinţarea Episcopiei de Ismail sub-denumirea Eparhiei
55427/1864.12 Dunărei de jos.
6. Idem.
x La Prefectura judeţului Bolgrad cu No. 7. Idem.
55428/1864.13 8. Idem.
x La Prefectura judeţului Covurlui cu No. 9. Idem.
10. Idem.
55429/1864.14 11. Idem.
x La Prefectura judeţului Brăila cu No. 12. Idem.
55430/1864.15 13. Idem.
x La Prefectura judeţului Cahul cu No. 14. Idem.
15. Idem.
55431/1864.16 16. Idem.
x Prin Domneasca Ordonanţia No. 1616/1864 17. Idem.
sau numit Locotenent de Episcop Hușului pe presf. Sa 18. Idem.
Arhiereul Dionisie Traianopoleos.17 19. Idem.
20. Idem.
x Sub No. 55432 în potrivita cuprindere sau făcut 21. Idem.
conoscut păr. Mitropolit al Ungro – Valahie.18 22. Idem.
x Sub No. 55433 în potrivita cuprindere sau făcut 23. Idem.
conoscut tuturor Ministeriilor.19 (Va urma)
32
AXIS LIBRI
Ritual străvechi
Joia iepelor – „Amazoanele” de pe colinele Covurlui
U n covor găsit în
comuna Matca, dar
care provine din comuna
Corod este o apariţie întru
totul neobișnuită. În primul
rând este foarte greu de
precizat epoca din care îi
provine, de fapt, compoziţia.
Se poate aproxima că
obiectul a fost ţesut pe la
jumătatea secolului XIX, fapt
Eugen Holban confirmat oarecum și de gama
etnolog cromatică, iar ca structură
compoziţională, putem
afirma, deocamdată, doar faptul că este foarte veche și
că provine dintr-o comunitate sătească în mitologia și în
ornamentica căreia calul a avut un rol foarte important. Este
vorba de comuna Corod, comună care sub acest aspect se
aseamănă cu localităţile Cudalbi și Bălăbănești, comunităţi
care deţin un patrimoniu artistic excepţional în care calul
ocupă un loc de frunte. Se mai poate pune și întrebarea
dacă această structură compoziţională este o apariţie cu
totul întâmplătoare, oarecum spontană, un simplu incident
sau provine dintr-un fond străvechi și reprezintă un indiciu
că unele sătence au lucrat și astfel, la un anumit nivel de
timp, adică au introdus cândva și motive la libera inspiraţie
pentru a reda o idee narativă, respectiv o temă mitologică
sau un ritual, fără a respecta neapărat și sub aspect plastic
o anume orientare stilistică. Cu alte cuvinte, putem crede
că așa s-a început sau că acesta a fost începutul. Adică
prelucrau și în războiul de ţesut, ceea ce acumulaseră iniţial
la nivelul memoriei, începând uneori încă din fragedă
copilărie, și apoi elaborau fără a se mai orienta în timpul
finalizării, după compoziţia unui alt covor.
Este vorba despre o compoziţie cel puţin ciudată, dacă
o raportăm la ordinea compoziţională, geometrizantă și
pe alocuri chiar strict geometrică a ţesăturilor de casă
cunoscute până în prezent în acest colţ de ţară, ordine pe
care o întâlnim cam în toate zonele ţării. Dar așa a fost
oare dintotdeauna această compoziţie? Că provine dintr-o
sursă foarte veche, se poate deduce în primul rând după
„chenar”, care este format doar dintr-o simplă bandă de
culoare neagră, obţinută din lână în culoare naturală, cu
aspect neregulat, cu laturi variabile. Pe laturile orizontale,
adică pe cea de sus și pe cea de jos, banda neagră are o
lăţime neuniformă de aproximativ 6-8 cm încadrată de
zimţi ascuţiţi ca de fierăstrău pe ambele margini. Celelalte
două laturi, cele verticale sunt cu mult mai late și oarecum
uniforme și sunt populate cu câte patru cabaline, probabil
iepe, care așteaptă parcă să intre în acţiune, adică în ritual.
Pe fondul central, de fapt, cam pe cea mai mare parte
din suprafaţa covorului se desfășoară o compoziţie cam
An XI, nr. 39, iunie 2018
LO ALIA
neglijent alcătuită, ce pare a fi fost compusă, după cum
am spus și mai sus, la libera inspiraţie și că a fost transpusă
apoi direct din memorie în războiul de ţesut. Un studiu
amănunţit ne-a orientat spre două posibile variante de
compoziţie de la care s-a pornit probabil iniţial.
Prima variantă pare a fi fost alcătuită din cele două
șiruri de motive, alcătuite la rândul lor din fete perechi,
gătite ca de sărbătoare, intercalate de romburi care
emană o lumină misterioasă ca niște adevăraţi luceferi,
subliniind, probabil aspectul sărbătoresc al ritualului, dar
și un tip de compoziţie folosită frecvent în trecut, dar mai
ales în secolul XVIII și XIX. Se poate presupune că acest
covor a fost ţesut în război direct după memorie, adică
autoarea nu a mai folosit ca model un alt covor mai vechi,
bine pus la punct pentru orientare.
O altă presupunere ar fi că motivul, structura
compoziţională respectivă s-ar putea să fi fost copiată totuși
după un alt covor, aflat deja în patrimoniul comunelor
Corod și Cudalbi, conform procedeului consacrat deja.
Presupunem deci, și faptul că această compoziţie a mai
circulat deja în acest spaţiu și chiar sub această formă,
dar căreia i s-au mai adus treptat unele îmbunătăţiri. De
câtă vreme s-au pierdut și cât timp au circulat în această
structură compoziţională, unele variante este foarte greu
chiar și de presupus deocamdată.
Printre cele două șiruri de motive, unul plasat în partea
de sus, iar celălalt în partea de jos, ce par a proveni dintr-o
compoziţie mult mai ordonată, au fost „strecurate” câteva
motive zoomorfe, de fapt iepe care sunt călărite de femei,
după datină, adică de ziua iepelor (Joia iepelor, adică Joi
înaintea Sfântului Toader). Acest obicei a fost semnalat
în primul rând în comuna Cudalbi, unde și legenda
întemeierii satului are la bază o iapă și, bineînţeles, un
toponim, Valea Iepei, de fapt locul în care animalul a
căzut sfârșit de oboseală după ce a înconjurat spaţiul care
va deveni apoi obștea răzeșilor cudălbeni. Ziua în care a
avut loc evenimentul nu a fost consemnată de tradiţie ori
nu ne-a fost relatată de săteni.
Joi, înainte de Sântoader, Ziua calului este Ziua iepelor
– joia iepelor. În această zi femeile nu lucrează, ci călăresc
iepele, fapt care se mai întâmplă în câteva sate din preajma
acestei comune. Ritualul spălării părului și împletitul
cozilor la fete are cam aceeași desfășurare ca și în noaptea
de Sf. Toader. „Noaptea își spală părul, iar ziua călăresc
iepele”, spuneau sătenii din aceste așezări, referindu-se la
fetele din satul lor. Fetele și femeile care lucrau în această
zi erau pedepsite (alergate) tot timpul anului de iepe
oriunde le întâlneau, dacă iepele nu erau bine legate, adică
slobode.
În alte așezări, cum ar fi comuna Ţepu, bunăoară,
conform tradiţiei, fetelor le era interzis să se urce vreodată
pe cai. „Fetele care merg călare, fac un păcat, ca și cum
33
An XI, nr. 39, iunie 2018
LO ALIA
ar omorî pe cineva” (A. Gorovei, Credinţi…, p. 41).După
cum mi s-a relatat, în unele sate apa folosită pentru
spălatul ritual trebuie adusă neapărat înainte de răsăritul
soarelui, de la un izvor (budoi), iar după folosire (spălare)
trebuia aruncată neapărat la rădăcina unui pom.
„«Azi e ziua iepelor, nu lucra să nu te pălească», așa
ziceau bunicile noastre. Eu alegeam la un covor la o
femeie din sat: o ajutam. Era ziua iepelor”, povestește o
săteancă din Valea Mărului, provenită prin căsătorie din
comuna Cudalbi. „Când am plecat acasă pe înseratelea,
m-am întâlnit cu un om călare pe un cal negru. Pe lângă
el mai mergea un alt cal slobod. Asta era de fapt o iapă
care s-a repezit la mine imediat ce m-am apropiat. Omul
a descălecat, a prins-o de căpăstru și mi-a spus să-mi văd
de drum fără grijă, că el o s-o ţină. Am fugit cât mă ţineau
picioarele spre casă. De-abia am apucat să intru în ogradă
și am auzit tropotul iepei, care venea în goana mare după
mine. S-a ridicat în două picioare pe poartă, nechezând
și bătând puternic din copite. Așa am păţit, pentru că am
lucrat de ziua lor dacă au și ele o zi trebuie să o ţinem. Chiar
dacă nu ai iepe în ogradă și ca fimeie tot iapă te numești,
așa că ziua lor tot trebuie s-o ţii. De atunci n-am mai lucrat
de ziua iepelor, dar frica de cai
tot nu mi-a trecut”.
S-ar putea spune că e
vorba doar de o aberaţie, de o
extindere prin contaminare a
atribuţiilor Sântoaderului,
fără un suport substanţial în
mitologie, care să motiveze
agresivitatea. Eronat, desigur,
deoarece o simplă incursiune
în mitologia greco-tracică
ne dezvăluie, în afară de
personajele feminine bine
cunoscute: amazoanele
– și un alt reper, deloc neglijabil. Este vorba de iepele
antropofage ale lui Diomedes, fiu al regelui Ares și rege
al Traciei; Diomedes era vestit pentru faptul că își hrănea
iepele cu carne omenească. Pornit să îndeplinească cea de
a 8-a sa muncă, Heracles îl ucide pe Diomedes, iar trupul
său va fi dat ca hrană, tocmai iepelor sale năzdrăvane.
După ce l-au mâncat iepele au devenit foarte blânde, ceea
ce i-a permis eroului, să le prindă și să le ducă lui Euristeus
îndeplinindu-și astfel și cea de-a opta sa muncă1.
Tot o iapă antropofagă devine - prin metamorfozare –
și fata Mumei Ciumei din basmul „Crâncul - Vânătorul
codrilor”, care, în dialogul cu mama sa își exprima bucuria
că voinicul a nimerit pe meleagurile lor: „Bine că l-au adus
păcatele lui aici, că o să trăim o ţâră bine cu carnea lui”2.
Ornamentica covoarelor ţesute de-a lungul timpului
în această comună, este dominată de imaginea calului și a
călăreţului. Este de remarcat și faptul că în această comună
găsim și cea mai arhaică reprezentare a calului.
Menţionăm că acesta este singurul covor de acest tip
pe care l-am identificat și în care apar iepele călărite de
femei, adică un fel de amazoane. Și ţinând cont de unele
informaţii primite de la sătenii din comunele respective,
referitoare și la alte exemplare oarecum asemănătoare
pe care și le-au amintit că le-au întâlnit cândva și le-au
34
AXIS LIBRI
destrămat, ne întrebăm cam în ce epocă putem localiza
acest ritual, precum și această rezolvare compoziţională și,
bineînţeles, în ce context. Ar putea fi considerat ca fiind o
variantă a cultului iepei, descinzând din cultura greacă ori
este vorba de vreun cult provenit în cultura noastră, direct
din epoca matriarhatului?
Compoziţia, în ansamblu, pare foarte confuză. Mai
întâi apare o mare discordanţă în gama cromatică,
precum și în modul de organizare a motivelor în cadrul
compoziţiei. Gama cromatică este specifică oarecum
timpului în care s-a ţesut covorul, adică mijlocul secolului
XIX, cu excepţia chenarului, iar momentul în care a fost
gândită, concepută compoziţia se pierde cândva în timp
istoric.
În compoziţia covorului se pot ghici (descifra) două
faze de elaborare a unei compoziţii, a unor (a unei) idei,
sau putem vorbi despre elaborarea simultană a două
idei, a două teme în același spaţiu compoziţional și toate
acestea se realizează direct în iţele războiului de ţesut,
printr-o transpunere directă din memorie a unei naraţii.
Este folosită una dintre primele faze de concepere a unei
compoziţii. Putem deduce oare că în trecut era frecvent
folosită această modalitate,
această metodă de creaţie?
Era folosită, categoric, deși
nu se poate preciza cu ce
frecvenţă și în ce orizont
de timp s-a întâmplat acest
lucru. Oricum, compoziţia
respectivă reprezintă o breșă
bine implantată în modul
de a gândi, geometrismul
ornamenticii ţesăturilor
românești și care ne
îndeamnă, ne obligă a medita
mai profund la trecutul artei
noastre ţărănești, adică ne arată cam de la ce s-a pornit
cândva și ce etape au fost parcurse, până s-a ajuns la
geometrismul secolelor XVIII - XIX. Este un mesaj sigur
pe care ni-l trimit strămoșii și confirmă faptul că s-a lucrat
și așa, ori cel puţin s-a încercat.
Poate fi și o confirmare a faptului că fetiţele,
adolescentele și apoi femeile învăţau de la cea mai fragedă
vârstă tehnica și arta ţesutului, deci nu întotdeauna au
copiat modelul după un exemplar mai vechi, întru totul
pus la punct sub aspect compoziţional. Învăţau de mici
copii și acumulau la nivelul memoriei până în adolescenţă,
apoi îndrăzneau să le lucreze și liber, după memorie, chiar
direct în războiul de ţesut, fără vreun studiu sau vreo
schiţă premergătoare, (adică se străduiau să povestească
pur și simplu transferând direct în războiul de ţesut imagini
concepute la nivelul memoriei). Au mai existat, desigur,
astfel de exemplare, după cum am afirmat și mai sus, dar
s-au destrămat înainte de a ajunge la ele, fapt confirmat de
sătence în timpul anchetelor de teren.
Note:
1. Mic dicţionar greco-roman, Ed. Șt. Buc., 1969, p. 184.
2. I.C. Chitimia, p. 220.
AXIS LIBRI
Neculai Ignat
- singurul prefect social-democrat de Covurlui -
P erioada anilor ’40
reprezintă pentru
istoria Galaţiului o zonă
insuficient abordată, oa-
menii care au avut în grijă,
în acea perioadă, soarta
judeţului și a oamenilor săi,
greu încercaţi de lipsurile
și de distrugerile aduse de
anii războiului, meritând
să fie aduși la lumină, iar
Camelia Toporaș activitatea lor reevaluată în
șef serviciu, Referințe,
Biblioteca „V.A. Urechia” lumina prezentului.
Unul dintre acești
oameni, care a fost șters din amintirea gălăţenilor,
atât de trecerea timpului, cât și de reţinerea sau
refuzul de a lua în seamă politica acelor vremuri, a
fost prefectul social-democrat de Covurlui, Neculai
Ignat.
S-a născut la 18 octombrie 1902, în Galaţi, fiind
crescut într-o familie cu mulţi copii, în care tatăl, Ion
Ignat, care își începuse cariera ca militar, devenise
unul dintre liderii de sindicat ai muncitorilor din
portul gălăţean, iar mama, Condela Iorga, își trăgea
originile dintr-o cunoscută familie botoșăneană.
Galaţiul era la acea vreme un important centru
comercial și industrial, în care activitatea portuară
juca un rol vital, necesitând un număr mare
de muncitori, care lucrau în condiţii extrem de
vitrege. În acel mediu muncitoresc a crescut și s-a
format Neculai Ignat, învăţând de mic să se lupte
cu greutăţile vieţii, postura de cel mai mare dintre
fraţi aducându-i implicit mari responsabilităţi, care
l-au determinat să se angajeze încă de la terminarea
școlii, la doar 13 ani, la Fabrica de Cherestea Goetz,
unde regimul de muncă era de 12 ore ziua și de 13
ore noaptea1. Calificându-se ca muncitor portuar
cherestegiu, Neculai Ignat a fost angajat la Port
Bazinul Nou, unde și-a desfășurat cea mai mare
parte a activităţii sale profesionale, în perioada 1918-
1945, cu o întrerupere adusă de efectuarea stagiului
militar la Regimentul 11 Jandarmi Constanţa, între
1924 și 1926.
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Odată cu începerea celui de-al Doilea
Război Mondial, Neculai Ignat este mobilizat în
Regimentul 51 Infanterie Galaţi (1940), contopit
cu Regimentul 11 Siret Galaţi în 1941, dar nu
face parte din contingentul trimis pe front, fiind
repartizat în Compania de Garnizoană Galaţi,
după 1942 numărându-se printre cei mobilizaţi să
presteze muncă obligatorie în port până la sfârșitul
războiului.
Munca din port și activitatea tatălui său,
cunoscut lider de sindicat, îl apropie de problemele
muncitorilor și implicit de politica socialistă,
Neculai Ignat implicându-se activ în activitatea
Sindicatului Muncitorilor Manuali din Porturi încă
din 1919, precum și a Cercului Tineretului Socialist,
afiliat la Secţiunea Galaţi a Partidului Socialist.
Devine astfel membru al Sindicatului Profesional de
Încărcare și Descărcare de Cherestea și Lemnărie în
Vapoare și Șlepuri2. În urma implicării sale în aceste
organisme, ajunge în 1931 membru al Sindicatului
Mixt al Muncitorilor Manuali și Căruţași din Portul
Galaţi și membru al Partidului Social-Democrat
– Secţiunea Galaţi, fapt ce va contribui la o și mai
adâncă implicare a sa în rezolvarea problemelor
muncitorilor, în îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
ale acestora, participând în acest sens la organizarea
unor mișcări revendicative.
Creșterea prestigiului său poate fi dedusă și din
poziţia ocupată pe lista reprezentanţilor sindicatelor
muncitorești afiliate Confederaţiei Generale a
Muncii din România la primele alegeri pentru
Camerele de Muncă din 23 aprilie 19333, cât și din
prezenţa sa pe lista Partidului Social-Democrat la
alegerile parlamentare din decembrie 1933, cap
de listă fiind liderul partidului, Constantin Titel-
Petrescu4. Rezultatul alegerilor a fost zdrobitor
pentru social-democraţi, care nu au reușit să obţină
numărul de voturi care i-ar fi adus reprezentanţi în
parlament.
Devenind cunoscut în rândul muncitorilor, a fost
propulsat în fruntea listei PSDR - Secţiunea Galaţi
la alegerile pentru Consiliul Orășenesc al Primăriei
Galaţi din anul 1934. Ulterior ajunge membru al
35
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
ER O ALIA
Comitetului de conducere al Sindicatului Gloria, normale, era un deziderat greu de îndeplinit pentru
înfiinţat în 1936 și dizolvat în 1938, ca urmare a cei care conduceau destinele judeţului. Restabilirea
instaurării dictaturii regale5. În locul sindicatelor, bazei de producţie, reforma agrară, naţionalizarea,
muncitorii s-au organizat începând cu 1938 în stabilizarea monetară, sărăcia și foametea care au
bresle, Neculai Ignat fiind ales secretar general al adus după ele boli ca dezinteria și febra tifoidă, au fost
Breslei Muncitorilor din Portul Galaţi până în 1940, doar câteva dintre provocările acelei perioade, care
când au fost și acestea desfiinţate6. În consecinţă au produs greutăţi incomensurabile populaţiei. Cu
este ales reprezentant al muncitorilor cherestegii astfel de probleme s-a luptat prefectul Neculai Ignat,
în relaţiile cu patronatul și Căpitănia Portului în mandatul său, contribuind la buna organizare și
Galaţi până la 1 iulie 1945, afirmându-se astfel ca funcţionare administrativă a judeţului în condiţii
unul dintre fruntașii mișcării socialiste în judeţul grele, de profunde schimbări politice, economice
Covurlui. și sociale, confruntându-se cu provocările de zi cu
În contextul politic interbelic, în care Partidul zi de a asigura mijloacele de trai pentru locuitorii
Social-Democrat Român activa legal în cadrul judeţului și realizând împroprietărirea ţăranilor în
statului naţional unitar, în timp ce Partidul Comunist, urma reformei agrare din februarie-martie 1945.
scos în afara legii, își propunea schimbarea prin În anul 1946 guvernul dr. Petru Groza i-a acordat
violenţă a ordinii sociale existente, între cele Ordinul „Coroana României” în grad de ofiţer
două mișcări existau „deosebiri pentru meritul de a fi asigurat ordinea
fundamentale de ordin strategic, și mijloacele de trai locuitorilor
tactic și statut politic”7. Cu toate judeţului Covurlui, slăbit de război,
acestea, ideea unei mișcări comune, de foamete și de contradicţiile socio-
a frontului unic muncitoresc, a găsit politice ale vremii.
adepţi, iar conjuctura politică din Confirmă activitatea sa
perioada dictaturii regale a adus documentele de arhivă, articolele
cele două formaţiuni în postura de și fotografiile din presa vremii și
a colabora în acţiunea de înfiinţare a numeroasele documente aflate în
breslelor și de a le imprima acestora posesia fiului său, Sorin Ignat, toate
caracter de organizaţii profesionale acestea conturând personalitatea
muncitorești, precum și în mișcarea unui muncitor care a ajuns ca într-o
antifascistă. Astfel, în aprilie 1944, conjuctură politică și socială complexă
în urma tratativelor dintre Partidul Neculai Ignat să conducă, ca prefect, destinele
Social-Democrat și Partidul Comunist, s-a creat judeţului, scriind o pagină a istoriei acestor locuri.
Frontul Unic Muncitoresc, iar la 2 octombrie Înlăturarea, la 10 aprilie 1949, din funcţia
1944 a fost adoptată platforma Frontului Unic de prefect, pentru faptul că „nu a realizat cu
Muncitoresc care aducea alături cele două partide, destulă tenacitate și perseverenţă linia politică,
în ciuda diferenţei de poziţii, cea moderatoare a guvernamentală” și „nici acţiunile în cadrul
social-democraţilor, care îi îndemnau pe muncitori Frontului Unic Muncitoresc, de consolidare a
la „ordine și legalitate” și cea „revoluţionară” regimului democratic”, marca începutul unei alte
a comuniștilor, care îi incitau la acţiune și spre perioade în viaţa fostului prefect, aceea a procesului
revendicări materiale8. Conflictul între cele două de epurare politică. După acapararea completă a
forţe politice s-a agravat la începutul anului 1945, Partidului Social-Democrat de către comuniști,
la 6 martie fiind impus de Moscova guvernul pro- Neculai Ignat s-a numărat printre foștii conducători
comunist Petru Groza. Relaţiile încordate între ai mișcării social-democrate și ai mișcării sindicale
social-democraţi și comuniști se reflectau și în care au fost arestaţi, anchetaţi și trimiși în detenţie
judeţul Covurlui, unde, în calitate de președinte de aparatul represiv comunist. Cunoscut pentru
al secţiunii locale a PSDR, Neculai Ignat devine, orientarea sa anticomunistă, nu a constituit o
începând cu 2 iulie 1945, prefect al judeţului surpriză arestarea acestuia în 1952, moment în
Covurlui. care dispare de pe firmamentul politicii gălăţene,
În Galaţiul acelor ani de după război, în care dar și din evidenţa personalităţilor care au avut un
populaţia era greu încercată de distrugeri și foamete, rol important în viaţa gălăţenilor, fapt confirmat și
intrarea pe făgașul normal, a unei vieţi cotidiene de dispariţia numelui său de pe lista celor care au
36
AXIS LIBRI
ocupat funcţia de prefect al judeţului Covurlui,
afișată la intrarea în sediul Prefecturii din Galaţi.
Trăsăturile bărbatului care privește spre aparatul
de fotografiat, semnând, în anul 1945, un titlu de
împroprietărire agrară, la biroul său din sediul
Prefecturii din Galaţi, cu greu pot fi recunoscute în
figura bătrânului care, cu doar zece ani mai târziu,
privește din fotografia luată la ieșirea din închisoare,
după trecerea prin teroarea temniţelor comuniste.
Între cele două fotografii, o plimbare cu fiul său pe
strada Domnească, imagine datată 12 aprilie 1952,
ce imortalizează ultima zi de libertate a lui Neculai
Ignat, înainte de a trece prin închisorile din Galaţi,
Văcărești, Oradea, Gherla, Poarta Albă și Jilava.
Dincolo de latura politică și socială a activităţii
prefectului Neculai Ignat, rămâne tragedia unei
vieţi care poate fi derulată în doar câteva vorbe, dar
care pentru familia sa, în special pentru fiul său, au
avut dimensiunea unei realităţi crude. Umilinţa,
zăngănitul lanţurilor, violenţa nejustificată bântuie
încă amintirile dureroase ale copilăriei și ale
tinereţii lui Sorin Ignat, transpunându-se într-un
permanent zbucium din care se luptă să readucă
la suprafaţă amintirea tatălui său și a vieţii extrem
de greu încercate pe care a dus-o și să îi repună
imaginea în locul care i se cuvine de drept în istoria
acestor locuri:
„Am auzit și am citit despre Neculai Ignat și
bune și rele.
Eu l-am cunoscut pe omul Neculai Ignat.
A fost un luptător capabil, înverșunat, moștenirea
mentalităţii sale de om simplu, ajuns întemeiat
într-o funcţie, prin care putea să asigure în mod
principal, dreptatea și adevărul pentru cei la fel ca
el.
Nu a fost un model ideal. A fost doar elementul
conducător ridicat din rândurile celor hotărâţi să
lupte pentru a depăși limitele sociale, materiale și
educaţionale ce le erau impuse de o societate bazată
pe inechitate și injustiţie.
Iar atitudinea lui de frondă, împotriva sistemului
socio-politic în care a trăit, a fost aspru sancţionată.
Și Neculai Ignat a avut curaj și a plătit, fizic,
pecuniar, dar și sufletește, pentru că a rămas fidel
până la intransigenţă, ideilor și crezului său politic,
și ca militant sindical și ca lider social-democrat.”
Firul vieţii s-a dovedit extrem de sinuos pentru
Neculai Ignat, cu urcușuri și coborâșuri ce au
dovedit tăria de caracter a celui care pentru o
scurtă perioadă de timp a ţinut frâiele judeţului,
într-una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Galaţiului. Tărie de caracter care s-a manifestat și
în îndelungatul proces de recuperare a adevărului,
după ieșirea din temniţele comuniste, perioadă în
care și-a argumentat cu perseverenţă nevinovăţia,
până la obţinerea sentinţelor și a deciziilor9 care au
dus într-un final la anularea sentinţei de condamnare
din 1953. În timp va reuși să se reintegreze doar social,
sistemul excluzând reabilitarea sa ca om politic,
trecutul său de fruntaș în mișcarea muncitorească,
în lupta sindicală și în politica social-democrată
fiind evident incompatibil cu doctrina adepţilor
luptei revoluţionare și a dictaturii proletariatului.
Intoleranţa politică a umbrit clipa de istorie făurită
pe meleagurile gălăţene de Neculai Ignat, un simplu
muncitor de port, autodidact, singurul prefect
social-democrat de Covurlui. Fapte și date ale acelei
perioade complexe, sensibile și dificil de abordat,
păstrate încă de memoria colectivă, dar mai ales de
memoria hârtiei, își așteaptă încă exegeţii, pentru a
fi analizate și valorificate spre o mai bună cunoaștere
a istoriei acestor locuri.
Note:
1. Paul Păltănea, „Știri despre mișcarea muncitorească
gălăţeană...”, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie
„A.D. Xenopol”, nr. 21, 1984, p. 230.
2. Statutele Sindicatului Profesional de Încărcare și
Descărcare de Cherestea și Lemnărie în Vapoare, Șlepuri etc.
Bădălan, Galaţi, Tipografia Comercială „A.D. Fichmann”,
1923, p. 17.
3. Munca, an. 2, nr. 6, 23 apr. 1933, p. 2.
4. Munca, an. 2, nr. 7, 2 dec. 1933, p. 2. Lista îi cuprindea pe:
Constantin Titel Petrescu (avocat și publicist din București),
Jean Arhip (secretarul secţiei Covurlui a Partidului Social-
Democrat), I. Stratulat (învăţător din com. Frumușiţa), B.
Solomon (avocat și publicist), Ion Bejan (plugar din Smulţi și
invalid de război), Neculai Ignat (muncitor de port, consilier
al Camerei de Muncă și membru în comitetului de direcţie), I.
Eftimie (meseriaș).
5. Decretul nr. 1422 din 30 martie 1938, privitor la
dizolvarea formaţiunilor politice; Legea de organizare a
breslelor din 12 octombrie 1938.
6. Decretul Lege nr. 3878, în Monitorul Oficial, partea I, nr.
298, 18 dec. 1940 desfiinţa breslele și uniunile lor, în perioada
Guvernului Generalului Antonescu
7. Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România,
București, Editura Știinţifică, 1994, p. 249.
8. Ibidem, p. 337.
9. Nevinovăţia sa a fost certificată printr-o succesiune de
hotărâri judecătorești, sentinţe și decizii, emise de Tribunalele
din Galaţi și București, inclusiv de Tribunalul Suprem, fiind
achitat de toate infracţiunile pentru care a fost condamnat în
1953, așa cum se specifică în Certificatul nr. 4004/18.11.1970
emis de grefa Tribunalului municipiului București, Secţia a
III-a Penală.
37
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Gheorghe I. Tohăneanu
(Galaţi, 7 mai 1925 – 27 august 2008, Timișoara)
C ând
numele Gheorghe
I. Tohăneanu știm că a
rostim
fost Profesorul, profesorul
preocupat de tainele Limbii
Române, mai precis, de
exprimarea corectă în
Limba Română. Și ca
un omagiu, binemeritat,
gândind la tatăl, –
Livia Ciupercă profesorul Ion Tohăneanu
profesor, publicist (mult apreciatul Dascăl
de Limba și Literatura
Română al Liceului de Băieţi „Vasile Alecsandri”
din Galaţi), deopotrivă, și la fiul, – Gheorghe
I. Tohăneanu (Universitatea din Timișoara, în
perioada 1956-1995), am ales – dintre toate
lucrările sale de o fineţe și de o subtilitate știinţifico-
literare, spre lectură, un medalion (instructiv –
prin substanţa tematic-comparatistă abordată) din
volumul O samă de cuvinte românești, recunoscând
în vârful peniţei, distinsului și experimentatului
profesor universitar, un real talent literar1:
Aniversare
„În perindarea anilor, oamenii și obștile omenești
s-au îndătinat să poposească, nu o dată, la răscrucile
sufletului – date și soroace care înseamnă, în viaţa
lor, tot atâtea puncte de reper ale conștiinţei. În
spornicul nostru drum, mândre și luminoase
răspântii – aniversările. / În alcătuirea lingvistică
a cuvintelor compuse aniversar, - ă (adjectiv),
aniversare (substantiv) și a aniversa (verb), oricine
poate lesne să distingă substantivul an (din latinescul
annus), care intră și în alte formaţii, de pildă,
anotimp (unul din cele patru timpuri ale anului),
modelat, probabil, după germanul Jahreszeit. În
a doua parte a neologismelor înșirate mai sus
(vers-), specialistul recunoaște una din formele
verbului latinesc verto, vertere, versum, din al cărui
puternic trunchi au lăstărit o sumedenie de mlădiţe
38
AXIS LIBRI
romanice. Indiferent de vicisitudinile și, până la
urmă, divergenţele lor semantice – explicabile din
perspectivă istorică – vers, advers, invers, revers etc. se
adună toate în preajma aceluiași verb: verto, versum,
al cărui sens fundamental este <a (se) întoarce>.
Rezultă, din cele spuse până acum, că aniversar,
-ă (adjectivul a pătruns cel dintâi în românește!)
înseamnă, etimologic, <(cel) care revine, (cel) care
se întoarce în fiecare an>. Întrebuinţat, iniţial, mai
ales în expresii ca zi aniversară (<zi de naștere>),
adjectivul, potrivit unui procedeu specific multor
limbi europene, se substantivizează. Așa se explică
titlul povestirii eminesciene La aniversară, apărută
acum o sută de ani, la 9 iulie 1876, în <Curierul de
Iași>2 .
Substantivele aniversare și comemorare, pe de o
parte, verbele a aniversa și a comemora, pe de alta, nu
sunt, cum cred unii, sinonime. Pentru a le întrebuinţa
corect, trebuie să ţinem seama de amănuntul că, în
latină, commemorare era foarte apropiat, ca formă
și ca sens, de memoria <amintire>. Există, așadar,
între substantivele și verbele pomenite, deosebiri
de nuanţă contextuală, care fac ca ele să nu poată
fi întrebuinţate unul în locul celuilalt. Un singur
exemplu: aniversăm 125 de ani de la nașterea lui
Eminescu (1850), dar comemoram semicentenarul
morţii lui Slavici (1925). A aniversa sărbătorește
ivirea, sporul vieţii. A comemora este verbul –
solemn al morţii. Dar structura lingvistică a acestuia
mărturisește și altceva. În cazul vieţilor care nu
s-au irosit zadarnic, moartea înseamnă memorie,
înseamnă amintire. Se umple, astfel, de un nobil tâlc
inscripţia In memoriam (<Întru amintire…>), pe
care o aflăm pe prima pagină a atâtor cărţi și studii
închinate marilor dispăruţi.
Argumentele tari ale limbii îndreptăţesc
încheierea că memoria trecutului este o visterie a
viitorului”.
În adevăr, merită a reţine că „memoria trecutului
este o visterie a viitorului”. Gheorghe I. Tohăneanu
a fost un om de o distincţie, de o fineţe și de un
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
profesionalist, inexplicabil, poate, multora de astăzi. urmat de capitolele: Vechime, Mult e dulce…, Din
Da, un exemplar special al timpului său. A preferat lumea celor care nu cuvântă, Despre neologisme și
solitudinea și liniștea propriului suflet [posibil, chiar Repere.
acceptând, docil, unele reticenţe, nejustificate]. Dintre sintagmele și versurile eminesciene,
Filmografia filologică-lingvistică a profesorului care s-au dorit explicate didacticist, am putea
universitar, cu o bogată activitate la Universitatea alege adjectivul „greu”. Iată ce scrie autorul:
din Timișoara (1965-1995), este vastă și valoroasă. „Din sumedenia de cuvinte propriu-zise care mă
De aceea, vom face referire doar la ultimele creaţii împresoară, reţin unul singur, <greu>”, cu firească
care comprimă munca de o viaţă a profesorului- exemplificare: „Înserează și apune greul soare-n văi
cercetător: Dicţionar de imagini pierdute, Măiastra, de mite” (Memento mori).
Scrisori din roase plicuri, Surugiu de cuvinte, Lampa „Ca să-i deslușim tâlcurile este necesar să ţinem
de lângă tâmplă. seama de faptul că, la amiază, discul solar nu se
În 1995, profesorul publică al său Dicţionar constituie ca atare, are contururi difuze pe care nici
de imagini pierdute (la Editura „Amarcord” din măcar nu le putem privi. Abia la sfârșitul drumului
Timișoara), împodobit cu termeni care se vor a său diurn, soarele poate fi privit cu ochii liberi, în
fi comparaţi, descoperindu-le forme sinonimice, lungile ceasuri creptusculare ale verii, discul lui
precum „înruditele”: „virgulă” – „vărguţă”; dobândește contururi ferme, iar senzaţia pondere,
analizându-se cuvinte deja foarte cunoscute în a materialităţii globului solar devine covârșitoare.
relaţie cu împrumuturile, mai mult sau mai puţin Soarele pare că <atârnă>, atunci, deasupra liniei
recente. Un gând îl frământă pe profesor: „În anii orizontului, iar epitetul <greu> se justifică,
studiilor mele filologice (…) credeam (…) că umplându-se de conotaţii surprinzătoare”.
neologismele au darul de a coborî temperatura Rămânând tot la Eminescu, profesorul
afectivă a exprimării, conferindu-i un coeficient Tohăneanu recunoaște un verb creat de marele
important de impersonalitate, de celebritate, de poet român: „a heiniza”, în versul „Noaptea-n pod,
neutralitate stilistică…” (p. 5). cerdac și streșini, heiniza duios la lună” (Cugetarea
Putem vorbi (la timpul profesorului sau la Sărmanului Dionis).
timpul acesta, de 2017) de „sărăcia cuvintelor din
fondul străvechi”? – o, nu! – alta-i durerea!... [Dar
acest subiect și-ar cere profundă analiză – într-un
alt context, gândind la reţinerile cercetătorului-
profesor asupra termenilor autohtoni ai limbii
române].
Profesorul explică astfel alegerea titlului
volumului Măiastra (Editura „Timpul”, Reșiţa,
2000): „Am botezat Măiastra această cărţulie [are,
totuși, 296 de pagini!], cu gândul la Limba Română,
la isprăvile graiului mioritic [origini adânci, asupra
căreia persistă tăcerea! Răsfoiţi, rogu-vă, DEX-
ul actual, câtă durere!], săvârșite de-a lungul șir al
rostirilor lui, de poeţii anonimi ai folclorului, de
scriitorii de seamă ai literaturii noastre culte, de
Eminescu, în primul rând. M-am gândit, deopotrivă,
la Pasărea măiastră din poveștile populare și la
sculptura lui Constantin Brâncuși. Am grupat sub
emblema acestui cuvânt mirabil (cum ar spune Cel-
din-Lancrăm) un mănunchi de articole răspândite
prin reviste, alături de alte câteva, încă inedite…”
Și cum Mihai Eminescu rămâne pururea
reîntineritor și… enigmatic, profesorul deschide
Gheorghe I. Tohăneanu
volumul cu un prim grupaj, intitulat Eminesciene,

39
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Și uite așa, în timp, se vor inventa: „a moldoveniza”,
„a hamletiza” etc., îmbogăţind vocabularul limbii
noastre străvechi.
Volumul Măiastra se cuvine cunoscut, prin
multitudinea de motive lingvistice utile nu doar
pentru specialiști, ci pentru noi toţi, cu bucuria de
a conștientiza cum și cât s-a-mbogăţit vocabularul
nostru cu sensuri conotative care sensibilizează și
ne sensibilizează.
În 2002, profesorul decide să-și adune alte
numeroase mini-studii, presărate în presa de
specialitate, într-un volum care se va intitula:
Scrisori din roase plicuri3, un titlu – metaforă
eminesciană4, cu o „predoslovie” mult lămuritoare:
„Am intitulat cartea de faţă cu un crâmpei
de vers eminescian. Mă văd, acum, obligat, să
motivez această opţiune. Înainte de alte argumente,
<motivaţia> stă în faptul că prima ei parte – a cărţii
– reunește o serie de contribuţii închinate Poetului
între poeţi: Eminesciana. În al doilea rând, am gândit
că un asemenea titlu sugerează pregnant coridorul
intim și umbrit unde, la ceas de taină, mă pot
întâlni cu eventualii mei cititori. <Scrisoarea> de
aceea a fost născocită, pentru ca, în ciuda dezbinării
spaţiale, să-i apropie și să-i lege pe oameni. / În faţa
cititorilor, aceste peste 30 de <scrisori> se desprind
din <roase plicuri>: expresia mustește <vechime>,
fără ca ele, <scrisorile>, să fie <învechite>. Iar
plicurile, rămase încă albe, așteaptă, <răbdurei>,
adrese posibile”.
Așadar, conform <predosloveniei>, vom remarca
o distribuire logică, pe capitole: Eminesciana,
Caragialiana și Varia, ultimul text, ca un corolar,
un omagiu <Laudă limbii latine>, marea credinţă a
generaţiei sale.
În volumul Surugiu de cuvinte (Editura
„Amphora”, Timișoara, 2004) – remarcăm, în prim-
plan, preocuparea de căpătâi a autorului-cercetător,
etimologia unor cuvinte, mort-copt, scormonind
prin dicţionare, pentru a plăsmui împrumuturi,
neapărat. Suplinirea se produce, spre exemplu, la
Ion Creangă, explicând plăcerea povestitorului
pentru forme sinonimice: „lainic” – „pierde-vară”;
distincţia lui Macedonski – apelând la neologisme,
„sfinţirea” versului poet – în concepţia lui Radu
Gyr etc. Aveam speranţă, precum putem afla
la Grigore Brâncuș5, ca și cercetătorul cu viţe în
vechiul Covurlui, să amintească de termenii,
numiţi generic, „autohtoni”. Spre regretul meu,
personal, nu descoperim aceasta. Ce mai, părem
40
AXIS LIBRI
un popor cu o limbă 100% împrumutată [conform
DEX]. Atunci și noi suntem împrumutaţi? De la
cine? Dureros de trist, că ne mutilăm limba, despre
care Nichita o asimila noţiunii de patrie / popor
/ neam. Vă amintiţi? „Limba română este patria
mea”!
Următorul volum, Lampa de lângă tâmplă
(2005), publicat la aceeași editură din Timișoara,
este asemenea concepută, cu „începutul și
începătura” cuvintelor, de la Lucian Blaga la „plaiul
codrean” coșbucian, de la verbul cantant al lui
Anton Pann – la Miron Radu Paraschivescu, de la
Eminescu – la Florile de mucigai argheziene, doritor
să explice un nume, din versurile: „Regele Burtea /,
Mătură, stă, și iar mătură curtea”, așa, pentru a (se)
înfrunta (cu)… „puterea cuvintelor”. Se vede treaba
că venerabilul profesor a evitat cu distinsă precauţie
[și e regretabil!], tocmai dicţionarul etimologic al
unui ilustru covurluian, lingvistul August Scriban!
Și totuși, ca o concluzie generalizantă,
mângâietoarea încununare a vieţii unui cercetător-
profesor rămâne inepuizabila limbă literară creată
de al nostru „Poet între poeţi”, asupra căreia s-a
închinat cu prea-plecată osârdie!
Note:
1. Gh. I. Tohăneanu – O samă de cuvinte (Editura
„Facla”, 1976, p. 11-12), avându-l alături și pe
Teodor Bulza, fostul său student, aspirant, în acel
moment, la dagma scriitoricească; așa, pentru a se
înţelege cum era posibilă publicarea unui studiu,
de substanţă, al unui mare profesor universitar, al
unui fin lingvist român, un Nume pentru Școala
românească (nu doar cea timișoreană).
2. Mihai Eminescu – La aniversară…, „naraţiune
originală”, publicată în „Curierul de Iassi” (9 iulie
1876, p. 1-2), nesemnată; un „candid nufăr alb al
prozei eminesciene” (Aurelia Rusu).
3. G.I. Tohăneanu – Scrisori din roase plicuri
(Editura „Eubeea”, Timișoara, 2002, 304 p.).
4. Mihai Eminescu – Afară-i toamnă: „Și tu citești
scrisori din roase plicuri / Și într-un ceas gândești la
viaţa toată…”
5. Grigore Brâncuș – Vocabularul autohton al
limbii române (Editura Știinţifică și Enciclopedică,
București, 1983) – sau mai recentul volum, Istoria
cuvintelor (Editura Fundaţiei România de Mâine,
București, 2004).
AXIS LIBRI
Părintele Jean Popovici (1914-1994)
- un slujitor de nota zece -
Modelul pedagogului desăvârșit de la „Biserica lui Creangă” (I)
P ărintele Jean Po-
povici s-a născut
în 21 martie 1914, în
comuna Tulucești, județul
Galați, ca fiu al lui Ion și
al Ilincăi Popovici. A fost
un dascăl desăvârșit, a dus
cuvântului Domnului în
cancelariile și comunitățile
de elevi și a slujit, ca
Maria Stanciu „pescar de oameni”, între
jurnalist 1959 și 1993, la Biserica
„Sfinții Apostoli” din
Galați. „Părintele Jean Popovici era bunicul sfătos
din pateric”, „este chipul preotului de poveste. Era
sobru la lecții și avea toate calitățile românului
neaoș, la nevoie era mucalit”, îl caracterizează cei
care l-au cunoscut. Peste toate acestea, misiunea de
aur a părintelui Jean a fost cea de a forma, în tinda
Bisericii Pescarilor din Galați, o adevărată pepinieră
de candidați la preoție, care a ființat din 1962 și
până în 1990, nu din obligație, ci doar pentru
„bucuria părintelui Jean”. A trecut la cele veșnice la
20 septembrie 1994 și este înmormântat la Galați.
În familia lui Ion Popovici din Tulucești, județul
Galați, s-au născut trei fete și trei băieți, toți cei trei
feciori alergând la Hristos să se facă „pescari de
oameni”. Părintele Jean, pe numele de botez Jenică,
a făcut Școala Primară în Tulucești și apoi a urmat,
între anii 1928 și 1936, cursurile Seminarului
Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați.
Imediat s-a înscris la cursurile Facultății de Teologie
din Cernăuți, fiind licențiat în 29 octombrie 1940.
Cum arhiva instituției fusese arsă, diploma de
licență o va obține abia în 9 februarie 1943.
Ca slujitor al Domnului, părintele Jean și-a
împărțit timpul între misiunea de profesor și cea de
preot. Astfel, între 1939 și 1942 a fost pedagog la
Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din
Galați. Din 1942 și până în 1947, îndrumător spiritual
la aceeași instituție de învățământ preuniversitar. În
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
amintita perioadă, ca profesor titular - la Seminarul
Teologic din Galați - a predat Liturgică Pastorală,
Practică Liturgică și Științe Religioase. Între 1947-
1948, a fost profesor titular provizoriu la Liceul „C.
A. Rosetti”. În 1948, a obținut definitivatul și va
sluji la amintita instituție de învățământ până în
1955, ca profesor de Istorie. Diaconia a primit-o
în 6 august 1942, iar - peste trei zile - în 9 august
1942, a primit darul preoției, pe seama Bisericii
„Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Parohia Gușiței,
județul Fălciu, potrivit Jurnalului de hirotonie dat
de Episcopul Grigorie al Hușilor1.
La treierat de grâu, pe ogorul sufletului
Până la ocuparea unui post de preot la Biserica
„Sfinții Apostoli” din Galați, părintele Jean Popovici
a fost profesor în învățământul teologic și laic și, în
paralel, a slujit, pentru perioade foarte scurte, la
mai multe biserici din județele Galați, Constanța și
Tulcea. În 12 septembrie 1942, părintele Jean ieșea
din Parohia Sâmbăta Nouă, raionul Hârșova; între
25 noiembrie 1952 și până în 8 ianuarie 1953, a slujit
în Parohia Movileni, raionul Tecuci, cu aprobarea
Episcopului Antim Anghelescu, potrivit dosarului
personal. Anul 1953 îl parcurge în mare parte
între creștinii din Sâmbăta Nouă, raionul Hârșova,
județul Constanța, unde se implică nu numai în
activitățile spirituale, ci și în cele sociale. „În ziua
prezentării mele, am găsit pe toți cetățenii angajați în
campania treierișului... Sosit în toiul acestei bătălii,
am fost solicitat de tovarășul președinte să dau
concursul, astfel, asigurând prezența mea la arie, cât
și prin predica ținută duminica și-n zi de sâmbătă...”2
În plină campanie agricolă, părintele Jean lucra,
cot la cot cu țăranii, la arie, la treieratul lanului de
grâu. Altădată este prezent „la ridicarea unei clădiri
a Sfatului Popular din Sâmbăta-Nouă”. Întâi de
toate, grija cea mare a părintelui Jean a fost față de
Biserica lui Hristos pentru menținerea rânduielii,
în cele două biserici, din Sâmbăta Nouă și Hagi-
Omer, pe care le avea în grijă, la acea vreme.
41
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Un control realizat, la cele două parohii
ortodoxe, ilustra starea în care erau parohiile de care
răspundea: „părintele păstra totul într-o curățenie
exemplară în Sfântul Altar, în interiorul Biserici, dar
și în curtea Sfântului locaș”, obținând calificative
maxime pentru activitatea desfășurată. Cât despre
misiunea pastorală printre creștini, s-a constatat
că părintele Jean predica și „se ținea de cateheze cu
regularitate”, în fiecare duminică și sâmbătă.
În anul 1954, părintele a slujit câteva luni în
Parohia Dorobanți, raionul Măcin. În septembrie
1955 suplinea la Parohia Măcișeni, „pe timpul
sărbătorii Învierea Domnului”; în 25 septembrie 1956
este suplinitor la Parohia Băneasa, raionul Adamclisi:
la 1 decembrie i se aprobă postul de suplinitor în
Parohia Măgurele, pentru ca în 25 septembrie 1956
să-l găsim slujind iarăși la Parohia Sâmbăta Nouă.
A mai purtat cuvântul Domnului la Movilenii de
Sus, Ion H. Rădulescu, Dorobanțu, Măcișeni din
Eparhia Dunării de Jos. Între 15 ianuarie și 15 martie
1955, părintele Jean se număra între participanții la
cursurile de îndrumare pastorală și socială a clerului,
unde la evaluare obținea media 9,51, situație parafată
de Institutul Teologic Universitar de grad din
București. La astfel de cursuri de pregătire continuă
a participat și în anii următori și le-a trecut cu medii
peste nouă. Această experiență o va folosi din plin, în
anii care au urmat.
Un slujitor de nota zece și niște clădiri
„igrasioase”
În plin regim ateu, într-o vreme când preoții
erau vânați pentru orice gest real sau imaginar,
inclusiv cei doi frați ai părintelui au fost închiși
de comuniști, în urma unei inspecții (28 februarie
1958) la Parohia Măgurele, raionul Hârșova, județul
Constanța, preotul Jean Popovici primea calificative
maxime din punct de vedere profesional și moral.
Între altele, se reținea că părintele Jean Popovici
s-a purtat cu demnitate la slujbele pe care le oficia
și că misiunile predicatorială, catehetică, culturală și
administrativ-gospodărească sunt - fiecare în parte și
toate la un loc - de nota 10. Altfel spus, toate aspectele
slujirii preoțești, misiunea de învățător și păstrător
al Drepteicredințe, misiunea sacramentală, cea de
slujire pastorală și slujirea social-obștească erau
îndeplinite în toată plinătatea Duhului.
Cu așa o carte de vizită, după multe cereri și multe
insistențe pentru a primi o parohie, unde să poarte
cuvântul Evangheliei, în 19 iulie 1958, părintele Jean
ajunge la Galați ca suplinitor la Biserica „Adormirea
42
AXIS LIBRI
Maicii Domnului” Cimitir, aparținătoare Eparhiei
Dunării de Jos. Întâlnirea cu creștinii de la Biserica
„Sfinții Apostoli” s-a produs la 1 aprilie 1959, în
vremea slujirii Episcopului Chesarie Păunescu3.
Dintr-o notă de inspecție din anul 1956, pe când
preot paroh la Biserica Sfinții Apostoli era părintele
Vasile Popovici4, fratele mai mare al părintelui
Jean Popovici, reiese că locașul nu era într-o stare
prea bună. Dimpotrivă. „Din cauza igrasiei, care
este foarte avansată, exteriorul Bisericii nu avea un
aspect plăcut, ceea ce impune o reparație a pereților.
Igrasia se datorează terenului umed, pe care este
clădită biserica, zidirea fiind la 150 de metri de albia
Dunării. Se impune și o reparație a casei parohiale,
care de asemenea, este igrasioasă...”5 Controlul era
realizat de preot Teofan Stănescu, Protoiereul de
Galați, care observa că oamenii din zona portului
erau săraci și pentru repararea locașului propune
ca Biserica „Sfinții Apostoli” să primească ajutorul
Sfintei Episcopii. „Reparațiile trebuiesc urgentate
pentru că biserica - fiind așezată pe malul Dunării,
în raza Portului Galați - este expusă privirii
navigatorilor streini”. Altfel spus, era imaginea și
„cartea de vizită” a Galaților.
Trei ani mai târziu, în 1959, la venirea părintelui
Jean, starea Bisericii „Sfinții Apostoli” din Galați
era mult mai gravă. Însuși părintele Jean Popovici a
făcut o evaluare a situației, pe când biserica număra
116 ani de existență, timp în care nu se făcuseră
nicio reparație capitală, locașul fiind zidit între anii
1846-1847, de comunitatea pescarilor din Galați6.
„Biserica este cuprinsă de igrasie până deasupra,
la streșină, plafonul crăpat, tabla de pe acoperiș
găurită, apa pătrunzând în biserică prin crăpăturile
tavanului. Capital nu a fost reparată niciodată”7,
observa slujitorul lui Hristos. Pe de altă parte, în
1959, comunitatea ortodoxă din port cuprindea 300
de familii cu 1262 de credincioși, care, deși săraci,
erau cu plata contribuției la zi și „gata oricând să
sprijine acțiunile Bisericii”. Mai erau 145 de familii,
care locuiau în raza parohiei, ca flotanți, fiind
angajați la uzinele din Valea Orașului și „care nu
ajută Biserica, spunând că n-au nevoie și nu solicită
nici asistență duhovnicească...”8, reținem din notele
părintelui Jean.
Părintele Jean Popovici, odată ajuns aici, nu a stat
cu mâinile în sân; a înaintat Episcopului locului o
cerere prin care solicita ca din subvenția acordată
Parohiei „Sfinții Apostoli” să fie cumpărate materiale
pentru reparația bisericii și a casei parohiale care,
deși era distrusă de pe urma bombardamentelor
AXIS LIBRI
din al II-lea Război Mondial9, adăpostea două
familii cu chirie. Casa nu avea nici curent electric.
În septembrie 1959, părintele Jean Popovici primea
deja un bon de livrare cu materialele necesare
reparației10, pentru ca în următorul an să reușească
să pună „clădirile” în rânduială. „Având în vedere
poziția bisericii”, Sfânta Episcopie, în 1960, a acordat
un ajutor de 25.000 lei pentru reparații, plus un alt
ajutor de 2000 lei, în același an, reținem dintr-o
adresă a Protoieriei Galați din 17 decembrie 1966.
Drept mulțumire, în 13 noiembrie 1960, părintele
Jean a primit binecuvântarea Episcopului locului
de a deveni duhovnic și în 14 noiembrie 1960, iar
pentru buna coordonare a lucrărilor de reparație a
Bisericii „Sfinții Apostoli” a fost ridicat la treapta de
sachelar. Mai complicat a fost cu casa parohială care
a rămas în ruină și a intrat în planul de sistematizare!
Într-o situația din anul 1963, reieșea că Biserica
„Sfinților Apostoli” are o curte de 400 metri pătrați,
iar grădina casei parohiale este de 263 metri pătrați.
„Intrând în planul de sistematizare, casa parohială a
fost cedată Statului”11.
În noiembrie 1963, printr-o altă adresă, părintele
Jean Popovici anunța pe un „tovarăș Președinte” al
Sfatului Popular că imobilul de pe lângă Biserica
„Sfinților Pentru și Pavel”, „pentru care predaseră
Oficiului juridic și actul de proprietate, este într-o stare
avansată de degradare, prăbușirea fiind posibilă în
orice moment”12. Trei zile mai târziu, în 29 octombrie,
același slujitor îl înștiința pe Episcopul Dunării de
Jos că imobilul stă gata să cadă. În starea aceasta
de incertitudine, imobilul a constituit preocuparea
permanentă a părintelui Jean care alerga cu referate
între Sfatul Popular - care luaseră actul de proprietate,
dar pretindea că locuința trebuie reparată de
episcopie! - și către Centrul Eparhial. Însă, Episcopia
Dunării de Jos, pe bună dreptate, „nu avea acte” ca să
execute o asemenea lucrare costisitoare, bugetul fiind
„anemic” și în plus casa parohială, cu doi chiriași, a
intrat și în planul de sistematizare13.
Lucrurile au trenat ani la rând și, cum necum,
prin anii 1966, părintele Jean a fost „somat” să repare
casa parohială, care - prin minunea lui Dumnezeu
- nu a mai fost confiscată și ea există și astăzi, pitită
lângă Biserica Sfinților Apostoli. În schimb, locașul
Sfintei Biserici neavând fundație a fost supus
mereu degradării. Astfel în urma unui control, în
30 noiembrie 1980, arhim Ieronim Motoc, vicar
administrativ al Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
cerea Parohiei să întocmească documentația tehnică
pentru reparația acoperișului locașului14...
An XI, nr. 39, iunie 2018
ER O ALIA
Reparații temeinice au început abia în ultimii ani,
cu binecuvântarea actualului Arhiereu al Dunării de
Jos, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, prin sârguința
părintelui Nelu Gheorghiță.
Note:
1. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, dosarul personal
al părintelui Jean Popovici.
2. Dosarul personal de la Arhiepiscopia Dunării de Jos.
3. Adeverința nr. 421 din 8 aprilie 1959, prin care i se
comunica părintelui Jean Popovici că prin decizia nr. 12/1959,
este preot la Parohia „Sfinții Apostoli” Galați. Dosar fond
arhiva Bisericii „Sfinții Apostoli”, fila 9/1958.
4. În familia lui Ion Popovici din comuna Tulucești, județul
Galați s-au născut șase copii; toți cei trei feciori au ales preoția:
pr. Vasile Popovici, pr. Jean Popovici (Jenică în acte) și pr.
Sterea Popovici, ne-a spus doamna Maria Magdalena Afanase,
fiica mai mare a părintelui Jean Popovici, care trăiește în
Galați. Rodica este al doilea copil al părintelui Jean și trăiește
în Germania.
5. Proces verbal din 11 decembrie 1956, fila 13, fond arhiva
Parohiei Sfinții Apostoli.
6. Biserica din portul Galați a fost zidită în vremea
părintelui paroh Emanuel Vulcan. „La înălțarea sa, Biserica
Pescarilor din Galaţi a beneficiat și de susţinerea financiară
a domnitorului Mihail Sturdza, precum și a prinţului Alecu
Sturdza. Se spune că cei doi au ajuns în Portul Galaţi și, aflând
că se zidește această biserică, au dăruit și ei câteva pungi de
galbeni”, ne-a spus părintele Nelu Gheorghiţă, actualul paroh.
Infiltrațiile au dat mari dureri de cap slujitorilor atât în
1861, 1872, 1897, 1977, cât și după 1990. Fiecare slujitor a
încercat să găsească o soluție pentru îndepărtarea mirosului
greu, de mucegai din sfântul locaș.
Abia în vremea slujirii actualului paroh, părintele Nelu
Gheorghiță, inspector al Centrului Eparhial al Dunării de Jos,
care slujește la Biserica Sfinții Apostoli din 2002 și în prezent,
s-a găsit o soluție pentru salvarea Sfântului locaș. Viața liberă,
Biserici istorice gălățene. Altarul Sfinților Apostoli - Ctitoria
pescarilor, Maria Stanciu, sâmbătă, 23 martie 2013.
7. Informațiile sunt din adresa nr. 17/18 iulie 1959, trimisă
către Protoieria Galați care vizează „starea” Parohiei. Fond
arhiva Bisericii „Sfinții Apostoli”, fila 25.
8. Idem.
9. Cererea nr. 7/19 mai 1959, arhiva Parohiei Sfinții
Apostoli, fila 12.
10. Bon de livrare-comandă nr. 34/28 septembrie 1959, fila
34, arhiva Bisericii Sfinții Apostoli.
11. Adresa nr. 6 din 21 ianuarie 1963, fila 5. La fila 6 este
Tabelul privitor la situația imobilelor proprietatea bisericii,
unde apare un imobil zidit în 1912, cu o suprafață construită
de 136 metri pătrați..
12. Adresa nr. 29 din 26 noiembrie 1963, fila 21, arhiva
Bisericii ”Sfinții Apostoli”.
13. Cererea nr. 13 din 4 februarie 1963, fila 13, fondul de
arhivă al Bisericii ”Sfinții Apostoli”.
14. Adresă 6804/30 noiembrie 1983, existentă în arhiva
Parohiei Sfinții Apostoli Galați.
(Va urma)
43
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
Galații în lumini și umbre
Deceniul premergător Marii Uniri
în viziunea canadiencei Ethel Greening Pantazzi
S crise și publicate
„la cald”, mărturiile
canadiencei Ethel Greening,
devenită Pantazzi
căsătoria cu românul Basile
(Vasile) Pantazzi, militar
de carieră, diplomat și
căpitan al portului Galați,
reprezintă o inestimabilă
sursă de informații și o
radiografie a vieții sociale
românești din deceniul
premergător Marii Uniri de
Letiția Buruiană la 1918, mai exact perioada
bibliotecar, Biblioteca 1909-1919. De o pregnantă
„V.A. Urechia” relevanță imagologică, cartea
apărută în limba engleză, la
Londra1, dedicată tatălui autoarei, conține numeroase
ilustrate, dintre care două reprezintă imagini din orașul
de la Dunărea de Jos (Hotelul
Metropol, Prefectura), iar cele mai
multe înfățișează țărani români,
scene din natură și portrete. O
altă categorie bine reprezentată
cu fotografii este cea a membrilor
familiei regale: Carol I, Carmen
Silva (Regina Elisabeta), prințul
Nicolae – copil, Prințesa Elisabeta,
Ferdinand I, Regina Maria („an
unusual portrait”). Evident, nu Strada Carol, Galati, Romania, anul [1905-1910], nu un „stat balcanic”. Vestigiile
Imagine din colecţiile Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
lipsesc membrii propriei familii:
”commander Basile Pantazzi” (identificat pe parcursul
lucrării prin inițiala „B.”) și autoarea însăși, la început
singură, apoi împreună cu cei doi copii. După o perioadă
de uitare de peste nouă decenii, lucrarea a reintrat în
atenția publică, fiind reeditată, tradusă în franceză2 și, în
3
cele din urmă, și în limba română .
Structurată în două secțiuni antitetice, după cum
reiese și din titlu, lucrarea prezintă imaginea României
de la început de veac XX, plină de culoare și contraste.
Viața tihnită, mai bună sau mai rea a locuitorilor ei este
tulburată în partea a doua, îndeosebi, de diferite întâmplări
și evenimente, dintre care de mare impact sunt cele care
gravitează în jurul Primului Război Mondial.
Orașul Galați și împrejurimile sale sunt redate
preponderent în prima parte a perioadei de referință
44
AXIS LIBRI
deoarece familia Pantazzi a locuit pe strada Carol,
numărul 8 (astăzi, Universității) timp de șapte ani. În
orașul de la Dunăre, evocat cu multă simpatie, au venit
prin pe lume și au fost botezați după obiceiurile locului și cei
doi copii: Barbu Gordon Victor și Sybille Oltea Yvonne
Pantazzi. Dând dovadă de discreție diplomatică, numele
prietenilor gălățeni sunt menționate prin inițiale, cel
mult prin prenume, ceea ce face aproape imposibilă
identificarea lor. Prieteni apropiați i-au fost și unii
membri ai familiei Cantacuzino de la Băleni, care sunt,
de asemenea amintiți cu căldură în paginile cărții.
Dedicată vieții de familie, Ethel nu ezită a se implica
în diverse opere de caritate în orașul dunărean. Prietenii
devin un fel de personaj colectiv, care pe parcursul
perioadei relatate o țineau la curent cu diverse aspecte,
furnizându-i posibilitatea de a menționa orașul chiar și
atunci când nu mai locuia acolo. Astfel Galațiul devine
un fel de loc de referință în periplul canadiencei, care și-a
cunoscut viitorul soț în Japonia și s-a căsătorit la Paris,
urmându-l apoi în Galați pentru
a-și întemeia un cămin. Sosirea
în orașul dunărean, în aprilie
1909, este de altfel și pretextul
introducerii și preluării din
imaginarul localnicilor a unei
viziuni istorice legendare a țării
de adopție, despre care aflase că
este o insulă de latinitate, Dacia
Felix – urmașă a Daciei antice și
arheologice, denumirile vechilor
cetăți, cultul eroilor și martirilor care purtau nume
tradiționale de sfinți, bătăliile domnitorilor pentru
apărarea și întregirea neamului conferă un aer demn și
luminos tabloului de prim contact. Starea de fapt care
stătea la baza autopercepției localnicilor este confirmată
și de istoricul Paul Păltănea: ”Legăturile economice cu
Transilvania și Țara Românească au mijlocit dezvoltarea
ideii de unitate a poporului român. Circulația cărților
laice și religioase – la Galați se vindeau frecvent tipărituri
brașovene, blăjene și bucureștene – a contribuit la
statornicirea unei unități culturale, prin care s-a format
conștiința națională”4.
În particular, gălățenii se dovedesc a fi primitori,
iar tinerii căsătoriți încep un lung șir de vizite, care îi
dezvăluie canadiencei stilul lor de viață, sărbătorile,
AXIS LIBRI
obiceiurile și mentalitățile. Scenele urbane sunt împletite
cu cele rurale, întâmpinate de tânărul cuplu în scurtele
călătorii la moșiile din zonă sau în locurile de relaxare și
tratament. Sub lupa scriitoarei unele aspecte locale capătă
tușe insolite sau amuzante. Astfel, descrierea preoților
ortodocși, a ceremonialului botezului sau participarea la
slujbe a credincioșilor sunt relatate cu distanțarea voalată
a cuiva care nu dorește încă să le asimileze: „Preoții,
numiți popi, sunt adesea de origine țărănească. Au voie să
se căsătorească și toată lumea se așteaptă să aibă o familie
de dimensiuni proverbiale. Popescu (adică ”fiu de popă”)
este un nume la fel de comun aici ca Smith în America”5.
Oraș cu tradiție comercială, având o populație de
71.641 la 1 ianuarie 1913, Galațiul era al treilea oraș al țării
după București și Iași6. Autoarea remarcă însă că românii
„nu par să aibă foarte mare înclinație spre comerț”, iar clasa
de mijloc constă mai ales din străini: evrei, armeni, greci
sau germani. Generozitatea bogaților față de săraci este
considerată de americancă o atitudine feudală. În acest
sens este relatat pe larg obiceiul unei văduve moșierese
de a înzestra anual câte zece fete merituoase din sat cu
câte o vacă, la măritiș. Obiceiurile din viața comunității,
precum înmormântarea, sărbătorile de tip laic-religios,
ritualurile populare, primirea în ospeție, plimbările cu
toaletele elegante pe stradă, utilizarea Băii comunale,
negocierea prețurilor la piață, tradițiile minorităților,
balurile și evenimentele caritabile întregesc tabloul unui
oraș în parte tipic pentru România, dar diferit însă prin
amprenta cosmopolită conferită de comercianți, grupuri
etnice diverse, ofițeri, reprezentanți consulari și angajați
ai Comisiei Europene a Dunării. „Galații au un farmec
aparte; orașul este diferit de alte orașe românești prin
faptul că este reședința Comisiei Europene a Dunării.
Cei opt delegați reprezintă Marea Britanie, Franța,
Extras din „Cartea de onoare a vasului Carolus Primus”,
1909, cota BVAU Ms III 185.
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
Italia, Austria, Germania, Turcia, Rusia și România. [...]
Reprezentanții organizează baluri și serbări la Palatul
Comisiei, o clădire impozantă unde se țin ședințele lor.
De asemenea, ei sunt proprietarii în comun a unui fumos
iaht cu aburi, Carolus Primus, pe care își invită prietenii
apropiați pentru excursii pe Dunăre”7.
Cu deosebită admirație evocă amintirea pe care o
plimbare pe strada Mihai Bravu i-o declanșează. Este
vorba de „eroul de la Kartoum” - Charles George Gordon
(1833-1885), membru al CED între 1871 – 1873, cel care
după Războiul Crimeii a negociat frontierele Basarabiei,
în memoria căruia își va numi primul născut: „De câte
ori mă plimb pe Mihai Bravul, o stradă largă și umbroasă,
inima îmi bate puțin mai repede la gândul că pașii lui
Gordon, eroul de la Kartoum, au răsunat de multe ori pe
același caldarâm”.8
Condiția tinerelor fete, crescute și educate de
guvernante, trimise apoi la pensioane din Franța,
Germania sau Elveția, stricta lor supraveghere până
la măritiș, compensată apoi de indulgența cu care este
privit divorțul, o determină pe autoare să se simtă în
avantaj prin originea și educația ei canadiană. Diferențele
sociale, contrastul dintre conacele și clădirile moderne,
bine întreținute, și bordeiele, superstițiile și ignoranța
de tip medieval sunt șocante, dar parțial contracarate
de măsurile guvernamentale de a-i obliga pe moșieri
la reforme. În acest sens, evocă exemplul lui Jean
Chrissoveloni din Ghidigeni care a construit sate-model
și a finanțat spitale, sperând ca următoarea generație
de țărani să nu mai sufere de analfabetism. Calitățile
acestora din urmă, ospitalieri, blânzi, inteligenți și
iubitori de țară sunt umbrite de „prețul plătit pentru a
supraviețui” - o anumită „ambiguitate morală” care este
după opinia autoarei specifică celor care au trăit sub jug
străin. Cu o singură frază conchide însă că „dragostea
față de pământurile natale [...] i-a ajutat să reziste
invaziilor și persecuțiilor străine timp de secole”9.
Din nefericire, Ethel Pantazzi va avea prilejul să
experimenteze pe propria piele condiția românului aflat
la intersecția intereselor marilor puteri. După declanșarea
războiului, familia va fi nevoită să se refugieze în diverse
Casă pe malul Prutului. În: Pantazzi, Ethel Greening. Roumania
in Light and Shadow .- London : T. Fisher Unwin Ltd., [1921]
45
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
locuri din țară și chiar în afara ei, la Odessa, o decizie care
ar fi putut să coste viața comandorului Pantazzi. Partea
a doua a volumului conține mai puține referințe despre
Galați, relatările despre panica bucureștenilor, refugiul
la Iași, cruzimile ocupanților, grija pentru siguranța
copiilor și a soțului, refugiul la Odessa, jafurile civile,
luptele armate, bombardamentele, bolșevicii ș.a., par
scene din alt film. Stilul autoarei devine alert, cu accente
dramatice. După cum reiese din însemnările datate:
„Galați, 12 aprilie, [1918]”, o parte din evenimentele trăite
în cadrul negocierii și realizării schimbului de prizonieri
de la Odessa, a fost reconstituită în orașul de la Dunăre,
întrucât „am trecut prin asemenea agonie, am suferit atât
suspans, încât am lăsat deoparte și obiceiul inveterat de
a scrie”10. Reîntoarcerea la Galați după aventurile de la
Odessa, resimțite la limita tragicului, odată cu arestarea
soțului (salvat grație colonelului Boyle), primirea
prietenoasă și discuțiile care au urmat cu trei dintre
prizonieri care erau gălățeni, prilejuiește un moment
de respiro și facilitează reconstituirea traseului pe care
prizonierii l-au parcurs în condiții de mare risc. Și de
această dată ajutorul trimis de gălățeni este providențial:
„Un vas trimis de la Galați l-a luat în amonte pe el [col
Boyle] și grupul lui repatriat, toți rași, spălați și fericiți.
La Galați aștepta un tren special, iar când s-a apropiat
de gara din Iași, delegații regelui și parlamentului erau
pe peron pentru a-l primi pe colonel”11. Ethel constată
totuși că orașul a suferit multe pierderi în cei doi ani
de la plecare sa. Printre dărămături și clădiri avariate
se află Palatul Comisiei Europene și mănăstirea Notre
Dame. Ocupanții nemți erau evitați de către localnici
în localuri, pe stradă și nu erau „nicidecum invitați
în vreo casă”. Oamenii se confruntau cu multe lipsuri,
trocul și improvizațiile devenind mijloacele curente
de subzistență. Cu toate acestea „Galațiul este încă un
oraș ospitalier pe care mi-l amintesc și mă bucur să mă
reîmprietenesc cu vechile cunoștințe”12, constată Ethel.
De remarcat că structurarea în antiteză este, probabil,
involuntar reluată și în cadrul fiecărei secțiuni. Astfel, în
prima parte, subintitulată „Lumini”, aspectele pozitive
ale societății românești și, în speță, ale celei gălățene sunt
contrapunctate de observații critice, cum ar fi diferențele
de clasă și de gen, reminiscențele de tip medieval în
contrast cu beneficiile civilizației moderne, preocuparea
pentru aparențe și duplicitatea conjuncturală a
oamenilor. În cea de-a doua parte, „Umbrele” războiului
și ale refugierii din calea cotropitorilor - generatoare
la început de spaimă și îngrijorare, apoi de disperare și
groază când soțul cade prizonier – sunt atenuate de scurte
pasaje cu referiri la prietenii gălățeni, mereu dispuși să
primească și să ajute familia aflată în pericol. Astfel, în cea
de-a doua parte a volumului, Galațiul reprezintă o plasă
de siguranță, percepută astfel prin prisma legăturilor
de prietenie pe care autoarea le-a cultivat permanent.
Spre finalul cărții, Ethel Pantazzi, întoarsă pentru scurt
timp în oraș, trăiește alături de gălățeni drama unui oraș
46
AXIS LIBRI
ruinat pentru care compasiunea și implicarea alături de
prieteni sunt singurele remedii.
Calitatea acestei cărți și a stilului autoarei sunt
consemnate sintetic și în următoarea frază a cercetătoarei
gălățene Ingrid-Elena Bahamat: „Consideraţiile
referitoare la ospitalitatea și moda ambientală locală, la
obiceiurile legate de sărbătorile tradiţionale, precum și
cele despre momente esenţiale ale vieţii de familie, au
primit amprenta unui spirit de observaţie analitic, critic
și chiar autocritic comparativ, ce oferă cercetătorului
vieţii cotidiene a epocii un filon documentar preţios”13.
După cum remarca istoricul Constantin Ardeleanu,
în prefața la ediția în limba română, partea a doua a
volumului întrunește mai mult rigorile scrierii de tip
memorialistic și, per ansamblu, „este o istorie frumoasă
despre români în vremea în care luminoasa Belle Epoque
făcea loc întunecatului Grand Guerre”14.
Prin mesajul final al cărții, autoarea omagiază victimele
Războiului, declarând că n-au murit în zadar. Tonul este
grav și concis, în acord cu prestanța și nobila misiune a
soțului, B. Pantazzi, care este numit membru în una
dintre comisiile Conferinței de Pace de la Paris pentru a
susține visul național de secole – România Mare.
Din ediția tipărită în limba engleză, în 1921, Biblioteca
„V.A. Urechia” deține un exemplar original, provenit din
biblioteca familiei Cantacuzino, dăruită de autoare cu
dedicație în mai 1922, în amintirea acelor „delightful
days at Băleni”15. Aceasta a servit la editarea versiunii
în limba română realizată de gălățenii Constantin
Ardeleanu și Gabriela Debita.
Note:
1. Pantazzi, Ethel Greening. Roumania in Light and Shadow .-
London : T. Fisher Unwin Ltd., [1921]. 279 p. : h., [21] f. pl.
2. „Reeditatã la Nabu Press în 2010, la Bibliolife în 2015 și în
limba francezã în 2013 la Hard Press, inclusã la Forgotten Books în
2014”, cf. Vasile Cornea, O familie româno-canadianã: familia amiral
Pantazzi. În: Observatorul, http://www.observatorul.com/articles_
main.asp?action=articleviewdetail&ID=14703, 9.9. 2015.
3. România în lumini și umbre : (1909-1919) / Ethel Greening
Pantazzi; Traducere din engleză de Constantin Ardeleanu și Gabriela
Debita .- București : Humanitas, 2015.
4. Păltănea, Paul. Contribuții gălățene la desăvârșirea unității
naționale. Galați, Complexul Muzeal Galați, 1986, p. 168.
5. Pantazzi, Ethel Greening. Op cit., p. 38.
6. v. Păltănea, Paul. Istoria orașului Galați de la origini până în
1918. Vol 2. Galați: Partener, 2008, p. 210.
7. Pantazzi, Ethel. Idem, p. 88.
8. Ibidem.
9. Ibidem, p. 102.
10. Ibidem, p. 235.
11. Ibidem, p. 280.
12. Ibidem, p. 283.
13. Bahamat, Ingrid-Elena. Galații începutului de secol XX și
„Roumania in light and shadow”. În: Axis Libri, an 1, nr. 1, nov 2008, p.
41.
14. Ardeleanu, Constantin. Cuvânt înainte. În: România în
lumini și umbre : (1909-1919) / Ethel Greening Pantazzi. București :
Humanitas, 2015, p. 15.
15. Debita, Gabriela. Reconstituirea unui fragment de istorie
locală – Biblioteca familiei Cantacuzino de la Băleni. În: Axis Libri, an
6, nr. 18, iunie 2013, pp. 8-10.
AXIS LIBRI
Amintiri de neuitat (II)
Capitolul 4 - La școala de
artilerie
L a revărsatul zorilor,
când străzile erau
încă pustii, urcam dealul
spre Copou. În drum am
mai întâlnit câțiva viitori
elevi ai școlii. Toți erau trași
la față, obosiți, purtând ca și
mine o valiză ori un cufăr.
Aurel Balaban Niciunul nu știam unde
scriitor trebuie să mergem. În fața
parcului Copou, o santinelă
ne-a arătat un șir lung de remize și maneje, dincolo
de un câmp de exerciții. Ne-am prezentat unui ofițer,
care ne-a arătat câteva clădiri paralele în care urma să
fim încazarmați. Cazarma noastră era o sală lungă de
vreo șaptezeci de metri, fără plafon, fostă remiză sau
manej, poate chiar grajd. Două sobe noi, reci și ude,
proaspăt confecționate, se aflau în cele două capete
ale acelei imense săli. Vreo sută de paturi de fier erau
așezate câte cincizeci de fiecare parte a sălii, o saltea
de paie și o pătură veche, care fusese cândva roșie,
acoperea patul fără cearșaf. Până la ora prânzului, sala
se completase, fiecărui elev i se repartizase un pat.
Numai că, din cauza frigului, am trecut câte doi într-un
pat, ca să avem câte două pături, plus paltoane. Seara
la masă eram două sute de elevi. Câte un sfert de pâine
tare ca fierul și neagră ca pământul, o farfurie cu borș
de fasole și una cu iahnie de cartofi au constituit toată
cina. Noroc că deocamdată fiecare dintre noi mai avea
câte ceva mâncare adusă de acasă. Lemnele erau ceva
simbolic, focul ardea mocnit, iar sobele refuzau să se
încălzească. Tremuram de frig toată noaptea, cu toate
că dormeam câte doi în pat, acoperiți cu tot ce aveam.
Asta a dus foarte curând la apariția și înmulțirea
păduchilor și odată cu ei ivirea tifosului exantematic.
Masa era în fiecare zi aceeași, iar la micul dejun ceai cu
pâine din cea tare, care devenea proiectil când doi se
certau. Duminica aveam masă excepțională cu brânză
iute cu vene verzi, mămăligă mucegăită, carne de cal
cu fidea, pe care nimeni n-o mânca, sau mazăre cu
gărgărițe care pluteau pe deasupra sosului.
În timpul zilei, dimineața, eram pe câmpul de
instrucție sau la tunuri Skoda, de 75 mm, iar după-
amiază în sala de curs, unde ni se dădeau lecții de
balistică, tactică de război. Ducând o astfel de viață,
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
în curând din cazarmele noastre începură să dispară
unul câte unul. Tifosul exantematic, febra tifoidă,
icterul negru (hepatita infecțioasă), nefrita curățau
pe rând pe unii dintre camarazii noștri. Într-o zi s-a
procedat la deparazitarea generală. Ne-am dezbrăcat
la piele, am dat hainele la etuvă, iar noi, tremurând
de frig, așezați pe un singur rând, eram supuși
deparazitării corporale. Tunși și rași, așteptam ca doi
ostași, unul în fața noastră, iar altul în spate, înarmați
cu căldări pline cu petrol, să ne ungă cu bidineaua din
cap până-n picioare. Noi, verzi-albaștri, tremuram de
frig de ne clățăneau dinții în gură, așteptând rufăria
și uniforma de la etuvă. Am omis să spun că aproape
o lună de zile am rămas îmbrăcați în hainele noastre
de acasă, ceea ce ne-a atras porecla de comitagii
(dezertori din armata bulgară care bântuiau pădurile
din Cadrilater). După o lună a sosit, în sfârșit,
furgonul cu echipament: cizme numărul patruzeci și
patru, în care băgai în una singură ambele picioare;
tunicile mari și lungi, de ajungeau până la genunchi,
iar mantăile băteau călcâiele. Ne mai înzestrase și cu
niște săbii late și grele, adevărate tesace, care atârnau
de centură, zdrăngănind după noi ca niște lanțuri.
Eram mai caraghioși decât înainte, iar colonelul,
râzând de spectacolul ce-l prezentam, ne făgădui că
în curând o să aducă un croitor, sau mai mulți, care
să ne ajusteze uniforma. Cât despre cizme, vor fi și ele
schimbate mai târziu.
Camarazii noștri din oraș, Ralea Mihai, Traian
Ionașcu, Ionel Teodoreanu, Dumitru Șuchianu și
alții aveau uniforme din stofă fină ca ofițerii. Ei erau
studenți la litere sau la drept în anul al doilea sau al
treilea. Lângă patul meu nimerise un camarad bun,
blond și cu mustață, student în anul trei la drept. Ne
împrieteniserăm și dormeam în același pat. El era
moldovean ca și mine și un romantic și sentimental.
Avea o chitară și seara, dacă nu eram de planton,
cântam din gură, secondat de chitară, iar alții în jurul
nostru ascultau.
La început comandantul bateriei noastre, un
tuciuriu scund, cu ochi răi, ne urmărea permanent,
parcă ar fi vrut să ne mănânce. Ne-a interzis să mai
cântăm. Era o grea lovitură pentru noi. Cântând,
mai uitam de frig și de mizerie. Gardurile din jur se
topiseră pe foc, iar puținii salcâmi bătrâni din curte
luaseră același drum, fără să ne fie de folos. Prietenul
meu Hudiță, care era aproape bărbat, nu putea
suporta ușor situația. Strângând din dinți, înjura și
47
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
amenința c-o să scăpăm noi într-un fel de canalia
asta. Și întradevăr, într-o zi cu soare cald, când zăpada
începuse să se topească formând băltoace pe câmpul
de instrucție, domnul căpitan, comandantul nostru,
râzând sarcastic, comanda cu gravitate: Drepţi! La
dreapta! La stânga! Stânga-mprejur! Înapoi! Fuga
marș! Culcat! Eram în mijlocul bălților. Ordinul ne
săgetă în inimă. Noi să ne culcăm în băltoace?... Câțiva
mai timizi, încercau să se așeze la pământ, în noroi.
— Stați! strigă Hudiță. Nu se culcă nimeni! strigară
și cei de la oraș care aveau haine bune.
Nimeni nu se culcă. Văzând atitudinea noastră de
nesupunere, comandantul își ieși din fire și începu să
strige:
— Nesupunere, rebeliune, curtea marțială, ștreang!
— Baterie, ascultă comanda la mine, strigă
Ralea. La dreapta, coloană înainte, marș! Raportăm
domnului colonel, comandantul școlii.
Imediat coloana porni în marș spre biroul
colonelului. Înmărmurit de îndrăzneala noastră,
căpitanul Stoica, rămas pe teren, striga ca un năuc
amenințând cu mâinile ridicate. În fața clădirii, unde
era biroul colonelului, am făcut front. O delegație
compusă din elevii Hudiță, Ralea, Ionașcu se pregătea
să intre. În același moment apăru colonelul în capul
scării.
— Ce s-a întâmplat, domnilor elevi?
Cei trei delegați raportară cele întâmplate.
Colonelul ridică mâna. V-am înțeles. Căpitanul Stoica
și-a depășit misiunea. Treceți în sala de cursuri și
așteptați. Mai are el și alte lipsuri.
Capitolul 5 - Un comandant bun
A doua zi dimineață un căpitan nou venit de pe
front rănit, încă bandajat la gât, a intrat în sala de
cursuri. Toți ne-am ridicat în picioare.
— Bună ziua și bun găsit, domnilor elevi!
— Să trăiți! am strigat cu entuziasm toți într-un
glas.
— Sunt căpitanul Constantinescu, noul dum-
neavoastră comandant. Am văzut frontul, moartea,
știu ce vă așteaptă, dar știu și ce e omenia, camaraderia,
dragostea și respectul față de om. Știu însă că fără
disciplină și ordine nu se poate realiza nimic. În
concluzie: eu voi fi om cu dumneavoastră, înțelegător
la nevoile sau necazurile dumneavoastră și vă cer,
trebuie să vă cer, o comportare serioasă, disciplinată.
Sunteți de acord?
— Da, domnule căpitan, am răspuns cu toții într-
un glas.
De aici înainte, în cămăruța din capătul
dormitorului nu mai locuia o fiară, un mișel, ci un
48
AXIS LIBRI
om în toată puterea cuvântului, mai mult, un adevărat
părinte. În sala de curs era un dascăl minunat, pe
câmpul de instrucție ori la tunuri, un comandant
afectuos și competent.
Am prins toți curaj și viața parcă nu ne mai părea
așa grea. Hudiță a început din nou să cânte la chitară
și cvartetul s-a adunat din nou în jurul lui. De cum
a auzit, căpitanul s-a înfățișat în cadrul ușii râzând
voios.
— Bravo, băieți! să știți că și mie-mi place muzica.
Într-o seară am să vă invit în biroul meu la o gustare,
să cântați ce veți dori. De atâta timp n-am mai auzit
decât cântecul tunurilor și mitralierelor, muzica
obuzelor, geamătul șrapnelelor. Cântați, dragii mei!
Cântecul alină suferința și te face să uiți lipsurile și
mizeria războiului.
După seara aceea, căpitanul a rămas prietenul
nostru și ne satisfăcea în secret orice dorință. Așa
am reușit să mergem la teatru, să-l ascultăm pe Ion
Brezeanu și pe Elvira Popescu în „Patima roșie”,
pe marele Enescu cântând „Rapsodia Română” și
„Humoresca” de Dvorjac. Sala era în delir, aplauda și
striga:
— Ura! Trăiască România!
Acum puteam ieși la Copou în unele seri calde
cu lună plină și cântam însuflețiți de lumina ei și
scânteierea stelelor. Așa am putut gusta și noi o
mâncare ca lumea în restaurantul Bejan de la Râpa
Galbenă. Niște ochiuri cu smântână ni se păreau
un deliciu, iar un pahar de Cotnari era o adevărată
libațiune a zeilor din Olimp.
Viața noastră nu era deloc ușoară. Nimic nu se
schimbase, în cele câteva luni de iarnă, în regimul
nostru alimentar și în programul zilnic. La ora cinci
dimineața o trompetă afurisită ne deștepta cu sunete
stridente când ne era somnul mai dulce. Echipare
înfrigurată, în coloană la sala de mese pentru ceai,
înapoi la sala de cursuri sau pe câmpul de instrucție,
masa de prânz veșnic aceeași, orele de studiu etc., apoi
desemnarea celor trei plantoane de la ora nouă seara
până la cinci dimineața și... stingerea. Din când în
când, pleca dintre noi câte un camarad atins de una
din bolile acelor vremuri. Dar și acest lucru de la un
timp nu mai impresiona pe nimeni și niciunul nu se
gândea că poate mâine va cădea și el victimă.
Nu cunoșteam frica de moarte și cred că nimeni nu
s-a gândit la așa ceva în acele momente. Cele câteva
ore de destindere din evadările noastre, cu învoirea
secretă a comandantului, acopereau o săptămână
grea. Aproape ne obișnuiserăm cu această viață plină
de suferințe, de lipsuri, mai ales de perspectiva unei
morți câinești înainte de a ajunge măcar să vedem
frontul.
AXIS LIBRI
Capitolul 6 - Plecarea pe front
Într-o bună zi Iașul întreg și școlile de ofițeri fură
cutremurate de o veste ce ne încremeni pe toți. Nemții
au ajuns la Siret și țintesc să ocupe Moldova, singurul
teritoriu românesc rămas liber și care demult căpătase
dureroasa denumire de „Triunghiul morții”. Se punea
problema de a rezista cu orice preț sau de a pieri prin
foc și sabie.
Ca și cum această veste n-ar fi fost deajuns, circula
zvonul că guvernul, în frunte cu regele, va trece în
Rusia. Toată conducerea politică și administrativă a
țării, inclusiv familiile acestora urma să părăsească
Moldova, pentru a-și pune în siguranță averea și
pielea lor odată cu tezaurul monetar, artistic, istoric
și economic al țării. Se mai zvonea că și Statul Major
își va muta sediul peste hotare. Lumea se agita
îngrozită. Întrebări, zvonuri, văicăreli se auzeau din
toate părțile. Noi eram îngrijorați și revoltați pentru
că se plănuia și trecerea școlii noastre peste hotare.
Hudiță tuna și fulgera contra conducerii incapabile
și lașe care voia să părăsească acest colț de țară pe
care Ștefan cel Mare îl păstrase neatins înfruntând
cu vitejie, unul contra cinci, faimoasele puhoaie
otomane sălbatice și lacome.
Tineri, înflăcărați, pătimași de dragostea pentru
pământul Patriei și de istoria Neamului, noi strigam,
pronunțându-ne categoric, împreună cu comandantul
nostru Hudiță, că nu vom părăsi niciodată țara, tocmai
acum când se află în cea mai mare primejdie.
Nu în Rusia, ci pe front vom pleca, direct pe front,
sub comanda căpitanului nostru. Cuprins de durere am
scris bunicuței, lui tata, unchiului meu și la două fete
această tristă veste. Mi-au răspuns toți încurajându-
mă, dar singurii care-mi trimiteau binecuvântarea
și încrederea în puterea Divinității au fost părintele
Constantin și fiica lui, Virginica, urându-mi să mă
întorc sănătos, într-o țară victorioasă și liberă.
Starea aceasta de înfrigurare a ținut până au venit
vești îmbucurătoare de pe tot frontul de la Galați,
Mărășești, Mărăști, Oituz, până la capătul Carpaților
nordici, că vitejii noștri ostași nu vor da un pas înapoi
și nu vor ceda o palmă de pământ din Moldova, decât
atunci când ultimul om își va da suflarea. Expresia „Pe
aici nu se trece!” începuse deja să circule pe buzele și-n
inimile tuturor. Se spunea că acești demni urmași ai
strămoșilor, care au luptat sub Ștefan, Mircea și Mihai,
în curând vor izgoni de pe pământul țării și vor da
peste cap armata faimosului Makensen. În ziua aceea
Hudiță a ridicat toată bateria în picioare și încolonați
am pornit spre comandantul școlii, intonând marșul
„Eroi au fost, eroi sunt încă!”. Când ne-a văzut,
colonelul a fost uimit, ne-a felicitat și ne-a mărturisit
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
mândria că are sub comanda sa asemenea tineri
înflăcărați, în inimile cărora clocotește dragostea de
Patrie și Neam.
Situația pe front devenind mai sigură, guvernul a
revenit asupra dispozițiilor anterioare și nimeni nu a
mai plecat din țară. Doar tezaurul țării și unele obiecte
de artă valoroase fuseseră deja expediate.
Sosirea primăverii și mutarea școlii noastre la
Botoșani au schimbat mult situația. Orașul Botoșani
fiind mai puțin aglomerat, ne-a oferit prilejul de
a locui în gazdă. Hudiță și cu mine am închiriat o
cameră modestă, luminoasă și plăcută. Scăpaserăm
de stridența trâmbiței de la ora cinci dimineața, de
plantoane și am putut să ne aprovizionăm câteodată
cu ceva alimente mai proaspete, mai consistente.
Totuși era necesar să ne prezentăm la program între
anumite ore. Restul timpului eram liberi, am putut
respira aerul curat al pădurilor din jur, unde plecam
călări pe cai obținuți de la grăjdarii școlii, pe care îi
cinsteam cu câte ceva.
Uneori petreceam nopți cu lună în frumosul parc
al orașului, unde depănam, cu duioșie, amintiri.
Hudiță a plecat acasă de câteva ori, întrucât familia
lui locuia într-un sat din apropiere. Prietenul
meu mi-a adus cursuri și compendii de drept,
îndemnându-mă să mă pregătesc pentru anul întâi
de facultate, ca să nu pierd timpul acesta prețios. Așa
m-am pomenit că în loc să urmez Facultatea de litere
și filozofie după război, cum doream, m-am angajat
pe un drum la care nu mă gândisem. În condițiile
acestea, am studiat dreptul civil și dreptul roman
până am plecat pe front, unde iarăși în perioada de
liniște continuam să citesc. În luna septembrie am
terminat școala cu gradul de elevi plutonieri, urmând
să ni se acorde gradul de sublocotenenți la regiment.
Între școală și prezentarea pe front la regiment
ni s-au acordat șapte zile libere pentru pregătirea
celor necesare. Mi-am confecționat un costum de
ofițer și am comandat o ladă de campanie, pe care
am înțesat-o cu alimente și îmbrăcăminte de iarnă
și m-am prezentat la Regimentul opt obuziere de
120 mm la Roman. Aici am fost încadrat în bateria
a patra, după care am plecat pe front. Am ajuns la
Valea Rea, la douăzeci de kilometri de Târgul Ocna,
unde am stat două săptămâni în bivuac. Regimentul
nostru a fost amplasat pe poziția între Trotuș și cota
Cireșoaia, deasupra satelor Poeni și Mosoarele.
Capitolul 7 - Primele zile pe front
Abia sosiți, pe seară, am camuflat tunurile și am
început construirea barăcilor pentru cai și oameni.
Noi am fost cazați la întâmplare, prin casele cetățenilor
49
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
din cele două sate anunțate de la poalele Cireșoaiei,
aproape de Trotuș.
Dimineața, ofițerii și subofițerii, bateria a patra
din regimentul opt obuziere, am plecat să inspectăm
lucrările barăcilor și camuflajului. Dar deodată s-a
ivit pe cer, deasupra noastră, un mic avion biplan
„Tanber” (porumbelul), care ne urmărea mișcările,
conducând tirul artileriei germane. Toată lumea a
intrat în alarmă. Locuitorii celor două sate, știind ce
avea să urmeze, s-au refugiat în tunelul căii ferate.
N-am apucat să ajungem la grajduri, să luăm vreo
măsură, când de dincolo de Cireșoaia se auzeau
șuierăturile obuzelor ce sfâșiau aerul și imediat
urmară exploziile înfricoșătoare, care cutremurau
pământul.
Toți ofițerii și gradații aflați pe șosea se risipiră,
trântindu-se la pământ prin șanțuri. Grajdurile, caii și
oamenii căzură sub această grindină a morții. Săreau
scândurile în aer ca suflate de vânt, oamenii și caii
sfârtecați se prăbușeau în sânge cu urlete și nechezături
care te îngrozeau. Într-o clipită locul fu scormonit de
peste treizeci de obuze, iar grajdurile erau răvășite ca
de furtună.
Căpitanul strigă disperat la mine să mă culc la
pământ. Fascinat de uluitoarea priveliște apocaliptică,
eu rămăsesem pironit în mijlocul șoselei, cuprins de
uimire și durere. Era primul tablou de război, care
mă încremenise. Când rafalele încetară, tot locul era
răscolit ca după cutremur sau o erupție vulcanică.
Eram cam la o sută de pași de grajduri. Toți ieșiră
de prin șanțuri și alergară spre locul catastrofei. Am
pornit și eu, dar văzând în apropiere câteva schije,
neștiutor și curios, am vrut să ridic una mai mare, cu
marginile ascuțite și ferăstruite, dar imediat mi-am
retras mâna. Bucata de oțel distrugător mă frigea, iar
muchiile îmi zdrobiră degetele.
Căpitanul, care îmi zări mișcarea, mă chemă la el și
mă mustră pentru lipsa mea de prudență, schițând un
zâmbet ironic.
— Ce credeai, că schija e mostră de muzeu?
Nu știu ce am crezut, nu mă gândisem, dar când
mi-am văzut calul cu pântecele deschis și măruntaiele
risipite zbătându-se în ultimele spasme ale morții
și pe ostașul de la cal zăcând la pământ cu piciorul
sfârtecat, o durere cumplită, necunoscută până atunci,
mi-a cuprins toată ființa și am izbucnit în hohote de
plâns. Strângând pumnii cu îndârjire, am strigat:
— Lua-v-ar dracu de nemți! Nici nu ne-am așezat
pe poziție și ne-ați și retezat începutul acțiunii!
Toată noaptea care a urmat, ostașii, gradații și
ofițerii am urcat cele patru obuziere ale bateriei,
trăgându-le cu funiile, pe coaste abrupte printre
copacii sfârtecați și rădăcini scoase din pământ.
50
AXIS LIBRI
Alții lucrau la amplasamente pe un tăpșan la
vreo trei sute de metri de prima linie de infanterie.
În timp ce urcam obuzierele, am întâlnit rămășițe
ale efemerei incursiuni a nemților până jos în sate.
După înverșunate lupte dârzenia românilor i-a împins
înapoi în tranșeele lor pe cei câți mai rămăseseră în
viață. Călcam peste căști nemțești, cizme, portmoneie,
bucăți de uniforme risipite de-a lungul coastei.
Ziua următoare ne găsi la posturi, cu tunurile pe
aria netedă bătută și cu adăposturile săpate sub coastă
în imediata apropiere. Un șanț adânc săpat în zig-zag
ne conducea în tranșeele infanteriei noastre, care era
despărțită de tranșeele inamice doar printr-un petec
de teren cu o lățime de circa zece metri. Între cele două
rânduri de tranșee erau aruncate învălmășit capre de
lemn înfășurate în sârme ghimpate, de care atârnau
cutii de conserve goale. Prin găurile din parapetul
tranșeelor puteai zări o cască de neamț la pândă, ori o
țeavă de armă gata să-ți trimită glonțul.
Nu o dată unul de-ai noștri cădea răpus de
proiectilul vrăjmaș, ce pândea cu viclenie momentul
potrivit. Comenzile în limba germană, sau chiar
simple discuții, se auzeau tot timpul, iar în vremea
mesei se auzea zăngănitul gamelelor, atât de aproape
eram de ei.
Toamna era blândă, vremea era frumoasă și toată
lumea stătea afară pe amplasamentele netede ale
obuzierelor. Din când în când, reglam tirul, după
indicațiile observatorilor din linia întâi, care cu greu
își găseau loc camuflat, fie în desișul unui copac, fie
pe vreo movilă în care își săpaseră un loc mascat.
Câteodată nemții dezlănțuiau adevărate rafale de
proiectile (obuze, srapnele). Atunci, toți ai noștri
intrau în adăposturi, de unde ieșeam după încetarea
focului, când îi luam noi în primire.
De multe ori intram într-un duel de artilerie, în
care se întâmpla să fie rănit vreun servant de la tunuri
și vreo piesă de ochire să fie sfărâmată de vreo schijă.
Dar totul intra repede în normal, pentru că răniții
erau duși la infirmerie iar piesele înlocuite cu cele de
rezervă.
Într-o zi senină, însă, la timpul prânzului, când
eram toți afară pe lângă tunuri cu farfuriile de aluminiu
în mână, rupeam din pâinea neagră și sorbeam cu
lingura din ciorba de fasole. Deodată auzirăm venind
din văzduh ca un bâzâit de bondar ce se tot întărea
pe măsură ce se apropia și un fel de trăsnet izbucni
deasupra noastră la mare înălțime. Alice de măsura
unei alune căzură împrăștiate în jurul nostru. Una
nimeri chiar în farfuria mea și făcu să-mi sară pe
obraz zeama de fasole, iar alta o auzii pocnindu-mă
în casca de oțel.
(Va urma)
AXIS LIBRI
Și totuși… UNIREA
S e apropie Ziua Limbii
Române și eu mă
gândesc tot la UNIRE. De ce,
Doamne?... Când spun Lim-
ba Română, spun români.
Și când spun români… ce
mai spun?... oftez… De ce,
Doamne?...
De atât amar de vreme,
basarabenii vor și ei să aibă
Năstase Marin cetăţenie română, dacă
scriitor
altceva nu se poate. Și „fraţii”
lor, românii din România, se
fac că le dau. Cu ţârâita. Îi ţin la cozi interminabile. Pe
la Iași… pe la Galaţi… pe la… Am aflat de la TVR că
statul român vine în ajutorul lor - îi invită la București
să le „rezolve” cererea. De ce nu, la Timișoara? Sau
la Arad, ori Satu-Mare? Acolo să se ducă sutele de
mii de basarabeni, să obţină „cetăţenia română”. Să
cunoască și ei Patria MUMĂ. Unii zic că ar fi mult
mai bine să „miște” statul român vreo sută-două de
funcţionari, pe la Chișinău, pe la Cahul, la Soroca și
în orice fund de Basarabie, și acolo să le dea cărţile
de identitate de… români. Nicht organization! (ar
spune neamţul de la Cotroceni, omul lucrului bine
făcut… dar nu spune).
Cică, în firea românului ar fi individualismul. Să-l
lași în apele și-n treaba lui. Când i-a strâns Burebista
la un loc, de a realizat Dacia Mare, au făcut ei ce-au
făcut și l-au lichidat. I-a mai strâns el, Decebal, dar
degeaba. S-au simţit în largul lor abia după ce i-au
părăsit romanii. Atunci au rămas în „naturelul”
lor mai bine de o mie de ani, chiar călcaţi de atâtea
hoarde străine. Ei, în obștile lor răzleţite, cu horele…
cu doinele, cu obiceiurile și tradiţiile lor, cu portul
lor, dar mai ales cu… limba lor. Dacă i-ai fi întrebat:
de când vorbiţi voi limba asta, mă? S-ar fi uitat lung
la tine și ţi-ar fi răspuns sictiriţi: de când ne-am
pomenit, băă! Pentru că toate alea, ei le-au… pomenit
din tătă-n fiu, din mamă-n fiică. Târziu, mult mai
târziu, s-au găsit niște deștepţi să le spună că limba
lor se trage din limba latină, că ei se trag din Traian
și Decebal, de parcă… (Doamne iartă-mă!) ăștia doi
ar fi trăit împreună. Mult mai târziu, s-ar fi găsit niște
savanţi (cică, români) să le spună că limba lor nu este
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
a lor, că toate cuvintele pe care le vorbesc provin de
la toate neamurile care le-au „călcat” meleagurile, sau
de la neamurile vecine, că mai au ei și niște cuvinte de
„origine necunoscută”, de care, nimeni nu știe unde
le-au auzit. Că ei, românii, nu au niciun cuvânt creat
de ei, ci toate vorbele din graiul lor le-au auzit de la
alţii.
Dar s-au găsit niște cercetători englezi care au
observat că toate simbolurile de pe vasele de la
Cucuteni se regăsesc în cusăturile de pe straiele lor
și au exclamat: domnule, românii ăștia trăiesc în
România de mai bine de opt mii de ani!! Alt învăţat
irlandez a spus că: „nu limba română se trage din
limba latină, ci invers. Numai „savanţii” români au
rămas tot la trăznăile cele vechi și ţin cu dinţii de
falsurile lor istorice.
Să revenim tot la… Unire și să mă-ntreb de ce
nu și-au dorit-o românii. Uite, d-aia! Ei și-au făcut
stătuleţe… micuţe, micucele. Târziu și le-au făcut
mai măricele, dar tot separate, deși vorbeau aceeași
limbă, deși aveau aceleași obiceiuri și același port,
adică… aceeași istorie. Ei erau moldoveni, munteni
și, când li se cășuna la domnitorii lor, se luau la harţă
și se războiau între ei. Când te uiţi în istorie și-l vezi
pe Matei Basarab cum îl snopește în bătaie pe Vasile
Lupu, te întrebi: cum răcneau oștenii lor pe câmpul
de luptă? Bineînţeles, în limba română (dă-i, mă!),
altfel nu s-ar fi „înţeles”.
Las’ că și în Sfatul Ţării, boierii divaniţi cârteau și
ţeseau intrigi împotriva domnitorului, tot în limba
română. Câte trădări nu s-au gândit și s-au șoptit în
limba română!...
Străinilor le-a convenit de minune „firea” asta a
românilor. Așa au putut să-i „calce” cu ușurinţă și
să se joace cu soarta lor, după bunul plac. Numai că
prin anii 1850, tinerilor români le-a venit ideea să se
unească. Asta nu le-a convenit puterilor europene,
chiar dacă aveau interese diferite. Dorinţa lor era
clară: ţărișoarele astea să rămână „ţărișoare” cu orice
preţ. Însă, la insistenţele acelor români luminaţi,
le-au acceptat dorinţa, cu o condiţie: ţările lor să se
unească, dar să fie conduse fiecare de un domnitor
ales de locuitorii respectivei „ţărișoare”. Știau ei ce
știau (românii ăștia se vor război permanent, chiar
uniţi, și până la urmă tot se vor separa). Nu știau,
51
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
însă, că românii, tot din firea lor, sunt și păcălici,
din neamul lui Păcală. Așa au ales domn în fiecare
„ţărișoară” pe același om. Asta a fost Unirea cea mică.
Unire cu păcăleală, dar Unire!
Unirea cea Mare nu s-a mai făcut cu păcăliciul, ci
cu multă suferinţă și sacrificii. Cu suferinţa întregului
neam românesc. Atunci a fost mila și voia lui
Dumnzeu. Când i-a auzit cântând: treceţi batalioane
române Carpaţii!, Dumnezeu a lăcrimat, șoptind
blând: în sfârșit, iată-i pe fraţi, dornici să-și aducă
fraţii acasă! I-a lăsat, totuși, să sufere, să priceapă
toţi că Ţara este Acasă, unde toţi să se adăpostească
și să trăiască împreună. Și le-a dăruit biruinţa-n
lupte, le-a întărit iubirea de frate și i-a adunat Acasă
pe toţi. Atunci ACASA lor se făcuse rotundă, cum
spusese ăla micu (trăiască România dodoloaţă!).
Doamne, și toţi vorbeau limba română, chiar și cei de
alt neam, cărora le-au spus că le respectă drepturile
și-i consideră fraţi. Atunci, în credinţa lor dreaptă în
Dumnezeu, și-au încoronat regele și regina lor cea
înţeleaptă, în Catedrala Reîntregirii Neamului… Ce
clipe de vis... de Iubire și Lumină lină, revărsate peste
Ţară!... A fost!... Pe urmă, știm ce-a mai fost… Istoria
a răstignit Basarabia, Bucovina de Nord și o parte din
Transilvania. Dar atunci, Dumnezeu ni l-a trimis pe
mareșalul Ion Antonescu. Ultimul mareșal al armatei
române, ultimul erou, ultimul mucenic al neamului,
pe care-l hulim la ordinul altora, făcându-l criminal
de război. N-a avut noroc, sărmanul!... Măcar
memoria lui să o respectăm și să nu-l mai hulim. Să-i
plângem în noi nenorocul neamului nostru și să-i
ducem flori, ca oricărui erou, la… Offf! Nici măcar
un locșor nu are, unde să-l plângem!
Nu-i nimic… măcar a rămas Ardealul la sânul
Patriei. Bieţii români din Basarabia!... Câţi au
fost surghiuniţi prin gheţurile Siberiei și stepele
Kazahstanului?... Ne tot gândim la suferinţele altora,
la holocaustul lor, dar despre suferinţele celor o sută
și optzeci de mii de ofiţeri și soldaţi, luaţi prizonieri
la 23 aug. 1944, și duși în Siberia, de suferinţele
basarabenilor deportaţi, de ce nu vorbim? Doar au
fost ai noștri.
Odată cu dispariţia celor doi monștri ai secolului
douăzeci, Pactul Molotov-Ribentrop a devenit caduc.
Ţările baltice și-au revenit la independenţa dinaintea
acestui Pact, numai românii nu și-au revenit din
buimăceală. Ca viţeii scoși din ogradă la pășune: stau
ca bezmeticii în poartă și se întreabă: de ce să părăsesc
ţarcul? Și așa s-a născut „ţărișoara” Republica
Moldova pe care toate marile puteri ale Europei o
aprobă și „respectă”, unde nu se vorbește românește,
52
AXIS LIBRI
ci… moldovenește (să te crucești, române!). O, biată
Limbă Română, plânge-ţi umilinţa la care te supun
câţiva netrebnici! Noroc că scriitorii basarabeni
și alţi români luminaţi ai Basarabiei te iubesc cu
patimă și ei, (nu românii din România), au avut
primii iniţiativa să te sărbătorească în august. E bine
că le-am urmat exemplul să-ţi aducem omagiul pe
care-l meriţi. Cu toate că…
Atâţia agramaţi te pocesc cu rumegușul lor, atâţia
snobi ţi-au agăţat la gât franţuzismele, englezismele și
atâţia „deștepţi” îţi murdăresc cristalinele înţelesuri,
otrăvindu-ţi limpezimea cu încâlcite englezisme, de
ai ajuns o biată cerșetoare romglezită, sperietoare de
grauri, că românul de rând nu te mai recunoaște și nu
te mai înţelege.
Să nu mă-nţelegi greșit, doamnă Limbă Română,
că nu sunt supărat pe fii tăi dacoromâni, care au învăţat
atâtea limbi străine. Bravo lor! Să fie bine primiţi în
ograda acelor limbi. Dar în ograda ta, să aibă bunul
simţ să vorbească pre limba ta. Însă… iartă-i, Sfântă
Doamnă a Neamului nostru, că sunt copii proști!
Ei nu-și dau seama că veșmintele nobilului tău grai
trebuie purtate în lume cu mândrie, dacă vor să fie
respectaţi și consideraţi români. Că limba română
este buletinul lor de identitate în orice colţ de planetă.
(„o, vorbiţi, scrieţi românește, pentru Dumnezeu!”,
spunea odată poetul).
Iartă-mă, Sfântă Limbă Română că, în loc să-ţi
aduc flori la sărbătoarea ta, vin cu lacrimi și cârteli.
Nu sunt un morocănos, ci sunt puţin trist, că românii
sunt așa cum sunt, că Maica noastră România nu este
așa de dodoloaţă pe cât este de frumoasă și bogată, dar
cu fii săraci, veșnic dezbinaţi și împrăștiaţi prin lume.
Fii, care, ajunși pe meleaguri străine, îţi duc dorul și
când au ocazia, te vorbesc cu drag și mândrie, că ești
atât de „dulce și frumoasă”, „ca un fagure de miere”,
cum au spus poeţii, îngerii tăi.
Bucură-te, sfânto, că românașii tăi te iubesc
și te preţuiesc mai mult, atunci când trăiesc prin
străinătăţuri și te vorbesc atât de rar! Tu ești balsamul
dorului de Ţară și lacrima sufletului nemângâiat. Tu
ești ombilicul care-i ţine legaţi de meleagurile natale.
Și când te vorbesc, sufletele lor cântă și îţi aduc
ofrande. Primește-le, Sfântă Limbă Românească, și
alină-le dorul de tine!
Și mă iartă pe mine, umil slujitor al tău care te
iubește cu patimă, că am scris ce am scris, tocmai
de sărbătoarea ta! Pentru că o iubesc și pe Maica
România, tristă că fiii ei nu sunt uniţi, că „sunt săraci,
plini de nevoi” și mulţi împrăștiaţi prin lume, parcă la
sânul ei nu și-ar găsi un trai liniștit. De ce, Doamne?
AXIS LIBRI
Ion I.C. Brătianu - personalitate istorică
cuprinsă în proiectul educațional pentru copii
Centenarul României Mari
S ecția pentru copii a
Bibliotecii Județene
„V.A. Urechia” a desfășurat
în luna februarie 2018 a
doua activitate din cadrul
proiectului educațional
„Centenarul României
Mari - viziune, cunoaștere
și promovare a istoriei de
acum 100 de ani”. Prezenți la
activitate au fost elevii noștri
Gabriela Dică de la Liceul Tehnologic „Paul
profesor, Liceul Tehnologic
Berești-Galați Bujor” din Berești. Biblioteca
ne-a onorat cu invitația de
a fi parteneri în acest proiect, iar noi am răspuns cu
promptitudine ca de fiecare dată, alături de celelalte
unități de învățământ: Școala Gimnazială Sfânta
„Cuvioasa Parascheva” Smârdan, Școala Gimnazială
nr. 1 Tulucești, Școala Gimnazială „Lascăr Catargiu”
Schela și Biblioteca Orășenească „Grigore Hagiu” din
Tg. Bujor, din județul Galați, iar din Municipiul Galați
participă: Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, Liceul
Teoretic „Dunărea”, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”,
Școala Gimnazială „Sf. Împărați”,
Școala Gimnazială „Mihail Sado-
veanu”, Școala Gimnazială „Iulia
Hașdeu”, Școala Gimnazială „Dan
Barbilian”, Școala Gimnazială
Nr. 5, Școala Gimnazială Nr. 16,
Școala Gimnazială Nr. 28, Școala
Gimnazială Nr. 25 din Galați.
Personalitățile istorice propuse
în cadrul proiectului pentru a fi prezentate sunt: Iuliu
Maniu, Pantelimon Halippa, I.C. Brătianu, Ferdinand
I și Regina Maria, Al. Averescu, Vasile Goldiș, Ep.
Iuliu Hossu, Al. Vaida Voievod, Tache Ionescu,
Gh. Duca, Nicolae Filipescu, Ecaterina Teodoroiu,
Eremia Grigorescu, Ep. Melchisedec Ștefănescu,
Iancu Flondor, Moise Pacu și Octavian Goga.
Elevii Liceului Tehnologic „Paul Bujor” din
localitatea Berești, coordonați de prof. Constantin
Carmen și Băican Ana-Maria, au avut de prezentat
una dintre personalitățile istorice marcante care a
contribuit la procesul Unirii, din anul 1918 – Ion
I.C. Brătianu.
An XI, nr. 39, iunie 2018
RO IA E TE AR
Elevii noștri inimoși, ambițioși și bine pregătiți,
au prezentat postere cu informații despre
personalitatea lui Ion I.C. Brătianu. Ora de istorie
desfășurată în cadrul Bibliotecii Județene „V.A.
Urechia” Galați a fost recepționată cu interes de
publicul prezent, respectiv elevii clasei a IV-a ai
Școlii Gimnaziale nr. 16, coordonați de director
prof. Mogoș Mariana și prof. înv. primar Drăguț
Viorica. Vârsta fragedă a copiilor spectatori nu
i-a împiedicat să asculte, interesați de activitatea
politică a lui Ion I.C. Brătianu care a început din
anul 1907 până în anul 1927 și s-a suprapus cu
cea a Răscoalei țărănești din 1907, cu a Primului
Război Mondial 1914-1918, a Unirii 1918. Ion I.C.
Brătianu a îndeplinit mai multe funcții politice:
președinte PNL 1909-1927, ministru de interne,
ministru de externe, al apărării și deputat, a
condus delegația romană la Conferința de Pace de
la Paris. A deținut 5 mandate de prim-ministru
(1909-1927), iar în timpul guvernelor conduse
de el au fost adoptate mai multe legi, astfel: la 29
dec. 1918 a votat legea de recunoaștere a unirii
Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și a părților
cu Regatul României, au fost
adoptate o serie de legi care în
perioada ce a urmat au unificat
în toate domeniile teritoriul,
pentru a asigura o bună
dezvoltare a țării în noile granițe.
Reforma agrară (1920-1921),
Legea electorală (1926) care
prevedea votul universal, egal,
direct, obligatoriu pentru populația majoră, dar
nu puteau vota femeile, militarii și magistrații,
Legea organizării administrative (1925), Legea
învățământului (1924, 1928), în 1923 a fost
adoptată o nouă Constituție.
La încheierea proiectului, în luna decembrie
2018, elevii participanți vor pregăti o prezentare
power-point cu personalitatea istorică înscrisă în
proiect.
Felicit elevii liceului nostru pentru participarea
lor în acest valoros demers și le doresc succes în
activitatea lor!
53
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(

Profesor Mioara Enache,

inspector școlar general al Inspectoratului
Școlar al Județului Galați
- Interviu -

„A învăța să citești este ca și cum ai aprinde un foc”

Victor Hugo

GhN: Doamna națională sau, mai bine zis, identitatea economiei

inspector școlar general,
cu aproape 20 de ani în
urmă, un reputat profesor
și scriitor gălățean făcea
o apreciere nu prea
măgulitoare cu privire
la reforma din educație.
Spunea așa: „Ceasul
reformei în educație
Ghiţă Nazare funcționează aiurea”. Cum
profesor, publicist „funcționează” astăzi,
după două decenii?
M.E.: Într-o epocă în care totul evoluează
treptat și neîntrerupt, cu pași rapizi și cu schimbări
permanente, educația este obiectivul esențial
în politicile educaționale autentice. În școala
modernă contemporană au loc transformări, atât
în legătură cu structura și conţinutul procesului
instructiv-educativ, cât și în legătură cu tehnologia
acestuia. Legătura școlii cu știinţa, cu tehnica
și creaţia literar-artistică, în genere cu viaţa,
nu mai constituie în cele mai multe cazuri un
deziderat, ci un fapt real. Procesul de diferenţiere
a învăţământului se desfășoară atât în direcţia
adâncirii în domeniile cunoașterii știinţifice, cât
și în direcţia satisfacerii în cât mai mare măsură
a intereselor, aptitudinilor și particularităţilor
psiho-individuale ale elevilor.
În realitate, sistemul de învățământ este
un producător de identități. Prin educație
se dezvoltă identitatea națională, iar prin
calificarea profesională se dezvoltă economia
naționale. Deci, rolul profesorului și al unității
de învățământ în societate este acțiunea prin
care se formează personalitatea copilului–
elevului. Profesorul este principalul element
ce contribuie la formarea capitalului uman,
resursă prioritară în dezvoltarea unei societăți.
Formarea personalității prin educație și instruire,
cu identitatea corespunzătoare, este acțiunea
esențială a unei societăți bazate pe echitate,
respect și transparență. Iar acțiunea prioritară a
unui sistem de învățământ, parte componentă a
societății, este de a forma omul în limita valorilor
axate pe intelect, personalitate, identitate.
Existența evolutivă ale acestora poate fi viabilă
și durabilă doar într-un mediu social sănătos,
plasat în parametrii corespunzători de dezvoltare
a intelectului uman cu necesitățile reale ale vieții.
Valoarea, expresie și imagine a unei societăți, este
realitatea unei țări prin care se dezvoltă omul cu
propria personalitate și identitate.
Așadar, educația evoluează ca și societatea,
este o relație dialectică între societate și educație.
GhN: Știm foarte bine că Școala și Cartea sunt
două instituții fără de care Educația nu poate fi
concepută. Fiecare unitate de învățământ dispune
de o bibliotecă școlară, drept un instrument auxiliar
pentru formarea copiilor și a tinerilor. În context, vă
rog să faceți o evaluare a acestor instituții (număr
de volume, fonduri alocate pentru dotare, personal
de deservire, oportunitatea dotării cu noutățile din
domeniu, activități culturale și de educație etc.).

54
AXIS LIBRI
M.E.: Bibliotecile școlare gălățene sunt surse
de informare permanentă și la zi, prezenţe active
în viaţa și lumea elevilor, iar cei care răspund de
activitatea lor, respectiv bibliotecarii școlari și
cadrele didactice, au în vedere găsirea unor noi
forme și metode de muncă cu ajutorul cărţii,
care să corespundă cât mai bine procesului de
modernizare a învăţământului. Avem în județul
nostru biblioteci dotate cu un număr impresionant
de volume, cu cărți vechi sau noi, personalul
fiind, în majoritatea cazurilor, specializat în
biblioteconomie. Avem 144 de biblioteci școlare,
dotate cu aproximativ trei milioane de volume
(carte școlară, carte beletristică, științifică,
pedagogică, metodică etc.), la care au apelat peste
30.000 de utilizatori. De asemenea, în aceste
lăcașuri de cultură se organizează manifestări
cultural-artistice, de creație (lansări de carte,
întâlniri cu scriitori, evocări ale unor personalități
și evenimente istorice, literare, artistice, cenacluri
de creație, concursuri, conferințe etc.). Tocmai
de aceea Biblioteca reprezintă unul dintre spaţiile
cele mai importante dintr-o instituţie școlară,
întrucât contribuie la apropierea tinerilor de
lectură și sprijină corpul profesoral în reușita
actului educaţional. Cititul este o artă. Cine ajunge
să o practice se vindecă de singurătate. Sem-
nificative sunt în acest
sens și următoarele
îndemnuri: Citește!
Citind mereu, creierul
tău va deveni un
laborator de idei și
imagini, din care vei
întocmi înțelesul și
filozofia vieții. (Mihai
Eminescu); A învăța să
citești este ca și cum ai
aprinde un foc. Fiecare
silabă e o scânteie.
(Victor Hugo).
An XI, nr. 39, iunie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
îndemână, internetul, mijloacele on-line etc. Cum
comentați?
M.E.: Biblioteca școlară este sursa de informare
permanentă, la zi, în viaţa și lumea elevilor, iar
cei care răspund de activităţile lor, respectiv
bibliotecarul și cadrele didactice, trebuie să aibă
în vedere găsirea unor forme și metode de folosire
eficientă a cărţii, care să corespundă cât mai bine
procesului de modernizare a învăţământului.
Deși internetul reprezintă o provocare a lumii
moderne, biblioteca rămâne o constantă
culturală, un simbol al profunzimii spirituale.
Să ne aducem aminte că radioul și televiziunea
nu au distrus gazetăria, doar au obligat-o să se 
reorganizeze. Această bibliotecă „hibridă” trebuie
tratată și considerată nu ca pe un serviciu ajutător,
ci ca pe o componentă fundamentală a fiecărei
instituţii școlare. Datele furnizate în răspunsul la
întrebarea anterioară sunt o confirmare.
GhN: Există suficientă carte care să vină în
întâmpinarea programei școlare, a elevilor? Cum
pot afla cei interesați de ea?
M.E.: Biblioteca este un centru formativ
în care elevii capătă diferite deprinderi
constructive: lucrul cu cărţile, utilizarea eficientă
a informaţiilor, selecţia materialelor și, nu în

GhN: Tot mai

multe voci pun sub
semnul întrebării rolul
bibliotecii, în general,
deci și al bibliotecii
școlare, optând pentru
alte surse de informare,
moderne, mai la Profesor Mioara Enache

55
An XI, nr. 39, iunie 2018
5()/(&ʗ,,',$/2*,&(
ultimul rând, capacitatea de a coopera și de a se
comporta civilizat în sala de lectură. În acest sens,
Mircea Eliade spunea: cetim ca să trecem examene
(deci lectura de studiu), ca să omorâm timpul (deci
lectura de loisir) sau cetim din profesiune (deci
lectura nonformativă), bibliotecarul și cadrele
didactice își vor uni forţele spre a oferi cititorilor
informaţia în concordanţă cu solicitările
programului educativ.
De asemenea, dialogul cu cititorii este o
necesitate a demersului întreprins de către
bibliotecarul școlar. Primul contact cu cititorul
are o importanţă deosebită, acesta contribuind la
imaginea afectivă a cărţii. Pentru o bună primire
a cititorilor nu există reguli, ci exigenţe umane.
Suntem cei care trebuie să dăm dovadă de tact,
discreţie, să avem disponibilitatea și calmul de a-i
asculta și de a-i primi chiar cu un zâmbet de bun
venit, după cum spune și un proverb chinezesc:
Cine nu știe să zâmbească, să nu-și deschidă
prăvălia.
Dezbaterile pe marginea lecturilor, studiul
de caz, procesele literare plac elevilor și îi ţin
aproape de flacăra cititului. Sunt și elevi care
citesc, învaţă, lucrează pentru atingerea unor
performanţe unice, de excepţie. Îi recunoaștem și
îi ajutăm cum putem noi mai bine, mai temeinic.
Astfel, devenim părtași, într-o lume a cunoașterii,
într-o lume a descoperirilor.
GhN: Zilele trecute, într-o discuție amicală cu
directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, prof. dr. Zanfir
Ilie, constatam satisfacția acestuia cu privire la
frecventarea unui număr din ce în ce mai mare
de elevi a instituției respective, sediul central și
filialele. Dumneavoastră ce informații aveți? Care
este „politica” Inspectoratului Școlar, a școlilor
municipiului referitoare la relația cu Biblioteca
noastră județeană?
M.E.: Inspectoratul Școlar Județean are o
colaborare constantă și fructuoasă cu toate
instituțiile de cultură din județ, iar cu Biblioteca
„V.A. Urechia” desfășurăm numeroase proiecte
și parteneriate, atât instituția noastră, cât și
unitățile școlare din subordine. Toți profesorii
sunt preocupaţi de găsirea unor metode și
procedee de atragere, de trezire a interesului
elevilor pentru citit. Școala și Biblioteca au o mare
responsabilitate în promovarea unei mentalităţi a
dialogului, la diferite niveluri, astfel încât educaţi
56
AXIS LIBRI
și educatori să ajungem ca, pe tot parcursul vieţii,
să ne perfecţionăm arta de „a învăţa să trăim
împreună”, de „a învăţa să trăim cu ceilalţi”, de a
învăţa să devenim mai creativi, mai buni.
GhN: La multe dintre evenimentele culturale
iniţiate și organizate de Biblioteca „V.A. Urechia”
găsim drept partener și Inspectoratul Școlar, școli
din Municipiul Galați și chiar din județ. Amintesc
aici doar câteva exemple: Festivalul Internațional
de Carte „Axis Libri”, Biblioteca estivală, realizată
anual în vacanțele școlare în Parcul Eminescu
din centrul orașului, sărbătorirea Zilei Culturii
Naționale și a lui Mihai Eminescu, la 15 ianuarie
etc. Cum apreciați acest parteneriat? Vă rog să ne
oferiți mai multe detalii.
M.E.: În fiecare an, suntem prezenți la toate
evenimentele culturale inițiate și organizate de
Biblioteca „V.A. Urechia”, apreciind interesul
elevilor noștri pentru lectură, bucuria întâlnirii
cu cei mai cunoscuţi scriitori prin organizarea
unor dezbateri deschise, pe teme de interes
cultural, care să aducă în atenţie cele mai recente
apariţii editoriale. Toate evenimentele de acest
gen își au ecou în sufletul copiilor noștri, iar Ziua
Culturii Naționale reprezintă o zi de reflecție
asupra culturii române.
GhN: Dialogul nostru va fi publicat în revista
„Axis Libri” a Bibliotecii „V.A. Urechia”, revistă
care apare trimestrial, în 100 de pagini color,
ajunsă la numărul 39. Vă rog să exprimați câteva
opinii privitoare la rolul educativ și cultural al
acesteia!
M.E.: Consider că importanţa revistei „Axis
Libri” a Bibliotecii „V.A. Urechia” este majoră,
deoarece o revistă culturală are rolul de a păstra,
pentru vremuri presupuse mai bune, patrimoniul
scris al poporului român, are rolul de a transmite
generaţiilor viitoare avertismente privind greșeli
ale trecutului, de a stoca concepţiile despre lume
și viaţă ale unei generaţii de scriitori, oameni de
cultură care au contribuit într-o mai mare sau mai
mică măsură la dezvoltarea literaturii române.
GhN: Vă mulțumesc!
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
„Aici se cuvenea să fie (de fapt ele m-au lăsat să cred
gard” că au fost strânse de mine
când au simțit că privite pot lovi)
Ocazionată de acest război și lipit de cușcă
de această frică suflu în palme și în vânt
de faptul că nu aveam o grămadă de păsări de noapte
pătură
și cer liber care își alungă ghearele
îți garantez stabilitate și în nisipul fierbinte și în penele de zi
seninătate
Leonard Matei îți spun că te iubesc am o floare
poet și încă de la început am
intuit în geam am o floare
că ți-a fost furată perna electrică și vecinii uită să ajungă acasă
chiar participarea la o nouă conflagrație o floare o floare care crește
mondială și care nu poate fi ocolită
de altfel era ușor de observat
după felul în care priveai este așezată în poziția aceea
de după gât din care nu se mai vede nimic
că piperul roșu măcinat nu-ți face bine pe undeva lumânările decorative suferă
supraîncălzind sistemul imunitar cărțile și vișinata se simt date la o parte
și alterând împrejurimile
pe scurt mă declar solidar o floare în geam am o floare
cu participarea la acest vis cu frunze lucioase neobișnuite
care nu a început de azi și din ea se respiră până la sufocare
dar care de azi prinde contur o floare. o floare.
etcetera
Termene expirate la smirnă
etică dermatograf și lapte

rădăcinile suspendate și frunzele coapte avem o singură amintire vizibilă

să le culegi când nu te ating
în pragul zilei
apa proaspătă și luna au atâtea să ne spună
să le și fierbi când nu te ating
ceaiul pe care îl sorbim îmbujoraţi
este și el vrednic de iubire.
preludiu la o maree din sezonul rece
am eliberat bufnița de semnele nopții
ea unde să se mai ascundă?
am strâns pietrele șuierătoare
dar și patul poate fi strâns
în așa chip de nerecunoaștere
cum poți da grăunțe la melci
cum poți să legi irișii și potecile
pe dedesubtul orelor
ticăie prezența
radioul care aude și tace
creionul dermatograf se dizolvă în cana cu lapte
smirna albă se înconvoaie nălucă în locul țigărilor
aparatul de poze nu poate să vadă singur
sprijinit între sunetele acelea care fermentează

57
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme
E semn de primăvară…
O rază blondă în răsărit apare,
Pe cerul azuriu se-nalță zmei,
Pe-obrazu-mi palid un
trandafir răsare,
Iar în grădini frumoșii
ghiocei.
Și-și cântă, „margareta timpului urât”,
Cântul vrăjit, din sufletu-i rupt:
Inima mea e răpită de năstrușnicul Cupidon,
Nu-i nimeni în jurul meu să mă consoleze. Ghinion!
Luminiţa din viaţa mea întunecată
Îmi arată drumul, calea... neumblată...

E semn că primăvara Până când noaptea neagră va tăcea,

Urfet Șachir se-așterne pe alei Până când ochii-n ei vor lăcrima
poetă Muguri verzi țâșnesc veseli
și obraznici Pe ţărmul cel înalt, unde se înalţă velele,
Și păsări zglobii, pe-o ramură de tei, Care vor conduce-n depărtări navele.
În vântul ce adie, se leagănă zburdalnici.
Tu, om de pe alt tărâm, mi-am luat rămas bun de
Această rază blondă și albii ghiocei la tine,
Vă vor aduce iarăși vigoare în temei Nu știu de este zi, ori noaptea în grabă vine.
Veți alerga atunci, ca zborul cel de zmei
Să se înalțe-n ceruri la îngeri și la zei. Chipul tău, de înger blond și ochi albaștri ca marea,
E ca un vis îndepărtat, nesperat, în viaţa mea...
Flacăra inimii
Marea mă cheamă în hohot, eu cânt și inima-mi
Dacă, acolo, unde soarele a cuprins gheaţa, dansează.
vezi o flacără, Îmi spune că ţi-am furat visul, dar știu că
să știi că este doar inima mea fabulează.
ce arde pentru tine. Tu te îndepărtezi spre neștiut cu nava ta,
Tu, iubitul meu, cu inima neînfricată! Eu îmi urmez, tristă, drumul, calea...
Nu știi că sunt victima ochilor tăi
mai albaștri ca marea? Cerul plânge
Săgeţile privirilor tale mi-au rănit inima;
au făcut-o să sângereze. Cerul plânge și mă strânge
Să te iubesc pe tine, e de parcă de grumaz,
aș atinge soarele! Iar o lacrimă îmi curge
Când te privesc, toate blocurile de gheaţă din mine pe obraz.
se topesc.
Curge sângele-mi ca vinul
Cântecul sirenei de teraz,

Zeiţă a mării, aievea ori mit, cu inima rănită, suferi Caftanul mi-e ca rubinul,
și plângi cu ceapraz.
După regele tău sedus și, a neputinţă, tu, mâinile,
îţi frângi. Bate ploaia, spală geamul
Cântă, femeie a mării, legendă a timpului tău, cântă în amiaz’,
din abisuri de ocean, Sub șopron îmi legai calul
Vânturile alizee vor purta suveranu-ţi ecou pe ăl mai breaz.
tărâmul mediteranean.

58
AXIS LIBRI
Nicio pasăre nu cântă
pe pârleaz,
Nici Joiana nu se-ncântă
de izlaz.
M-am întins sub baldachinul
cu topaz,
Să-mi revizuiesc destinul
sub atlaz.
Zidul dragostei
Ţi-aș cânta un cântec seara,
Dor șoptindu-ţi la ureche,
Când luna sărută marea,
Noi cu ea să fim pereche.
Precum susurul unui râu,
Ce își caută vărsarea,
Se scurge ziua fără frâu,
Ca să-și afle noaptea zarea.
Eu ţi-aș murmura din ape,
Când trupul roua-și prelinge,
Ca să-mi fii mereu aproape,
Să-ţi pot sufletul atinge.
Să mergem pe-aceeași cale,
Timpul nostru în loc să stea,
De i-am da și cinci parale
Fie veșnică dragostea.
Dar o lume ne desparte,
Tu, în a ta, eu, în a mea,
Dorul e tot mai departe,
Îţi simt în ochi lacrimi de nea.
Muză îmi ești și dulce stea,
O, iubire-nchipuită!
Drag stăpân pe inima-mi grea,
De dorul tău chinuită.
Domn al meu, ochi de chiparos,
Domn al viselor din noapte!
Între noi e un zid prea gros,
Plânse-s ale noastre șoapte.
Că nici al apelor șuvoi,
Nicio lacrimă de sânge,
Chiar de-am trăi în vremuri noi,
An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Nimic nu îl va înfrânge.
Lipsa ta, sufletu-mi frânge.
Marea este dorul meu
Marea este dorul meu,
Marea e iubirea mea.
Ea-mi e confident și zeu,
Eu îi sunt o peruzea.
Nisipul, briza și-o stea
Mă alintă cu candoare,
Eu-mi deschid aripa grea
Și sărut un val de mare.
Ah, ce fierbinţeală! Zee,
Vin’ și stinge-mi focul greu!
Vânturile Alizée
Le-am tot invocat mereu.
Soarele-i torid și, iată,
Îmi zâmbește de pe boltă.
Peste faţa-mbujorată
Părul brun mi se învoltă.
O, aștept să vină seara
Și un răsărit de lună!
Să-mi trimită steaua scara,
Să urc, să îi pun cunună.
Gânduri în eter
Pasăre înmiresmată de-a verii splendoare!
Aripile-ţi deschise în zbor,
Bătaia lor, în șoapte de dor,
Se stinge și visele-adorm în înserare.
O, ce gânduri se unduie-n eter,
Mirifică îmbrăţișare de viori!
Ah, ce singuratică, printre stele ce pier,
Cereasca mea scânteiere, te simt! Ce fiori!
În ale cui braţe vânjoase și fierbinţi
Își vor afla, jinduind, consolarea
Rănile ce-nvăluresc ale tale minţi
Și-ţi străpung, fără milă, candoarea?
Cine, cu iubire, va spăla întunericul
Ce-ţi umbrește, de-un secol, sufletul?
Când norii se vor risipi și iar va zburda,
În a cui îmbrăţișare el va zbura?
59
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

Poeme

Orgolioasa infantă nu-i decât o consolare

a oamenilor mici
Cu vântul a plecat cuvântul visarea fiind o parte esenţială
iubire a existenţei și a împlinirilor sale
de pe buzele inimii mele care au născut sinestezii.
pe harta cerului tău
exprimând o fericire perfectă
cu o caligrafie elegantă În intimitatea poeziei
eu sunt bărbatul de care o să
te îndrăgostești în intimitatea poeziei
orgolioasă infantă cu zâm- strălucește sensibilitatea metafizică
Sebastian Golomoz
poet betul a unui visător activ
o eoliană pentru fericirea mea credincios icoanei feminităţii
excavând adâncimile propriei sensibilități
pentru o dragoste de o tandrețe fără egal cu o privire boemă
oferită de un suflet combativ îndrăgostirea naște
refuzul nu e decât emoţii spontane
un anodin inamic imaginar pe aripi de fluturi
focul pe care tu ai știut să-l aprinzi
veghează priviri și sentimente împărtășite iubirea, de femeie a fost născută
în care chiar și orbii și tot de ea
ar putea citi că de-atâtea ori
noi suntem inseparabili ucisă.
la fel ca poezia și muzica.

Acasa inimii
Visătoarea infantă
O ploaie prietenoasă
azi plouă pe interior Cu melancolia.
plouă cu așteptări Toate străzile duc acasă.
plouă cu neîmpliniri Mă așez pe o bancă.
cu o ceașcă de cafea într-o mână și Acasă nu mă așteaptă nimeni.
cu o carte în cealaltă Pe o scoarţă de copac
visătoarea infantă își pregătește visul E scrijelită o inimă.
proaspăt scos din laboratorul inimii I-aș putea adăuga numele noastre
îl îmbracă în virtutea răbdării Iar turiștii întâmplători ar spune:
pentru o altfel de iubire „Sebastian o iubește pe...”
toamna cu ochi căprui Pst, acasa inimii
o scapă ca de fiecare dată M-ajunge din urmă.
de blestemul îndoielii Singur, în camera goală,
cu tâmpla sprijinită de amintiri Un poem își așteaptă
pentru ea imposibilul Poetul.

60
AXIS LIBRI
Noxe și psihoze
CAPITOLUL I
[...] Lumea se reduse până la
gradul de periodicitate mecanică.
Rece și pasivă ca o acţiune
chirurgicală sau... ca un ticăit de
ceas.
Tic. Tac. / Tic. Tac. / Tic...Tac...
Asta până când și el va înţepeni
în bucla unui infinit și, odată cu
acesta, ultimul făraș de rumeguș
va fi spulberat de flăcările din soba
apocaliptică.
Mihaela-Crina „Cu ce scop?”/„Pentru domnia
lor.”/„Dar totul va fi cenușă. Până și
Avram ei...”/„Cenușa va domina cenușă, iar
elevă, Colegiul Național cenușa va fi dominată de cenușă.”/
„Costache Negri” „Dar ce rost va mai avea? Nu
înţeleg!”/„Ești încă naiv.”
Maturul râse spart, apoi tăcu. Cel dintâi îl privi încurcat,
însă ca orice vlăstar își pierdu interesul când pe marginea
drumului, după mult timp de peisaj monocromatic, zărise o
pată de culoare. Era un fluture din specia Aglais Urticae. Deși
prin ochii copilului era mai mult. El avea darul să vadă esenţa și
nu numai conturul în interiorul căruia se îngrămădea materia.
Era lumină, anume cea de început... adică, iubire... [ ... ]
CAPITOLUL II
[...] Începutul ai fost tu, iar continuarea...?!, celei din pricina
căreia îmi scriu testamentul atât de timpuriu.
Tot în acea buclă existențială, stelele au început să adoarmă
în braţele unei letargii supreme. Sau poate mereu a fost astfel
orânduit, însă, pentru prima dată, bolta mea se crăpase
iremediabil. O nouă ancoră a sănătății mele psihice se rupsese
odată cu ea, o stea din cele mai strălucitoare, imediat după
spulberarea lui Orion. Apoi, ușor, flăcările argintii au pălit
consecutiv precum niște... lumânări?!
„Și, în cele din urmă, ce sunt oamenii?”/„Lumânări.”/„Și
de ce se sting?”/„Pentru că cineva suflă peste ele atât de multă
esență încât se îneacă în acea vitalitate fluidă.”/ „Și cine le insuflă
esența?”/„Lumânărarul.”/„Și de ce le stinge în diformitate?”/
„Pentru că îngerii și muribunzii au întâietate.”
Aceasta a fost singura explicație pe care maturul EU s-a
ostenit să mi-o ofere. Era mult prea sleit de puteri ca să-și piardă
timpul cu un copil naiv ca mine și totuși conștientiza drumul pe
care pășeam amândoi.
Poate pentru că era în față?
Poate pentru că era mai înalt?
Poate pentru că putea răzbate până la Colosul din Rodos,
în timp ce eu vedeam doar o pânză impozantă și protectoare,
țesută din firul negru al Ariadnei, ce presăra în urmă firmituri
de pași pe care trebuia să calc la rândul meu.
Știa.
Din când în când se mai oprea, își trecea podul palmei peste
fruntea ce se rida cu fiecare fir de nisip - ca malul răpus treptat
de înșelătoarea Dunăre - și răsufla sfârșit ca de boală. Era o
boală ce e drept. Una malignă, o miasmă de cianură vie, care îl
cotropea celulă cu celulă și respirație cu respirație. Era povara
cunoașterii.
Știa.
Prevedea că, în cele din urmă, vâltoarea pe care o tot evitam,
urmând cele mai tăinuite poteci, de însuși Gargantua, se va
posta în fața noastră și nu va mai fi chip să ne jucăm renghiul în
faţa destinului. Atunci, fâșiile învolburate de smoala psihozei ne
vor înghiți pe amândoi. El, maturul, va trebui să aleagă pe cel ce
va fi sacrificat primul, în schimbul a câtorva scoici sfărmate în
clepsidra evului uman. O încercare patetică de a păcăli raţiunea
printr-o expansiune cârpită a timpului.
An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Finalul apocaliptic va veni cu siguranță și pentru cel rămas
ultim. Iar el va trebui să plătească îndrăzneala de a fi judecător.
Deși a trăit mai mult, va avea o moarte lentă și dureroasă,
condamnat să resimtă tot, de la dezamăgiri, la regret, până ce
Cerberului i se va face milă și îl va adormi, umăr la umăr, cu
întâiul decedat, singurul său frate astral și tovarăș de arme.
Abia atunci va fi întuneric deplin. Vor uita că au existat ca
două jumătăţi, apoi că există și că vor mai exista.
„Cum poți uita că exiști?”, întrebă copilul o ultima dată
maturul, privind îngrozit la adâncimea demonului primordial
ce se întindea la picioarele lor - pomul oprit și, concomitent,
pântecul totului. Cel din urmă inspiră ultimul fum al
canceroasei pe care o azvârli, mai apoi, înaintea sa, urmărindu-și
destinul totodată. Zâmbi și lăsă o mână părtinitoare pe creștetul
copilului. Nu știa, dar trebuia să răspundă. Măcar pentru anii
în care nu a realizat cât de important era, ci îl răsplătise cu tot
felul de răutăți, bunăoară renegări ale existenţei celui din urmă.
Măcar în ultima clipă...
„Să te dezbraci în nuditatea osoasă a spectrului și să devii una
cu cravașa nupțială a mirajului, așa-zis normal, blasfemându-ți,
odată cu biografia, floarea de lotus sângerândă.”
Fu recunoscător.
Sufletele licantropice nu l-au părăsit nici acum.
Reușise să exemplifice anabolic și precis ceea ce credea, deși
nu avea nici un fundament palpabil pentru acea ipoteză, decât
pe el. De asemenea, știa că puiul de om îl cerceta cu ochii mari și
umezi... erau momentele când nu înțelegea sau când sentimentul
de teamă îl încătușa. A văzut-o mereu... adică acea privire...! De
când stelele au început să se stingă, devenise o constantă a fiinţei.
Se temea de întuneric. Se temea de singurătate. Era copil. Și
tocmai pentru acestea, el trebuia să fie primul. Deși nu a îndrăznit
să ceară acest lucru era singura sa dorinţă. O moarte ușoară îi
putea oferi drept ofrandă. Mai ales că micuţul s-a osândit singur
la un trai pe cărarea înroșită a singuraticilor, doar pentru el,
maturul. Trebuia să se întoarcă în pântecul matern.
Dar acum, ochiul îi zăcea nepunticios asupra neofismului
ce se dezvăluia în rama ferestrelor nevinovate... și nu mai avea
inimă să înfăptuiască acea crimă mântuitoare.
Înghiți în sec.
Privi spre sfârșit și își zise:
„Năzuința unui viitor asiduu, încropit doar din fire
translucide de apă uscată, oricât de dureros, va atârna deasupra
mormântului, încă gol, pentru a valsa, cu o grație morbidă, la
căpătâi, atunci când teluricul se va limpezi în focul eterului.
Oricât de amnezic ar părea mirajul epavei, incontestabil existentă,
pe atât, un anume Icar a devenit însăși ceara propriei năzuințe de
a-i fi sfidat pe zei.”
Gândul i-a devenit stropul binefăcător din apa vieţii,
tăgăduind că sufletul deja îi pășea pe drumul de cărbuni încinși.
Nu-l putea lăsa pe el, pe copil, să plătescă obolul final morii ce
macină destine. Nu-l putea lăsa să fie victima celui mai crud
călău, izvorât din sânul șarpelui, țărușul de argint înveninat de
rugina vieții.
Își ridică ochii decolorați acolo unde ar fi trebuit să se afle
cerul și stelele. Nu mai erau. Se stinseseră toate, cu excepția
a două. Zâmbi într-un colț al gurii uscate și, fără tragere de
inimă, îl împinse pe copil în vâltoare. El nu a zis nimic, decât un
„Mulțumesc!” abia șoptit, urmat apoi de hăul sfârșitului.
„...îngerii și muribunzii au întâietate.”
Maturul și-a aprins o altă țigară.
Se așeză pe marginea râpei, așteptând.
„Oricum valurile nu au mai adus multe scoici anul acesta la mal.”
Ultima stea începuse să tremure în talazul fantomatic al
cusăturilor subțiri ce o prindeau de cupola existențială a unui
univers concentrat într-o singură formă organică, abstractizată.
N.R.: Premiu pentru originalitate la
Concursul „Scriitori de ieri, de azi și de mâine”, ed. a IX-a, 2017
61
An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Ninge în aprilie
A zi aș fi vrut să-mi
fii alături. Măcar în
spatele ferestrelor, dacă nu și
în mijlocul naturii. Și știi de
ce? Fiindcă ninge în aprilie!
N-am apucat niciodată să
strângem între palmele
noastre fulgii lui aprilie. Nu
seamănă nici pe departe cu
cei de la Crăciun. Sunt mari
Angela Burtea și apoși, rari și neuniformi,
scriitoare dar sunt mulți, mulți de tot.
Nu, tu n-ai cum să-i vezi
sau poate chiar stai la adăpostul lor. Cine știe? Nu
mi-ai vorbit niciodată despre fulgii lui aprilie. Să nu
fi știut că există? Tu le știai pe toate!
Îmi arătai doar bogăția florilor din toate livezile
pământului. Mă duceai de fiecare dată acolo unde
era floarea mai deasă și mai înmiresmată și mă
lăsai să amețesc sub farmecul lor. Te îndepărtai,
pretextând că nu știu ce ai uitat în mașină și mă
priveai pe furiș să vezi cât sunt de copil în fața atâtor
frumuseți, știute până atunci numai de tine.
Alergam de fiecare dată și atingeam în goana
mea crengile pomilor, iar floarea albă sau roz plutea
deasupra capului meu. Albită de floare, îmi plăcea
mângâierea lor, iar mirosul inconfundabil, mirosul
acela de crud și de curat mă amețea. Mă lăsam
ușor îmbătată, la poalele pomilor. Visam, zburam,
iubeam!
Te bucurai, fiindcă era preludiul oferit de
natură, iar eu îi cădeam pradă. Ușoară pradă! Tu
doar priveai! Zâmbeai și te încărcai de plăcerea
plăcerii, privindu-mă. Nu cereai nimic în schimb.
Era suficient. Și nu era bucurie mai mare ca aceea:
să oferi omului iubit ceva din ceea ce n-a gustat
niciodată până atunci, iar tu să nu ceri nimic în
schimb.
— Doruleț, întoarce-te, vino, unde pleci, nu te
îndepărta! Pomii au înflorit și pentru tine!
Îți mai aduci aminte, nu? Îți întorceai privirea,
apoi, după alți câțiva pași, te întorceai. Părea că
mergi greu, că pașii nu te mai ajută, dar tu, de fapt,
voiai să mărești suspansul.
62
AXIS LIBRI
— Ai crezut că te părăsesc? mă întrebai într-o
liniște amenințătoare, clipind rar din ochii
încețoșați. N-a venit vremea! Azi am venit special,
doar pentru a nu fi singură prin ploaia de petale
albe și roz. Livada asta îmi aparține, acum e și a ta.
— Și mâine? Mâine a cui va fi?
— A mea și-a ta, a noastră! A acestor clipe, albe
și roz, pline de dor și de parfum numit „April”.
Știi, din livada aceea mi-ai adus primele cireșe,
erau cireșe de mai. Mâncam lacom, cu sau fără
sâmburi, iar tu priveai și râdeai. Cu gura până la
urechi râdeai! Întotdeauna am iubit cireșele, dar
nimeni n-a știut povestea lor, doar tu și eu.
Oare cum n-am știut atunci de ce ochii tăi erau
plini de lacrimi? Stăteai culcat, cu capul în poala
mea, iar lacrimile izvorau din ochii tăi așa cum
ninge în aprilie. Ți le ștergeam ușor cu buzele
fierbinți și înfometate de tine. Iar tu... Tu îmi luai
mâinile una câte una și mi le sărutai, de parcă ar fi
fost ultimul sărut de pe lume. Așezai obrazul pe ele
și iar le sărutai.
— Mi-s dragi mâinile tale! așa mi-ai spus atunci.
Știi, mâinile oamenilor nu seamănă între ele, iar
ale tale sunt calde, blânde, tămăduitoare. Și cât le
iubesc!
Nu luam în seamă cuvintele tale, mi se păreau
normale, firești, fiindcă eu eram îndrăgostită de
mâinile tale. Le-am iubit din prima clipă, fiindcă
sub vraja lor intram în mirajul iubirii. Erau
frumoase, cu degete de pianist, cu unghii tăiate
rotund și-ntotdeauna îngrijite.
Îmi pare rău că nici azi nu ești lângă mine. Am fi
ieșit afară amândoi, ne-am fi întâlnit la locul nostru
de taină și ne-am fi lăsat ninși cu fulgii lui aprilie.
Acum privesc doar de la fereastră minunea
naturii, iar ochii mei se încarcă cu boabe de rouă.
Și-mi este atâta dor...
Acum înțeleg de ce plângeai atunci, fiindcă știai
că vei pleca. De aceea îmi sărutai mâinile cu atâta
ardoare, de aceea mă strângeai la piept cu atâta
emoție, cu atâta drag, de aceea îți lipeai obrajii de
obrajii mei! Doar tu știai!
De n-ai fi plecat, azi am fi strigat amândoi: ninge
atât de frumos în aprilie!
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ

La masă cu anticii (I)

Ä&HOFXFDUHQXvPSDUWHPDVDHVWHXQEDUEDUSHQWUXPLQH´
L a început, romanii
aveau patru-cinci
mese pe zi: ientaculum
(micul dejun), prandium
(prânzul), merenda (gus-
tarea de după amiază),
cena (masa de seară) și
vesperna (masa de noapte/
supeul, care cu timpul s-a
contopit cu cena). Micul
dejun și prânzul, ușoare
și rapide, nu aveau prea
Violeta Ionescu
scriitoare multă importanță, ambele
fiind luate de obicei acasă,
fără invitați. Masa de bază era însă cena.
Ientaculum consta dintr-o mică gustare după
răsăritul soarelui: pâine cu sare, măsline, brânză,
miere; mai rar, lapte sau vin.
Prandium (prânzul), după 3-4 ore, cu mâncarea
rece rămasă de cu seara.
Merenda – o gustare ușoară, de după amiază.
Cena - masa principală, putea începe de la ora 3
d.a. și se continua până noaptea târziu. A lua cena
împreună însemna o bună ocazie de întâlnire și
destindere, prietenie, acceptare, prilej de încheiere
a unor înțelegeri, afaceri sau de discutat politică.
Era cea mai importantă ocazie de a savura în voie
atât mâncarea, cât și compania, de unde i se mai
spunea convivium („trăirea împreună”). Aici,
romanii se diferențiau în mod substanțial de greci,
a căror principală bucurie comună era banchetul,
simpozionul, băutura de după masă. „A bea
împreună” era la greci modalitatea prin care se
asigura buna dispoziție, dar și aranjamentul unor
situații de afaceri. Nu se poate spune că romanilor
nu le plăcea vinul, dar ei preferau să-l bea în timpul
mesei, și nu după. Nu erau de acord cu pretextele
religioase pentru bețiile grecilor, care îi invocau pe
Dionysos și pe Eros, zeii patroni ai petrecerilor cu
băutură, pentru propria lor satisfacție.
Soțiile romane participau și ele la mese, împreună
cu soții lor, spre deosebire de grecoaice, care nu
erau primite la chefurile soților. La masă, locul
femeilor nu era pe pat, unde se tolăneau bărbații, ci
pe taburetele așezate în spațiul din față.
LQVFULS‫܊‬LHSHXQSHUHWHGLQ3RPSHL
În sala de mese (triclinium) erau așezate
de-a lungul pereților, în semicerc, trei canapele
(accubitum - în epoca imperială, paturi, lectus, în
formă de semilună), în mijlocul lor aflându-se masa
pentru servit, rotundă sau ovală.
De regulă, participanții la cena se adunau după
baie și veneau îmbrăcați special pentru această
ocazie, fie că cinau cu prietenii, cu familia sau cu
mai mulți invitați. Moșteniseră de la etrusci și de
la greci moda elegantă, dar destul de incomodă, de
a se înclina pe divanele situate în jurul meselor cu
mâncare. Întinși pe o parte, cu cotul stâng sprijinit
pe câte o pernă, stâteau câte trei persoane pe fiecare
pat - numărul perfect de comeseni fiind de nouă.
Fiecare se proptea pe brațul stâng, cu mâna stângă
ținea farfuria, iar cu dreapta mânca și bea vin.
Mâncau cu mâna, bucățile fiind tăiate înainte de a
fi servite, pentru a fi ușor de mânuit. Singurele lor
tacâmuri erau lingurile, cu care luau zeama din
castroane. Resturile erau aruncate pe podea, fiind
măturate mai apoi de sclavul lecticarius, a cărui
misiune era să se ocupe și de lectus-uri (paturile pe
care stăteau mesenii). De regulă, porțiile nemâncate
erau luate acasă, în cinstea gazdei.
Bucătarii care preparau mâncarea, ca și cei care
serveau la masă erau de obicei sclavi.
Când cinau în oraș, romanii schimbau
tradiționala toga cu veșminte în culori strălucitoare.
Invitații veneau însoțiți de propriii lor sclavi, care
la intrare îi descălțau de pantofi și îi încălțau cu sole
(sandale; numai grecii intrau la masă desculți!).
Înainte de masă, sclavii specializați, aparținând
gazdei, le făceau pedichiura: în acorduri de muzică
specific orientală, le tăiau unghiile, le scoteau
bătăturile, cântând mai tare decât puteau ei să
țipe...
Sclavii personali, veniți cu oaspeții, stăteau la
piciorul patului, gata oricând să-și ajute stăpânii; nu
mâncau, decât dacă stăpânul le îngăduia. La plecare,
le luminau calea cu torțe.
În epoca imperială, încă din sec. al II-lea d. Hr.,
mesele erau acoperite cu fețe de masă, din stofe grele,
brodate. Fiecare mesean primea câte un ștergar din
partea gazdei (sau și-l aducea de acasă) pentru a-l
pune pe locul unde așeza farfuria.
63
An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
Tacâmurile erau puține. Doar sclavii foloseau
furculițe mari, cu doi colți, pentru a tăia carnea
înainte de a o aduce pentru consum. Lingurile se
așezau pe masă, ca și cuțitele, folosite pentru tăierea
și curățarea fructelor. Polonicul (cyathus) era pentru
turnat vinul din vasul mare (crater), amestecat cu
apă caldă, în cupe sau pocale – ce puteau fi din cristal
obișnuit, din muriu (cristal alexandrin), din aur, din
argint sau din ambră, de diferite forme și mărimi,
unele încrustate în relief. Uneori, aceste pocale
erau mai grele decât săbiile... Pentru vinul, care nu
întotdeauna era limpede, exista și o strecurătoare.
Pe masă mai puteau fi așezate felurite vase cu
parfumuri, lucrate în aur și încrustate cu pietre
prețioase, dar și vase din argint: pentru scobitori,
pentru oțet (acetabulum), solnițe (salinum, chiar la
săraci), pentru sarea de masă sau pentru amestecul
de sare cu făină (mola salsa), folosit ca jertfă pentru
zei înaintea mesei. Până și piperul, care se pisa
numai în piuliță din lemn de merișor, se servea tot
în vase de argint.
Alături, pe un un bufet (abacus) se puneau
vasele și farfuriile care nu se întrebuințau la masă.
Aici se aduceau toate mâncărurile care urmau a fi
servite. Mesenii puteau întinde doar mâna, să ia ce
le trebuie.
Locul de onoare la masă era ocupat de stăpânul
casei, amfitrionul, așezat pe perne groase, căruia i se
acorda cinstea cea mai mare.
Din spatele mesenilor ajungeau până la ei
lumini aurii, pornite din lămpi de bronz forjat,
deasupra cărora, figurine din bronz lăsau umbre
ciudate pe pereți. Un fond sonor era mereu prezent.
Sclavi instruiți cântau din flaut în peristil (galerie
interioară sau exterioară clădirii), sau în triclinium,
la orga hidraulică. Ghivece de flori înconjurau
pereții, împrăștiind un parfum discret.
La ospețele lui Trimalchion (eroul lui Petronius
din „Satyricon”), triclinium-ul avea un plafon fals,
din deschizătura căruia apăreau acrobați, coșuri cu
flori, se pulverizau parfumuri, curgeau petale de
trandafiri, de violete... Interiorul era ornat pentru
musafiri cu ramuri de pin atârnate de grinzi. În sala
de mese mirosea a pin și a eucalipt. Un prilej de
sărbătoare era, de exemplu, tăierea bărbii unui sclav
favorit.
Vinul se bea amestecat cu apă, încropită sau rece.
Romanii nu agreau muzica și discuțiile savante
cu burta plină. Mai mult le plăceau jocurile de
noroc - de multe ori interzise de lege; poate tocmai
de aceea nicio lege nu a reușit să le oprească!
În timpul mesei, un sclav instruit putea fi pus să
citească ceva.
64
AXIS LIBRI
Nici zeii nu lipseau de la aceste mese, statuile lor,
așezate în nișe, din loc în loc, erau prezențe continue.
Atâția ochi care priveau... și atâtea „fețe luminate”
care, deși li se oferea, nu mâncau niciodată... Și,
deși auzeau multe, știau să păstreze tăcerea cea mai
discretă.
Masa săracului era simplă, cu păsat din alac (grâu
de munte, rezistent) și obișnuita supă de dimineață;
pâine de alac cu smochine și apă; usturoi, brânză,
ceapă. Carnea era scumpă – exceptând cea de
porc (un purcel de lapte costa 3 drahme); grecii
mâncau mai mult pește (sardele de Falderon,
piața de pește fiind la ei aglomerată și pitorească).
Plăcinta săracului consta dintr-o cocă făcută din
făină nedospită, coaptă în olane băgate în jăratec.
La ospețele publice, săracii erau primiți să mănânce
în săli mari, unde se așeza o succesiune de mese cu
câte trei paturi în jurul fiecăreia.
Masa împăratului sau a patricienilor era în
funcție de preferințe. La cei care se întreceau în
opulență era foarte îmbelșugată, cu feluri din cele
mai exotice: languste uriașe; mistreți de Tracia;
păuni de Samos; iezi de Ambracia, melci de Africa
etc.
Cena, fie că era simplă sau elaborată, avea cel
puțin trei feluri: gustatio, prima mensae, și secunda
mensae.
Gustatio începea cu vinul mulsum (o parte
miere, patru părți vin alb sec), urmând aperitivele:
mâncăruri mici, de dimensiunea unei înghițituri,
aduse pe un platou: stridii, midii, scoici (proaspăt
pescuite), melci, ouă, bucăți de pește murat, lăptuci,
cârnați, murex (scoică cu cochilie spiralată, acoperită
de spini și cu o prelungire în formă de tub din care se
extrage purpura) și purpură (porfiră – corpul scoicii
murex – o materie colorată roșu-închis spre violet,
din care se extragea cea mai scumpă vopsea, folosită
la mantiile imperiale), sturzi, cocoșari, găinușe cu
sparanghel, ghindă de mare (albă și neagră), urzici
de mare, rinichi de capră și mistreț.
Sosul de susan (pastă de susan amestecată cu
usturoi, lămâie și apă) era servit cu legume fierte
și pește; brânză, găluște de ficat dulci ca mierea.
Uneori, promultio – aperitive care să deschidă
pofta de mâncare: măcieș, lăptuci, varză, castraveți
murați în oțet, ciuperci, stridii, sardele, ouă, lapți de
mreană (pește de râu asemănător cu crapul), ficat de
nisetru, creier de fazan, de păun, limbi de păun, de
privighetoare (cică fereau de ciumă!...), cârnați de
pește amestecat cu scoici de mare, homari, stridii,
melci, raci, creveți.
După curcanul umplut cu tocătură de pește
(promulsum), se bea un pahar cu vin.
AXIS LIBRI
La urmă se aducea la masă statuia unui Priap, ce
ținea în poale tot felul de fructe îmbibate în șofran.
Și plăcintele erau de asemenea stropite cu esență de
șofran. Se mai serveau curmale de Carria, foarte
dulci, galbene, negre, rotunde cât mărul, curmale
de Teba, Egipt, albe mici, foarte consistente.
Prima mensae (felul principal). Abia se termina
gustatio că începea cina propriu-zisă, cu șase-șapte
feluri, fiecare compus din multe alte feluri așezate
pe masă, unele peste altele, în formă de piramidă, o
varietate de carne, pește, fructe de mare, terci, legume.
Mesenii alegeau ce doreau. Se aducea un platou
pe care erau așezate cărnuri sau pește și era folosită
lingura pentru supă sau sos.
Primele două feluri se mâncau cu pâine.
Nu-și poate cineva închipui cantitățile de carne,
pește, păsări, legume, vin pe care le „înghițea” Roma
în fiecare zi! Extrem de multe și variate bucate, toate
costisitoare, multe rarități și trufandale ciudate.
Niciodată romanii nu consumau zahăr (doar
miere), smântână (fiindcă se altera repede) sau unt
(doar la prepararea doctoriilor; numai barbarii îl
foloseau la gătit!)
Exemplu de meniu: supă de broască țestoasă;
ochi de miel în aspic; porumbei fierți în ulei și copți
în frunze de viță; pepene rece scos din fântână. Vin
cafeniu din struguri uscați (stafide).
Alt meniu: Cap de mistreț; platouri cu pește,
rață, lișiță fiartă, iepure; friptură de pasăre; friptură
de iepuri îngrășați; turtă de făină și pâine de
Picenum (regiune a Italiei dintre Apenini și Marea
Adriatică; avea încorporate în ea fructe uscate,
coaptă în forme de lut ce se spărgeau pentru a
elibera conținutul; se mânca înmuiată în lapte și
îndulcită cu miere).
După prima mensae, mesenii închinau Larilor
mola salsa (turtă din făină cu sare, pe care o ofereau
vestalelor ca sacrificiu, devenită obiect de jertfă
comună pentru gospodărie și vatră) și făceau libații,
prin gustarea și apoi vărsarea cupei cu vin (sau cu
lapte) pe altarul familiei.
Secunda mensae (masa a doua, desertul) urma
cu: fructe diferite, îmbibate în șofran (considerat
sfânt, șofranul era adus la masă cu un ceremonial
aparte), prăjituri cu fructe, plăcinte calde cu brânză,
stropite cu șofran, plăcinte din miere și cașcaval,
legatum (clătite) – un desert național foarte vechi!
Dulciurile se preparau din: miere cu brânză,
cu vin, cu grăsime de porc, anason și chimion. Un
dulce apreciat era: omletă cu lapte, acoperită cu
miere și piper.
Prăjiturile se îndulceau cu miere din Apenini.
Martialis spunea: „Albinele lucrează exlusiv pentru
An XI, nr. 39, iunie 2018
&87,$'(5(=21$1ʗĈ
cofetari”. Cu miere se îndulcea și vinul (mulsum), și
apa (aqua mulsa).
La sfârșitul mesei se mâncau nuci de tot felul și
se bea vin. Nucile erau: avelane/ praenestine, adică
alune din: Campania, Orient sau Pont: nux Pontica;
migdale prăjite (numite nuci de Thasos, grecești,
amare; cele dulci erau folosite în medicină); de
castan/ heracleoticae (alimentația obișnuită a
ciobanilor, care le consumau fierte, prăjite sau pireu;
pentru iarnă, le îngropau în nisip, pe împletituri
de nuiele, în oale închise); terentine, fragile (ca
„Terentius cel gingaș”); de pin; și nuca moluscă din
Persia, ca o piersică. Un proverb chiar spunea: „Cine
vrea să scoată miezul, să spargă nuca!”
Tot ca desert se consumau: curmale fierte în
miere și arome cu condimente picante, smochine
din Siria, Caria, Africa, curmale de Carria, foarte
dulci, galbene sau negre, rotunde cât mărul, curmale
de Teba, albe, mici, foarte hrănitoare, coapte în
focul Nilului; mere, pere, prune, gutui, piersice de
Campania, caise, cireșe (din Orient), cantalupi de
Ostia, struguri de Colona, Latium, dude negre, fragi
de pădure; pepene verde și african (galben, mic,
cât o gutuie - împăratul Albinus mânca câte zece
pepeni africani la o masă!); măsline îndulcite, aduse
din bazinul oriental al Mediteranei; struguri de
Apameia, proaspeți iarna (înveliți în frunze uscate
și ținuți în rumeguș de lemn); marmelade din boabe
de soc, fierte în apă și vin.
La desert erau serviți și sturzi înveliți în aluat de
făină, umpluți cu struguri uscați la soare și cu nuci.
Dar și „arici” - gutui, presărate cu boabe de măcieș
roșii, care arătau ca aricii.
În „Saturnalii”, Macrobius descrie meniul unui
banchet oferit în onoarea pontifilor și a vestalelor,
cu ocazia consacrării unui preot al zeului Marte:
„Aperitive: arici, stridii crude – la discreție;
specialități de moluște: peloride (midii) și spondili
(moluscă bivalvă, comestibilă, înrudită cu stridia,
fixată pe rocile din mările calde); sturzi; găină
grasă cu sparanghel; platouri cu stridii și peloride
prăjite; ghindă neagră de mare, ghindă albă de mare,
glicomaride, cocoșari (ca sturzii), mușchi de capră și
de mistreț, păsări în pesmet; murex (scoică cu cochilie
spiralată, acoperită de spini și cu o prelungire
în formă de tub din care se extrage purpura sau
porfira). Iar la mâncăruri: uger de scroafă, cap de
mistreț, rațe, lișițe fierte, iepuri, păsări fripte, turtă
de făină, pâine de Picenum.” Și comentează autorul:
„Și cine mai poate fi acuzat de desfrâu, dacă pontifii
se îmbuibau la masă cu atâtea feluri?!”
(Va urma)
65
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Expresii celebre
„Zona Giudecca”
„La Zone Giudecca”
„The Giudecca Area / Zone”
C ălătoria lui Dante
în Infern se încheie
cu descrierea spaţiului
central unde se află în
recluziune eternă trădătorii
de binefăcători. Zona
Giudecca asimilează cele
mai înfricoșătoare peisaje
Theodor Parapiru și forme imaginabile de
profesor, scriitor torturi: „Cu teamă-aștern
câte-am văzut în vers,/ căci
pe mișei abia-i zăream acum,/ ca printr-un geam
nedeslușit și șters// Sub gheaţă stau, întinși sau
drepţi, oricum,/ în tălpi sau creștet, pe când alţii-n
frângeri/ ca arcul stau, din șale rupţi, duium.”
(Divina Comedie, Infernul).
Aici se află Lucifer, pivotul răului - trădătorul
încrederii lui Dumnezeu și dornicul de uzurpare
Lucifer și damnaţii
66
AXIS LIBRI
a puterii divine (v. Căderea lui Lucifer), Iuda
Iscarioteanul, vânzătorul Mântuitorului Iisus (v.
Sărutul lui Iuda) și cei doi care au condus complotul
împotriva lui Caesar, respectiv, Brutus și Cassius.
Suferinţele lor sunt irevocabile, urmări ale unor
vini imprescriptibile. Lucifer suportă consecinţele
neascultării criminale: „De-a fost frumos pe cât de
hâd e-acuma/ și tatăl și-a-nfruntat cu-nverșunare,/
pe drept din el își trage răul numa.” (idem).
Ceilalţi trei sunt sfârtecaţi cu dinţii și cu ghearele
de „Voievodul negru-al tristelor destine” (v. Marii
Damnaţi), în semn de veșnică neîmpăcare a
divinităţii cu gravitatea faptelor săvârșite de ei.
„Zona Giudecca” este metaforă pentru spaţiu
de coșmar al torturii justiţiare, lipsit de speranţa
părăsirii lui, destinat celor ce săvârșesc păcate
capitale, în ordine divină și umană.
Ilustraţie de Gustave Doré
AXIS LIBRI
Un veac de duminici
într-o carte-înger
„Atunci când era
mereu duminică” de
Ștefan Mitroi, RAO,
București
Lecturându-i ul-
tima carte a lui Ștefan
Mitroi, pot spune că
dacă Gabriel Garcia
Marquez primea
premiul Nobel în
special pentru „Un
Zanfir Ilie veac de singurătate”, cu
critic şi istoric literar acel Macondo magic,
Ștefan Mitroi, cu firea
sa mult mai optimistă, bănuiesc eu, având rădăcinile
creștinești adânc îmbrăţișând firea românului, vede
Omul în strânsă legătură cu comunitatea în care
apare și se dezvoltă.
În „Atunci când era mereu duminică”, lumea
văzută cu ochii unui copil sau cu ochii Copilăriei
universale începe în satul natal, Grosu, azi Siliștea,
care devine, prin arta literară inconfundabilă a
maestrului Ștefan Mitroi, un alt Macondo, al nostru,
al românilor. Sau, dacă vreţi, un alt Humulești, alt
loc magic al Copilăriei universale!
Lumea lui este a oamenilor, dar și a tuturor
celor însufleţite, de la copaci (personajul, un fel
Nică Holden Caulfield, vrea să fie, la un moment
dat „dud”!), iarbă, până la câinii casei ori „caii din
pereţi”, cei care vor și ei „să afle ce mai este prin
lume.” (p. 118) ori „cucul din ceas”. Și dacă mai
spunem de convingerea că oamenii („din neamul
nostru”) se trag din flori: de Mâna Domnului, de
salcie, ciulin amestecat cu iasomie, lămâiţă, lalele,
cârciumărese, pelin, busuioc, floarea-soarelui,
floarea somnului ș.a.m.d.
„Numele” au o foarte mare importanţă în
economia și filosofia cărţii, care este un roman non-
conformist, uneori existând fragmente care seamănă
cu listele genealogice din Vechiul Testament.
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Evident, este vorba de numele de oameni, toţi
aceștia, rude mai îndepărtate sau mai apropiate, sau
ne-rude, constituindu-se într-un cor care ne aduce
aminte de importanţa acestuia la începuturile…
scrierilor și literaturii.
De la Julia Kristeva știm: considerat, ca practică,
textul literar nu este asimilabil conceptului istoric
determinat de literatură. În nebunia acestor
vremuri, Ștefan Mitroi dă o nouă șansă literaturii,
unei anumite sensibilităţi pe care, probabil, numai
cineva crescut la ţară , care a trecut pe acolo, măcar
ca nepot de ţărani, o poate asimila, trăi, se poate
bucura cu ea.
Și eu, ca fiu al unui sat de la câţiva kilometri de
Galaţi, am știut să mă bucur și aproape am fost să
strig, ludic, că și noi de la bâlci ne tragem: ludic și
pentru că Ștefan Mitroi se joacă de-a copilul care
povestește, meta-monografic, dând cu tifla Scriiturii
aride. El nu adoptă știinţa scrierii pe care ar fi vrut-o
un Derrida, el vrea înapoi la mit, la un mit cu îngeri
păzitori, recuperând și o inocenţă și o candoare
paradisiace. Așa se intitulează capitolul al VI-lea,
„Îngeri păzitori”, care începe așa:
„Zicea mamaia că așa era atunci. Cerul, adică.
Te urcai pe acoperișul casei și stăteai de vorbă cu
oamenii ce trăiau acolo.
Era cel mai apropiat sat de satul nostru. (…)
Ștefan Mitroi
67
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Ce bine era atunci!, zice mamaia. Primeau unii
de la alţii ce le lipsea, fiindcă le mai lipsea și lor
câte ceva. Ălora din cer, grâul și porumbul, unde
să semene acolo sus? Nici nu prea aveau nevoie,
deoarece li se făcea rar de tot foame. (…) De multe
ori îi vedeai cinstindu-se împreună. Adică pe unii
dintre oamenii din cer bând cu unii dintre oamenii
de pe pământ. Veneau mai mult ăia de deasupra
jos. Dar se duceau și dintre cei de jos sus. Însă mai
rar. Pentru că se putea să le trântească vântul din
greșeală scara și nu mai aveau cum să vină înapoi.
Cei ce fuseseră în cer ziceau că era bine. Doar că nu
aveau aripi. Ăștia de jos. Asta îi și deosebea pe cei
din cer de cei de pe pământ. Nu le trebuia scară să
ajungă jos. Fâl, fâl, de câteva ori, și te trezeai cu câte
unul în pragul casei.” (pp. 77-78)
Iată un fragment care îmi aduce aminte de altă
carte lansată în cadrul Salonului Literar „Axis
Libri” din Galaţi, o carte de Jason Mott, „Cei care se
68
AXIS LIBRI
întorc”, Ed. Univers, 2016, tradusă de gălăţeanul
Petru Iamandi, acolo întorcându-se însă chiar
oamenii crezuţi morţi până la întoarcere. Tot la
acest Salon a fost lansată, într-un eveniment de
neuitat, și cartea domnului Ștefan Mitroi, o carte
care m-a făcut să mă întorc și mai hotărât la lumea
copilăriei mele, să descopăr ceea ce a fost feeric,
magic și la părinţii și bunicii mei.
Lumea magică a satului copilăriei lui Ștefan
Mitroi este, parcă, într-adevăr, „coborâtă” și
din plăsmuirile și culorile lui Ștefan Câlţia, cel
care a realizat pictura de pe copertă: într-adevăr
păsăruici minune pot duce casele noastre între
aripi, pe spinările lor fragile, ducând și inelul
promisiunii omenești făcute către divinitate: doar
sufletele noastre pot fi duse, adăpostite pe astfel de
păsări-înger:
„Nici despre îngeri nu știu prea multe. Cred
totuși că nu doar oamenii au îngeri păzitori.
Există pentru tot ce trăiește pe pământ câte un
păzitor în cer. Adică și pentru copaci. Și pentru
cai. Și pentru păsări. Și pentru furnici. Și pentru
muște. Îngerii păzitori ai muștelor sunt muștele
pe care nu le nimerești niciodată cu pliciul. Asta
cred. Cu toate că sunt îngeri, eu tot aș vrea să le
nimeresc.” (p. 85)
Finalul paragrafului ne înștiinţează că Ștefan
Mitroi are și un neaoș simţ al umorului. Umor
care înseamnă spirit deosebit, care poate jongla
cu timpurile și spaţiile, precum creatorii de efecte
speciale din filmele gălăgioase de azi: pagina finală
este împlinită de o surpriză, relevându-se faptul că
toate întâmplările din carte „s-au petrecut cu multe
mii de ani în urmă.” (p. 171)
Această suspendare a legilor firii nu poate
ascunde însă adevărul că, de fapt, Ștefan Mitroi a
adus pe lume o carte-înger. O carte care îl poate
proteja, în drumul pe o sanie magică, pe zăpezile de
flori de corcoduș…
În altă ordine de idei, „Atunci când era mereu
duminică” este o carte complementară romanului
care este capodopera sa, „Dulce ca pelinul”, carte
lansată și ea la Salonul Literar „Axis Libri” de la
Galați, Biblioteca „V.A. Urechia”.
Dacă în carte cineva descoperă o altă carte care
te putea învăţa să preschimbi omul în pasăre, p. 146,
după ce o citești pe aceasta, dacă nu te preschimbi
în înger, măcar îți dorești să fii înger.
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Capela românească din Baden-Baden (II)

P e ușa din afara

bisericii dinspre
munte, se poate intra în
grecească, cu toate că pe perete era inscripționat cu
litere aurite : Chapelle Michel Stourdza.
Este cunoscută afecțiunea domnitorului Mihail
cavoul cu sicriele ctitorilor, Sturdza pentru Rusia, motiv pentru care a decis prin
amplasate chiar sub altar. instrucțiuni scrise, adresate preoților, care slujeau la
În interior, deasupra ușii biserică, să fie pomeniți la sfintele slujbe: împăratul
din cavou, se află stema și împărăteasa Rusiei și marele duce moștenitor al
Moldovei cu un cap de bour tronului imperiului rusesc. Preoții ruși care vor fi
și alături un leu în două la Baden-Baden au voie să facă slujba în rusește.
picioare, cu un buzdugan Datorită acestei prevederi, multe familii nobile
pe care-l ține cu labele de rusești care au frecventat această biserică i-au făcut
Radu Moțoc
inginer, publicist dinainte. În cavou, pe patru daruri de mare preț.
piedestale, se află patru Cel dintâi preot care a slujit la ceastă biserică a
coșciuge închise în care își fost Georgeos Rumeliotis, până în anul 1875. A urmat
dorm somnul de veci: arhimandritul Grigorios Kalfoglus, care a funcționat
- Domnitorul Mihail Sturdza ( + 1884) până în 18833.
- Smaragda, născută Vogorides ( + 1885) Începând cu anul 1882, Mihail Sturdza supune
- Prințesa Maria, fiica domnitorului, măritată biserica ctitorită de dânsul jurisdicției canonice
Gorceacoff (1848-1905) a Mitropoliei Moldovei și Sucevei, care își
1
- Prințul Mihail ( + 1863) . impune preoți români. Primul preot român a fost
arhimandritul Nectarie Lușcanu,
care a slujit până la anul 1892.
Au urmat: Teofilact Dinu (1892-
1903), Ieremia Iliescu (1904),
Iulius Scriban (1909), Cicerone
Iordăchescu (1913), Gheorghe
Brănișteanu, care a slujit la această
biserică până la anul 1916, când a
început Războiul cel Mare4.
Până la anul 1882, biserica
a fost condusă de ctitor, care
nominaliza singur slujitorii
bisericii. Conștient de vârsta
înaintată, a intuit că trebuie să
numească altă instituție care
Cavoul cu cele patru sicrie ale familiei Sturdza
să deservească biserica, motiv
Regulamentul de funcționare al capelei, conceput pentru care s-a adresat Mitropoliei Moldovei,
de ctitor imediat după finalizarea construcției respectiv Mitropolitului Iosif Naniescu, printr-o
în data de 29 august 1867, a constituit uricul de scrisoare din 20 august 1882, cerându-i să preia
fundație al așezământului2. conducerea canonică a bisericii.
Slujbele bisericești au fost făcute în limba greacă Din scrisoare rezultă faptul că: „A constituit,
de către clerici greci, până la încetarea din viață a prin act notarial, autorizat și aprobat de Împăratul
ctitorului, se presupune și sub influența principesei Germaniei, o rentă anuală și perpetuă, pentru a
Smaragda, care era de origine greacă. Cărțile întâmpina toate cheltuielile cultului în această
religioase în limba greacă se păstrau încă în anul 1927. capelă și a întreține un preot, un diacon și un
Din această cauză, biserica era denumită și Capela anagnost de religie ortodoxă a României. Prin
69
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
acest act, s-a instituit o comisiune, dintre membrii
municipalității din Baden-Baden, care, în viitor,
va avea grijă de a administra renta constituită de
mine și de a priveghea executarea nestrămutată a
dispozițiunilor cuprinse în act.
Pe lângă acestea, pentru a înlesni acestei comisiuni
numirea și alegerea persoanelor bisericești și pentru
a dovedi devotamentul meu de fiu al bisericii
Moldovei, Patria mea, am hotărât ca această capelă
să fie pusă, în perpetuitate, sub jurisdicțiunea Înalt
Prea Sfinției Sale, Arhiepiscopului și Mitropolit al
Moldovei, cu reședința în Iași, care va avea dreptul,
după săvârșirea mea din viață și a soției mele,
Principesa Smaragda Sturdza, de a recomanda și
a numi, în urma cererii comisiunii administrative
din Baden-Baden, persoanele bisericești ale căror
posturi ar deveni vacante”.
Răspunsul la această scrisoare survine în data de
6 octombrie 1882, în care mitropolitul laudă această
inițiativă, dar ridică anumite întrebări precum:
„Vă atrag atenția asupra unui presupus incident,
care s-ar putea întâmpla, între comisiunea
municipalității din Baden-Baden, între clerul de la
capelă și mitropolitul Moldovei: dacă comisia ar voi
poate pe nedrept să elimine un cler, sau să mențină
pe un altul, despre care mitropolitul s-a încredințat
că s-a abătut de la datoriile lui, cine ar fi chemat a se
pronunța în acest caz?”5.
Capela, în final, a fost pusă sub conducerea unui
comitet, compus din prefectul orașului Baden-
Baden, primarul, preotul capelei și doi membri din
Consiliul comunal. Fondul capelei a fost de 385.000
mărci, din al cărui venit urmau să se plătească
preotului 280 de franci lunar și diaconului și
cantorului câte 200 de lei lunar.
Documentul redactat de grefierul Tribunalului
din Marele Ducat Baden, în prezența domnului
August de Göler, șambelan al ducatului și director al
municipalității orașului Baden, dar și a primarului
Sörgen, ca martori, a făcut următoarele precizări:
- Au fost nominalizate bunurile imobile (capela,
casa parohială și parcul).
- Bunurile mobile: colecția de obiecte necesare
serviciului religios, precum icoane, statui, sfeșnice,
cărți de rugăciune, odăjdii etc.
- Capitalul de 169.000 florini (362,142 fr.), care
va produce un procent necesar pentru serviciul
divin și a personalului.
- Capitalul de fundație trebuie plasat în
obligațiuni de 5% ale Ducatului Baden și păstrat
într-o casetă specială supusă controlului comisiei.
70
AXIS LIBRI
- Administrația este supusă supravegherii
autorităților publice ale Statului. Consiliul plătește
întregul personal, cu lefurile fixate de ilustrul
fondator, împreună cu impozitele.
- Sunt precizate și lefurile celor care deservesc
capela: preotul 3.360 fr., diaconul 1.800 fr., cântărețul
1.200 fr., dirijorul și coriștii 2.880 fr., portarul 1.044
fr., grădinarul 1.200 fr.
- Sunt prevăzuți bani și pentru: prescuri,
tămâie, lumânări, untdelemn pentru candele,
cărbuni și mangal pentru încălzit (914 fr.). Pentru
întreținerea și curățenia capelei sunt prevăzuți
bani pentru: mături, perii, bureți, cârpe (12.448 fr.
anual). Pentru întreținea clădirii capelei și a casei
parohiale, aleilor, grădina și a conductelor de apă:
(7.158 fr.)
- Cheltuielile prevăzute pentru administrația
fundației au fost estimată la suma de 857 fr.
- Pentru asigurarea contra unor incendii s-au
prevăzut 857 fr.
- Sunt admise numai ceremoniile de botez și de
căsătorie în capelă. Sunt interzise înmormântările
pe locul și împrejmuirile care aparțin capelei.
Este de remarcat voința ctitorului de a supune
jurisdicției canonice a mitropoliei Moldovei și
Sucevei, cu îndatorirea mitropoliților să rânduiască
preoți, diaconi și cântăreți. Ctitorul a prevăzut și
cele mai mici lucruri necesare întreținerii capelei.
Trebuie să precizăm și faptul că o sumedenie de
clerici români, care au slujit la această biserică, au
putut face studii superioare la universitățile din
apropiere, ajungând unii din ei profesori și doctori
universitari6.
Informații deosebit de interesante despre această
capelă au fost identificate în mai multe arhive,
precum:
- Arhivele Naționale ale României, fondul
„Visarion Puiu”;
- Arhiva Ministerului Afacerilor Externe;
- Arhiva Mitropoliei Moldovei și Bucovinei;
- Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române;
- Arhiva Administrației Patriarhale și
Politisches Archiv des Auswärtigen Amts de la
Berlin.
Aceste documente au fost publicate de către
Dorin-Demostene Iancu într-un volum pe care l-a
denumit „Capela Ortodoxă Română M. Sturdza de
la Baden-Baden în lumina unor noi documente”.
Publicarea acestor documente în ordine
cronologică ne permite a evalua modul cum a fost
AXIS LIBRI
administrată capela într-o perioadă dificilă, cu două
războaie mondiale (1901-1944).
Primele trei documente se referă la solicitarea
unui absolvent al Facultății de Teologie din
București: Iulius Scriban, de a ,,intra în cler oriunde
mi se va indica locul hirotoniei mele, în Eparhia
Sfintei Mitropolii a Moldovei”7.
După trei ani, Iulius Scriban se adresează din
nou cu o scrisoare Mitropoliei Moldovei, prin care
mărturisește că este licențiat și solicită să intre
în monahism la Sf. Mănăstire Neamț. Cererea
justificată va fi aprobată după ce Scriban va fi
supus ispitelor canonice, pentru a se încredința că
este vrednic a intra în tagma monahală8. Aceste
informații legate de Iulius Scriban sunt importante,
pentru că el făcea parte dintr-o familie de preoți
de elită, și astfel ajunge, după puțin timp, preot la
capela din Baden-Baden9.
Prin demisia din data de 31 iulie 1904, din
motive de sănătate, a preotului care slujea la capelă,
Consiliul de administrație al Fundației „Prințul
Mihail Sturdza” solicită Mitropoliei Moldovei un alt
preot, care să primească un salariu de 2.400 de mărci
și 200 de mărci pentru cheltuieli de călătorie. Se
face și următoarea precizare: „Să ne trimiteți un cler
destoinic, evlavios și iubitor de pace. Menționăm că
din cauza spațiului limitat al casei parohiale, trebuie
să primim un preot necăsătorit”10.
În septembrie 1904, Mitropolia Moldovei l-a
desemnat pe Iulius Scriban, care îndeplinea toate
condițiile cerute, să fie numit preot la biserica
Principelui Mihail Sturdza11. Abia ajuns la Baden-
Baden, acesta transmite o carte poștală lui Visarion
Puiu (1879-1964)12, viitorul Mitropolit al Bucovinei
(1935-1940), pe care Nicolae Iorga, mai târziu, îl
aprecia ca pe unul din cei mai culți clerici ortodocși
români din perioada respectivă.
Cartea poștală redă atmosfera pe care a găsit-o
Iulius Scriban la Baden-Baden: „Iată-mă ajuns
ca la mine acasă, după 3 zile și 2 nopți de drum.
Eu sunt cu casa pe o culme de deal la marginea
orașului. Am trei odăi foarte bune și mobilate, dar
tot le-ar mai trebui câte ceva. De jur împrejur avem
alei imense, în spatele casei este pădurea, un aer de
pace domnește pretutindeni, în sfârșit mediul cel
mai potrivit ca să te apuci de lucru, cum îmi place
mie. Mâine, luni, mă duc la Strasbourg să văd ce fac
cu universitatea”13.
Un moment delicat s-a întâmplat atunci
când bisericile din străinătate au trecut sub
jurisdicția canonică a Mitropoliei Ungro-Vlahiei
(a Mitropolitul Primat), printr-o lege a clerului
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
mirean, sancționată prin înaltul Decret regal cu
nr. 869 din 25 februarie 1906. Din fericire, preotul
Iulius Scriban a fost reconfirmat ca superior al
Bisericii Române din Baden-Baden14.
După o anumită perioadă, pr. Iulius Scriban
solicită demisia, care este acceptată începând cu
data de 1 mai 1910. Ca un adevărat creștin care
a beneficiat de privilegiile de la Capelă, el avea
să recomande Mitropolitului Moldovei câteva
personalități care ar merita să-l înlocuiască la
Baden-Baden. Primul era ieromonahul Valeriu
Moglan, de la Mănăstirea Neamț, și ierodiaconul
Galaction Cordun, care studia în perioada respectivă
la Seminarul din Odessa. Evident că avea în vedere
și capacitatea acestora de a se folosi de timpul liber
pentru a urma cursurile uneia din universitățile
apropiate de Baden-Baden15.
Note:
1. Pr. Dr. V. Pocitan, op., cit., p. 7.
2. Dorin-Demostene Iancu, Capela Ortodoxă
Română „M. Sturdza” de la Baden-Baden în lumina
unor noi documente, Ed. Doxologia, 2013, p. 10.
3. Ibidem, p. 8.
4. Ibidem, p. 9.
5. Ibidem, p. 11.
6. Ibidem, pp. 13-19.
7. Dorin-Demostene Iancu, Capela Ortodoxă
Română M. Sturdza de la Baden-Baden, Ed.
Doxologia, 2013, sc. din 17 oct 1901, p. 21.
8. Ibidem, Sc. din 15 iulie 1904, p. 24.
9. - Neofit Scriban - preot, director al Școlii Trei
Ierarhi și profesor la seminarul din Iași.
- Filaret Scriban - preot, profesor la Academia
Mihăileană și autorul Istoriei Bisericii Române.
- Romulus Scriban - profesor de istorie și
economie la Școala Comercială din Galați, tatăl
lui Iuliu Scriban și August Scriban, autorul
Dicționarului Limbii Române din 1939.
10. Ibidem, p. 26.
11. Ibidem, p. 28.
12. Visarion Puiu a fost:
- Episcop de Argeș (1921-1923);
- Episcop de Hotin cu sediul la Bălți (1923-1935);
- Mitropolit al Bucovinei (1935-1940);
- Mitropolit al Transnistriei (1942-1943;
- Cârmuitor al Eparhiei românilor din străinătate
(1945-1958).
13. Dorin-Demostene Iancu, op. cit., p. 30.
14. Ibidem, p. 38.
15. Ibidem, p. 42, 43, 46.
(Va urma)
71
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Cântec de gheață și foc, un vis febril
între fantastic și actualitatea socio-politică
L a prima vedere
saga Cântec de
gheață și foc de George
R.R. Martin conține
toate elementele tipice
unui roman fantastic:
magicul, miraculosul,
supranaturalul, toate
acestea fiind acceptate și
justificate; imposibilul și
Adriana Carmen Jurjac straniul, concepte absolut
drd. Filologie, normale, dar pe care eroul
Universitatea Oradea și cititorul au intenția de a
le refuza.
Acest gen de literatură oferă o modalitate
originală, creativă, imaginativă, complexă și
valoroasă, de a înțelege aspectele incerte ale
umanității, de bine și de rău, de prietenie, de
responsabilitate și de încredere. „Fantasticul nu
este deloc un mijloc de a scăpa de realitate, este o
modalitate de a o înțelege.”1
Cântec de gheață și foc ne arată conflictul
dintre sacrificiul de sine și interesul propriu, între
spiritul uman și eul său, între bine și rău. „Și când
ne ridicăm privirea din pagină, recunoaștem
aceleași conflicte în lumea din jurul nostru și în
noi înșine”2.
George R.R. Martin își camuflează însă satira
într-o lume ticluită cu grijă și atenție la detalii.
Crează o stare de familiaritate împânzită de o
mare varietate de elemente din perioade istorice și
culturi diferite, cea mai proeminentă fiind Europa
Medievală (în special Anglia și Nordul Europei).
Îmbinarea dintre medievalism și postmodernism
creează un spațiu care permite explorarea atât a
prezentului cât și a trecutului, Cântec de gheață și foc
fiind o oglindă în care cele două se reflectă. Această
călătorie în trecut nu este pentru a recupera ceva
pierdut, ci pentru a clădi ceva sustenabil în viitor
și pentru a revizui ceva ce s-a întâmplat prin ochii
viitorului dorit.
72
AXIS LIBRI
Am fost noi capabili, ca civilizație, să învățăm
din greșelile trecutului, sau istoria se repetă? George
R.R. Martin propune o lume inspirată din Medieval,
dar problematica este cât se poate de actuală:
acceptarea diferențelor, libertate personală, drept la
opinie și la viață.
Martin folosește fantasticul ca pe un instrument
pentru o analiză a conceptelor: a) război - autorul
simțind o anumită obligație morală de a reflecta
realitatea războiului: „oamenii mor în războaie.
Oamenii se rătăcesc în războaie și mulți dintre ei
sunt oameni buni și plăcuți, pe care nu doriți să-i
vedeți murind”3; b) moralitate – creând personaje de
o ambiguitate morală considerabilă, care acţionează
din motive personale, prin urmare, cititorul,
obișnuit cu o distincţie mai aspră, mai puţin realistă,
devine incert și confuz; c) masculinitate, feminitate/
feminism – scriitorul american nu doar provoacă
unele tabuuri ale literaturii, dar și unele stereotipii
general valabile, prin includerea unor personaje
feminine, ca personaje centrale în opera sa. Aceste
femei nu sunt doar personaje din fundal, care nu au
alt scop decât introducerea elementelor romantice;
ele sunt personaje cu putere decizională, adevărați
lideri, la fel de importante ca bărbații ce populează
romanul. Componenta feministă introdusă nu
înseamnă o acoperire a defectelor, o accentuare
a calităților, personajele în cauză făcând parte
din aceeași zonă gri a moralității; d) sexualitate/
violență sexuală – violul și violența sexuală au făcut
parte din fiecare război purtat vreodată, încă din
timpuri străvechi și până în prezent. A le omite
dintr-o narațiune care are ca teme centrale războiul
și politicul reprezintă o greșeală fundamentală,
un neadevăr și ar submina un mesaj esențial al
romanului: adevăratele orori ale istoriei nu au fost
opera unor monștri, orci, vrăjitoare sau morți vii,
ci a oamenilor. „Noi suntem monștrii, dar și eroii”.4
Orice creație fantastică are nevoie să includă
elemente mimetice pentru a ajuta și integra cititorul
în „lumea secundară”5, indiferent de bogăția,
AXIS LIBRI
coerența și verosimilitatea lumii inventate de
scriitorul american. Romanul include detalii ușor
recognoscibile cititorului atent și, deși lumea din
Westeros nu este o copie perfectă din punct de vedere
istoric, schema complexă, calitatea machiavelliană
sunt specifice Europei Medievale. „Istoria e scrisă
cu sânge. Atrocităţile din Cântec de gheaţă și de foc
[…] pălesc în comparaţie cu ceea ce poate fi găsit în
orice carte bună de istorie.”6
Acesta nefiind un roman istoric, Martin a ales
să facă anumite modificări: Cântec de gheață și
foc își desfășoară acțiunea într-o lume similară
planetei Pământ – o lume secundară, în principal
pe continentul Westeros (Europa Medievală) și
Essos (o împletire între culturile nord africană și
asiatică).
Istoric amator declarat, Martin a fost
dintotdeauna atras și inspirat de istoria
civilizațiilor, a imperiilor apuse: Valyria și Roma
Antică, Zidul și Zidul lui Hadrian, Titanul din
Braavos și Colosul din Rodos, faimoasa Nuntă
Roșie și „Cina Neagră”7.
Politicul, una dintre temele primordiale ale
romanului are infiltrată cea mai importantă
moștenire din istorie: Războiul Rozelor (1455-
1485)8, Războiul de 100 de ani (1337-1453)9,
Cruciadele și Inchiziția. În ceea ce privește
personajele din istorie care l-au inspirit pe autor,
acestea sunt: Ioana d’Arc, Richard al III-lea, Attila
Hunul, Nero, Eduard al V-lea, Margareta de Anjou,
William Cuceritorul.
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Dar dacă vorbim despre actualitatea socio-
politică nu putem să nu avem în vedere un element
gândit și utilizat de Martin, atât de prolific în mintea
societății contemporane, și anume Zidul. Un zid
destinat să protejeze de necunoscut și de tot ceea ce
intră sub spectrul „răului”, dar care nu face altceva
decât să despartă și să alieneze. Acest element este
cu atât mai întâlnit în limbajul actual. Să nu privim
mai departe de Europa sau America, două societăți
foarte asemănătoare în concepții, care de-a lungul
vremii au încercat să înlăture barierele, atât pe cele
tangibile, cât și pe cele imateriale, dar care în zilele
noastre aduc în discuție, din nou, ideea separării,
excluderii, îndepărtării. În plină epocă a globalizării
(2000-2016), o perioadă care presupune circulație
liberă, se raportează că s-au construit cele mai multe
bariere și ziduri de frontieră postbelice.
Și cine sunt cei care construiesc aceste ziduri,
dar cei care rămân izolați dincolo de el? Sunt ei
personaje pozitive sau negative? Sunt ei buni sau
răi? Societatea de astăzi oferă multe iluzii susţinute
în timp de abordări dualiste în care este prezent
familiarul „fericit până la adânci bătrâneți”. Suntem
obișnuiți cu utopia în care este descrisă tradiționala
bătălie dintre bine și rău, așteptând mereu același
rezultat. Combatanţii sunt ușor de identificat și
linia care îi desparte este rareori traversată. Răul
este înfățișat ca un cuceritor însetat să domine, iar
binele, de obicei într-o poziție defensivă, luptând
pentru a pune capăt conflictului odată pentru
totdeauna.
73
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Opera lui Martin oferă un contrast prin
prezentarea unei lumi nuanțate din punct de vedere
moral, cu personaje complexe provenite dintr-o
varietate de medii sociale și care luptă cu tonalitățile
de gri, nu cu alb-negru.
Am vrut să redau o anumită realitate umană.
Nu-mi place fantasticul în care toată lumea este fie
erou, fie personaj negativ, fie negru, fie alb. Prefer
să pictez cu nuanţe de gri. Cred că e mai apropiat
de viaţa reală. Noi toţi suntem îngeri și demoni în
aceeași piele. Facem lucruri bune și a doua zi, poate
vom face lucruri teribile. Dar nimeni nu este un
personaj negativ în propria lor poveste. Toţi suntem
eroii propriei noastre povești.10
Dar ce este răul? Și ce îi face pe oameni să
comită fapte rele? Oxford Dictionary vorbește
despre o „profundă imoralitate și răutate”, The Free
Dictionary vorbește despre conceptul de „punct de
vedere moral greșit, wicked”, așa că, dacă ceva este
rău, se opune moralității. Dar a cui moralitate și
a căror standarde? Este o persoană rea dacă el/ea
acţionează în funcţie de ceea ce fiecare definim ca
moralitate? Benedict de Spinoza afirmă că binele
este ceea ce știm că este folositor pentru noi, și
răul este contrar, ceea ce ne împiedică să posedăm
binele. Din moment ce diferite societăți au diferite
standarde de moralitate și etică, răul este variabil.
Așadar, care definiție ar trebui luată în considerare,
cea a societății sau cea individuală? În opinia lui
Tariq Moosa, literatura este un mod de a testa toate
aceste lucruri, confruntând vicisitudinile, diferența
între literatură și realitate fiind aceea că prima ne
oferă siguranța de a le testa. Iar Martin are ca scop
final explorarea conflictelor interne care definesc
condiția umană, pe care - inspirat de William
Faulkner - o descrie ca singurul motiv de a citi orice
literatură, indiferent de gen.
În viaţa reală, binele și răul nu sunt niciodată atât
de ușor de determinat și lupta dintre cele două este
una care are loc în interiorul fiecărei fiinţe umane.
Oamenii se află undeva între cele două puncte, iar
saga Cântec de gheaţă și de foc subliniază faptul că
nu există, cu adevărat, un personaj negativ sau un
erou, cititorii fiind cei care vor fi părtinitori unui
anumit personaj.
Lucrarea sa atrage cititorul tocmai din cauza
acestei reprezentări dure a unui rău triumfător, ce
contestă cu dispreţ obișnuita și tradiţionala morală,
toate într-un mod foarte proaspăt și inovator. Cântec
74
AXIS LIBRI
de gheață și foc scapă de utopicul „fericiți până la
adânci bătrâneți”. Mai mult decât atât, George R.R.
Martin își îndeamnă cititorii să se îndepărteze
de gândirea binară, bine versus rău și introduce
„personajul gri”.
Bibliografie
ITZOFF, Dave - George R.R. Martin on ‘Game of
Thrones’ and Sexual Violence, www.artsbeat.blogs.
nytimes.com/2014/05/02/george-r-r-martin-on-
game-of-thrones-and-sexual-violence, consultat la
data de 5.02.2018.
MARTIN, Philip – Fantasy Is Not Escapist
Literature, www.fantasylit.com, consultat la data de
20.01.2018.
WALTER, Damien G. - George R.R. Martin’s
Fantasy Is Not Far From Reality. www.theguardian.
com, consultat la data de 17.01.2018.
WARNER, Andrea - George R.R. Martin for Non-
Fantasy People, www.abebooks.com, consultat la
data de 20.01.2018.
George R.R. Marin, (12.06.2017), http://www.
goodreads.com, consultat la data de 7.01.2018.
Note
1. Martin, Philip – Fantasy Is Not Escapist
Literature, www.fantasylit.com, consultat la data de
20.12.2017. (t.n.)
2. Walter, Damien G - George R. R. Martin’s
Fantasy Is Not Far From Reality. www.theguardian.
com, consultat la data de 17.01.2018. (t.n.)
3. George R.R. Marin, http://www.goodreads.
com, consultat la data de 7.06.2017. (t.n.)
4. Itzkoff, Dave - George R.R. Martin on ‘Game of
Thrones’ and Sexual Violence, www.artsbeat.blogs.
nytimes.com, consultat la data de 5.02.2018. (t.n.)
5. Termen popularizat de J.R.R. Tolkien (1892-
1973).
6. Ibid. (t.n.)
7. Noiembrie 1440 - Scoția.
8. De aici și inspirația pentru numele celor două
familii rivale Stark (clanul York) si Lanister (clanul
Lancaster).
9. Istoria Casei Stark.
10. Warner, Andrea - George R.R. Martin for
Non-Fantasy People, www.abebooks.com, consultat
la data de 20.01.2018. (t.n.).
AXIS LIBRI
Sacrul
Poetica femininului
V iața creează. Viața
mutilează acolo
unde creează. Forma îi
urmează spiritului creator,
căci primordial este ceea
ce este transmis și mai
apoi cum este transmis.
Limba trebuie să găsească
un acord cu ea însăși; dacă
este lipsită de echilibru,
mult prea multele cuvinte
Ioana-Codruţa
Tudoriu pot compromite mesajul.
scriitoare, SXEOLFLVWă În arta plastică mișcarea
este funcția care nu poate
fi împlinită și scopul literaturii este acela de a întregi
o unitate. Modernitatea este purtătoarea credinței
că arta reprezintă drumul către libertate, așa încât
lanțurile nu vor mai fi văzute ca obiecte de tortură,
pentru care trebuie folosite ura și brutalitatea în
demersul de a scăpa, ci ca surse de a crește către
ceva, din interiorul lor. A trăi în întrebare este
drumul bătătorit către miezul lucrurilor, însă
procesul de creație și de asimilare a tot ceea ce este
gândit trebuie împlinit cu răbdare, căci „a fi artist
înseamnă: a nu face calcule și a nu număra, a te
dezvolta ca și copacul, care nu-și grăbește sevele
și care stă consolat în furtunile de primăvară, fără
spaima că ar putea să nu vină primăvara după
asta.”1 Interiorizarea apropie de origini. Iubirea
și moartea nu sunt purtătoare de convenții. Arta,
în chip natural, este aceea care stăpânește până la
excluderea tuturor formelor.
Din punct de vedere artistic, viața ratează, căci
aceeași emoție nu poate fi trăită la fel. Judecata
literaturii este alta: „[...] se află Divina Comedia;
știu că, dacă o voi deschide într-un anumit loc, voi
fi cuprins de o ură pătimașă față de cineva care nu
mi-a făcut niciodată vreun rău sau voi fi animat de o
pasiune imensă față de cineva pe care nu-l voi vedea
niciodată. Nu există vreo pasiune sau vreo trăire
pe care arta să nu ne-o transmită.”2 Ritualul Rozei
Mistice, Dumnezeul revelat Beatricei, viziunea
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
extatică și Iubirea - în suprema cunoaștere pun
în mișcare resorturi sufletești. Izolarea este cheia
desăvârșirii și potrivit acestei idei, Rilke mărturisește:
„...nu am nicio legătură cu oamenii, nu particip
la niciun cerc, la nicio mișcare: îmi sunt propriul
cerc și propria mișcare spre interior: Așa trăiesc
eu...”3 Creația acestuia se măsoară în exprimarea
inexprimabilului, căci transcede umanul într-un
plan metafizic. Dumnezeu vine în creație. El este
natura tuturor lucrurilor, dar și creatorul suprem.
Alungarea din Rai a cuplului adamic este
secondată de o căutare continuă a unui centru de
restabilire a echilibrului. Căzut în păcat, Adam se
prăbușește mereu, în el însuși, ridicându-se iar:
„[...] se ridică ferm și bine-i pare/ că trăiește; ca
plugarul care/ nu știa, lucrând întruna, cum din
grădina raiului prea plină/ spre pământul nou
un drum să bată.”4 Legătura adamică e asemenea
unui ceremonial, căci Eva-l urmează pe Adam
spre moarte și Dumnezeul, revelat în prezent, ia
chipul unui străin: „[...] când pe bărbat ferm l-a
văzut,/ ea-l urmă, spre moarte să se-ndrepte;/
și pe Domnu-abia l-a cunoscut.”5 Poezia lui Rilke
este purtătoarea istoriilor, este continuatoarea
mitologiilor, căci domeniile sale de interes sunt
antichitatea și creștinătatea, deopotrivă. Trandafirii
Iubirii creștine față de Dumnezeu sunt de asemenea
cei înfloriți odată cu nașterea zeiței Venus. Ea este
martor în Războiul Troian, apărând viața fiului ei,
Eneas: „[...] Tu ai văzut băieții-nverșunați,/ cum doi
se-ncăierau pentru ceva,/ o ură ce se tăvălea pe jos/
ca fiara atacată de albine;/ comedianți umflați de
vanitate,/ cai furioși, în luptă prăbușiți,/ cu strâmbă
uitătură și rânjind, / de parcă jupuită-i țeasta toată.”6
Marea corporalizează. Materia, în dinamica sa
interioară și exterioară sondează originile: senzațiile
se vor cufunda în adâncime, descoperind motorul
existenței: „[...] mergeți înăuntrul dumneavoastră
și încercați adâncimile din care vă izvorăște viața.”7
Trupul se desface din mare și la fel se desfac florile
trandafirilor albi din trupul zeiței, într-o mișcare
circulară: „[...] În urma ei,/ pășind ușor pe tinerele
75
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
țărmuri, se ridicară toată dimineața,/ ca din
îmbrățișarea, flori și ierburi,/ uimite-arzând. Iar ea
porni în goană.”8 Uitarea se deschide lumii. Există un
schimb, o interdependență, căci spațiul exterior se
interiorizează. Feminitatea este egală progresului și
Rilke crede că va exista un moment ce va revela lumii
- omul feminin, o fată și o femeie al cărei nume nu
va fi doar opus masculinului, ci ceva independent, o
forță proaspătă care se desprinde de superficialitatea
bărbatului în Iubire. Căci femininul crește în el însuși
un fruct dincolo de suprafața vieții. Iubirea, trăită
în rătăcire acum, se va rotunji, „va fi asemănătoare
aceleia pe care o pregătim zbâtându-ne și istovindu-ne:
dragostea care constă în aceea că două solitudini se
apără reciproc, se învecinează și se înțeleg.”9
Universul, într-o mișcare circulară se are în
posesie pe el însuși. Venus e întruchiparea lui anima,
arhetipul mamei, ea dă naștere și hrănește, protejând
dorindu-și să trăiască în creație și-n înțelegere.
Imaginile poetice revelează o mișcare din interior
către exterior: „[...] Cu greu se mai rabdă în sine;/
mulți se umplură pe rând,/ că-s gata să-ncline,/ din
spațiul lăuntric curgând/ în zilele-ntruna mai pline/
care sfârșesc indecis [...]”10
„Ideea de perfecțiune a frumuseții omului este
opera Divinității, care l-a conceput unic, după
propriile sale principii. Creaturile ce-au venit
mai apoi, s-au depărtat progresiv de perfecțiunea
originară”11, omul trebuie să fie supus unui parcurs
interior, abandonându-se, iarăși, unui parcurs
circular: <<Abandon entouré d’abandon, tendresse
touchant aux tendresses... C’est ton intérieur qui
sans cesse se caresse, dirait-on>>12. Prind contur în
poeziile sale euri dublate de o dorință puternică de a
pleca de la origini, către origini, dovada unui parcurs
arhetipologic. Eurile sunt „personaje” din oglindă,
supuse unui drum în cerc: „[...] între ea și oglindă
apare/ un spațiu ce pare/ că poate fi dus unde vrei, /
aparținându-ți aproape. Acest du-te-vino,-ntre ape
părelnice”13 și „El în oglindă se răsfrânge, și, după,
trece mai departe; [...] Se întâmplă, însă, ca, spre
seară, când amintirea nu-i dă pace, / oglinzii, parcă
mai opace, imaginea să i-o receară.”14 Oglinda este
obiectul aducerii aminte, activând Frumosul prin
instinct, datorită, desigur, experienței. Aducerea
aminte, aducerea în conștiință, figurează drept
imagine primordială. Visarea în oglindă, visarea
din interiorul apelor este în fapt o tensiune între
dorință și rezistența la dorință. Fie prin intermediul
fanteziei, fie în faptul concret, poezia se realizează.
76
AXIS LIBRI
Groaznica spaimă a necunoscutului. Fața nevăzută
a lucrurilor. Frica de a fi singur cu străinul. Privirea
asupra străinului ucide și îngheață.
Superb este ceea ce nu are vreo limită de gândire,
într-o mișcare totală, în cerc. Schimbarea nu există.
Există însă o transformare, o trecere subtilă spre
devenire. Fără arhetipul Iubirii, lumea nu poate
fi îmbrățișată. Inocența nu cunoaște intenții și
capricii. Freamătul se produce în interior.
Bibliografie
DURAND, Gilbert, Arte și arhetipuri: religia artei,
traducere de Andrei Niculescu, București : Meridiane,
2003.
RILKE, Rainer Maria, Cornul abundenței, traducere
de Șerban Foarță, București : Humanitas, 2013.
RILKE, Rainer Maria, Jurnal, traducere de Mihai B.
Dascălu, București : Ideea Europeană, 2010.
RILKE, Rainer Maria, Scrisori către un tânăr poet,
traducere de Ulvine și Ioan Alexandru, București : Facla,
1977.
RILKE, Rainer Maria, Opera poetică, traducere de
Mihail Nemeș, Pitești : Paralela 45, 2011.
WILDE, Oscar, Grădina lui Eros, traducere Monica
Râpeanu, București : Editura Fundației Culturale IDEEA
EUROPEANĂ, 2004.
Note:
1. Rainer Maria RILKE, Scrisori către un tânăr poet,
traducere de Ulvine și Ioan Alexandru, Facla, București,
1977, p. 29.
2. Oscar WILDE, Grădina lui Eros, traducere de
Monica Râpeanu, Editura Fundației Culturale Ideea
Europeană, București, 2004, p. 168.
3. Rainer Maria RILKE, Jurnal, traducere de Bogdan
Mihai Dascălu, Ideea Europeană, București, 2010, p. 398.
4. Rainer Maria RILKE, Opera poetică, traducere de
Mihail Nemeș, Paralela 45, Pitești, 2011, p. 355.
5. Ibidem, p. 356.
6. Ibidem, p. 325.
7. Idem, Scrisori către un tânăr poet, p. 19.
8. Idem, Opera poetică, p. 325.
9. Idem, Scrisori către un tânăr poet, p. 54.
10. Idem, p. 390.
11. Gilbert DURAND, Arte și arhetipuri: religia artei,
traducere de Andrei Niculescu, Meridiane, București,
2003, p. 51.
12. Rainer Maria RILKE, Poemele franceze, traducere
de Constantin Abăluță, Limes, Florești-Cluj, 2013, p. 112,
„Părăsire-ncercuită-n părăsiri, duioșie țintind duioșiile
toate/ Lăuntrul tău neîncetat se desmiardă, ce te miri.”
13. Rainer Maria RILKE, Cornul abundenței, traducere
de Șerban Foarță, Humanitas, București, p. 152.
14. Ibidem, p. 153.
AXIS LIBRI
Un roman „exotic”
M ult timp m-am
întrebat ce se
întâmplă în literatura
africană. Continentul îmi
lipsea de pe harta literară
a lumii, considerându-l
tocmai de aceea o zonă
incitantă de inspirație.
Editura Polirom a publicat
din 2014 romane ale
Virginia-Camelia scriitorului kenyan Ngũgĩ
Bobaru wa Thiong’o, sub genericul
profesoară, Colegiul Naţional
„Al. I. Cuza” Galaţi „Scriitori contemporani,
voci și tendințe noi în
literatura universală de azi”.  și acuzațiilor de nebunie sau de căutare a unor căi
De ce Petale de sânge? Recomand romanul
(traducere și note de Mihaela Negrilă) pentru
evidentele sale calități literare și extraliterare. Este
istoria recentă a Kenyei din perioada de după
cucerirea independenței, dar nu aceea a marilor
evenimente politice, ci a oamenilor care trudesc,
învață sau profită, trădează. Uciderea învăluită în
mister a trei dintre proprietarii unei fabrici de bere
declanșează o investigaţie plină de suspans. Dincolo
însă de această anchetă, poveștile celor patru
suspecţi recompun o frescă devastatoare a unei ţări
din Lumea a Treia și a unui popor care vede cum
liderii săi l-au dezamăgit iarăși și iarăși. Romanul
se alcătuiește dintr-o juxtapunere de întâmplări și
scene, într-un stil aproape lipsit de ornamentare.
Dar pe lângă poveste se insinuează reflecția de un
realism tăios, ceea ce a produs un impact exploziv la
apariția cărții, în 1977, guvernul kenyan dispunând
arestarea scriitorului fără să fie formulate acuzaţii
clare. Incidentul a fost relatat de ziare din întreaga
lume, iar încarcerarea lui Ngũgĩ wa Thiong’o a
stârnit vii proteste din partea organizaţiilor pentru
apărarea drepturilor omului, precum și a unor
scriitori faimoși.
Din realitatea cea mai lipsită de poezie se disting
simboluri ale noii lumi sau ale veșniciei : autostrada,
muntele. Viața prostituatei Wanja se transformă
într-o alegorie a chinului, umilinței și supraviețuirii
întregii comunități. Ancorarea în universal uman o
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
fac și mottourile – citate din Biblie și din acei poeți
americani, englezi recunoscuți ca vizionari profund
umaniști, alături de africanul Amilcar Cabral.
Străvechiul motiv inițiatic al drumului ia forma
acestei construcții moderne cu semnificații atăt de
dramatice :
„Autostrada Transafricană este un omagiu
simbolic, deși neintenționat, adus celor care, fiind
martori la ravagiile cumplite ale crimei, înșelăciunii
și lăcomiei ce au trecut drept civilizație, fiind martori,
de asemenea, la mișcarea de rezistență pe care
oamenii au dus-o cu mâinile crăpate, unghiile rupte
și inimile îndurerate. Au exprimat visuri înălțătoare
în mijlocul rânjetelor disprețuitoare, suspiciunilor
spre nemurire și a eternei vanități a tiranilor. Au
văzut că punctul slab al rezistenței nu se afla în lipsa
de voință, de hotărâre sau de arme, ci în faptul că
poporul african a îngăduit să fie împărțit în regiuni,
limbi și dialecte, în concordanță cu dorințele foștilor
stăpâni și au strigat: Africa trebuie să se unească!”
Autorul nu uită să mulțumească acelor care
i-au furnizat textele din cultura tradițională
inserate în roman – cântece de muncă sau satirice,
imnuri religioase precum următorul, cântat într-o
procesiune :
„Se zice că e foamete,/Dar nu se zice că e
foamete/Doar pentru aceia care/Nu vor să mănânce
pâinea lui Isus.//Multe case, mult pământ și avere,/
Bani la bancă, multă educație,/Acestea nu potolesc
foamea inimii/Decât dacă oamenii mănâncă pâinea
lui Isus.//Uitați-vă la bogătași, la săraci și copii:/
Nu se clatină cu toții pe șosea ?/E din cauza foamei
din inimile lor,/E din cauză că nu vor să mănânce
păinea lui Isus!”
Noblețea cărții o dă forța acelei conștiințe
care poate judeca o realitate înșelătoare, într-o
continuă prefacere, nelăsându-se dominat de ea.
Dacă „acesta este romanul african al secolului XX”
(Moses Isegawa), cu siguranță și romanul african
al secolului XXI așteaptă să fie explorat, înțeles
și acceptat. „Mâine… mâine”, murmură în final
personajul, care știe că nu mai este singur.
77
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Verișoara Bette - Honoré de Balzac
Traducere în limba română de Eduard Claudiu Brăileanu
V olumul Verișoara
Bette (La Cousine
Bette, 1847) de Honoré de
Balzac, publicat la editura
RAO, București, 2017,
656 pagini, în cea mai
recentă traducere semnată
de Eduard Claudiu
Brăileanu, devine o parte
însemnată în palmaresul
literar al acestuia.
Lucia Pătrașcu
scriitoare
Cine este autorul
acestei traduceri?
Eduard Claudiu Brăileanu, este Profesor de limba
franceză; Șef serviciu „Relaţii Publice” la Biblioteca
Județeană „Panait Istrati” Brăila; Doctor în bibliologie
și știinţa informării 2008; traducător-interpret din/
în limba franceză autorizat de Ministrul Culturii și
Identităţii Naţionale și de cel al Justiției; absolvent al
Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, specializarea:
limba franceză - limba română, 1997.
Deţine Certificat de compétence linguistique
(Certificat de competenţă lingvistică) eliberat de
Institutul Francez București, 2002; Diplôme de langue
(DL) eliberată de Alliance Française din Paris, 2003;
Master în management cultural la Școala Naţională
de Studii Politice și Administrative București, 2004;
Master în managementul organizaţiilor culturale,
Universitatea Paris Dauphine, Franţa 2007.
În dorinţa perfecţionării profesionale, a urmat
diferite stagii de specializare: Procese democratice
și educaţia adulţilor, Education Foundation of
Nordals (Danemarca) și Ministerul Culturii din
România, 1999; Conduite de projets en bibliothèques
(Conducerea proiectelor în biblioteci), organizat
de Maison des Cultures du Monde, la iniţiativa
Ministerului Culturii și Comunicaţiei (Franţa),
stagiu desfășurat la Paris și la Villeurbaine, la Școala
Naţională Superioară pentru Știinţe ale Informaţiei
și pentru Biblioteci (ENSSIB), 2000; Relaţiile publice
78
AXIS LIBRI
și comunicarea în bibliotecă, organizat de Fundaţia
Concept în colaborare cu Ministerul Culturii și
Cultelor din România și cofinanţat de Uniunea
Europeană prin Programul Iniţiativa Europeană
pentru Democraţie și Drepturile Omului, 2002.
Ca Lector asociat la Centrul pentru Formare,
Educaţie Permanentă și Management în Domeniul
Culturii din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor
din România și în virtutea profesiei și a dragostei
pentru cultură, a susţinut diferite conferinţe și
dezbateri: Elemente de relaţii publice într-o bibliotecă
publică. Un posibil studiu de caz: Biblioteca Județeană
„Panait Istrati” Brăila, la Biblioteca Judeţeană
„Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui; Managementul
proiectelor culturale în biblioteci și Relaţii publice
în biblioteci: Relația cu mass-media, mai 2004. Bun
vorbitor de limba franceză, s-a evidenţiat traducând
volumul lui KIM Song Sou, Universul operei lui
Panait Istrati (teză de doctorat), Editura Ex Libris,
Brăila, 2008.
Și iată, acum, această nouă traducere a celebrului
roman balzacian. Este un demers scriitoricesc ce ar
putea surprinde cititorul.
Ce putem spune despre volumul La Cousine
Bette, de Honoré de Balzac, tradus de Eduard
Claudiu Brăileanu?
La urma urmei, Verișoara Bette, acest roman
de maturitate, ca și celelalte lucrări ce fac parte
din ciclul „Comedia Umană” (La Comédie
humaine, ciclu în a cărui componenţă intră 95 de
lucrări terminate, nuvele, romane și eseuri și 48
lucrări neterminate), a avut răsfăţul numeroaselor
traduceri în literatura universală și în cea română.
Acest ciclu poate fi considerat cea mai importantă
lucrare, o reproducere a societăţii franceze din
timpul său, ilustrând în detaliu peste 2000 de
personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii.
Printre cele mai importante romane din Comedia
umană este și Verișoara Bette. Autorul romanului,
influenţat de Walter Scott, a avut la rândul său
AXIS LIBRI
influenţă asupra scrierilor lui Eugène Sue, Gustave
Flaubert, Émile Zola, Fiodor Dostoievski și Marcel
Proust, determinând o adevărată școală balzaciană.
În cultura română a avut doi admiratori de
valoare, George Călinescu, cel care, în articolele sale
despre teoria literaturii milita pentru balzacianism,
exemplificând tehnica acestuia în romanul „Enigma
Otiliei”, și Mircea Eliade, care, în tinereţe, și-a dorit
să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac.
De ce și cum a fost făcută această nouă
traducere?
Motivele ce l-au tentat pe traducător să se
oprească la acest titlu au fost desigur originalitatea,
marea putere de observaţie și imaginaţia balzaciană,
calităţi ce au însoţit această colecţie de romane și
scurte povestiri, apărute sub pana lui Honoré de
Balzac, unul dintre cei mai mari scriitori francezi în
domeniul romanului realist, psihologic și fantastic.
Pentru că, așa cum arăta Charles Baudelaire: „Toate
personajele sale sunt dăruite cu acea vitalitate înfocată
care l-a animat și pe el însuși. Toate ficţiunile sale sunt
la fel de profund colorate ca și visele […], pe scurt,
în Balzac, toţi, până și portarii, sunt geniali. Toate
sufletele sunt pline ochi de voinţă.” Și dacă o cităm pe
Mioara Izverna: „Dintre toate romanele și nuvelele lui
Balzac, Verișoara Bette este, poate, opera sa exemplară
sub raportul dramatismului. [...]. «Dramatismul» [...]
trăirilor acestor personaje ale căror pasiuni ajung
până la monomanie este inextricabil susţinut de
dramatismul unor evenimente «exterioare», în care
sunt implicate mari categorii umane, evenimente
pe care ele nu le pot controla, după cum nu-și pot
controla, la un moment dat, propriul comportament,
mai mult sau mai puţin bine strunit în primele lui
date, dar care se dereglează, se deteriorează până la a
deveni monstrous și a ieși din zona umanului. Procesul
acesta, lent la început, aproape invizibil, devine tot
mai evident, «accelerându-se», «precipitându-se»
spre «catastrofa» finală.” Trebuie să recunoaștem că
pentru un cititor se simte necesitatea traducerilor,
mai ales atunci când acesta nu are lejeritatea citirii
unei opere în original.
Cât este traducere pentru cititor și cât pentru
bucuria personală a autorului?
Aceasta ar fi o chestiune foarte interesantă.
Deoarece, atunci când cititorul are o cultură vastă,
deci este un connaisseur, lucrurile pot fi mai simple.
Traducătorul de bună calitate, care oricum respectă
forma originală, apelează la mai puţine note de
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
subsol, realizând o traducere fluentă, agreabilă,
nefracturată cu desele întreruperi explicative. Cu
atât mai mult cu cât traducătorul, cunoscând bine
limba originală a operei respective, rămâne cantonat
în arealul ei, citește și gândește în interiorul ei. Chiar
dacă majoritatea traducerilor parcurg un drum cu
hăţișuri lingvistice prin care traducătorul trebuie
să treacă fără a le netezi, el reușește să le păstreze
intacte prin împletirea lor într-o frumoasă broderie
de limbă română.
Atunci când cititorul este din categoria celor
care abia descoperă lectura acelei cărţi, sarcina
traducătorului devine mai laborioasă. Dacă nu ar fi
o traducere de calitate, autorul nu ar putea îmbrăca
textul într-un fapt literar, ce-l va invita pe cititor
să cunoască opera literară respectivă sau să și-o
amintească de va fi uitat-o cumva. Trebuie să creeze
impresia că traducerea curge firesc, fără a permite
nuanţa că el, ca un intermediar, s-a interpus între
opera originală și textul rezultat prin traducerea
acesteia.
Prin această traducere, Eduard Claudiu
Brăileanu face un astfel de lăudabil gest de a
împărtăși cu cititorii săi bucuria unui text citit. Prin
lectura traducerii cu o structură a frazelor, potrivită
pentru înţelegerea imediată, cititorul se simte mai
apropiat de romanul respectiv. Sigur că numai
calitatea traducerii, prin cunoașterea perfectă a
limbii de origine, dar și a limbii române, pune în
valoare opera respectivă, apropiind cititorul de ea.
Altminteri, acesta ar fi definitiv îndepărtat, ceea
ce ar fi o triplă pierdere și pentru cititor, și pentru
traducător, și pentru nivelul cultural general.
Iată de ce Eduard Claudiu Brăileanu, prin
traducerea aceasta, printr-o autocenzură coerentă,
în această interpretare lingvistică suficient de bine
documentată și nu foarte analitică, în pagini dense așa
cum cere structura textului original, s-a străduit și a
reușit să dea o formă proaspătă romanului Verișoara
Bette, de Honoré de Balzac, scoţând-l de sub supliciul
erodării altor traduceri, fără a minimaliza cu nimic
rezultatele lor (dacă am nota numai faptul că între
anii 1955-1964, când literatura universală vestică era
mai sărac și mai stângaci prezentată, s-au tradus din
opera balzaciană douăsprezece volume), apreciate
în timp, lăsând cititorului plăcerea unei lecturi noi,
agreabile și folositoare.
Un motiv ce ne îndrituiește să recomandăm acest
nou volum apărut pe plaja traducerilor literare sub
semnătura lui Eduard Claudiu Brăileanu.
79
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Asceză și extaz

D aniel
Januvia.
Dragonului,
Corbu,
Insula
romanul
fapt la o aventură întru spiritul omenesc din toate
timpurile, omul, eternul naufragiat în propriul sine,
doritor de purificare, de acces la o lume spirituală
ascezei, Ed. Princeps superioară, mereu mai sus…
Multimedia, Iași, 2017 Este un tur de forţă prin care scriitorul Daniel
Corbu îi convinge pe cei care îl știu doar ca Poet,
Evident, titlul cronicii că este și un mai mult decât interesant prozator,
mele face o aluzie destul dând peste timp o replică unui Odobescu, cu al
de nediscretă la romanul său fals tratat de vânătoare: este un roman-eseu
lui Irving Stone, „Agonie înrudit îndeaproape, să spunem, cu „Amazoanele”
A.G. Secară și extaz”, unde viaţa lui Adrianei Babeţi, cu scrierile lui Mircea Mihăieș
critic și istoric literar Michelangelo primește o despre Joyce, Marlowe; cu siguranţă una dintre cele
replică literară… mai interesante cărţi ale anului editorial 2017!
La Daniel Corbu, eroul, Eduard Bazon, este un Tonul relatării sapienţiale mi-a adus aminte și de
artist plastic care este „format” dintr-un amestec „Citadela” lui Saint-Éxupery; din punctul de vedere
de Sabin Bălașa, Constantin Brâncuși, Gaugain, al „dragonului” Parsifal, cartea ar putea fi un God
Cioran, Robinson Crusoe, dar și… mai mult ca zis (l)a- novel, care, în romgleză, ar însemna o alt
sigur, Daniel Corbu. Desigur, Referenţialitatea, fel de apocalipsă, revelaţie a zeului, dar și un fals
muză generoasă, ar putea fi considerată ea însăși tratat de yoga, tot ziceam de Odobescu, ţinând cont
personaj, de la vechii greci, Biblie, ca să nu spun și de finalul propriu zis al „Januviei” în care artistul
autorii ei anonimi, vechii înţelepţi sanscriţi, trecând „își pulverizează” trupul și își unește spiritul cu
prin Lucreţiu, Toma d’Aquino, Shakespeare, Dante,
Cervantes, Chester, Blake, Milarepa, Li Tai-Pe, până
la Goethe, Andersen, Balzac, Tostoi, Eminescu,
Llosa, Heidegger, Bulgakov, Borges, Max Weber,
Frazer, Mircea Eliade, ca să dăm doar câteva nume
care apar menţionate și să nu trimitem și la alte
posibile filiaţii literare sau nu, dar mai ales muzicale,
pictorul Edi, așa cum era numit de către cei din
familie sau apropiaţi, fiind și un mare meloman,
pasiune care îi va prilejui o prietenie cu totul și cu
totul deosebită c-un Parsifal-Caliban care este un
dragon misterios, „dragon” în sensul foarte liber al
expresiei, el putând fi un varan sau ceva asemănător,
oricum o șopârlă imensă, rege neîncoronat al unei
insule de aproximativ 500-600 de metri lungime,
mult mai puţin ca lăţime (mai exact 97.050 metri
pătraţi), pierdută cam la vreo 2000 de kilometri de
coastele Australiei de Est…
Formula de roman de aventuri, de fapt „carte de
aventuri” (oarecum în maniera în care Tournier a
reinterpretat mitul lui Robinson) cu care este ispitit
cititorul neatent pe coperta a IV-a, se referă de

80
AXIS LIBRI
balsamul cosmic, divin; altfel spus, atinge Nirvana,
sau ca să-l cităm pe alt personaj, nepotul său după
soră, Tony Vianu, Eduard Bazon, „după detoxifierea
totală, a reușit Shambala, adică părăsirea totală
a spaţiului profan”, în al cincilea an de izolare pe
insulă realizând transa cataleptică și levitaţia…
Concret, manuscrisul care devine carte prezintă,
în mare, primul an al prezenţei marelui artist
cu origini române pe insula izolată din Pacific
(cumpărată printr-un joc al destinului), însoţit de
cântecul său de lebădă, și de doliul non-conformist
pentru pierderea soţiei într-un accident de avion
care se prăbușește tot undeva în Pacific… Omul este
un Călător în această lume/ viaţă, este unul dintre
simbolurile cărţii: în falsul jurnal al pictorului
găsim precizate găsirea unui cadavru vechi pe
insulă, de fapt un schelet, și un cadavru nou pe un
yacht în derivă: de aici dorinţa lui de a realiza și un
monument al călătorului necunoscut, pe care îl și
face, așezând la poalele lui scheletul acelui posibil
Giovanni, italian angajat de către spanioli pe o
galeră…
Bref, este o carte pe care o descoperi cu o bucurie
de iubitor de robinsonade postmoderne (se poate
spune că „Januvia” este una dintre capodoperele
care lipseau postmodernismului românesc: și să
nu uităm că Daniel Corbu este unul dintre cei mai
apreciaţi teoreticieni ai postmodernismului!), care
merge adăugat la festinul unui cititor de Michel
Tournier, William Golding, J.M. Coetzee, Yan Martel
(Ce este Pi decât un alt fel de Robinson?), clasicul
Jules Verne, Andy Weir, cu al său „Marţian” care
nu este decât un pământean „uitat” dintr-o eroare
(se credea că este mort) pe planeta lui Carter al lui
Edgar Rice Burroughs… Într-o cu totul altă ordine
de idei, ne putem gândi și la „Insula Matrioșka” a lui
Gellu Dorian…
Martor îmi poate fi Triada Mântuitor-Einstein-
Dagupta care apare la chemarea rugăciunii auto-
naufragiatului:
„Spre tine, Atoatefăcătorule și Atoateţiitorule,
rugăciunea mea de fiinţă a unei mici lumi, pe o
insuliţă depărtată de orice slăbiciuni și păcate, spre
tine ruga de-a mi te arăta și de a-mi răspunde la
întrebările mele! Arată-mi-te, Stăpân al meu și al
tuturor!
Atunci am văzut înaintând pe puntea de pe
Valea Șerpilor mirifica siluetă. Purta mantie albă
și baston. Înainta spre pavilion, dar atât de încet,
că-mi pierdeam răbdarea. Am luat binoclul de pe
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
măsuţă, s-o pot privi mai bine. Am văzut-o mai
aproape, o clipă, avea părul bogat și în dezordine,
iar, spre uimirea mea, chipul semăna cu al lui
Albert Einstein. A început imediat să se destrame,
iar eu nu-mi dau seama nici acum cum am scăpat
jos binoclul. «EDUCĂ-ŢI RĂBDAREA!» – am
auzit cu claritate vocea învăţătorului Dagupta.” (p.
258)
Ce rol au șerpii în această insulă, cine este
Dagupta, ce îl nemulţumește la creștinism pe acest
nou român universal, Eduard Bazon, al cărui tată
a fost preot ortodox, ce crede eroul despre artă în
general, și despre cea post modernistă în particular
(„Postmodernismul modifică. Dar marile partituri
culturale individuale sunt adevăruri relevate, adică
dogme clare, profiluri artistice clare și de reper
cultural mondial. Riscul e ca totul să se transforme
într-o tragi-comedie nebună care nu are alt sens
decât cel al dezorientării. Poate că asta e noua ordine
impusă de americani prin postmodernism, sfârșitul
istoriei etc. Un fel de Babilon, unde nu se va ști nici
cine a scris Odiseea, nici Faust sau Regele Lear și nici
cine a pictat Gioconda cea reprodusă în milioane de
exemplare pe tricouri și pe sacoșe. Deși promotorii
unor astfel de curente artificiale pornite din economie
de piaţă știu că arta are și o dinamică liturgică, că ea
tinde spre divinaţie.
Arta de azi, în majoritatea ei, e o schilozenie
crasă, o sărăcie intelectuală, pentru că nu urmărește
adevărurile din noi și de dincolo de noi. Toată
Renașterea a urmărit aceste adevăruri, după care
a urmat decăderea artei având ca punct de plecare
desacralizarea lumii.” (p. 309)), spiritism, de amator
sau nu (p. 18), referinţele muzicale „începând” cu
Nini Rosso, „Il Silenzio”, continuând cu Ceaikovski,
Strauss, Chopin, muzică pentru yoga, Demis
Roussos, Nana Mouskouri, Beethoven ș.a.m.d.
până la inevitabilul Anthony Copping, este,
evident, și o carte despre Singurătate și singurătăţi
(„Vechii greci spuneau că acela care este mulţumit
în singurătate, ori este animal sălbatic, ori zeu. Și
una și alta, spun. Dar în ce privește starea zeiască,
încă sufăr de acrofobie cronică.” (p. 39 sau „înclin
să cred că Singurătatea e cel mai adesea o altă
formă de-a iubi”, p. 122), „visele ca prelungire a
vieţii”, p. 51, „vorbesc de mărturisirea viselor ca de
o trădare, adică tot o violare a intimităţii”, dar este
și despre prieteni, din lumea artistică, dintre care
nu se poate să nu reţinem un Olive Grenier, poet și
cercetător al religiilor (deosebit de vii și episoadele
81
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
sale de cercetare în mijlocul triburilor „sălbatice”)
sau pictorul François Hervé, ori ciudatul Victor
Lepole, tot artist plastic, Parisul putând fi și el
considerat un personaj în sine; mai mult decât
interesant și un interviu publicat în revista „Art
World” (p. 106-110)!
Toate acestea sunt de găsit în această „gnoză
estetică” de unde nu puteau lipsi nici „piraţii”, care
se arată ca niște turiști turbulenţi, gata să distrugă
un eco-sistem, alt simbol al umanităţii, coborând
de pe un vas numit… „Dracula”, care ne amintește
astfel de umorul hâtru al vecinului de peste timp
al humuleșteanului… Vecinul vecinic Daniel
Corbu, care, ca orice creator care se respectă,
caută modalităţi noi de exprimare, mizând pe
un anumit tip de originalitate, ca și personajul
Eduard, dar și pe autenticitate, plonjând chiar
și în obsesia „primitivismului”, unui anumit soi
de anticalofilism: desigur, parabola actorilor
care interpretau în insula Tonga pe sălbaticii
teoretic-turistic „autentici” fiind magistrală: ca
și artiști, într-o lume desacralizată, falsificată, ne
va fi aproape imposibil să atingem perfecţiunea
înaintașilor! E o „Glumă” a destinului, oarecum ca
în romanul lui Kundera, care ne reamintește, ca în
alt roman al lui, „Viaţa este în altă parte”, că și „arta
este în altă parte”… Continuând tot kunderian,
insuportabila ușurătate a fiinţei poate fi, de fapt,
un exerciţiu care ne poate ajuta să atingem asceza
absolută, iluminarea, desăvârșirea, posibilitatea de
a ne muta, vorba vine, lângă niște vecini perfecţi:
Dumnezeu, îngerii, sfinţii… sau un dragon numit
Parsifal, „iniţiatul care readuce pacea Graalului,
eliberând-o pe Kundry de blestemul vrăjitorului
Klinsor”, dar numai după „izgonirea sa din templu
după uciderea lebedei, în timpul rătăcirilor
asemenea lui Ahasverus, când trece de la greșeală
la glorie, aduce pacea Graalului și liniștea Sfântului
Potir și crede în regenerarea omenirii” (p. 274),
Parsifal, numit de Wagner „purul, inocentul
smintit” (p. 275)…
Așadar, să începem cu… „Două foi de început”:
„Sunt pictor. Numele meu este Eduard Bazon.
De curând am împlinit 63 de ani. Născut într-un
sat de munte din România, am imigrat mai întâi în
Franţa, apoi în Australia, la Melbourne.
N-am exersat niciodată scrisul. Nu m-a atins
acest blestem. Și nici n-am avut vreo activitate de
veleitar al literaturii. N-am excelat vreodată când
m-am aflat în faţa unei compuneri, deși teoretic
82
AXIS LIBRI
știu toate etapele, de la incipitul în tăietură până
la deznodământ și final apoteotic, în trombă. Ce
să spun, nu m-a interesat nici punerea în pagină
a poveștii, deși de la Forster știam că povestea e
umbra oricărui gen literar. Chiar și eseul (să nu
vorbesc de orice operă de artă, picturală, muzicală),
are nevoie poveste. (…) Între principiile retragerii
mele pe insulă figura, la loc de cinste, interdicţia
de a scrie, de a greși aruncându-mă în confesiuni,
mărturisiri, aforisme sau în vreun jurnal precum
romanticul Robinson, cel creat de englezul Daniel
Defoe. La ce bun, gândeam, aceste firimituri
egoiste, minuscule protuberanţe fiinţiale care
nici nu opresc ruina, nu schimbă sensul căii fără
întoarcere și nici nu au calităţi literare pentru a oferi
cuiva emoţii estetice? Încălcarea acestei interdicţii
o consider primul și cel mai mare păcat. (…) Zile
întregi mi-am imaginat ducând la perfecţiune arta
dialogului, precum profeţii în pustie, o artă în care
eram profan, dar care mă atrăgea însă nu scriind,
nu oferindu-mi zilnic bucăţi slinoase de egoism,
fărâme, idei morale, considerându-le învăţături și
experienţă pentru viitorime.
Și pentru că de-acum nu mai am nimic de ascuns
și de oprit devoalării, adică expresia unei intimităţi
vândute (sau violate pur și simplu), voi spune că
trei erau interdicţiile frământate în minte înainte
de sosirea pe insulă: scrisul, impulsul sexualităţii
și așteptarea. Toate au fost prezente, precum în
filosofia lui Francis Bacon idolii peșterii.” (pp. 9-10)
Desigur, va urma ispita, încercarea:
„8 septembrie – Am încălcat interdicţia de a
scrie.”
Este interesantă meditaţia scriitorului Daniel
Corbu asupra… scrisului, privit ca un blestem. Cert
este că personajul, când va renunţa la această ispită
va începe să aibă progrese în efortul său spiritual.
Cât despre arta dialogului, necesar nu numai pentru
scurtele și rarele vizite ale prietenilor, printre care și
nepotul Toby, rugat la un moment dat să vină mai
rar, acesta a fost mai mult decât necesar pentru
întâlnirile cu dragonul Parsifal, întâlnirile cu acesta
și cu șerpii fiind printre cele dătătoare de fiori de tot
felul, inclusiv estetici!
Bref, o fugă de Babilon, într-un purgatoriu care
poate părea deseori un paradis, deloc traviamento
(rătăcire morală și intelectuală), ca să mai facem
o referinţă la Dante, unul dintre scriitorii care îl
obsedează pe personaj și, de ce nu, și pe scriitor!
AXIS LIBRI
Locuirea în poezie de
Nicolae Grigore Mărășanu
și Viorel Coman
V olumul „Locuirea
în poezie”, Editura
Istros a Muzeului Brăilei
„Carol I”, 2017, 314 pagini,
semnat de Nicolae Grigore
Mărășanu și Viorel Coman,
este un dialog spiritual
între două conștiinţe vii, de
anvergură culturală; o șuetă
amicală între doi intelectuali
cu idealuri comune și
Dumitru Anghel
scriitor preocupări artistice, scriitori
de marcă în zona literară a
Dunării de Jos și a Bărăganului.
Cu un subtitlu lămuritor, „O estetică a
supravieţuirii”, cartea oferă ritualica unei
confruntări inteligente, cu o notă nostalgică
pe teme și motive dintr-un itinerar de creatori,
diferenţiaţi nu atât de spaţii temporale, cât mai
ales de orizonturi biografice, care s-au apropiat
prin similitudini culturale. Poetul Nicolae Grigore
Mărășanu și criticul literar Viorel Coman și-au scos
săbiile din teacă pentru a rezista atacurilor paralele
de pe scena unui duel al certitudinilor creatoare,
fiecare având la îndemână scutul de apărare al
argumentelor, pe portative in allegro, într-un passo
doble din care doar sinceritatea fiecăruia dă valoare
dialogului.
Un interviu uriaș, în care poetul N. Grigore
Mărășanu pare a fi cel mai solicitat de întrebările-
șoc ale partenerului său de dialog, intransigentul,
curiosul și „neastâmpăratul” critic și istoric literar
Viorel Coman, dar are tactul, inspiraţia și click-
ul de refugiu, cu care-l liniștește și-l lămurește pe
scormonitorul său interlocutor. Fiecare își apără
„câmpul de bătaie” al disputelor doar aparent
belicoase, pentru că, de fapt, gustă copios din
deliciile întoarcerii în copilăria miraculoasă din
Delta ostroavelor și a răsăritului de Soare sau a
câmpiei largi a Bărăganului cu dropiile maiestuoase
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
și a cumpenelor de fântână, până la adolescenţa
frenetică și maturitatea împlinite.
Și unul, și celălalt își apără intimitatea, nu
numai cea spirituală, ci mai ales „lungul drum” al
devenirii scriitoricești. Nicolae Grigore Mărășanu,
mai nostalgic, mai liric și mai... „cu capul în nori”;
Viorel Coman, echilibrat, „lord” și cu morga de
„noblesse oblige” din dotare!
În „Cuvântul înainte”, „Pledoarie”, cum o
numește... „avocăţește” iniţiatorul acestei cărţi-
dialog, profesorul și scriitorul Viorel Coman, este
tranșant, când... explică de ce s-a oprit la Nicolae
Grigore Mărășanu: „Am avut încă de la primele
întâlniri revelaţia unui om contorsionat, cu
anafoare interioare, cum au și apele dintre care vine,
cu o poetică asupra căreia fie păstrase tăcere, fie nu
fusese niciodată solicitat să răspundă; ...ilustrează
azi un paradox, dacă nu al lecturii, în mod sigur al
receptării” (pag. IX).
„Locuirea în poezie”, o carte cu un titlu-
metaforă, pe un lait-motiv lămuritor: „O estetică
a supravieţuirii, cu trimiteri subtile, prietenești
și inspirate, la un curriculum vitae poetic al unei
impresionante opere literare dominată de un lirism
locativ, Delta Dunării și Mărașu, de la debutul
editorial cu volumul „Insula”, Editura Albatros,
1973, urmat la intervale decente și în creștere
valorică de „Corabia de fosfor”, Editura „Eminescu”,
1976; „Umbra fluviului”, Editura „Eminescu”, 1979;
„Enisala”, Editura „Albatros”, 1980; „Distanţa dintre
mine și un iepure”, Editura „Eminescu”, 1983;
„Capriciu pentru cele patru vânturi”, 1986; „Îngeri
și banjouri”, 1998; „Marţea canonului”, 2001, toate
la Editura „Eminescu”; „Sufletul cântă despre
sine”, Editura „Decebal”, 2002; „Imparele” (sonete),
Editura „Grai și Suflet”, 2007; „Deșertul invizibil”,
Editura Tipo Moldova, 2014...
„Locuirea în poezie”, așadar, un dialog în care
Viorel Coman își supune interlocutorul unei
„spovedanii” de intimitate și reculegere lirică, de fapt
83
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
o sinceră, emoţionantă și prietenească „gâlceavă”
literară, în care unda de simpatie și mirajul
comunicării sunt evidente, mascate, învăluite
doar de o străvezie imparţialitate, în limitele unei
elegante și inteligente conexiuni culturale.
Un dialog, interesant și vivace, cu „năzdrăvănii”
de tot felul, la limita de „...intrare în joc”, dar un
joc al inteligenţei din care... „ies scântei!” din
„spectacolul” confruntării; de unde rezultă că, din
copilărie, N. Grigore Mărășanu s-a aflat sub semnul
fascinant și benefic al lecturii, cu cărţi împrumutate
de la biblioteca satului și a aflat de vorbele bătrânului
cronicar: „...că nu este alta mai de
folos zăbavă decât cetitul cărţilor”.
Sau că toată viaţa poetului s-a
aflat sub semnul onomastic al
Mărașului, localitatea din Deltă
și Insula Mare a Brăilei, unde
s-a născut, a învăţat și s-a întors
nostalgic după împlinirea sa
profesională și scriitoricească,
adăugându-și cognomenul Mă-
rășanu, matrice biologică și
spirituală.
La întrebările iscoditoare ale
domnului Viorel Coman, Nicolae
Grigore Mărășanu își face cunoscut
drumul în viaţă, cu studiile liceale
la Brăila și apoi la Galaţi, unde
va gusta din deliciile debutului
publicistic la ziarul „Viaţa Nouă”
cu poezia „Simfonia muncii” și unde s-a integrat vieţii
culturale de la Dunărea de Jos, alături de scriitorii
Ilie Tănăsache, Valeriu Gorunescu... Se întoarce,
alteori, la studiile universitare juridice, de la Iași; la
viaţa culturală de la Brăila și la Cenaclurile literare
pe care le-a monitorizat sau la izbânda sa de mare
iniţiativă literară: Festivalul poeţilor din Balcani. Ca
membru al Uniunii Scriitorilor din România a fost
alături de Corneliu Antoniu în organizarea Filialei de
la Dunărea de Jos a forumului scriitorilor.
Indiferent cât de provocatoare sunt iscodirile
la care este supus, replicile poetului N. Grigore
Mărășanu rămân „calde” și, în afara ideii de
conflict, le transformă în complimente manierate,
întorcându-se convingător în universul său natal cu
plauri și Deltă sau recitând dintr-un poem; „Există
un timp al trăirii / și există un timp al evocării a
ceea ce ai trăit, /când cu veneraţie poţi vorbi / de
o călătorie în pântecul Leviathanului, / ori despre
umbletul magilor în deșert” (pag. 28).
84
AXIS LIBRI
Toate întrebările, întreaga carte „Locuirea în
poezie” a celor doi prieteni sunt de o seriozitate gravă,
pe partitura emoţionantă a celebrei „Appassionata”,
una dintre sonatele pentru pian de L. van Beethoven,
din zona unor responsabilităţi de istorie literară;
chiar și atunci când blândul și nostalgicul poet N.
Grigore Mărășanu se întoarce mereu la amintirile
din copilărie: „... – În copilărie, tatăl meu, împreună
cu alţi săteni, au desţelenit cu plugurile trase de
patru boi un fund de iezer secat: Brătuleasa” (pag.
141), ca să constaţi că marii scriitori se pot naște
și la Humulești, „pe malul Ozanei cea frumos
curgătoare...”, ori la Mărașu, pe unde
trece Dunărea în drumul său spre
Marea cea mare. Cei doi scriitori se
tachinează pudic supraveghindu-
și discret... indiscreţiile sau
protejându-și intimitatea, într-o
șuetă intelectuală din care răzbat,
la limita rezervelor civilizate, doar
puţine orgolioase autobiografii
de creatori de literatură, cu care
fiecare și-ar putea revendica un
loc important în arealul literar
românesc, nu neapărat doar în
limita geografică a nașterii lor.
Și poetul Nicolae Grigore
Mărășanu, „interogat” în limitele
agresive ale unei „inchiziţii” de
conștiinţă artistică; și criticul și
istoricul literar Viorel Coman, pe
coordonatele unor „curiozităţi”, aparent „belicoase”,
se dezvăluie într-un „pas de deux” de coabitare
conceptuală, fiecare apărându-și teritoriul spiritual
de participare. Viorel Coman pare a fi cel care...
zgândără intimităţi, din care s-au născut, egal,
„locuirile” biologice și literare ale poetului N. Grigore
Mărășanu, iar acesta, cu modestie, dezvăluie lumii
orizonturi și motive artistice de... „ieșire în Agora”,
fără ifose, fără paranghelii, vorba scriitorului Teodor
Parapiru, și fără pretenţii de Premiul Nobel pentru
Literatură.
„Locuirea în poezie” este o carte despre doi
prieteni scriitori, care s-au hotărât să se prezinte
singuri, într-o manieră în care ritualul existenţei
lor de creatori de literatură are o consecvenţă
imposibil de perturbat și o nobleţe meritorie, iar
demersul lor se conturează ca o epopee a memoriei
personale bazată pe acumularea și suprapunerea
amintirilor.
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(

Poezia și proza lui

Nicolae Mărunţelu

C itind cele mai

noi cărţi ale
scriitorului Nicolae
Mărunţelu, toate
apărute la Editura
Muzeului de Istorie
Galaţi anul trecut
(„Lasă-mă sub
cerul tău”, roman
experimental, în care
apare și multă poezie,
„La poarta împlinirii”,
Zanfir Ilie
bibliotecar, Biblioteca poezie religioasă, în
„V.A. Urechia” care apar și eseuri
diverse, și „Poezia izvor
de lumină”, evident poezie), nu pot să nu remarc,
în primul rând hărnicia literară a autorului și apoi
componenta mistică a scrierilor sale.
Poate exagerând, după cum a făcut o parte a
criticii literare, Nicolae Mărunţelu
poate fi comparat, păstrând
proporţiile, cel puţin la nivel
local, cu un Ignatie Grecu, Săndel
Stamate, Paul SânPetru, Zorica
Laţcu Teodosia, (unii dintre ei
apreciindu-i la adevărata valoare
creaţia poetică, precum Ig. Grecu
sau Paul SânPetru, la care putem
adăuga și alte nume sonore,
precum Dionisie Duma, Maria
Timuc sau Tase Dănăilă), Nicolae
Mărunţelu, după cum observa a.g.
secară, punând accentul uneori, ca
și în prima sa carte, pe un anume
anti-calofilism literar, poetul
având convingerea că nu șlefuirea
exagerată, de dragul artei pentru
artă, poate înduioșa sau îndupleca forţele sacre ale
lumii…
Poetul Nicolae Mărunţelu poate fi comparat cu
acel poet al lui Ignatie Grecu din poemul „Lăudând
pe Dumnezeu”: „Poetul suie la voi/ cu harfa pe
umăr/ o amforă plină cu vin/ întru fericită cântare/
lăudând pe Dumnezeu/ îmbrăţișând pe fiecare.”
Alegând drumul de Golgotă al Poeziei, N.
Mărunţelu, în primul și în primul rând, Crede! În
Dumnezeul străbunilor săi! Și simte misiunea de
a propovădui cuvântul Mântuitorului! Un cuvânt
aparte trebuie să fie rezervat poeziei sale patriotice,
prea puţin și neinspirat abordată astăzi.
Îndatorat poeţilor mari ai naţiei române,
Eminescu în primul rând, Nicolae Mărunţelu este
influenţat și de un Octavian Goga sau un George
Coșbuc. Iată un exemplu din „În România de azi”
(un poem mai vechi): „… E pară și foc,/ Mi-e teamă,
Doamne, mi-e teamă!/ De lacrimile ce se aud prin
case,/ Case dărâmate, arse/ În viaţa românului e
foc și pară,/ Pământul se dizlocă cu case,/ Izvoarele
izvorăsc printre vase…/ Rămân din sate, dealuri,
văi și povârnișuri!.../ Fântânile s-au umplut de mâl
și oase.”
Surprinzătoare sunt unele
texte, eseuri sau nu, despre
președintele Statelor Unite ale
Americii, Donald Trump, dar
și despre președintele actual al
României, Klaus Iohannis.
Nu închei înainte de a sublinia
și lirica erotică a scriitorului,
unde muza Antigona este
atoateprezentă: „O, draga mea
Antigona/ Ești muza și izvorul/
Poeziei mele,/ Ești vis, dragoste
și durere,/ Mi-ai luminat tristeţea
și anii,/ Din seară și până în zori/
Ești visul meu, gingaș, frumos,/
Căutător de iubire și comori…//
Ești izvor de vise/ În sufletul meu/
Imaginea ta vie…”
Scriitor în căutare de confirmare, Nicolae
Mărunţelu poate emoţiona, fără de tăgadă!

85
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
Maestrul și… Julieta
(Testis – Sezonul II)
T eodor Parapiru,
Iudex, poeme, ro-
mane, scenario, parabaze,
istorii parenetice, entelehii,
dialoguri, neoevanghelii,
Ed. Senior, Călărași, 2017.
Începutul celei
de-a doua cărţi din
experimentul literar
A.G. Secară Testis, mai mult decât
bibliotecar, Biblioteca
„V.A. Urechia”
surprinzător prin plasarea
în… „Atotputernicul și
Omniprezentul Tată Timp-Spaţiu” m-a dus cu
gândul la intercalările din „Maestrul și Margareta”,
de Mihail Bulgakov, când se repovestea într-o
nouă devenită veche apocrifă evanghelie „vizita”
Mântuitorului Iisus Hristos!
Maestrul este aici chiar scriitorul Teodor
Parapiru, Margareta este… o alt fel de Julietă,
pe care aţi cunoscut-o în primul sezon/ volum!
Era Doamna care se înţelegea „cu toate făpturile
pământului, cu obiectele și cu fenomenele naturii”,
o sfântă Francisc sui generis, despre care am scris
anul trecut că ar fi, pentru acel sezon, un fel de
„Personaj central, măcar oarecum de centru,
Doamna Globală Julieta, un fel de Fefeleagă post-
meta-modernistă, în anul 2016 de numai 94 de ani
(acţiunea începe, vorba vine, acolo, în anul 2022),
„o aproape”, apropo de iubirea aproapelui (și mai
ales a dușmanului), deziderat atât de greu de
împlinit, personaj care observă în finalul primului
supra-text că, „de la o vreme, toate zilele” i se
par de gunoi, adică acele zile în care vin mașinile
pe străzile unde gunoiul se ia doar o dată pe
săptămână!”
Personajele primului capitol din carte (sezonul
doi) sunt Magii Gaspar, Melchior și Balthazar, în
al doilea apare „un personaj adulmecând spaime”,
86
AXIS LIBRI
un rege neguros, „Irod al Altora”, la care se revine,
ca „produs istoric”, în capitolul IV: „permanent,
ambiţiosul și orgoliosul Irod a suferit teribil de
complexul originii sale edomite (urmașii lui
Esau, fratele mai mare al lui Iacov, căruia i-a
vândut dreptul său de prim-născut pe un blid cu
linte)… evreii nu se împăcau cu gândul că perfidul
personaj uzurpase o dinastie glorioasă și nu îl
acceptau ca fiind al lor, atitudine care, în ultimii
ani i-au înmulţit și i-au agravat stările paranoice
și criminale. Dacă, de-a lungul vieţii, se afirmase
în calitate de militar aspru și exigent sau ca
administrator nemilos, suspiciunea bătrâneţii l-a
transformat în asasin scelerat.
Din poruncă regală, moare Mariamne (n.n.
soţie), în anul 29 î.e.n., apoi sunt daţi pe mâna
călăului fiii avuţi cu ea (Alexandru și Aristobul),
iar în anul 4 î.e.n., cu o ultimă zvârcolire obsesivă,
ordonă să fie ucis Antipater (fiul din prima
căsătorie, cu Doris). Bolnav și senil, înconjurat de
șopârle veninoase cu chipuri de fii și de slujitori,
dementul psihopat Irod este condamnat la veșnic
oprobriu, în loc să fi rămas cu imaginea mototolită
de conducător circumstanţial, nedreptăţit, frustrat.
*
„1. De unde să știe bietul gândac nelegitim
Irod că ferindu-se de primejdii pământești firești
și frecvente, intră în conflict cu Eternitatea?... Cu
voie sau fără de voie.
2. El a exemplificat jalnic, un fel omenesc de a
înţelege/ a nu înţelege ceva/ nimic din relaţia cu
Absolutul.” (p.15-16)
Literatura enciclopedică, filosofică se îmbină
cu un anume lirism aducând aminte de un alt
experiment al scriitorului T. Parapiru, „Armele
luminii”, exemplar în acest sens fiind textul
„Corifeu – parabază breaking news -”, unde nu
mai este urmată paradigma din „Armele…”,
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
rezultând un capitol de carte cu savoare S.F., parcă Teodor Parapiru își asumă acest rol, de
prezicând un nou „Blade Runner”: „În mod sigur, propovăduitor al adevărurilor mai puţin spuse,
undeva, cândva, sub supra/ vegherea și inspiraţia/ interpretând sau nu… Destinul (există câteva aluzii
transpiraţia cuiva, sunt întocmite datele scrierii și la acest aspect în carte, la pagina 55 punându-se
ale executării unei/ unor Evanghelii de către unul punctul pe un i relativ): demonstrează artistico-
sau mai mulţi roboţi, poate Matei/ Cyber X, poate știinţific că sunt niște mici erori în ceea ce privește
Marcu/ Robyn Y, poate Luca/ Robocop Z, poate calendarul creștin; mai arată, via Julieta, că, noi,
Ioan/ ADN Man…// Apoi, ucenicii se răspândesc/ oamenii suntem rude cu Poezia, „orice s-ar spune”,
în lanţ de apostoli metalici/ și cutreieră plaiurile p. 46, că, după cum am mai întâlnit sugestia
epice ale vorbirii/ suferind pe înţelesul tuturor,/ undeva, la început a fost (și) Călătoria („În fond,
până când unele circuite/ se supără, se defectează/ toţi suntem călători, Doamne-ajută! Unii mai
sau protestează până la epuizare,/ până la o re/ încolo și alţii mai încoace!”, p. 46), dar mai ales și
vedere apocaliptică/ pe cai albi, suri, negri, verzi,/ mai probabil, în ontologie parapiriană, oarecum
nechezând în toate limbile pământului:/ pax neo-romantic, la început a fost VISUL! A se vedea
vobiscum, moarte vouă și naștere nouă.” (p. 37) și „Sic tranzit gloria mundi!”, pp. 32-34.
Practic, bună parte din partea a doua a cărţii Întrebări vechi de când cultura generală (încă
sezonului doi, este poezie și vânare de poezie, o mai conta!) și mitologiile toate, cu accent pe cea
post-urmuziană parţială (ca să mai spunem de greco-romană, precum ce aţi face dacă, morţi fiind,
sonetul lui Leonardo da Vinci, încorporat la p. 47, vorba vine, ar trebui să vă întoarceţi o singură zi
trimitere și la o altfel de Cină de taină), lucidă, la vechea viaţă, „o zi de recurs la existenţă” (p.
raţională (dacă înţelegeţi paradoxul urmuziano- 58), întrebări asupra sensului existenţei umane
raţional!), abstract-ermetic cu măsură, însăși (vezi „Existenţă de unică folosinţă”, p. 69), asupra
Doamna Julieta, la reapariţia sa în „litero-nuvelă” absurdului, onirismului controlat de scriitor (sic!
solicitând „eroului” din sezonul I, Solo: „Te rog
frumos și foarte important să cauţi niște versuri
în Codexul acela și, dacă avem noroc, poate afli o
poezie adevărată!” (p. 42), în condiţiile în care poezia
„e specie pe cale de dispariţie” și, după cum observă
prietenește vecinul Marţian, „lumea se interesează
de reclame, de reţete, de răscoale democratice, de
profit, de manele, de fotbal, de scandaluri politice
sau neolitice, de apocalipsă, de starea viitorului și a
vremii, de jafuri oficiale sau ocazionale, de căsătorii
cu spumă sau de divorţuri în nămol, de moșteniri
furate sau ratate, de extratereștri ceţoși, de mașinării
cu drept de vot, de cipuri în cap, în burtă și în
organele de reproducere, de păduri tăiate, de păsări
și de insecte plecate în autoexil” (p. 45).
Miza ar fi… Adevărul (nu neapărat al
androizilor): „Câte se vor fi petrecut în timpul
sublim și, după aceea, în măsuri pământene, au fost
adevărate.” (p. 7). Un „Adevăr tăcut” (p. 24), Divin
de care se lovește un alt personaj, și al lumii, și al lui
Bulgakov, și al lui Parapiru: Ponţiu Pilat, care s-ar
fi sinucis „din ordinul noului Cesar, din disperare,
din plictiseală sau din interese personale.” (p. 25)
Pilat, despre care s-a mai zis: „Dincolo, în lumea
următoare, umbra lui nu se va putea spăla pe mâini
cu apa uitării, nu se va putea apăra de nimeni și de
nimic și nu va putea căuta leac de iertare.” (p. 26)
87
An XI, nr. 39, iunie 2018
&21)/8(1ʗ(&8/785$/(
„Minunea minunilor, bucuria bucuriilor sau
blestem/ pedeapsă de îndreptare: TOŢI AŢI AVUT
ACELAȘI VIS.”, p. 101), „școlii și notei vieţii”…
Desigur, nu trebuie uitat și de subliniat satira
absolută a umanului, marcă înregistrată Teodor
Parapiru, cu un exemplu… monumental la propriu
în acest tom, prin cele 12 statui ale milionarului în
bani adevăraţi Gil Fosa, care, după 70 de ani, cade
într-o dambla pornită de la un vis!
Partea a treia (prima parte se referă la unica…
călătorie de până acum a Dumnezeului pe
pământ, cu controversa legată de cronologia
evenimentului, în a doua sunt reunite personaje
din primul sezon, cu invitaţii lor speciali… noi:
de unde o serie de povestiri oarecum clasice,
singurele din acest sezon, în care apare personaj
și… social media!), „La răs/crucea dealului Golga”,
merită, prin para…frazarea Apocalipselor de
tot felul, o atenţie deosebită, fiind, printr-un joc
de oglinzi demn, adică ne-demn demn de zilele
circului nostru contemporan, o repunere în scenă
a posibilei reîntoarceri a Dumnezeului printre noi.
Magna commedia a fiinţei umane și a aspiraţilor
sale. La urma urmelor, ţinând cont de faptul că
homo homini lupus, toţi trăim în bule fabulistice,
care pot deveni chiar mistice. Pilat din Pont din
prima parte devine aici Penţiu Pilat, șeful Postului
de Poliţie dintr-o localitate intrată fără să știe în
criză identitară! Există și un director coordonator,
Simon Calfa, educator de frunte al neamului și,
desigur, Infractorul („Iată omul!”), un „bătrân cu
părul lung și alb ca neaua, cu trup gârbovit și slab,
pe care curgea o manta albă, cândva, cu zeci, sute
sau chiar mii de ani în urmă.” (p. 88) Care ar putea
fi nu Alfa și Omega, ci Delta, Jjohn/Iion Delta…
Bref, este o aproape ultimă provocare, ce nu
sparie gândul, dar îl cutremură: ce ar fi dacă? Dacă
am fi contemporanii Apocalipsei sau, dacă vreţi,
numai a revenirii Lui? Spune un doctor, probabil
cu dinari: „Șocul resimţit de mulţi oameni ar putea
fi de maximă gravitate, atât în plan fizic, material,
cât și în cel psihic, spiritual, la vederea uriașei
diferenţe dintre legendă și realitatea ei degradată,
rătăcită în crunt derizoriu”…
Jucându-se cu atotputernicia Marelui Posibil,
Anonim sau cu 1001 de nume, într-un stil
inconfundabil, T. Parapiru reușește aproape magic
(doar este un magician patriarh, după cum îi spun
prietenii!) să facă „ne/Voia Domnului”, sfidând
88
AXIS LIBRI
ispitele derizoriului, atrăgând atenţia asupra
delirului discursului omenesc actual, aflat în faţa
noilor paradigme ale revoluţiilor informatice,
la care oamenii („compatrioţi/ credincioși/ atei/
pământeni/ extratereștri/ măreţe genii umane și
animale/ produse de linie/ nulităţi consumatoare
de speranţe/ papagali liberi și democratici”, supuși
vinilor străvechi, comuniste, turcești, fanariote,
decebalice, zamolxixe, migratoare”) se vor adapta,
așa cum s-au adaptat cu viteza de melc a primelor
trenuri, la zeppeline, la formula 1, ideea de a
coloniza Luna și Marte…
O Margaretă care apare, totuși, înspre final,
„Madamme Endora sau Endorra”, probabil adeptă
a veșnicei reîntoarceri nietzscheene (nu numai
pentru o zi! Cu erata mai mult decât interesantă
și provocatoare și ea: FUGIT REPARABILE
TEMPUS!, p. 5), strigă sfat (în pustiu de vis sau
nu!) spre adaptare:
„Cale de îndreptare ar fi să dormiţi și, din când
în când, să visaţi că veţi fi răsplătiţi după merite
și păcate, pentru credinţa, pentru voinţa și pentru
dorinţele voastre de Înainte și de Apoi… dacă vi se
pare complicat și dacă sunteţi de părere că este mai
ușor/ profitabil/ plăcut să repetaţi istoria, spovediţi-
vă îndureraţi cu premeditare și, după aceea, luaţi-o
de la capăt pe faptele voastre de jăratic. Izbăvirea
stă pitită în voi, dar uneori suferă de singurătate și
trece la nivelul următor cu un glonţ, cu o funie de
gât, cu un accident rutier, cu o cădere îngerească
de la multe etaje, cu un înec luxos, cu voci mutante
în creier…”! (p. 102)
Dacă Madame Bovary știm cine a fost și dacă
„madamme Endora” este (T)eodor la puterea
n, avertismentul îndemn este mai mult decât
îndreptăţit să fie luat în seamă! Hamlet o trimitea
pe Ofelia la mănăstire, îndemnul la sinucidere
poate va duce chiar acolo, deși este mai bizar! Dar
uneori lehamitei trebuie să i se cânte pre limba ei!
Iudex dixit!
Julieta, și de pe coperta a IV-a (continuă
experimentul din primul volum, cel intitulat
„Testis”: pe coperta a IV-a apare și aici un
text inedit, care nu este în interior, dar este
complementar) își pregătește o apariţie mult mai
consistentă în sezonul al treilea al unuia dintre cele
mai interesante experimente ale literaturii române
contemporane.
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
6&(1$ʕ,(&5$18/

Cinema

„The Last Jedi”, Star Wars VIII sau IX?

D e la „The Force
Awakens” încoace,
în cazul filmelor din
trebuit să fie –, atunci măcar decent), comparându-l
cu scenariul simplist al întâiului episod cu care a
debutat saga Războiului Stelelor.
universul Star Wars intru Ce nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă aceștia: nu
în sala de cinematograf ai cum să compari Star Wars VIII cu Star Wars IV.
cu scepticism amestecat „A New Hope”, cel din 1977, venea cu elemente
cu teama de a nu fi de o noutate absolută, de asta a devenit film-cult,
dezamăgit iremediabil. în limbaj de spectator uimit și peste vremi, „Laser,
„Star Wars VIII: The Last tată!”, „The Last Jedi” se chinuie să rămână în șablon
Jedi” e dezlânat, plictisitor, și, cu sforţări evidente, să fie un episod intermediar,
obositor și previzibil. Dă să de legătură între VII și IX. Fără elemente noi, doar
se ridice în partea a doua, efectele speciale, tehnicul (sonor, imagine) îl ţin
Adrian Buzdugan să prindă ritm, dar e prea cumva la suprafaţă și iau ochiul. Mark Hamill își face
scriitor târziu. Două-trei minute și el datoria de „bătrân”, ţine și el o parte din film,
fac tot filmul (un cadru dar asta nu înseamnă că și-a ascuns nedumerirea,
superb de western cavaleresc, un Luke ridicat la contrariat fiind de evoluţia, mai bine zis involuţia
valoarea unui Yoda sau Obi Wan, imagini de top cu personajului pe care l-a întruchipat și ridicat la
crucișătoare imperiale, peșteri fantastice etc.), dar rang de legendă acum trei-patru decenii. Conflictul
e al naibii de puţin pentru un film de două ceasuri bine-rău e calchiat după filmele precedente,
și jumătate. Îţi rămâne în minte că nimic nu-i nou reprezentanţii forţei întunecate sunt recrutaţi
sub soare și că Răul suprem din rândurile cavalerilor jedi
al galaxiei poate fi dus de nas puternici etc.
de-un ucenic mai spălăţel.
Interesant e că producătorii Cred că a venit timpul ca
au luat în calcul criticile aduse această companie Disney să se
filmului precedent, așa că hotărască pentru cine anume
prima parte a filmului îţi dă face seria Star Wars. Pentru
senzaţia de interactivitate, nostalgici, pentru tineri,
de postmodernism la glezna pentru copii? Până și un nas
broaștei. Dacă voi mai intra în sală să văd noua obișnuit va simţi în curând mirosul greu al șaormei
trilogie, a cărei realizare Disney vrea să i-o cu de toate. Să bagi sânge proaspăt în creaţia de-
încredinţeze actualului regizor, Rian Johnson, voi acum 40 de ani, asta nu mai poate readuce pe ecran
intra cu spaimă de-a dreptul. Dacă nu intenţionează candoarea poveștii originale, încetul cu încetul
să vină cu ceva absolut nou, personaje, mașinării, parcă pune pe picioare mai degrabă un monstru
făpturi depășind mucavaua Muppets, scenariu, Frankenstein jucând după normele atât de actualei
planete, lumi etc., nu „Jedi Must End”, „Star și ciudatei corectitudini politice (cavaleriţe Jedi,
Wars Must End”. Merită să vă duceţi la film întru afro-americani care fac și desfac principalele iţe
mângâierea nostalgiei sau ca să aveţi ce să postaţi ale poveștii etc.) Altceva. Complet nou, curajos.
pe Facebook. Noi lumi, noi intrigi. Și mult noroc! Generaţia
nouă e plictisită de imagini în mișcare, s-a dus
Unii iau apărarea scenariului lui Rian Johnson timpul nostru, al celor care colecţionau cu sfinţenie
(care a mers prea departe pentru a mai lăsa ceva fotograme, bucăţi din pelicula tăiată și aruncată de
pentru un episod IX, dacă nu memorabil – cum ar fi operator.
89
An XI, nr. 39, iunie 2018
E E I E T
Ședinţa Consiliului Știinţific
al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
martie, 2018
Î n data de 28 martie 2018, la Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia” a avut loc o nouă
întrunire a Consiliului știinţific, care a fost constituit
și își desfășoară activitatea în conformitate cu
art. 55 al Legii nr. 334/2002, Legea bibliotecilor.
Acesta este alcătuit din personalități gălățene
din diverse instituții de cultură, învăţământ și
administrație și are rol consultativ în domeniul
cercetării știinţifice, al activităţilor culturale și în
dezvoltarea colecţiilor. Ordinea de zi anunţată a
inclus: prezentarea Raportului Consiliului știinţific
pentru trimestrul I 2018, înaintarea Proiectului cu
propuneri de activităţi pentru trimestrul al II-lea
2018 și aprobarea acestora cu completările rezultate
în urma dezbaterilor.
La întrunire au fost prezenţi 14 membri plini și
supleanți ai Consiliului știinţific.
Ședința a debutat
cu urările de bun venit!
adresate participanților de
către prof. dr. Zanfir Ilie,
directorul Bibliotecii „V.A.
Urechia”, care a supus apoi
spre atenție și aprobare
programul, în conformitate
cu ordinea de zi.
Managerul a expus
Raportul Consiliului
știinţific pe trimestrul I al
anului 2018, după care a
punctat cele mai importante realizări ale Bibliotecii
„V.A. Urechia” din perioada precedentă, începând cu
semnalarea principalelor publicații editate sub egida
Bibliotecii - Axis Libri, Asociația, Oameni în memoria
Galațiului, Buletinul Fundației Urechia, Anuarul
științific al Bibliotecii „V.A. Urechia”. Directorul a
menționat că sesiunile Salonului Literar „Axis Libri”,
parte integrantă a ofertei culturale a Bibliotecii,
au avut, de asemenea, un impact deosebit pentru
comunitatea locală în decursul primului trimestru.
În privința nerealizărilor, prof. dr. Zanfir Ilie și-a
exprimat regretul că nu s-a reușit încă deschiderea
90
AXIS LIBRI
Filialei nr. 5 „Hortensia Papadat-Bengescu”, dar
perspectiva este de a se inaugura cel mai târziu în
luna iunie 2018, într-un spațiu alocat de Primărie în
incinta Pieței din cartierul Micro 20. De asemenea,
rămân încă nerealizate câteva dintre propunerile
anterioare din cadrul întrunirilor Consiliului
științific: înființarea unui minipost de televiziune
care să promoveze activitățile Bibliotecii – inițiativă
a scriitorului Theodor Parapiru, precum și ideea
desfășurării periodice a unor întâlniri tematice
(istorie, religie, medicină etc.) cu personalități în
domeniu, emisă de dr. Gheorghe Bugeag.
În ceea ce privește perspectivele, prof. dr. Zanfir
Ilie a adus la cunoștința auditoriului perioada în
care se va desfășura ediția jubiliară a Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri” – 13-17 iunie
2018, solicitând celor prezenți propuneri în
legătură cu personalitățile
– scriitori, academicieni
– care ar putea fi invitate
la eveniment.
Au urmat alocuțiunile
membrilor prezenți la
ședință, care au apreciat
întreaga activitate des-
fășurată de Biblioteca
„V.A. Urechia”, menită
să contribuie la creșterea
nivelului de cultură al
comunității gălățene.
Scriitorul Victor Cilincă a propus ca la
inaugurarea Filialei nr. 5 să se pună în scenă o
mică piesă de teatru, inspirată din opera Hortensiei
Papadat-Bengescu, în care personajele, îmbrăcate
în costume de epocă, să prezinte aspecte din istoria
Galațiului. Sceneta ar familiariza publicul gălățean
cu evenimentele istorice petrecute în orașul nostru
în perioada Primului Război Mondial și a Marii
Uniri, fiind extrem de oportună în contextul în care
anul acesta este declarat Anul Centenarului Marii
Uniri de la 1918 și Anul European al Patrimoniului
Cultural.
AXIS LIBRI
Managerul Bibliotecii a semnalat că în data de
14 iunie 2018 se va desfășura în sala Aula Magna
a Universității „Dunărea de Jos” o conferință
tematică ai cărei invitați speciali vor fi Alexandru
Cumpănașu și Dorel Vișan.
Scriitorul Theodor Parapiru a felicitat întreg
personalul Bibliotecii pentru realizările obținute în
decursul perioadei anterioare și a precizat că anul
acesta, fiind un an deosebit, merită tratat cu cinste,
apreciind că programul Consiliului științific este
foarte bine întocmit. În acest context, a propus ca în
cadrul salonului Literar „Axis Libri” să fie invitate
și oficialități locale, în scopul de a le convinge de
calitatea actului cultural și de necesitatea continuării
finanțării evenimentelor culturale.
Prof. Zanfir Ilie a precizat că în cadrul salonului
din data de 26 aprilie,
unde se vor lansa
lucrări ale unor
scriitori gălățeni
– Teatru anglo-
american și Vita brevis
de Jostein Gaarder,
ambele traduse de
Petru Iamandi și
Poarta turcească,
autor A.G. Secară -
vor fi prezenți printre
invitați și primarul și viceprimarul municipiului
Galați.
Prof. univ. dr. Simona Antofi a mulțumit
Bibliotecii și dlui Zanfir Ilie pentru sprijinul acordat
în realizarea proiectului Cronologia vieții literare
românești, precum și a altor proiecte culturale.
În același timp, a precizat că a devenit o tradiție
colaborarea între Bibliotecă și Universitate pentru
desfășurarea manifestărilor de anvergură organizate
de Facultatea de Litere. În privința Istoriei literaturii
gălățene, a menționat că este un proiect amplu,
pentru realizarea căruia Universitatea poate pune la
dispoziție resursa umană, care să facă cercetarea și
documentarea necesare.
Prof. univ. dr. Simona Antofi a precizat că în
cadrul Colocviilor Andrei Grigor din perioada 2-3
iunie sunt invitați să participe academicianul Eugen
Simion, dna academician Maya Simionescu și alți
membri ai echipei de la Institutul de Istorie și Teorie
Literară „G. Călinescu”.
Conf. univ. dr. Oana Cenac a adus în discuție
implicarea studenților în activitățile Bibliotecii,
menționând că ei pot fi antrenați în colectarea
An XI, nr. 39, iunie 2018
E E I E T
de materiale cu privire la Marea Unire, care se
pot materializa ulterior într-o broșură dedicată
Centenarului.
Florenţiu Tanascov de al Anticariatul Cronos a
asigurat auditoriul că în cadrul Festivalului „Axis
Libri” va fi prezent cu documentele sale și chiar
intenționa să solicite o căsuță în acest sens.
Scriitoarea Katia Nanu a apreciat sincer proiectele
Bibliotecii, afirmând că sunt absolut generoase și că
remarcă o disponibilitate către muncă a întregului
colectiv. De asemenea, a subliniat în mod deosebit
colaborarea cu Universitatea și a propus realizarea
unei ediții a salonului Literar „Axis Libri” în Aula
Magna a acesteia, în prezența studenților.
Directorul Bibliotecii a informat auditoriul că în
data de 27 martie 2018 a fost semnat un Protocol
de cooperare între municipiile
Galați și Cahul din Republica
Moldova, protocol care se referă
la colaborări între cele două
localități în diverse domenii:
economic, social, cultural,
educativ.
Scriitoarea Olimpia Sava a
propus ca la inaugurarea Filialei
nr. 5 să se organizeze o expoziție
cu documente de la Casa Memorială „Hortensia
Papadat-Bengescu” din Ivești.
Scriitorul Ion Manea a propus înființarea
unui punct de lucru care să funcționeze în cadrul
Shopping City Galați, afirmând că sunt foarte mulți
gălățeni care frecventează acest loc.
În încheiere, dr. prof. Zanfir Ilie a mulțumit
celor prezenți pentru implicarea activă în discuții
și a transmis tuturor sincere urări de sănătate și
prosperitate și Sărbători Pascale fericite, alături de
cei dragi!
Consiliul Știinţific al Bibliotecii „V.A. Urechia”
91
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
E E I E T

Consfătuirea anuală a Asociației Naționale a

Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România
- Filiala Galați -

În data de 23 aprilie 2018 a avut loc, în Sala „M. x Premiul de fidelitate – peste 20 de ani de
Eminescu” a Bibliotecii „V.A. Urechia”, Consfătuirea activitate în Bibliotecă
județeană anuală a bibliotecarilor din județul Galați, 9Biblioteca Județeană și Municipală Tecuci
prilej de a discuta și despre activitatea ANBPR - 9Biblioteci Orășenești și Comunale
Filiala Galați din anul 2017.
Dl prof. dr. Zanfir Ilie, managerul Bibliotecii Au mai fost supuse dezbaterii următoarele
și președintele ANBPR Filiala subiecte:
Galați, a făcut o incursiune xInfluența Strategiilor
în principalele realizări ale Naționale asupra bibliotecii
Bibliotecii în anul 2017 și a publice
punctat câteva proiecte care se xDezvoltarea durabilă în
vor desfășura în anul 2018. biblioteci. Agenda ONU 2030
Dna Eftimie Geta, director xCentenarul României Mari –
adjunct și vicepreședinte ANBPR viziune, cunoaștere și promovare
- Filiala Galați, a a istoriei de acum 100 de ani:
subliniat în discursul Proiect educațional pentru copii.
său proiectele
ANBPR, precum și
stadiul implementării
lor la nivelul
Bibliotecii.
Cu această
ocazie, Filiala Galați
a ANBPR Galați a
acordat următoarele premii:
x Bibliotecarul anului – pentru activitățile
organizate cu adolescenți și copii, pentru creativitate
și originalitate
9 Biblioteca Județeană și Municipală Tecuci
9 Biblioteci Orășenești și Comunale
x Bibliotecar manager – implementarea
politicilor culturale și a standardelor de performanță
în cadrul colectivului
9 Biblioteca Județeană și Municipală Tecuci și
Fundația A.J.
9 Biblioteci Orășenești și Comunale
x Debut în profesie și/sau activitate publicistică
9 Biblioteca Județeană și Municipală Tecuci
9 Biblioteci Orășenești și Comunale Zanfir Ilie, președinte Filiala Galați a ANBPR

92
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
E E I E T

Ziua Internațională
a Cărții și a Dreptului de Autor
și Ziua Bibliotecarului din România

L a inițiativa UNESCO, începând cu anul

1995, se sărbătorește pe întreg mapamondul,
în data de 23 aprilie, „Ziua Internațională a
Cărții și a Dreptului de Autor”, având drept scop
promovarea lecturii, publicării și a drepturilor
de autor, încurajarea și atragerea tinerilor spre
bibliotecă, spre carte și lectură.
De fapt, originea acestei sărbători este mult mai
veche: în Spania, în această zi, fetele primeau flori,
iar băieții cărți. Astăzi, toate țările omagiază în data
de 23 aprilie, cartea și pe toți cei care îi slujesc cu
credință - autori, editori, bibliotecari, cititori și
librari.
Cu ocazia acestei zile,
Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” a organizat o serie de
manifestări, în colaborare cu cele
două asociații profesionale din
care face parte.
Sala Senatului din incinta Universității „Dunărea de
Jos”, o întrunire profesională cu tema: „Bibliotecile
și necesitatea implicării în dezvoltarea durabilă”
Au fost susținute următoarele lucrări:
1. Anca Laura Grigorov – Universitatea
„Dunărea de Jos” Galați - Conceptul de siguranţă și
securitate în bibliotecă;
2. Dorina Bălan – Biblioteca „V.A. Urechia”
Galați - Dezvoltarea durabilă și aplicabilitatea sa
în bibliotecă – Agenda ONU 2030;
3. Gina Mocanu - Liceul Teoretic „Emil
Racoviță” Galați – Proiectele educaționale și
biblioteca școlară;
Au fost decernate următoarele 3 (trei) premii:
x LUCICA VELICHE (Biblioteca „V.A.
Urechia” Galați) - pentru dezvoltarea serviciilor în
promovarea lecturii și oferirea accesului la informație;
x GINA MOCANU (Liceul Teoretic „Emil
Racoviță” Galați) - pentru merite deosebite în
folosirea tehnicilor noi de abordare a lecturii;
x FLORICA CRISTEA (Biblioteca Universității
„Dunărea de Jos” Galați) - pentru implicarea în
activitatea științifică din domeniul biblioteconomic
(Biblioteca Universității „Dunărea de Jos” Galați).

Întrunirea profesională a
Asociației Bibliotecarilor din
România (ABR) – Filiala Galați
Asociația Bibliotecarilor din
România, Filiala Galați împreună
cu Biblioteca Județeană „V.A.
Urechia” și Biblioteca Universității „Dunărea de Jos”
au organizat, pe data de 25 aprilie 2018, ora 1300, în Dorina Bălan, președinte, Filiala Galați a ABR

93
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
E E I E T

Ioan Toderiță
un Ion Barbu al poeziei gălățene

N ăscut în data de 2 a lunii florar din anul

1943, profesorul-scriitor Ioan Toderiță
își trage, de trei sferturi de veac, seva din rădăcinile
Tuluceștiului, o comună învecinată orașului Galați.
Profesor de matematică de peste 40 de ani, cu
aproximativ același număr de cărţi publicate (poezii,
romane și evident lucrări de specialitate) și-a descoperit
pasiunea pentru scriere pe vremea când era elev al
Liceului „Vasile Alecsandri”. A debutat ca poet în revista
gălățeană „Pagini Dunărene”, în anul 1973. De atunci și
până la Revoluţia din 1989, Ioan Toderiţă nu a mai scris
nimic pentru că, spunea dumnealui într-un interviu,
„am simţit că nu puteam să scriu în contextul de atunci,
observând foarte atent realităţile totalitarismului, până
am ajuns la o stare de repulsie”.
S-a reapucat de scris publicând o culegere de
probleme care s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a
motivat să-și continue traiectoria literară din tinerețe.
Poeziile sale, în cea mai mare parte, au ca sursă de inspiraţie matematica, domeniu care capătă valențe lirice
și devine simbol și laitmotiv.
Încercând să-l imite în limbaj și stil pe Ion Barbu, Ioan Toderiță este ca și acesta un altfel de poet al
literaturii române, un creator al unui univers liric și stilistic echivoc, un poet al esenţelor exprimate într-un
limbaj sibilin, care exprimă atât de mult în cuvinte puţine, încât se poate afirma că poate sintetiza chiar și
un univers într-o singură carte.
Omagiul pe care vi-l aducem în semn de recunoaștere a colaborării cu dumneavoastră, sperăm
să se constituie într-un îndemn de a continua cu aceeași putere de muncă și cu același devotament și în
deplină sănătate să vă bucuraţi de răsplata meritelor și strădaniilor ce le-ați depus în slujba învățământului
și culturii!
Să ne trăiţi întru mulţi și rodnici ani, DOMNULE IOAN TODERIȚĂ!
Cu cea mai aleasă prețuire,
Redacţia AXIS LIBRI

94
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
E AL EDITORIAL

Richard Morgan, Carbon modificat

traducere de Petru Iamandi

B ritanicul Richard Morgan (n. 1965), istoric de profesie, își plasează

romanele – un amestec de science fiction și intrigă polițistă - într-o lume
a viitorului, distopică, unde călătoria interstelară este facilitată de transferul
conștiinței unui individ dintr-un corp într-altul. La conducerea acestei lumi se află
o elită care își impune voința prin sisteme de forță alcătuite din structuri militare
și paramilitare și prin manipularea prin toate mijloacele a majorității. Carbon
modificat (2002), primul din seria Takeshi Kovacs, urmat de Îngeri sparți
(2003) și Furii dezlănțuite (2005), descrie ancheta pe care Kovacs, fost agent
special, o întreprinde pentru a elucida moartea survenită în condiții suspecte a
unui bogătaș. În 2003, Carbon modificat a primit Premiul Philip K. Dick pentru
Petru Iamandi
traducător, conf. univ. dr. cel mai bun roman din 2002, iar anul acesta a fost adaptat pentru televiziune,
Universitatea „Dunărea într-un serial de mare succes.
de Jos” Galați
Fragment

PROLOG Partea mea de arsenal era mai puțin subtilă.

Cu două ore înainte de ivirea zorilor ședeam
în bucătăria cu pereții coșcoviți și fumam una
din țigările lui Sarah, ascultând furtuna de
afară și așteptând. Millsport se dusese demult la
culcare dar, departe, curenții oceanului încă se
mai împiedicau de bancurile de nisip iar vuietul
ajungea până la țărm și dădea târcoale străzilor
pustii. Dinspre valurile învolburate plutea o ceață
ușoară ce se lăsa peste oraș ca niște cearșafuri de
muselină, aburind geamurile bucătăriei.
Cu simțurile ascuțite am inventariat pentru
a cincizecea oară în noaptea aceea arsenalul de
pe masa de lemn plină de scrijelituri. Pistolul
Heckler & Koch, cu fragmentație, al lui Sarah,
părea că-mi face cu ochiul în lumina difuză,
tocul deschis așteptând încărcătorul. Era arma
ideală pentru asasini, mică și total silențioasă.
Încărcătoarele stăteau lângă ea. Sarah le
înfășurase într-o bandă izolatoare ca să se știe că
e vorba de muniție: cele verzi pentru a adormi
victima, cele negre pentru a-i inocula venin
de păianjen. Cele mai multe încărcătoare erau
înfășurate în negru. Cu o noapte în urmă Sarah
folosise o mulțime de încărcătoare verzi contra
paznicilor de la Gemini Biosys.
Pistolul Smith & Wesson, argintiu, masiv, și
patru grenade halucinogene, ultimele rămase.
Dunga subțire, stacojie, din jurul fiecăreia lucea
intermitent, de parcă ar fi vrut să se desprindă de
învelișul din metal și să plutească până la micile
rotocoale de fum ce se înălțau din țigara mea.
Deformări ale semnificanților, efectul secundar
al tetrametului pe care îl luasem după-amiază,
pe chei. De obicei nu fumez când sunt cu mintea
limpede, dar nu știu de ce tetrametul mă face să
pun mâna pe țigară.
În ciuda vijeliei de afară, le-am auzit. Elicele
sfârtecau noaptea, grăbit, sacadat.
Am stins țigara, nu foarte impresionat de
propria persoană, și m-am îndreptat spre dormitor.
Sarah dormea, un ansamblu de sinusoide de joasă
frecvență sub un singur cearșaf. Părul bogat, negru
ca pana corbului, îi acoperea fața iar o mână cu
degete lungi îi atârna peste marginea patului. În
timp ce o priveam, noaptea se umplu brusc de
lumină. Unul dintre paznicii orbitali ai Lumii lui
Harlan își exersa tirul asupra oceanului. Tunetul
se rostogoli din cerul zdruncinat bine și zăngăni
geamurile. Femeia din pat se mișcă și își dădu
părul din ochi. Privirea ei limpede, strălucitoare,
mă găsi și se opri asupra mea.

95
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
E AL EDITORIAL
— La ce te uiți? — Trage în gaură.
O voce răgușită de somn. Sarah era pe podea, lângă pat, cu mâinile la
Am schițat un zâmbet. urechi, neatinsă de explozie. Îmi auzi strigătul
— Hai, nu te mai codi. Spune-mi la ce te uiți. și, în cele câteva secunde pe care le câștigasem
— Mă uit și-atât. Trebuie să mergem. cu grenada, se dezmetici, întinse brațul și trase.
Sarah ciuli urechile și auzi elicopterul. Somnul i Dincolo de perete vedeam mai multe siluete,
se scurse de pe față. Se ridică în capul oaselor. ghemuite, așteptând ca grenada să-și facă efectul.
— Unde sunt sculele? Am auzit bâzâitul de țânțar al celor trei gloanțe
Așa le spuneam noi, agenții speciali. Am zâmbit, monomoleculare care pătrunseră, invizibil, în
cum zâmbești atunci când vezi un vechi amic, și comandantul trupei de asalt, prin costum și apoi
am arătat spre lada din colțul camerei. prin carne. Comandantul scoase un icnet ca și
— Dă-mi pistolul. cum s-ar fi chinuit să ridice ceva foarte greu, în
— Înțeles, să trăiți. Negru sau verde? vreme ce veninul de păianjen își înfigea ghearele
— Negru. Am încredere în amărâții ăștia cât în sistemul lui nervos. Am rânjit și am dat să mă
într-un prezervativ din hârtie igienică. ridic de pe podea.
M-am întors în bucătărie și i-am încărcat Sarah tocmai își îndrepta pistolul spre cei de
pistolul, m-am uitat și la al meu, dar l-am lăsat dincolo de perete când un al doilea soldat apăru
acolo. În cealaltă mână am luat, totuși, o grenadă brusc în pragul bucătăriei și o izbi cu pușca de
halucinogenă. M-am oprit în pragul dormitorului și asalt.
am săltat armele în palme ca și cum aș fi vrut să-mi Din genunchi, am văzut-o cum moare,
dau seama care e mai grea. fiecare secundă. Atât de lent, ca un film rulat cu
— Ceva care să meargă cu pseudofalusul? încetinitorul. Soldatul lăsă țeava mai jos și își lipi
Sarah se uită pe sub coama de păr negru, ca Kalașnikovul de piept, ca să-i atenueze reculul la foc
o seceră pe fruntea ei înaltă. Tocmai își trăgea
o pereche de ciorapi-pantalon din lână peste
coapsele de un alb îmbietor.
— Al tău are țeava cea mai lungă, Tak.
— Nu lungimea…
Am auzit amândoi în același timp. Un clic dublu,
metalic, dinspre coridor. Privirile ni se întâlniră în
mijlocul camerei și, preț de o clipă, în ochii ei am
văzut propria uluire. Apoi i-am aruncat pistolul
încărcat. Sarah întinse brațul și îl prinse din zbor,
în vreme ce peretele se prăbușea cu un zgomot
asurzitor. Suflul mă azvârli într-un colț și de acolo
pe podea.
Probabil ne localizaseră cu senzorii termici
și apoi minaseră tot peretele. De data asta ca să
meargă la sigur. Primul care pătrunse prin gaura
din perete era un soldat îndesat, îmbrăcat ca
pentru un atac chimic, cu masca pe figură și cu un
Kalașnikov cu țeava scurtă în mâinile acoperite de
mănuși.
De pe podea, simțind cum îmi țiuie urechile,
am aruncat grenada spre el. Fără să scot cuiul,
oricum inofensivă în fața unei măști de gaze, dar
soldatul nu avu timp să vadă despre ce era vorba
în timp ce se rostogolea spre el. O pară cu patul
Kalașnikovului și se dădu înapoi, holbându-se sub
mască.

96
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
E AL EDITORIAL
continuu pentru care arma era atât de cunoscută. cavitatea toracică. Aproape contemplativ, am întins
Mai întâi trase în pat, prefăcându-l într-o mare de mâna, am găsit gaura și am astupat-o cu două
fulgi și bucăți de saltea, pături și cearșafuri, apoi în degete. Buricele degetelor zgândăriră osul rupt
Sarah, care încerca să se ferească. Am văzut cum din rană și dădură peste ceva moale, care pulsa.
gloanțele îi sfârtecă piciorul mai jos de genunchi, Glonțul trecuse pe lângă inimă. Am gemut și am
apoi corpul, bucăți de țesut, însângerate, smulse încercat să mă ridic, dar geamătul se transformă în
din pielea ei albă … am văzut-o cum se prăbușește tuse și gura mi se umplu de sânge.
prin cortina de foc. — Nicio mișcare, nenorocitule.
Am sărit în picioare când pușca de asalt șovăi Strigătul, mult distorsionat de șoc, țâșnise din
și, în cele din urmă, încetă să mai tragă. Sarah se gâtul unui tânăr. M-am gârbovit de durere și am
rostogolise pe burtă, de parcă ar fi vrut să ascundă privit peste umăr. În spatele meu, în pragul ușii,
răul pe care i-l pricinuiseră gloanțele, dar eu oricum un tânăr în uniformă de polițist ținea cu ambele
vedeam totul ca prin ceață, o ceață roșie. Am țâșnit mâini pistolul cu care tocmai mă împușcase. Se
din colțul meu fără să-mi dau seama ce vreau vedea că tremură. Am tușit din nou și m-am întors
să fac. Soldatul nu mai avu timp să-și îndrepte spre masă.
Kalașnikovul spre mine. L-am pocnit Pistolul meu Smith & Wesson
direct în burtă, i-am blocat arma și era la nivelul ochilor, lucea,
i-am făcut vânt înapoi, în bucătărie. argintiu, exact în locul în care
Țeava Kalașnikovului se prinse în îl lăsasem cu mai puțin de două
clanța ușii și soldatul îl scăpă din minute în urmă. Poate că tocmai
mână. Am auzit cum arma îi cade acele câteva clipe, care trecuseră
pe podea, în spatele meu, în timp ce de când Sarah încă mai era în
amândoi ne rostogoleam după ea. viață și totul era bine, îmi dădură
Cu iuțeala și forța dată de tetramet putere. Cu mai puțin de două
am reușit să-l încalec, să mă apăr de minute în urmă aș fi înșfăcat
încercările lui disperate de a mă lovi, arma, m-aș fi gândit cum s-o
i-am prins capul în mâini și l-am izbit folosesc, de ce nu și acum? Am
de gresie ca pe o nucă de cocos. scrâșnit din dinți, am apăsat
Prin mască am văzut cum privește și mai tare rana cu degetele și
cu ochii pierduți. I-am ridicat capul m-am ridicat, clătinându-mă, în
și i l-am izbit din nou, simțind cum se picioare. Gura mi se umplu din
turtește. Trosnetul mă întărâta, drept nou de sânge. M-am sprijinit de
care l-am mai izbit odată. Urechile marginea mesei cu mâna cealaltă
Richard Morgan și m-am uitat din nou spre
îmi vuiau, ca furtuna de afară, și
undeva îmi auzeam vocea cum strigă tot felul de polițist. Simțeam cum buzele mi se retrag de pe
măscări. Când să-l izbesc pentru a patra sau a dinții încleștați în ceva care aducea mai degrabă a
cincea oară, am simțit o lovitură între omoplați rânjet decât a grimasă.
și, ca prin farmec, din piciorul mesei țâșniră mai — Kovacs, nu mă sili să trag din nou.
multe așchii. Două dintre ele mi se înfipseră în față. M-am chinuit să mai fac un pas spre masă și
Brusc, fără să știu de ce, furia mă părăsi. Am lăsat m-am lăsat pe ea cu coapsele, horcăind, cu sângele
capul soldatului, cu blândețe aproape și, ridicând dând pe dinafară. Pistolul lucea ademenitor pe
nesigur o mână spre obrazul care mă ustura din lemnul scrijelit. Afară, fulgerul trimis de unul
cauza așchiilor, mi-am dat seama că fusesem dintre paznicii orbitali asupra oceanului umplu
împușcat și că glonțul îmi străpunsese pieptul, bucătăria cu nuanțe de albastru. Auzeam cum mă
trecând și prin piciorul mesei. Am privit în jos, cheamă furtuna.
consternat, și am văzut o pată de un roșu întunecat — Am spus să nu…
ce se lățea pe cămașă. Nu mai aveam nicio îndoială. Am închis ochii și am apucat pistolul de pe
O gaură de mărimea unei mingi de golf. masă.
Imediat veni și durerea. De parcă cineva îmi N.R.: Volum în curs de publicare la Editura Paladin,
trecea rapid o rașchetă din fibre de oțel prin București.

97
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI
AR

Cuprins

Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918 Coperta 2

2018 - Anul European al Patrimoniului Cultural Coperta 2

EDITORIAL
ZANFIR ILIE - De ce și cum iubesc Galaţiul? 1

BIBLIO-BREVIAR
CAMELIA BEJENARU - Portretele lui Mihai Viteazul în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” 5
ANCA LAURA GRIGOROV - Limbajul comun de etică și deontologie al
bibliotecarului român 7
MIHAELA BĂRBULESCU - Biblioteca, un mediu propice dezvoltării metodelor de
comunicare 11
LUMINIŢA GOLEANU; DENISA ALBESCU - Biblioteca Municipală „Paul Păltănea”,
cinci ani în slujba cititorilor gălăţeni 13
CATRINA CĂLUIAN - Limbaje de indexare folosite în structurile infodocumentare (I) 15

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”

SILVIA MATEI - Salonul Literar „Axis Libri” la început de stagiune și de an 2018 18

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: RECENZII

VIOLETA MORARU - Silvestru, Aurelian. Cavalerul cu aripi de petale.
Iași: Princeps Multimedia, 2018 22
DORINA BĂLAN - Ciupercă, Livia. Vlăstare de la Dunărea de Jos. Iași: StudIS, 2017 23
ANDREI PARAPIRU - Necula, Ionel. Uricar la Poarta Moldovei de Jos. Vol. X.
Tecuci: Grapho Press, 2017 24

SALONUL LITERAR „AXIS LIBRI”: EPIGRAME

VASILE MANOLE 25
IOAN FĂRCĂȘANU 26
IONEL JECU 27

GALERIA DE ARTĂ
CORNELIU STOICA - Mihaela (Misha) Diaconu – Metamorfozele metalului 28

LOCALIA

NECULAI SAVA - Înființarea Episcopiei de Ismail sub denumirea Eparhia Dunărei de Jos (I) 31
EUGEN HOLBAN - Ritual străvechi Joia iepelor – „Amazoanele” de pe colinele Covurlui 33

PERSONALIA
CAMELIA TOPORAȘ - Neculai Ignat, singurul prefect social-democrat de Covurlui 35
LIVIA CIUPERCĂ - Gheorghe I. Tohăneanu 38
MARIA STANCIU - Părintele Jean Popovici (1914-1994), un slujitor de nota zece (I) 41

ROMÂNIA CENTENAR
LETIŢIA BURUIANĂ - Galații în lumini și umbre: deceniul premergător Marii Uniri
în viziunea canadiencei Ethel Greening Pantazzi 44

98
AXIS LIBRI An XI, nr. 39, iunie 2018
AR

AUREL BALABAN - Amintiri de neuitat (II) 47

NĂSTASE MARIN - Și totuși… UNIREA 51
GABRIELA DICĂ - Ion I.C. Brătianu - personalitate istorică cuprinsă în proiectul educațional
pentru copii Centenarul României Mari 53

REFLECŢII DIALOGICE
GHIŢĂ NAZARE - Profesor Mioara Enache, inspector școlar general al Inspectoratului Școlar
al Județului Galați - Interviu 54

CUTIA DE REZONANŢĂ
LEONARD MATEI - Poeme 57
URFET ȘACHIR - Poeme 58
SEBASTIAN GOLOMOZ - Poeme 60
MIHAELA-CRINA AVRAM - Noxe și psihoze 61
ANGELA BURTEA - Ninge în aprilie 62
VIOLETA IONESCU - La masă cu anticii (I) 63

CONFLUENȚE CULTURALE
THEODOR PARAPIRU - „Zona Giudecca”/„La Zone Giudecca”/
„The Giudecca Area / Zone” 66
ZANFIR ILIE - Un veac de duminici într-o carte-înger 67
RADU MOȚOC - Capela românească din Baden-Baden (II) 69
ADRIANA CARMEN JURJAC - Cântec de gheață și foc, un vis febril între fantastic și
actualitatea socio-politică 72
IOANA-CODRUȚA TUDORIU - Sacrul. Poetica femininului 75
VIRGINIA-CAMELIA BOBARU - Un roman „exotic” 77
LUCIA PĂTRAȘCU - Verișoara Bette - Honoré de Balzac. Traducere în limba română de
Eduard Claudiu Brăileanu 78
A.G. SECARĂ - Asceză și extaz 80
DUMITRU ANGHEL - Locuirea în poezie de Nicolae Grigore Mărășanu și
Viorel Coman 83
ZANFIR ILIE - Poezia și proza lui Nicolae Mărunţelu 85
A.G. SECARĂ - Maestrul și… Julieta (Testis – Sezonul II) 86

SCENA ȘI ECRANUL
ADRIAN BUZDUGAN - „The Last Jedi”, Star Wars VIII sau IX? 89

EVENIMENT
Ședinţa Consiliului Știinţific al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi - martie, 2018 90
Ziua Internațională a Cărții și a Dreptului de Autor și Ziua Bibliotecarului din România 92
Consfătuirea anuală a Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din
România. Filiala Galați 93
Ioan Toderiță, un Ion Barbu al poeziei gălățene 94

SEMNAL EDITORIAL
RICHARD MORGAN - Carbon modificat, traducere de Petru Iamandi (fragment de roman) 95

99
An XI, nr. 39, iunie 2018 AXIS LIBRI

Editura „AXIS LIBRI”

a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:

2017

Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II,
Torna, Torna, Fratre! / Grigore Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om, vol. 1: Mărirea / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 2: Pe val / Petru
Todoran
Sidex, o viață de om, vol. 3: La vale în goana după
profit / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
Aripi de gând... : Antologie de proză scurtă și
eseuri / Colegiul Național „Costache Negri”
Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul /
Sam D. Oprea
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca
Pro Boholț ediția a V-a
Oameni de lângă noi - O istorie a vieții sanitar
medicale din Vrancea și Ținutul Putnei (1800-
1960) / Cezar Cherciu
Mihai Eminescu - gândirea religioasă arheică /
Dumitru Tiutiuca
Destine artistice / Corneliu Stoica

N.R.: În numărul următor vom prezenta informații privind desfășurarea ediției a X-a a Festivalului
Internațional al Cărții „Axis Libri”

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al

Consiliului Local și al Primăriei Municipiului Galați.

Lucrarea de artă grafică de pe coperta I a fost realizată de artistul

Gheorghe Andreescu.

Director: ZANFIR ILIE

Redactor-șef: Dorina Bălan Revista Axis Libri este membră ARPE
Secretar general de redacţie: A.G. Secară (Asociația Revistelor, Publicațiilor şi
Redactori: Silvia Matei, Camelia Toporaș, Violeta Moraru, Editurilor).
Catrina Căluian, Ioana-Monica Chicu
Tehnoredactare: Sorina Radu
Ilustraţia revistei a fost realizată după colecţiile
Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi.
Adresa: Galaţi, str. Mihai Bravu, nr. 16.
Tel: 0236/411037, Fax: 0236/311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual
Web: http://www.bvau.ro/axislibri/ al articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
ISSN: 1844-9603

100