Sunteți pe pagina 1din 14

CUPRINS

Argument........................................................................................................ 3
Pactul Briand-Kellog...................................................................................... 4
Convenţia pentru definirea agresiuni şi a agresorului, Londra 1933 ............. 4
Carta Natiunilor Unite.................................................................................... 5
Crimele internationale...................................................................................... 9
Mijloace si metode de razboi cu efect nediscriminat .................................... 10
Concluzii........................................................................................................ 12
Bibliografie.................................................................................................... 15

1
I. Argument.

Agresiunea armată – este cea mai gravă crimă contra păcii şi securităţii
internaţionale şi reprezintă folosirea forţei de către un stat împotriva suveranităţii,
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a altui stat, ori în orice alt mod
incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite.
Primul război mondial a produs numeroase mutaţii în relaţiile internaţionale.
Fondarea Societăţii Naţiunilor şi instituirea principiului securităţii colective, ca element
de bază în relaţiile internaţionale, a generat un nou mediu internaţional.
Dezarmarea generală, eliminarea conflictelor pe cale paşnică şi scoaterea războiului
în afara legii au devenit teme principale ale dezbaterilor în mediile diplomatice şi
academice.
Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii unele cu
altele, la început sporadic şi incidental, pentru ca pe măsura trecerii timpului să se
extindă treptat ajungând la dimensiunile actuale care cuprind toate domeniile vieţii
sociale. Aceste relaţii au îmbrăcat de la început două forme principale - de colaborare şi
de luptă, confruntare.
Dreptul internaţional public, prin numeroasele sale ramuri cvine în întâmpinarea
atingerilor tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea
internaţională.
Un rol deosebit în această direcţie îl au Dreptul internaţional penal şi Dreptul umanitar,
ramuri ale dreptului internaţional public, apropiate datorită obiectului lor de
reglementare.
„Dreptul internaţional penal este chemat să proteguiască pacea şi securitatea întregii
umanităţi, desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor
dintre state, existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii” .
Dreptul umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept internaţional
de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.
„După cum apreciază reputatul jurist elveţian Michel Veuthey, aplicarea dreptului
umanitar, rămâne o mărturie unică a raţiunii şi speranţei de a stăpâni forţa şi indurarea în
faţa aderaţiei ucigătoare” .
Acum, mai mult ca oricând, când conflictele interetnice din diferite zone ale globului fac
milioane de victime, cele două ramuri de drept menţionate vin cu regulile lor să
incrimineze faptele reprobabile săvârşite cu o cruzime fără margini, ce provoacă
suferinţe umane fără limite.

2
II. Pactul Briand-Kellog

Cu prilejul aniversării a zece ani de la intrarea Statelor Unite în primul război


mondial, Aristide Briand, ministrul francez al afacerilor externe din vremea respectivă şi
unul dintre cei mai puternici susţinători ai securităţii colective, i-a trimis omologului său,
secretarului de stat al S.U.A, Frank Kellog, un mesaj de felicitare, prin care îi solicita un
mai mare angajament american în diplomaţia europeană.
În răspunsul rău, Franz Kellog i-a propus colegului francez parafarea unui
document care să stipuleze renunţarea părţilor semnatare la război. Astfel, după un
schimb de opinii, cei doi miniştri de externe au semnat, la Paris, la 27 august 1928,
Tratatul multilateral pentru renunţarea la război, ca instrument de politică naţională,
cunoscut şi sub titulatura de Pactul Briand-Kellog.
La acest tratat, care a intrat în vigoare la 25 iulie 1929, au aderat 63 de state.
România, unul dintre susţinătorii fideli ai principiilor securităţii colective şi al eliminării
războiului ca mijloc al relaţiilor dintre state, a aderat la Pact la 4 septembrie 1928.
Pactul Briand-Kellog prevedea într-adevăr eliminarea războiului ca mijloc de
rezolvare a unui diferend apărut între state, dar, din păcate, nu prevedea nici un
mecanism de sancţionare a celui care recurgea la această metodă. Din acest motiv,
tratatul nu a avut o influenţă majoră în derularea relaţiilor diplomatice din anii următori.
Peste aproximativ zece ani, omenirea intra în zodia nefastă a celui de-al doilea război
mondial.
Sancţionarea agresiunii armate drept cea mai gravă crimă internaţională ridica în
mod firesc problema de a se şti cu cât mai mare precizie care sunt actele materiale de
recurgere ilegală la forţă, componente ale crimei de agresiune armată, cu atât mai mult
cu cât în realitate actele de agresiune îmbraca o diversitate de forme, iar statele care
recurg la forţa armată manifestă tendinţa de a-şi justifica propriile acte, declarând de
regulă agresor pe celalalt.
Este primul tratat internaţional care interzice recurgerea la război pentru rezolvarea
diferendelor internaţionale şi mai este cunoscut şi sub numele de „Tratatul general
pentru renunţarea la război ”
După Pactul Briand-Kellog mai putem aminti un alt instrument juridic
internaţional care condamnă agresiunea şi anume „Tratatul de neagresiune şi conciliere ”
, semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie 1933, denumit şi Pactul Saavedra Lamas,
după numele ministrului de externe argentinian.

III. Convenţia pentru definirea agresiuni şi a agresorului, Londra 1933

Problema s-a pus pentru prima oara în perioada imediat urmatoare primului război
mondial, gasindu-şi o soluţionare parţială în cunoscutele Convenţii de la Londra din
1933 pentru definirea agresorului, care au contribuit în bună masură la dezvoltarea

3
dreptului internaţional şi au servit ca sursă juridică şi politică pentru condamnarea
principalilor criminali de război din al doilea război mondial.
Consecutiv acestui din urma război mondial, în noile condiţii ale relaţiilor
internaţionale se simţea, însă, nevoia unor reglementari mai complete în ce priveşte
conţinutul şi mai pline de forţă juridică, prin însuşirea lor de către un număr cât mai
mare de state.

IV. Carta Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la


încheierea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia internaţională şi a intrat în
vigoare la 24 octombrie 1945.
Carta Naţiunilor Unite interzice în mod expres războiul de agresiune.
Scopurile Naţiunilor Unite sunt urmatoarele:
- sa menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia masuri
colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru
reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin
mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional,
aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar
putea duce la o încălcare a păcii;
- să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia
oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
- să realizeze cooperarea internaţională în revolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie;
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea
acestor scopuri comune.
Pentru realizarea scopurilor enuntate anterior, Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu urmatoarele principii:
1. Organizaţia este întemeiata pe principiul egalitaţii suverane a tuturor membrilor
ei;
2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce
decurg din calitatea lor de membru, trebuie sa-şi îndeplinească cu bună-credinţă
ogligaţiile asumate potrivit prezentei Carte;

4
3. Toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie;
Părţile la orice diferend a carui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea
păcii şi securiţatii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin
tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe care judiciară, recurgere la organizaţii
sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor.
Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invită părţile să-şi rezolve
diferendul prin asemenea mijloace.
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea
duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a
stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
Orice Membru al Naţiunilor Unite poate atrage atenţia Consiliului de Securitate
sau Adunării Generale asupra oricărui diferend . Un Stat care nu este membru al
Naţiunilor Unite poate atrage atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării Generale
asupra oricărui diferend la care este parte dacă acceptă în prealabil, în privinţa acelui
diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute în Cartă.
Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend să recomande
procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare şi va lua în considerare orice
proceduri de rezolvare a diferendului, adoptate de părţi, Consiliul de Securitate va ţine
seama şi de faptul că, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii
Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.
4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompativil cu scopurile
Naţiunilor Unite;
Carta foloseşte la alin.4 cuvântul „forţă”, fără să stabilească exact limitele
termenului utilizat. Nu trebuie avută în vedere numai forţa armată, ci şi orice alte
manifestări de forţă, în sens de presiuni economice, politice sau de orice altă natură, care
pot afecta integritatea teritorială şi independenţa politică a unui stat.
Ameninţări cu forţa pot constitui :
- faptul că un stat îşi concentrează trupele într-o zonă de frontieră ;
- întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice şi a mijloacelor de
comunicaţii ;
- demonstraţii navale sau aeriene ;

5
- folosirea mijloacelor de comunicare (presă, radio, televiziune) pentru propaganda
de război.
Afirmarea principiului neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului
internaţional contemporan oglindeşte procesele de adânci transformări ale comunităţii
internaţionale la sfârşitul secolului XX. După cum este ştiut, în această perioadă, se
ridică forţe uriaşe în favoarea păcii, împotriva politicii agresive a unor state. Existenţa şi
creşterea necontenită a forţelor păcii stau la baza incriminării agresiunii în dreptul
internaţional contemporan şi constituie o garanţie că, în cele din urmă, orice agresiune
va fi reprimată, iar vinovaţii-traşi la răspundere.
5. Toţi Membrii Naţiunilor Unite vor acorda întreg ajutorul în orice acţiune
întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da
ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de
constrângere;
6. Organizaţia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Naţiunilor Unite să
acţioneze în conformitate cu aceste principii, în masura necesară menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale;
7.Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în
chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe
membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei
Carte; acest principiu nu va aduce însa întru nimic atingere aplicării măsurilor de
constrângere.
Problema stabilirii unei definiţii a agresiunii s-a pus în mod concret la scurt timp
dupa adoptarea Cartei Naţiunilor Unite, între anii 1950-1953 facându-se mai multe
propuneri, astfel că în 1953 Adunarea Generală a înfiinţat un Comitet special pentru
definirea agresiunii, urmat de un altul în 1956, dar în lipsa unor progrese evidente
problema a fost scoasă de pe ordinea de zi a Adunării Generale în anul urmator şi
amânata sine die. Ea s-a reluat ulterior în baza Rezoluţiei nr. 2330 (XXII) din 1967 a
Adunării Generale prin care a fost creat un al treilea Comitet special, constituit pe o bază
mai largă, care şi-a desfaşurat activitatea în şapte sesiuni anuale, încheindu-şi lucrările
în 1974, când s-a ajuns la un acord asupra textului final al definiţiei, care a fost adoptată
de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 3314(XXIX) la 14 decembrie 1974.
În cuprinsul Rezoluţiei Adunării Generale a ONU agresiunea este definită ca „
folosirea fortei armate de catre un stat împotriva suveranitatii, integritatii teritoriale ori
independentei politice a unui alt stat, sau în orice alt mod incompatibil cu dispozitiile
Cartei ....”.
Formularea cuprinsa în acest text are un caracter general. Pentru stabilirea în
concret, în fiecare caz în parte, a faptului dacă recurgerea la forta armată, în modul
arătat, constituie un act de agresiune este necesară şi cercetarea altor aspecte.

6
Recurgerea la actele de agresiune fiind adesea precedată de alte complicate situaţii
internaţionale, de încălcarea normelor de drept internaţional privind relaţiile corecte
dintre state de către una sau alta dintre părtile implicate în diferend si ulterior în conflict,
de acte ostile, fără caracter militar sau cu folosirea doar a unor forţe armate reduse, toate
aceste împrejurări de fapt, extrem de complexe şi contradictorii, fac adesea imposibilă
sau extrem de dificilă cercetarea intenţiei părţilor şi implicit stabilirea cu certitudine, în
raport de aceasta, a caracterului licit sau ilicit al recurgerii la forţa armată.
Întrucât acte de recurgere la forţa armată care, privite din exterior par
asemănătoare prin formele lor de manifestare, sunt caracterizate din punct de vedere la
semnificaţiei lor politico-juridice în mod absolut diferit în funcţie de faptul dacă statele
implicate o fac de pe poziţia de agresor sau de victimă, situaţia parţilor la începutul
conflictului armat este determinată pentru caracterul acţiunilor întreprinse ulterior în
raport de normele dreptului internaţional.
Aprecierea caracterului agresiv al recurgerii la forţa armată trebuie facută de aceea
şi în baza unui criteriu suplimentar, de ordin temporal si anume prin luarea în
considerare a principiului anteriorităţii, care introduce un element de ordin obiectiv –
savârsirea faptelor în ordinea lor cronologică – a carui probare se poate face cu relativa
uşurinţă, evitându-se astfel aprecierea conduitei statelor pe baza unor criterii exclusiv
subiective. Art. 2 al definitiei prevede ca: „Folosirea fortei armate, prin violarea Cartei,
de catre un stat care actioneaza primul constituie dovada suficientă prima facie a unui
act de agresiune”. În acelaşi timp, însă, în preambulul definiţiei se face menţiunea că
problema de a se stabili dacă s-a comis sau nu un act de agresiune trebuie să fie
examinată în lumina tuturor împrejurărilor proprii fiecarui caz în parte, iar potrivit art. 2
Consiliul de Securitate poate, în conformitate cu Carta, să conchidă ca o apreciere în
sensul că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată în lumina altor împrejurari
relevante, inclusiv faptul că actele în cauza sau consecinţele lor nu sunt de o gravitate
suficientă.
La propunerea României, în definiţia agresiunii adoptată în 1974 este inclusă şi o
prevedere similară în esenţa sa celei din Convenţiile de la Londra din 1933, în
conformitate cu care „Nici un considerent, de orice natura ar fi el, politica, economica,
militara sau de alt fel, nu poate sa justifice o agresiune” , menită a înlătura orice
posibilitate de reînviere a „motivelor justificative” din dreptul clasic şi a sublinia
caracterul ilegal al recurgerii la fortă contrar principiilor dreptului internaţional.
Definiţia agresiunii prevede în mod expres în art. 5 ca razboiul de agresiune
constituie o crimă împotriva păcii internaţionale, care dă nastere la raspundere
internaţională.
În cuprinsul documentului menţionat, prin care se adoptă definiţia agresiunii, sunt
enumerate ca acte de agresiune urmatoarele acte savârşite cu sau fără o declaraţie de
război:

7
a) invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către fortele armate ale altui stat
sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau într-
un asemenea atac, precum şi orice anexare prin folosirea forţei asupra teritoriului sau a
unei parţi a teritoriului altui stat;
b) bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau
folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c) blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
d) atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate
terestre, navale sau aeriene, ori a marinei şi aviaţiei civile a altui stat;
e) folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui stat
cu acordul statului gazdă, contrar condiţiilor stabilite în acord, sau orice extindere a
prezentei lor pe teritoriul în cauză, dupa expirarea acordului;
f) fapta unui stat de a admite ca teritoriul sau, pe care l-a pus la dispoziţia unui alt
stat, să fie utilizat de acesta din urma pentru comiterea unui act de agresiune faţă de un
stat terţ;
g) trimiterea de către un stat în numele lui de bande, grupuri înarmate, de forţe
neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forţă armată împotriva unui alt stat,
de o gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se
angaja în mod substanţial într-o asemenea acţiune.
Complexitatea relaţiilor internaţionale şi a formelor de recurgere ilegala la fortă
include, însă, şi alte modalităţi şi forme concrete de savârşire a agresiunii armate
internaţionale de cât cele cuprinse în definiţie.
De aceea, art.4 al definiţiei cuprinde menţiunea că enumerarea actelor de agresiune
nu este limitativă, Consiliul de Securitate al ONU putând califica şi alte acte ca acte de
agresiune, potrivit competenţelor sale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

V. Crimele internaţionale.

Printre măsurile şi actele bazate pe forţa armată care sunt susceptibile de a fi


încadrate într-o definiţie a agresiunii şi a fi tratate drept crime internaţionale se pot
enumera si urmatoarele:
a) Declaraţia de război. Este actul oficial al unui stat în baza căruia se naşte un
ansamblu de relaţii speciale (starea de război), cu toate consecinţele prevăzute de dreptul
internaţional atât pentru părţile aflate în conflict, cât şi pentru celelalte state.
În dreptul internaţional clasic declaraţia de război constituia un act obligatoriu,
prevăzut ca atare în Convenţia a III-a de la Haga din 1907. Interzicerea războiului de
agresiune a pus în cauză, însă, atât războiul agresiv ca atare, cât şi formele juridice de
declanşare a acestuia – declaraţia de război şi ultimatumul care cuprinde o declaraţie de
război condiţionată – acestea transformându-se dintr-un act necesar, conform cu dreptul
internaţional, în contrariul său - o încălcare a dreptului.

8
Aşa se explică faptul că practica relaţiilor internaţionale contemporane nu mai
cunoaşte cazuri în care vreun stat să fi declarat război unui alt stat, deşi situaţiile
conflictuale au abundat, precum şi împrejurarea ca documentele internaţionale în
materie nu se mai referă în general la războaie, ci la conflicte armate.
Condamnarea internaţională a războiului de agresiune determină ca un stat angajat
într-un conflict armat să se afle într-una din cele două poziţii juridice: agresor sau
victimă. Or, statul care ar declara mai întâi razboi nu ar fi decât agresor.
Declaraţia de război apare astfel, în lumina dreptului internaţional contemporan, ca
un act de agresiune. De altfel, declaraţia de război a figurat printre actele de agresiune în
cuprinsul convenţiilor pentru definirea agresorului încheiate în 1933.
b) Actele de folosire a forţei armate împotriva popoarelor care luptă pentru dreptul
lor la autodeterminare, la libertate si independenţă.
Definiţia agresiunii, dând eficienţă documentelor adoptate anterior pe plan
internaţional, prevede la art.7 că nimic în cuprinsul acesteia nu va putea să aducă
prejudicii dreptului la autodeterminare, la libertate şi la independenţă, astfel cum acesta
decurge din Carta Naţiunilor Unite, a popoarelor private prin forţă de acest drept, în
special a popoarelor care sunt supuse regimurilor coloniale sau rasiste sau la alte forme
de dominaţie străină, precum şi dreptului acestor popoare de a lupta în acest scop şi de a
cere şi a primi sprijin din partea altor state, potrivit Cartei.
Asemenea acte ale popoarelor private de libertate sunt, ca urmare, permise de
dreptul internaţional, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, deci, per a contrario,
orice act de folosire a forţei armate împotriva luptei legitime a acestora capată caracterul
unui act de agresiune.
c) Represaliile cu folosirea forţei armate. Potrivit principiilor şi normelor dreptului
internaţional contemporan, represaliile cu folosirea forţei armate sunt acte ilegale,
recunoscute ca atare în importante documente politico- juridice internaţionale ca
încadrându-se printre actele de agresiune armată.

VI. Mijloace şi metode de război cu efect nediscriminat

-atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă care nu pot fi dirijate contra
unui obiectiv militar determinat;
-atacuri în care se utilizează metode sau mijloace de luptă ale caror efecte nu pot fi
limitate aşa cum prevede Protocolul 1 din 1977.
Două categorii de arme care prin modul cum au fost concepute, produc efecte
nediscriminate, cad sub incidenţa acestui principiu: armele chimice si bacteorologice,
denumite şi „arme oarbe”şi armele nucleare.
Armele chimice şi cele bacteorologice(biologice), cad sub incidenta aceluiaşi
principiu al nediscriminării şi sunt reglementate de aceleaşi norme juridice.

9
Încercarea de nominalizare a interdictiei utilizării armelor chimice a debutat
efectiv în 1874,odată cu adoptarea Declaraţiei de la Bruxelles, privind legile şi
obiceiurile războiului terestru. Declaraţia nu a fost însă ratificată de nici un stat şi nu a
dobândit forţa juridică, astfel că la prima Conferinţă de pace de la Haga din 1889 a fost
adoptată „Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca singur
scop de a raspândi gaze asfixiante sau vătămătoare”.
Dupa utilizarea masivă a acestei arme în cursul primului razboi mondial şi a
ravagiilor produse, puterile învingătoare au hotărât să interzică prin tratatele de pace de
la Paris, statelor învinse „folosirea şi importul de gaze înăbuţitoare, otrăvitoare şi altele
similare, lichidele, materiile şi procedeele asemănătoare, precum şi materialele speciale
destinate fabricării,păstrării şi folosirii”.
Încercând să dea o mai mare extindere interdicţiei armelor chimice şi să atragă la
aceasta toate statele independente, Conferinţa internaţională privitoare la controlul
comerţului cu arme, convocată sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, a adoptat la 17 iunie
1925, „Protocolul de la Geneva” privind interzicerea folosirii în război a gazelor
asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice.
La 11 aprilie 1972,Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producerii şi
stocării armelor bacteriologice(biologice) şi cu toxine şi la distrugerea acestora -
constituie primul document internaţional ce prevede eliminarea din arsenalele statelor, a
unei intregi categorii de arme.Convenţia a intrat în vigoare la 26 martie 1975 şi până la
1decembrie 1990 aderaseră la ea 99 state inclusiv România.
Armele nucleare înglobează bomba atomică, bomba cu hidrogen (termonucleară)
şi bomba cu neutroni.
În dreptul internaţional umanitar pozitiv, nu există norme care să interzică în mod
expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele interdicţii parţiale:
- de a efectua experiente nucleare in atmosfera, in spatiul cosmic si sub apa
(Tratatul de la Moscova 5 august 1963);
- de a experimenta ,utiliza,fabrica,produce sau achizitiona, primi, depozita,
instala, monta sau poseda intr-o anumita zona-prin Tratatul vizand interzicerea armelor
nucleare in America Latina 14 februarie 1967 si prin Tratatul de la Rarotonga din 6
august 1985, care extinde aceste interdictii la Pacificul de Sud;
- de a plasa arme nucleare si alte arme de distrugere in masa, pe fundul
marilor si oceanelor, precum si in subsolul lor prin Tratatul din 11 februarie 1971;
- de a plasa pe orbita, in jurul Pamantului si pe alte corpuri ceresti, vreun
obiect purtator de arme nucleare sau orice alte arme de distrugere in masa prin Tratatul
din 27 ianuarie 1967;
- de a plasa pe orbita in jurul Lunii sau pe o alta traiectorie in directia sau in
jurul Lunii a vreunui obiect purtator de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe
suprafata sau in solul Lunii, prin Acordul guvernand activitatile statelor pe Luna si pe
celelalte corpuri ceresti din 18 decembrie 1979;

10
- de a nu prolifera armele nucleare prin Tratatul din 1 iulie 1968;
- de a nu plasa arme in Antarctica, prin Tratatul asupra Antarcticii din 1
decembrie 1951.
Problema ilegalizarii folosirii armei nucleare s-a pus si la ONU, Adunarea
Generala adoptand la 24 noiembrie 1961, „Declaratia cu privire la interzicerea folosirii
armelor nucleare si termonucleare”.
Problema convocarii unei Conferinte speciale pentru semnarea unei conventii cu
privire la interzicerea folosirii armelor nucleare si termonucleare in scopuri de razboi, s-
a pus la Adunarea Generala a ONU in 1962, a fost reluata in 1967, iar in 1972, in cursul
dezbaterilor pe marginea acestui punct, Uniunea Sovietica a prezentat un proiect de
rezolutie, care dupa ce a fost revizuit, a fost adoptat la 29 noiembrie prin Rezolutia
2936/XXVIII, intitulat „Nerecurgerea la forta in relatiile internationale si interzicerea
permanenta a armelor nucleare”.
In afara de armele bacteriologice(biologice) si armele termonucleare si nucleare,
au mai facut obiectul unei reglementari speciale, tehnicile de modificare a mediului
natural in scopuri militare.
Conferinta Natiunilor Unite pentru mediul natural, care s-a desfasurat la
Stockholm intre 5-16 iunie 1972 , a adoptat o Declaratie in care atrage atentia asupra
faptului, ca folosirea nechibzuita a imensei forte dobandita de omenire, poate avea
rezultate dezastruoase ca : peturbarea echilibrului ecologic, distrugerea sau epuizarea
unor resurse neregenerabile, conditii periculoase pentru sanatatea fizica, mentala si
sociala a omului.Un plan de actiune, adoptat cu acel prilej, cuprindea 109 recomandari
de masuri ce trebuiau luate la nivel international pentru a impiedica deteriorarea
mediului, iar un organism specializat al ONU-Programul Natiunilor Unite pentru Mediul
Natural, creat de Adunarea Generala in 1972, a pregatit, impreuna cu alte institutii
specializate ca OMS, IMCO, UNESCO, o serie de conventii internationale. Dupa inca
cateva adunari si conferinte in care s-a dezbatut problema in cauza, in final, la 10
decembrie 1976, Adunarea Generala a ONU a adoptat „Conventia cu privire la
interzicerea tehnicilor de modificare a mediului inconjurator, in scopuri militare sau in
alte scopuri ostile”, iar la 18 iunie 1977 a fost deschisa spre semnare si aderare.
Conventia a intrat in vigoare la 5 octombrie 1978, si au aderat 48 state, inclusiv
Romania.
Preocupari pentru interzicerea unor asemenea arme au existat si in Conferinta
pentru reafirmarea si dezvoltatrea dreptului international umanitar. In Protocolul 1
adoptat la 8 iunie 1977, s-a inserat un articol, 55, care prevede ca „razboiul sa fie
condus, veghind la protejarea mediului natural contra pagubelor intinse, durabile si
grave. Aceasta protectie include interzicerea utilizarii de metode sau mijloace de razboi
concepute a cauza sau de la care se poate astepta sa cauzeze astfel de pagube, mediului
natural, compromitand prin aceasta, sanatatea sau supravietuirea populatiei.

11
In prezent se discuta tot mai mult in diverse conferinte internationale, despre o
ordine internationala umanitara a mediului natural, guvernata de un drept international
umanitar al mediului. Prin realizarea acestor reglementari,comunitatea internationala si-a
creat noi mijloace juridice de protectie impotriva unor eventuale pericole provocate de
metodele si tehnicile de modificare a mediului, chiar daca multe dintre ele sunt astazi
ipotetice.

VII. Concluzii

Normele imperative de drept privind interzicerea agresiunii au fost dezvoltate de


Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg, care defineşte crimele contra
păcii, crimele de război şi crimele contra umanităţii.
Statutul acestui tribunal internaţional are ca temei Acordul de la Londra din 8
august 1945 şi cel de la Tokio din 19 ianuarie 1946 dintre Uniunea Sovietică, Statele
Unite ale Americii, Anglia şi Franţa. Aceste norme imperative se completează cu
articolul 1 pct.2 din Carta O.N.U. în care este înscris principiul autodeterminării
popoarelor şi naţiunilor, precum şi cu prevederile înscrise în convenţiile multilaterale
referitoare la incriminarea agresiunii şi a faptelor care constituie crime internaţionale.
Infracţiunea internaţională este o faptă ilicită, caracterizată prin încălcarea unei
norme imperative a dreptului internaţional, care atrage după sine răspunderea şi
aplicarea unei pedepse penale. Acţiunea sau inacţiunea ilicită pot avea loc prin
săvârşirea unei fapte cu intenţie ori printr-o neglijenţă. Infracţiunea internaţională se
deosebeşte de actele inamicale, care nu constituie încălcări ale normelor imperative, ci o
nesocotire a uzanţelor internaţionale.
Calificarea unei fapte ca infracţiune internaţională, cât şi competenţa de a o judeca
poate reveni unei instanţe internaţionale temporare, ca în cazul Tribunalului Militar
Internaţional de la Nűrnberg, unei instanţe judecătoreşti a statului lezat, în acord cu
statul delincvent sau aunei instanţe neutre a unui stat terţ, acceptat ca mediator.
Crimele de drept internaţional, prin caracterul şi gravitatea lor constituie un atentat
la legalitatea internaţională, afectează întreaga comunitate s statelor, impunând
reprimarea fermă a lor. În acelaşi timp, asemenea crime aduc un grav prejudiciu
progresului civilizaţiei umane, sentimentelor elementare de umanism şi justiţie.
Răspunderea statelor pentru agresiune, ca cea mai gravă crimă internaţională,
implică, pe de o parte, răspunderea penală a persoanelor fizice care au acţionat în
numele statului agresor, iar pe de altă parte, obligaţia acelui stat de a repara pagubele
materiale cauzate statului victimă a agresiunii şi cetăţenilor acestuia.
Instituţia răspunderii internaţionale a statelor îmbracă mai multe forme. În primul
rând, statul are o răspundere politică în cazul unei infracţiuni internaţionale, care constă
în sancţiuni diplomatice, economice sau măsuri de constrângere aplicate în conformitate
cu prevederile Cartei O.N.U. În al doilea rând, un stat poartă o răspundere materială,

12
care exprimă obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, de a restitui bunurile luate pe
nedrept şi de a plăti, când se impune, anumite daune, concomitent cu pedepsirea
persoanelor vinovate. În fine, când nu s-a comis un delict internaţional, dar un alt stat a
fost, totuşi, într-un alt mod, lezat, statul în cauză are o răspundere morală care poate
consta în cererea de scuze sau în alte acte cu caracter amiabil.

13
BIBLIOGRAFIE:

1 1. Vasile Creţu, Curs - “Crimele contra păcii”.


2 2. Ionel Closca, Ion Suceava - „ Dreptul internaţional umanitar” - Bucureşti 1992.
3 3. Carta Naţiunilor Unite - 26 iunie 1945 .

14