Sunteți pe pagina 1din 16

Universitatea Politehnica București

Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice

Tipuri de amenajări pentru irigații

Studenți: Ciocîrtea Maria Mădălina


Cîrjă Ionela
Materia: Îmbunătățiri Funciare
Grupa: 745

1
Cuprins

1.Importanța irigațiilor...................................................................................................................3
2.Metode de udare..........................................................................................................................4
3.Surse de apă pentru irigații..........................................................................................................5
3.1.Râurile..................................................................................................................................5
3.2.Lacurile naturale...................................................................................................................5
3.4.”Rezervoare”(Lacurile antropice) .......................................................................................6
3.4.Ape subterane.......................................................................................................................7
3.5.Pomparea din puțuri.............................................................................................................8
4.Tipuri de amenajări pentru irigații...............................................................................................9
4.1. Amenajări cu canale deschise.........................................................................................10
4.2.Lucrări din beton simplu și armat.....................................................................................12
4.3. Amenajările cu reţele de canale din pământ....................................................................12
4.4.Amenajări cu rețele de conducte...................................................................................... 13

2
1. Importanța irigațiilor
În agricultura ţării noastre, seceta constituie un factor natural deosebit de dăunător. În regiunile
de câmpie şi coline se manifestă la majoritatea culturilor agricole printr-un deficit de umiditate sau
o repartizare nefavorabilă a precipitaţiilor în raport cu cerinţele culturilor. Totodată temperaturile
ridicate din cursul verii şi vânturile sporesc transpiraţia.
Din punct de vedere climatic se diferenţiază o zonă puternic secetoasă în sudul şi estul ţării
(Câmpia Dunării, Dobrogea şi Moldova), zonă în care anii secetoşi au o frecvenţă mai mare de
50%. În cursul perioadei de vegetaţie se întâlnesc intervale complet lipsite de ploi de 20…30 zile,
atingând în anii foarte secetoşi 3…4 luni. Înlăturarea consecinţelor dăunătoare ale secetei în zona
secetoasă este posibilă prin aplicarea irigaţiilor. Practica agricolă a arătat şi în cuprinsul zonelor
subumede şi umede ale ţării se manifestă periodic un deficit de umiditate pentru majoritatea
culturilor agricole, făcând utilă intervenţia irigaţiei mai ales în lunile iulie şi august. Posibilităţile
de irigare sub aspectul cadrului natural şi al condiţiilor socialeconomice sunt relativ avantajoase
în ţara noastră. Există o reţea hidrografică destul de bogată, cu posibilităţi relativ uşoare de aducere
a apei, întinse suprafeţe agricole cu soluri fertile şi relief potrivit, precum şi o serie de alţi factori
importanţi care acţionează favorabil asupra dezvoltării irigaţiilor.
Prin irigaţie se urmăreşte aprovizionarea dirijată a solului cu apa, în funcţie de cerinţele
plantelor, în scopul obţinerii de recolte mari şi de o calitate superioara, în contextul în care
principala cale de satisfacere a necesarului de hrană pentru populaţia globului o constituie sporirea
producţiei agricole pe unitatea de suprafaţă. Necesitatea aprovizionării cu alimente a populaţiei în
continuă creştere este un factor de importanţă majoră. În ceea ce priveşte dinamica suprafeţelor
irigate: 8 milioane ha la finele secolului al XVII-lea, 40 milioane ha la începutul secolului al XX-
lea, peste 270 milioane ha la nivelul anilor ’80, în jur de 300 milioane ha la sfârşitul secolului al
XX-lea.
După datele F.A.O., necesarul de cereale pentru populaţia globului în anul 2000 au fost de
peste 2500 milioane de tone. Zonele irigate produc 25…40% din totalul producţiei agricole
mondiale deşi se irigă numai 15% din suprafaţa cultivată, sau 5% din cea agricolă. Cercetările
experimentale şi de producţie au demonstrat că irigaţia nu se justifică economic numai în regiunile
aride, ci şi în zonele subumede, unde se obţin însemnate sporuri de producţie, cu cheltuieli relativ
reduse, fiind necesară o normă de irigare unică, repartizată în 2...3 udări. România a investit un
capital imens în amenajarea suprafeţei de 3,1 milioane ha pentru irigat, din care 2,9 milioane ha,
suprafaţă arabilă. Astfel, suprafaţa amenajată pentru irigat, reprezintă 31% din suprafaţa totală
arabilă a ţării.
Supradimensionarea sistemelor de îmbunătăţiri funciare a avut drept consecinţă imposibilitatea
de exploatare în condiţii de eficienţă economică a suprafeţei amenajate pentru irigat, gradul de

3
utilizare a irigaţiilor înregistrând nivele deosebit de scăzute (8…25%). România dispune de o
suprafaţă mare amenajată pentru irigat, ocupând printre cele mai însemnate suprafeţe din Europa,
dar datorită gradului scăzut de utilizare şi a degradării instalaţiilor, efectele nu se resimt în recoltele
României.

2. Metode de udare
Metodele de udare diferă după modul de introducere a apei în sol; toate trebuie să îndeplinescă
condiţia repartiţiei uniforme a apei pe teren, la norma de udare necesară.În prezent se folosesc
patru metode de udare : submersiunea, scurgerea la suprafaţă (pe brazde sau fâşii), aspersiunea şi
irigaţia subterană. Dacă irigaţia prin submersiune este specific legată de biologia orezului şi este
metoda exclusiv indicată pentru irigarea acestei culturi, celelate trei metode pot fi folosite la
irigarea oricărei alte culturi.
Domeniul de aplicare al acestor trei metode este delimitat de factorii naturali (pantă,
mezorelief, sol, hidrogeologie, climă). La alegerea lor intră în considerare cu precădere şi
următoarele trei criterii tehnice şi de productivitate:
 economia de apă (faţă de pierderile prin evaporare şi infiltrare) ;
 economia de teren (faţă de terenul acoperit cu lucrările de amenajare) ;
 consumul de forţă de muncă, consumul de energie mecanică şi posibilităţile de
mecanizare a lucrărilor agricole.
2.1. Clasificarea metodelor de udare
Ţinând seama de scopul lor principal, irigaţiile se împart în următoarele categorii:
a) Irigaţia de umezire (arozantă), care are scopul direct de a completa umiditatea solului pentru a-
i crea un regim de apă şi aer corespunzător regimului optim de hrană al plantelor. Acesta este
scopul majorităţii absolute a irigaţiilor.
b) Irigaţia fertilizantă, având scopul principal de a procura solului îngrăşămintele necesare prin
intermediul apei, printr-o distribuţie mai uşoară şi mai uniformă. Pentru fertilizarea solului pot
servi apele mâloase ale viiturilor cursurilor de apă, apele uzate ale canalizării oraşelor, apelor
centrelor zootehnice conţinând must de bălegar, apele conţinând îngrăşăminte minerale artificiale
sau apele bogate în oxigen.
c) Irigaţia de spălare, având scopul de a spăla la suprafaţa solului sau de a introduce în orizonturile
inferioare ale solului, prin procesul de levigare, sărurile în exces nocive. Acest fel de irigaţie se
întrebuinţează şi pentru distrugerea dăunătorilor cum ar fi şoarecii de câmp, larvele de cărăbuş,
filoxfera etc.
d) Irigaţia de încălzire cu apă mai caldă decât solul, utilizând apa caldă evacuată de fabrici şi uzine
sau ape termale subterane. Are scopul de a combate gerurile slabe de scurtă durată din timpul
primăverii sau de a prelungi perioada de vegetaţie din timpul toamnei.
După modul în care se introduce apa în sol, deosebim următorele metode de irigaţie:

I. Irigaţia de suprafaţă sau gravitaţională este cea mai răspândită metodă. Se aplică în
următoarele variante de udare:

4
 Irigaţia prin inundare sau submersiune, prin care parcelele se acoperă cu un strat de apă
care se infiltrează treptat în adâncime. Se utilizează atât prin fertilizarea solului prin
colmatare, în perioada stagnării vegetaţiei, cât şi pentru umezirea solului în timpul
perioadei de vegetaţie. Este metoda specifică a orezului.

 Udarea prin revărsare sau circulaţie, constând din circulaţia pe suprafaţa în pantă a
terenului a unui strat subţire de apă, care în timpul scurgerii se infiltrează pe verticală. Se
aplică mai ales culturilor de ierburi şi cereale.
 Udarea pe brazde. Apa curge în brazde înclinate sau stagnează în brazde orizontale, între
şirurile de plante, îmbibă solul în profunzime şi lateral, prin gravitaţie şi capilaritate.
Această metodă se utilizează mai ales pentru irigarea plantelor în rânduri dese.
II. Irigarea subterană, la care apa este introdusă în sol prin tuburi, jgeaburi sau galerii – cârtiţă
subterane, umezind solul în toate sensurile, prin gravitaţie şi capilaritate.
III. Irigaţia prin aspersiune, ploaie artificială sau stropire. Dispersarea apei în picături,
imitând ploaia naturală, se face utilizând instalaţii de energie şi aparate de ploie (aspersoare).
Este metoda cu cea mai mare răspândire, alocată oricărei culturi.

3. Surse de apă pentru irigații


Apa pentru irigații trebuie transportată din râu, rezervor, lac sau ape subterane. Acest lucru se
poate face în două moduri diferite:
 prin utilizarea gravitației. Un sistem simplu pe baza gravitației poate fi utilizat numai dacă
nivelul apei din râu sau rezervor este mai mare decât nivelul câmpurilor din schema de
irigare;
 prin utilizarea unei pompe pentru a ridica apa deasupra nivelului solului și apoi lăsând-o să
curgă pe câmpuri.
3.1 Râurile
Râurile sunt folosite în întreaga lume ca surse de apă pentru irigare. Calitatea care definește un râu
este că acesta curge. În fiecare moment, o nouă cantitate de apă trece prin orice locație dată de-a
lungul râului. Curgerea râului fluctuează în timp. Fluxurile unor fluvii fluctuează foarte mult pe
perioade relativ scurte de timp; acestea sunt, în principal, râuri locale mici, care răspund rapid
precipitațiilor din zona lor de captare.
3.2 Lacurile naturale
Cantitatea de apă de irigare necesară trebuie să fie mai mică decât cantitatea de apă disponibilă în
lac. Atunci când lacurile sunt alimentate cu apă din râuri, nivelul lor poate varia de la un an la altul,
în funcție de râu. Atunci când lacurile sunt alimentate din apele subterane, nivelurile lor de apă
fluctuează mai lent, urmând nivelul apei subterane.

5
Fig1.Intrările și ieșirile unui lac

Cantitatea de apă din lac disponibilă pentru irigare poate fi calculată ca diferența dintre apa
disponibilă în lac și cantitatea pierdută datorită evaporării și infiltrațiilor. Pentru sistemele mari de
irigare, autoritățile locale sau naționale vor fi responsabile de evaluarea cantității de apă
disponibile. Ei vor avea date despre fluxurile fluviale și aprovizionarea cu apă subterană. De
asemenea, pot estima pierderile de evaporare și de percolare și vor avea informații despre alte
utilizări ale apei.
3.3.Lacuri artificiale
Acesta poate fi format prin construirea unui baraj peste o vale, prin excavarea terenului sau prin
înconjurarea unei bucăți de pământ cu diguri. Apa este stocată în “rezervor” și poate fi utilizată
pentru irigare.
“Rezervoarele” uriașe sunt construite prin barajul râurilor majore, care pot furniza apă zonelor
mari de irigare care măsoară mii de hectare. “Rezervoarele” mici și mijlocii au o capacitate mult
mai modestă, cu o cantitate suficientă de apă pentru a iriga între 10 și 100 ha într-un singur sezon.
Cantitatea de apă care poate fi stocată într-un lac artificial depinde de:
- descărcarea fluviului (care, la rândul său, depinde de precipitații)
- înălțimea barajului (la închiderea râului într-o vale)
- zona rezervorului (în cazul unei zone de depozitare artificiale excavate).
Un baraj construit într-o vale va bloca râul sau pârâul, iar apa poate fi apoi stocată în spatele
acestuia. Cu cât valea este mai adâncă și mai largă, cu atât mai multă apă poate fi stocată. Aceasta
se numește stocare în flux(fig.2).

6
Fig.2. Stocare în flux

Evaporarea apei poate ajunge cu ușurință la 7 mm pe zi în țările aride sau semi-aride. Aceasta este
egală cu 5 cm pe săptămână și cu 20 cm pe lună. Cantitatea de apă pierdută prin evaporare poate
fi considerabilă, în special în rezervoarele mari și superficiale. Prin urmare, irigarea din lacurile și
rezervoarele superficiale ar trebui să înceapă cât mai curând posibil după sezonul ploios.
3.4.Apele subterane
Apa subterana este o sursa importanta de apa de irigare, in special pentru proiecte de irigare la
scara mica. Deoarece apa subterană este disponibilă numai sub nivelul solului, aceasta trebuie
ridicată sau pompată înainte de a fi utilizată. Pomparea apei subterane din puțuri este o metodă
bine cunoscută de utilizare a apelor subterane din întreaga lume.
Pentru a înțelege modul în care funcționează apa subterană, ne gândim la ea ca la o serie de lacuri
sub suprafața pământului. Pământul este construit din diferite straturi - nisip, pietriș, argilă, piatră
etc. Straturile de lut sau de argilă compactă nu pot stoca apă deoarece sunt solide, mai degrabă
decât poroase. Straturile de nisip grosier și de pietriș, pe de altă parte, conțin multe pori și crăpături,
care permit ploilor să pătrundă în sol și să percuteze de pe suprafață. Aceste straturi poroase
umplute cu apă se numesc acvifere. Apa subterană curge, în majoritatea cazurilor, încet în părțile
inferioare. În cazul în care acviferul întâlnește suprafața, apele subterane curg din sol, de exemplu,
un râu, așa cum se arată în figura3

7
Fig 3. Secțiunea transversală a straturilor de apă subterană

Apele subterane pot fi găsite aproape de suprafață sau la adâncimi profunde. În câmpiile de coastă,
apele subterane sunt adesea solzoase sau saline datorită apropierii de mare. Apele subterane din
apele interioare pot fi, de asemenea, solzoase în locuri unde solul conține multe săruri solubile.
Astfel de apă nu poate fi utilizată pentru irigare.
3.5.Pompare din puțuri
Pentru a prelua apa subterană, trebuie să fie săpat un puț mai adânc decât nivelul pânzei freatice.
Apa subterană trece prin porii din solul înconjurător sau din roca poroasă în fantă până când nivelul
apei din puț este același cu nivelul apei din pînza freatică.
Puțurile de mica adâncime
Când apele subterane se află la câțiva metri de suprafață, exploatarea este posibilă cu puțuri de
mică adâncime care sunt în mare parte săpate manual. Aceste puțuri au în mod normal un diametru
de cel puțin 1 metru și sunt săpate sub masa de apă subterană. Apa este pompată din aceste puțuri,
folosindu-se adesea forța umană sau animală, dar, din ce în ce mai mult, cu pompe mici cu motor
diesel. Cantitatea de apă care poate fi extrasă din puțurile de mică adâncime este limitată și, prin
urmare, zonele care sunt irigate din aceste surse de apă vor fi, de asemenea, limitate.
Puțurile de mare adâncime
Atunci când nivelul apei subterane este foarte adânc, construcția unui puț manual săpat devine
imposibilă. Puțuri adânci trebuie să fie forate în pământ. În general, pompele submersibile sunt
instalate sub masa de apă subterană pentru a o ridica la suprafață. Acestea pot fi realizate de un
motor electric, de un motor alimentat cu un arbore vertical lung sau cu un motor electric scufundat
în interiorul unei carcase impermeabile.

8
Fig 4. Secțiunea transversală a puțurilor adânci cu pompe submersibile

Figura 4 reprezintă o ilustrare a puțurilor adânci echipate cu pompe submersibile. În cazul A,


ambele pompe și motorul sunt scufundate, în timp ce în cazul B, numai pompa este scufundată.
Pompa cazului B este acționată de un motor electric amplasat la suprafață. În ambele cazuri, apa
pompată este împinsă în sus pe conducta de pompare.

4.Tipuri de amenajări pentru irigații.


Tipurile de amenajare pentru irigaţii reprezintă ansamblul de lucrări menite să conducă şi să
distribuie apa la sectoarele de irigaţie. Ele se diferenţiază în special prin concepţia generală de
transport a apei şi prin materialele de construcţie care se utilizează la execuţia reţelei de
distribuţie a apei.
Vehicularea controlată a apei de la sursă la plante este asigurată prin amenajarea unui ansamblu
de lucrări hidroameliorative cu funcţionare corelată şi interdependentă, care constituie sistemul de

9
irigaţii. Lucrările din cadrul sistemului de irigaţii sunt concepute astfel încât să asigure captarea,
transportul şi distribuţia apei până la ultimul element permanent al reţelei, din care, prin
intermediul unor dispozitive şi instalaţii fixe şi mobile, apa este preluată şi distribuită la plante.

În funcţie de caracteristicile reţelei, principalele tipuri de amenajări sunt:


 amenajări cu reţele deschise, constituite din canale şi jgheaburi;
 amenajări cu reţele închise, constituite din conducte îngropate;
 amenajări mixte, ce folosesc de regulă reţele deschise pentru alimentare şi închise pentru
distribuţie, acest tip de amenajare fiind cel mai des folosit pe plan mondial,reducând
substanţial pierderile de apă pe traseul reţelei de distribuţie.

4. Amenajări pentru irigații


4.1. Amenajări cu canale deschise
Desecarea reprezintă acțiunea de eliminare a surplusului de apă dintr-un teren umed sau mlăștinos
pentru a-l face cultivabil, apt pentru lucrări de construcții sau din motive sanitare profilactice
Lucrările de desecare constau în realizarea de rețele de canale deschise, cu caracter permanent sau
temporar, care au ca scop colectarea și conducerea spre punctele de evacuare a apelor rămase în
zonele joase, privaluri, depresiuni, înlăturarea surplusului de apă de pe terenurile agricole, rezultate
în urma ploilor abundente, topirii zăpezilor sau irigațiilor excesive, dar și colectarea și evacuarea
apelor scurse de pe versanți.
Desecarea prin canale deschise se recomandă în zonele în care excesul de umiditate este de natură
pluvială. Cantităţile de precipitaţii provoacă băltirea apei la suprafaţa terenului precum şi umezirea
excesivă a stratului superior al solului. Această metodă constă din rigole, şanţuri şi reţea de canale
de colectare şi evacuare care preiau apa în exces, eliminată din câmp şi o transportă în afara
teritoriului amenajat până la cel mai apropiat curs de apă natural. Drenajul se aplică în zonele cu
nivel freatic la mică adâncime, cu scopul coborârii şi menţinerii acestuia sub stratul radicular al
plantelor. Constă din drenuri orizontale, verticale şi din canale deschise adânci. În zonele fără
pericol de sărăturare şi înmlăştinare a solului reţeaua de drenuri, ca şi cea de canale deschise poate
fi folosită şi pentru aplicarea subirigaţiei. Evacuarea apei prin scurgere la suprafaţa terenului şi
drenarea stratului radicular se realizează prin aplicarea concomitentă a celor două soluţii. Se
practică pe suprafeţe unde excesul de umiditate are o provenienţă atât pluvială, cât şi freatică.
Desecarea biologică a terenurilor cu exces de umiditate, metodă cunoscută şi sub numele de
biodrenaj, se bazează pe transpiraţia ridicată a unor specii (pomicole, silvice sau chiar culturi
agricole), însoţită de evaporaţia apei de la suprafaţa terenului.
De regulă, rețeaua canalelor de desecare se compune din:
 canale de desecare primare, care adună apele în exces și care constituie rețeaua de
regularizare propriu-zisă;
 canale colectoare de diverse ordine (secundare, terțiare), în care se descarcă rețeaua de
regularizare;
 canalul principal de evacuare (emisarul), care preia apele de la canalele colectoare.

10
Canalele terţiare sunt cele mai mici elemente ale reţelei permanente de desecare şi au rolul de a
colecta apele ce se scurg la suprafaţa terenului. Pentru o bună interceptare a apelor de scurgere
canalele se amplasează aproximativ perpendicular pe linia de cea mai mare pantă, cu înclinare faţă
de curbele de nivel, astfel încât să li se asigure o pantă de minim 0,0005.
Traseul canalelor terţiare, va trebui să traverseze pe cât posibil zonele depresionare pentru
a colecta apele care stagnează în aceste locuri. Canalele secundare, au rolul de a prelua şi conduce,
cu viteză sporită, apele din canalele terţiare. Se amplasează pe linia de cea mai mare pantă.
Lungimea canalelor secundare este de 1200 – 2500 m în funcţie de panta terenului şi organizarea
teritoriului. Pot avea acţiune unilaterală sau bilaterală.
Canalele principale şi colectoare de evacuare, preiau apa din canalele de ordin inferior şi o
evacuează în emisar. Se amplasează pe cotele cele mai joase ale terenului, urmărindu-se
respectarea organizării teritoriului şi să aibă cât mai puţine frânturi pe traseul lor. 60 Pentru
prevenirea colmatării şi eroziunii malului în zona de descărcare a apelor dintr-un canal în altul,
racordarea în plan a canalelor se face sub un unghi de 600 sau sub forma unei curbe cu raza de 5
– 10 ori lăţimea canalului respectiv. Reţeaua de colectare a apelor din scurgeri de suprafaţă de pe
terenurile învecinate mai înalte este alcătuită din canale colectoare de centură situate la limita
unităţii ameliorative. Traseul canalului de centură trebuie să urmărească linia de separaţie şi să
culeagă succesiv scurgerile ce vin prin talvegurile terenurilor înalte şi chiar de pe teren.
Panta fundului canalului trebuie să fie de minim 0,002, iar viteza de scurgere de 0,5 m/s.
Secţiunea transversală este în general de formă trapezoidală, având lăţimea la fund de 0,5 m,
adâncimea de 0,6 – 1,2 m, înclinarea taluzului amonte de 1/1,5 – 1/2 pentru a nu fi erodat (de
obicei este înierbat), iar cel aval de 1/1–1/1,5. Pentru mărirea capacităţii de transport a canalului,
se recomandă ca din pământul rezultat din săpătură să se realizeze în aval un diguleţ la o distanţă
de minim 0,5 m de la marginea canalului. În cazul în care există un aport freatic mai mare decât
debitul de suprafaţă, canalele de centură pot intercepta aceste ape, adâncimea lor fiind în aceste
cazuri mai mare, de până la 2 – 2,5 m şi pot fi construite închise, sub forma unor canale umplute
cu piatră. Reţeaua de colectare a apelor în exces, provenite din sistemele de irigaţii (din infiltraţiile
din reţea şi pierderi din aplicarea udărilor) este amplasată perpendicular pe canalele distribuitoare
de sector pe latura scurtă a sectoarelor de irigaţii.
Debitul de dimensionare a acestor canale va fi dat de însumarea debitului provenit din
precipitaţiile căzute pe suprafaţa de desecat şi debitul provenit din pierderile din irigaţii. Reţeaua
de colectare a apelor de infiltraţie prin dig şi pe sub dig constă dintr-o reţea de canale de intercepţie
dispuse paralel cu digul. În practică, amenajarea cu canale deschise prezintă cea mai mare
răspândire.
Lucrările de desecare prin canale deschise au avantajul unor execuţii uşoare, cu materiale
de construcţie puţine, şi cu posibilitatea executării mecanizate. În ceea ce exploatarea şi
întreţinerea lucrărilor, acestea nu ridică probleme deosebite. Scoaterea unei suprafeţe relativ mari
de teren din cultură şi o întreţinere costisitoare reprezintă dezavantajul major al acestei metode.
4.2.Lucrări din beton simplu şi armat

11
Apărările din beton simplu sau armat se aplică destul de rar la consolidarea malurilor cursurilor de
apă, fiind costisitoare şi uneori ridicând probleme de întreţinere.
Ele prezintă totuşi interes în cazurile când celelalte materiale (piatra, nuielele) ar trebui aduse de
la distanţe foarte mari. Cele mai folosite sunt pereurile din dale de beton prefabricate, rosturile cu
mastic de bitum sau cu mortar de ciment.
Alte lucrări de consolidare sunt saltele din beton formate din plăci armate, flexibile articulate între
ele, fiecare element având dimensiunea unei laturi de până la 1,50 m şi grosimea de 8-40 cm.
Saltelele din beton se folosesc la malurile cu fund afuiabil. Pentru apărarea malurilor, în afară de
lucrările descrise se mai folosesc şi lucrări cu caracter provizoriu, care au o durată de 1-5 ani.

4.3. Amenajările cu reţele de canale din pământ


Principalele elemente componente ale acestui tip de amenajare sunt:
 reţeaua de distribuţie a apei;
 construcţiile hidrotehnice.

Fig.5. Amenajare cu canale în pământ


1-sursa; 1-staţie de pompare; 3,4-canale distribuitoare; 5-canale distribuitoare de sector; 6-
conducte de udare; 7-aripă de udare; 8-agregat de pompare mobil; a-udare prin scurgere la
suprafaţă; b-udare prin aspersiune
Reţeaua de distribuţie a apei este formată din canale distribuitoare de diferite ordine, amplasate la
distanţe de 1000-3200 m şi cu lungimi de 2000-5000 m până la canalele distribuitoare de sector,

12
care sunt ultimele ramuri, prezentând distanţe între 400-1200 m şi lungimi între 800-2000 m.
Canalele se execută în rambleu, debleu sau mixt, în funcţie de nivelul apei impus de metoda de
udare şi de reţeaua de ordin inferior. În reţeaua de canale din pământ căptuşite, toate canalele
permanente sunt căptuşite cu îmbrăcăminte din diferite materiale, pentru reducerea pierderilor de
apă prin infiltraţii.
Construcţiile hidrotehnice pe reţeaua de canale, care asigură conducerea şi distribuţia
controlată a apei în toate sectoarele de irigaţie sunt: stăvilare, poduri, căderi, apometre. Amenajarea
cu reţea de canale de pământ necăptuşite se folosesc la udarea prin submersiune, iar în cazul udării
prin scurgere la suprafaţă şi prin aspersiune, numai în condiţii tehnice şi economice justificate.
Reţelele de canale căptuşite se folosesc la toate metodele de udare, cu excepţia celor din
amenajările din orezărie.
4.4.Amenajări cu reţele de conducte
Amenajarea cu reţea de conducte de joasă presiune (fig 6) cuprinde următoarele părţi:
- staţia de pompare pentru punerea sub presiune;
- reţeaua de conducte.

Fig.6. Amenajarea cu conducte de joasă presiune


1-sursa; 2-staţia de pompare; 3-canal de aducţiune; 4-staţia de pompare de punere sub presiune;
5,6,7-conducte îngropate; 8-conducte de udare.
Staţia de pompare pentru punerea sub presiune a apei (S.P.P.) deserveşte o suprafaţă de până la
3000 ha. Presiunea de lucru a staţiei este legată de condiţiile topografice este în medie de 4
daN/cm2 .
Staţiile sunt prevăzute cu instalaţii de automatizare din care se alimentează cu apă echipamentele
de udare. Reţeaua de conducte fixe (subterane) leagă staţia de pompare de punere sub presiune cu

13
sectoarele de irigare. Conductele de ultim ordin (antene) au lungimi de 800-2500 m şi sunt
amplasate la distanţe de 800-1200 m. Antenele sunt prevăzute cu hidranţi de suprafaţă din care se
alimentează echipamentul de udare. Pentru buna funcţionare în timpul exploatării pe reţeaua de
conducte sunt prevăzute dispozitive de protecţie care limitează suprapresiunile sau depresiunile la
valori ce nu pun în pericol integritatea amenajării.
Acest tip de amenajare se foloseşte pentru udarea prin scurgere la suprafaţă sau prin picurare.
Amenajările cu conducte de înaltă presiune (fig 7)se folosesc, în principiu, pentru udarea prin
aspersiune.

Fig.7. – Amenajare cu conducte de înaltă presiune


1-sursa; 2-staţia de pompare; 3-canale de aducţiune; 4-staţia de pompare de punere sub presiune;
5,6,7-conducte îngropate; 8-hidrant; 9-aripă de udare
Staţia de pompare de punere sub presiune deserveşte o suprafaţă de până la 3000 ha iar presiunea
normală de lucru este de 5-8 daN/cm 2 . Antenele au lungimi de 3000 m şi sunt amplasate la
distanţe de 400-800 m. Pe reţeaua de conducte sunt instalate dispozitive de protecţie a acestora şi
de reglare a distribuţiei apei. Se menţionează că, în unele scheme, staţiile de punere sub presiune
sunt înlocuite cu agregate de pompare termice. Astfel, reţeaua de conducte se reduce la 1-3 antene
şi deserveşte o suprafaţă de 50-200 ha (fig.8.).

14
Fig.8.Agregat termic de pompare

15
Bibliografie

[1].http://www.fao.org/3/u5835e/u5835e03.htm
[2].http://webbut.unitbv.ro/teze/rezumate/2010/rom/NedelcuMihail.pdf
[3].http://usabtm.ro/utilizatori/agricultura/file/organizare/cadastru/Oncia%20Silvica/Amenajari%
20si%20constructii%20hidrotehnice.pdf

16