INTRODUCERE

Gazele naturale extrase din zăcămintele de țiței şi gaze sunt folosite din ce în ce
mai mult pentru a satisface necesarul de energie. Inflexibilitatea producţiei de gaze din
aceste zăcăminte nu corespunde cererii variabile a pieţii. Înmagazinarea subterană a
gazelor naturale comprimate în zăcăminte de țiței şi gaze este folosită ca o tehnologie
curentă, eficientă încă din 1915, în vederea reglării livrării de gaze pentru a satisface
cererea.
Înmagazinarea gazelor naturale (în rezervoare subterane sau supraterane),
reprezintă un proces eficient care combină furnizarea constantă de gaze naturale, prin
intermediul conductelor de transport, cu cererea variabilă a pieţii, care depinde de
vreme sau de considerente economice. Pe lângă funcţia de acoperire a vârfurilor de
consum, depozitele de gaze au şi rolul strategic de a asigura furnizarea de gaze în cazuri
de urgenţă (calamităţi, cutremure, etc).
Pe timpul verii, când capacitatea de transport a conductelor depăşeşte cu mult
cererea de consum, gazele naturale sunt depozitate, urmând a fi extrase cel mai
adesea în perioada de iarnă, când consumul de gaze creşte foarte mult, sau în
funcţie de considerentele economice din perioada respectivă.
Acoperirea vârfurilor sezoniere de consum se poate face prin înmagazinare
subterană a gazelor în depozite situate în apropierea marilor centre de consum.
Depozitarea subterană a gazelor se poate face în zăcăminte epuizate total sau parţial, în
acvifere sau în rezervoare subterane criogenice sau în caverne formate în sâmburi de
sare.
Depozitarea subterană a gazelor în rezervoare situate în jurul marilor centre de
consum apare preferabilă atunci când sursele de gaze sunt amplasate la distanţe de
ordinul sutelor de kilometri şi atunci când condiţiile tehnice ale structurilor permit
realizarea unor capacităţi de producţie la nivelul debitelor solicitate în anotimpul friguros.
Pentru acoperirea vârfurilor sezoniere de consum, gazele naturale sunt
înmagazinate, în prezent în lume, în:
 zăcăminte de hidrocarburi depletate (parţial sau total depletate);
 acvifere;
 cavităţi saline;
 înmagazinarea gazelor naturale lichefiate în rezervoare sau alte depozite etanşe
(cavităţi saline, cavităţi miniere, etc).
În ultimii ani s-au făcut cercetări pentru descoperirea unor noi metode de
înmagazinare şi crearea de noi depozite cum ar fi:
 crearea de depozite în caverne sapate în roci care apoi sunt etanşate;
 înmagazinarea gazelor în caverne (saline sau miniere) refrigerate (–29 °C);
 depozitarea gazelor naturale în rezervoare speciale sub formă de criohidraţi.
În România, depozitarea gazelor naturale se face doar în zăcăminte de
hidrocarburi depletate.

1. ÎNMAGAZINAREA SUPRATERANĂ A GAZELOR NATURALE

1. 1 Consideraţii generale
Debitul necesar al unei reţele de distribuţie are următoarele componente:
a) debitul necesar aparatelor industriale de utilizare care au un consum relativ
constant şi debite variabile;
b) obiective industriale care folosesc gazele naturale drept combustibili sau materie
primă, cum ar fi consumul casnic, social, cultural și administrativ.
Datorită acestei structuri, în transportul și distribuţia gazelor naturale se înregistrează
variaţii orare, diurne şi sezoniere de consum, în funcţie de natura abonaţilor. Pentru

1
acoperirea vârfurilor orare de consum se folosește una sau mai multe din următoarele
metode:
- înmagazinarea gazelor în conducte magistrale de transport (noaptea);
- depozitarea gazelor în rezervoare metalice supraterane situate în apropierea
punctelor de consum;
- depozitarea gazelor în distribuitoare inelare de presiune înaltă;
- folosirea simultană a combustibilului gazos cu cel lichid.
Pentru satisfacerea vârfurilor diurne și sezoniere de consum se pot folosi separat sau
combinat următoarele soluţii:
• înmagazinarea subterană a gazelor în zăcăminte depletate sau în acvifere;
• crearea de depozite de gaze lichefiate (GNL, GPL);
• dotarea conductelor magistrale cu staţii intermediare de recomprimare a gazelor;
• interconectarea sistemelor de transport gaze;
• aplatizarea curbei de consum.

1.2. Înmagazinarea gazelor în conducte magistrale

Cea mai simplă metodă folosită pentru preluarea vârfurilor orare de consum o
constituie folosirea capacităţii de înmagazinare a conductelor magistrale. Ea se
realizează între perioada de consum maxim (când datorită faptului că debitul nominal al
conductei este mai mare decât debitul consumat, iar presiunea în punctul final ajunge la
valoarea maximă) și perioada de consum minim (când necesarul de gaze este mai mare
decât debitul nominal al conductei iar presiunea în punctul final atinge valoarea minimă).
Capacitatea de înmagazinare a unei conducte este cu atât mai mare cu cât
presiunea la intrarea în conducta este mai mare și cu cât volumul acesteia este mai mare
(eficienţa maximă o prezintă sistemele de transport interconectate). În intervalul în care se
face înmagazinarea, capacitatea de transport a conductei se diminuează pe măsură ce
presiunea la capătul final al conductei crește.

1.3. Rezervoare metalice supraterane

Rezervoarele metalice folosite pentru înmagazinarea gazelor în stare naturală sunt
de joasă presiune (0,05 bar sau 500 mm Hg presiune relativă); ele se numesc umede sau
cu etanșare hidraulică (fig. 1.1) și rezervoare cu etanșare uscată (fig. 1.2). Domeniul de
funcţionare al rezervoarelor de înaltă presiune este de la 5 la 7 bar.
Rezervoarele uscate au următoarele avantaje:
 la volume mai mari de 10.000 mN3 , consumul de metal este mai mic decât la
rezervoarele umede (la rezervoare de 200.000 mN3 consumul de metal se reduce la
jumătate);
 presiunea specifică pe sol este mai mică decât la rezervoarele umede;
 cheltuielile de exploatare sunt mai reduse;
 folosirea rezervoarelor uscate nu crește umiditatea gazelor și deci nu îngheaţă iarna;
 reglajul presiunii la o valoare constantă se realizează mai ușor; singura cauză
de variaţie a presiunii o constituie frecarea pistonului la perete; la construcţii îngrijite
această variaţie nu depăşeşte 1,5.10-3 bar.
La rezervoarele uscate pereţii interiori ai cilindrului trebuie să fie de bună calitate,
astfel încât etanșarea care se realizează cu inele de cauciuc sau cu benzi de piele să nu
permită pătrunderea gazelor deasupra pistonului (pericol de explozie - la gaz metan, pentru
explozie este necesar un amestec de doar 5.... 15% volum aer).
Gazele trebuie să fie bine uscate pentru ca iarna să nu se formeze gheaţă care
ar periclita etanșeitatea sistemului.
Rezervoarele de înaltă presiune sunt instalaţii simple, fără părţi mobile,
exploatarea acestora fiind deci, ușor de automatizat. Au formă cilindrică și pot fi montate,
2
atât vertical, cât și orizontal.

Fig. 1.1. Rezervor umed Fig. 1.2. Rezervor uscat

Capacitatea necesară a rezervoarelor se calculează pe baza graficului de consum

zilnic. Volumul de gaze care poate fi livrat din rezervoare se numește capacitatea de
lucru a acestora. Dacă V este volumul rezervoarelor, pi - presiunea maximă de lucru şi p
pi  p
- presiunea la intrare în reţea, capacitatea de lucru este V  . Atunci când
p0
presiunea în rezervoare scade până la valoarea presiunii de intrare în reţea,
capacitatea de lucru este utilizată integral. Dacă presiunea din rezervoare scade numai
p  pf
până la valoarea pf > p, volumul extras din rezervoare va fi V  i .
p0
Raportul dintre acest volum și capacitatea de lucru a rezervoarelor:
p  pf
Ku  i (1.1)
pi  p
se numeşte coeficient de utilizare a capacităţii de lucru.

1.4. Depozitarea gazelor în distribuitoare inelare

Parcurile de rezervoare reprezintă o investiţie considerabilă din cauza consumului
de metal necesar pentru construirea lor; înseamnă că înmagazinarea gazelor în
rezervoare de înaltă presiune este neeconomică. Cea mai bună exemplificare o
reprezintă determinarea presiunii de înmagazinare corespunzătoare unui volum optim.
Din ecuaţia generală a gazelor:
p0V0  Z 0 RT0 (1.2)
p V  Z RT
V0 1 T 0 p
rezultă:   
V Z T p0

3
 sau:

1 T p0 1
V0  V     f  (1.3)
Z T0 p Z
Reprezentarea grafică a funcţiei (1.3), redată în figura 1.3. arată că volumul
de gaze ce poate fi înmagazinat în rezervoare este la 160 bar, ceea ce conduce la un
consum imens de material și folosirea compresoarelor speciale pentru încărcarea
acestor rezervoare foarte puternice.

Fig. 1.3. Variaţia volumului de gaze înmagazinate în recipienţi de înaltă presiune

În loc de utilizarea parcurilor de rezervoare se poate folosi un sistem redat în figura

1.4.
Mai multe conducte magistrale, venind din zone diferite sunt interconectate la
sosire printr-o conductă inelară, cu diametrul mare, amplasată în afara perimetrului de
consum. În acest fel se asigură o continuitate a livrărilor de gaze, se utilizează mai eficient
capacităţile de transport ale conductelor și se mărește substanţial cantitatea de gaze care
poate fi înmagazinată în conducte în timpul nopţii pentru a satisface vârfurile de consum de a
doua zi. Un astfel de sistem constituie cel mai eficient regulator de debit atunci când vârful
orar de consum este pronunţat.

1.5. Interconectarea sistemelor de transport gaze naturale

Dacă debitul de gaze necesar pentru acoperirea vârfurilor de consum este mai
mare decât debitul maxim al unei conducte magistrale se recomandă folosirea
conductelor interconectate.
Interconectarea sistemelor de transport gaze prezintă mai multe avantaje în
procesul tehnologic de alimentare cu gaze a consumatorilor situați în diferite zone;
dintre acestea reamintim următoarele:
- mărirea siguranţei în exploatare; în cazul apariţiei unei defecţiuni pe un tronson,
alimentarea totală sau parțială a consumatorilor se face prin celelalte tronsoane aflate în
funcţiune;

4
 Fig. 1.4. Interconectarea conductelor magistrale de transport gaze naturale

- mărirea supleței funcționării sistemului de alimentare cu gaze prin crearea

posibilităţilor de a se efectua schimbarea sensului mişcării gazelor prin conductele
interconectate (prin schimbarea nivelului producţiei surselor de gaze) și a regimurilor
tehnologice pe conducte, ceea ce permite utilizarea optimă a capacităților de extracție și
de transport;
- utilizarea maximă a capacităților de extracție și de transport al conductelor prin
menținerea unei presiuni maxime la exploatări și a unei presiuni minime la sosire; deficitul
temporar de debit pe o conductă poate fi compensat dintr-o altă conductă în care există
un excedent de debit.
În perioadele de vârf orar și diurn din perioada de iarnă, interconectarea sistemelor
de transport poate realiza debite suplimentare de 15 - 20%.

1.6. Aplatizarea curbei de consum a gazelor

Pentru îmbunătățirea indicilor de eficiență economică ai alimentărilor cu gaze se
caută să se aplatizeze, pe cât posibil, vârfurile de consum. În acest sens trebuie ca în
apropierea extremităților sistemelor de transport instalațiile de utilizare să fie astfel
concepute încât să poată trece oricând de la combustibili gazoși la cei lichizi sau solizi.
Astfel de consumatori pot utiliza gazele naturale numai 6 - 8 luni pe an, trecând apoi la
folosirea altor combustibili în sezonul rece; se recomandă, de asemenea, folosirea
permanentă a gazelor în procesele tehnologice de bază, ceilalți combustibili fiind folosiți
numai pentru încălzit.
Aplicarea sistemului de consum mixt de combustibil, respectiv în suplimentarea
deficitului de gaze în perioadele de vârf prin alţi combustibili solizi sau lichizi este
determinată de disponibilităţile care există în zonă.
5
 2. ÎNMAGAZINAREA SUBTERANĂ ÎN ZĂCĂMINTELE DE ȚIȚEI ŞI GAZE

2.1. Necesitatea înmagazinării gazelor

Funcţia principală a unui depozit subteran de gaze este de a regulariza livrarea

pentru vârfurile de consum şi cererea sezonieră. În afară de aceasta, rezervoarele de
înmagazinare pot asigura furnizarea de gaze de la rezervele de siguranţă (în aşteptare)
în cazul întreruperii în alimentarea normală şi pot ajuta la conservarea energiei utilizând
gaze asociate care altfel ar trebui trimise la faclă.
Pentru înmagazinarea subterană, gazele naturale sunt injectate în rezervoarele
subterane de ţiţei şi gaze când cererea pieţii scade sub producţia surselor de alimentare
şi este extras din depozit, pentru a suplimenta livrarea la nivelului solicitat când cererea
depăşeşte acea producţie.
Zăcămintele de ţiţei şi gaze sunt preferate ca depozite subterane pentru cantităţi
însemnate de gaze, în măsura în care capacitatea de conservare a acestor rezervoare
este demonstrată de existenţa acumulărilor de hidrocarburi. Mai mult decât atât, sunt
disponibile informaţii despre proprietăţi şi comportarea rezervorului din faza de explorare
şi din perioada de producţie a zăcământului de ţiţei şi gaze.
Totuşi trebuie investigat individual dacă rezervoarele de ţiţei/gaze sunt convenabile
pentru înmagazinarea gazelor, în scopul exploatării întregului sistem în mod eficient, în
deplină siguranţă şi compatibil din punct de vedere al condiţiilor de mediu.
Primul depozit într-un zăcământ depletat a fost realizat în anul 1915 în Weland
County-Ontario, Canada, iar primul depozit în acvifer s-a construit în 1946 în Kentucky. În
prezent, pe întreg globul, sunt amplasate 425 de depozite în zăcăminte depletate şi 82
depozite în acvifere. Capacitatea totală de înmagazinare se ridică la valoarea de
243·109 m3 şi un volum total de 502·10 9 m3.
În România, consumul de gaze are caracter sezonier. Astfel, există o perioadă
rece (noiembrie-aprilie) când consumul de gaze este foarte ridicat. În acelaşi timp, frigul
provoacă o serie de dificultăţi în şantiere, astfel că de multe ori producţia de gaze scade
în acest sezon.
În sezonul cald (mai-octombrie), consumul se reduce şi producţia de gaze creşte.
Pe de altă parte, magistralele de transport-depozitare au o capacitate limitată, astfel că s-
ar putea ca la un moment dat producţia de gaze să depăşească posibilităţile de transport
ale magistralei. Evident că nu se va reduce producţia de gaze, ci surplusul de gaze va fi
depozitat în rezervoare subterane situate în vecinătatea marilor consumatori. De
asemenea, având în vedere declinul producţiei de gaze din România se impune formarea
unor rezerve suplimentare de gaze din import, în special în sezonul cald, când şi preţul
acestora este mai scăzut.
Ca rezervor subteran de înmagazinare al gazelor naturale poate fi utilizat orice
zăcământ care poate primi gaze sub presiune, Ia volumul reclamat, gaze ce pot fi apoi
cedate cu uşurinţă în perioada de consum ridicat.
Depozitarea subterană a gazelor combină eficient o alimentare constantă cu o
cerere variabilă, cu un avantaj economic.
Figura 2.1 ilustrează măsura în care capacitatea constantă a conductelor de
transport este modelată între cererea scăzută din lunile de vară şi cererea crescută din
lunile de iarnă când un spaţiu de depozitare este disponibil.

6
 Fig. 2.1 Ilustrarea caracterului sezonier al consumului

2.2. Criterii de selecţie a rezervoarelor subterane

Pentru realizarea unui depozit de înmagazinare se aleg zăcăminte alcătuite
din colectoare puternic consolidate, deoarece căderile de presiune în timpul
proceselor repetate de injecţie-extracţie sunt foarte mari comparativ cu cele din
perioada de exploatare. Având în vedere că procesul de înmagazinare-extracţie se
repetă periodic, fiind prin excelenţă nestaţionar, în proiectarea lui se folosesc modele de
calcul numeric.
De obicei, se preferă ca înmagazinarea să se realizeze într-un singur strat,
cu o grosime suficientă pentru realizarea capacităţii dorite, dar există şi depozite în
care gazele sunt înmagazinate în mai multe strate, care sunt separate în culcuş şi
acoperiş de frontiere impermeabile. Problema stabilităţii stratelor şi a formării conurilor
de apă în exploatare este urmărită cu atenţie, pentru că gradul de consolidare
determină un anumit ritm de exploatare, iar prezenţa apelor determină apariţia
criohidraţilor. Presiunea maximă de lucru a depozitelor nu va depăşi presiunea iniţială
de zăcământ, iar presiunea minimă este impusă de dimensionarea instalaţiilor de
suprafaţă.
Condiţiile care stau la baza alegerii zăcămintelor depletate, pentru a deveni
candidate la convertirea în depozite subterane pentru gazele naturale, sunt de două
categorii: geologice şi geografice.
Ca aşezare geografică a zăcământului, acesta trebuie să satisfacă următoarele
condiţii:
 zăcământul trebuie să fie apropiat de zonele de consum;
 zăcământul trebuie să fie apropiat de infrastructura de transport şi distribuţie.
Din punct de vedere geologic, condiţiile minime necesare pentru realizarea
7
depozitelor în acvifere şi în zăcăminte depletate sunt:
 existenţa unei formaţiuni cu o deschidere suficient de mare pentru realizarea
capacităţii necesare;
 stratul colector trebuie să aibă porozitate şi permeabilitate suficient de mare
pentru realizarea depozitului, deoarece porozitatea zăcământului ne arată capacitatea
de înmagazinare a respectivului rezervor, iar permeabilitatea determină debitele de
injecţie – extracţie a gazelor din depozit;
 existenţa unui ansamblu de strate impermeabile în acoperişul şi culcuşul
structurii, care să împiedice migrarea gazelor.
Formaţiunile favorabile pentru înmagazinare sunt localizate în general, în bazinele
sedimentare.
Din punct de vedere petrografic, formaţiunea candidat ca rezervor subteran
trebuie să fie alcătuită din:
 roci impermeabile în culcuş şi acoperiş – argile sau marne;
 nisipuri, gresii bine consolidate, silice cuarţoasă în care cimentul leagă granulele
dar nu umple interstiţiile;
 gresiile potrivite sunt destul de rare, în general gresiile bune sunt intercalate cu
gresii „sărate“ argiloase sau calcaroase şi cu bancuri de argile;
 calcare dolomitice (zăcămintele carbonatice) sunt mai puţin cercetate decât
zăcămintele grezoase şi prezintă variaţii de facies dificil de modelat, variaţii de
permeabilitate, dimensiuni variabile ale porilor și fisurilor, determinând un blocaj
ireversibil (cantităţi de gaze nerecuperabile).
Din punct de vedere tectonic, cvasitotalitatea structurilor cercetate pentru
înmagazinare subterană sunt anticlinale.
Ca rezervoare subterane de înmagazinare a gazelor pot fi utilizate:
- zăcămintele de gaze depletate;
- cupolele zăcămintelor de ţiţei;
- zăcămintele de apă;
- domurile de sare.
Pentru a putea fi utilizat ca rezervor subteran pentru înmagazinarea gazelor,
zăcământul trebuie să îndeplinească două condiţii de bază:
- să fie puternic consolidat, deoarece în procesul de înmagazinare-extravție se
lucrează cu căderi de presiune cu mult mai mari decât în cazul exploatării obișnuite a
unui zăcământ de gaze propriu-zis;
- să fie etanş pentru a nu avea pierderi de gaze.
Înmagazinarea gazelor în zăcăminte epuizate energetic, preferabil depozitării în
acvifere, fără ape active marginale sau talpă, reprezintă una din variantele care s-au
impus din punct de vedere economic cu condiţia ca fondul de sonde existent să poată fi
folosit, iar rezervorul să fie perfect etanş pentru a asigura conservarea volumului de gaze
injectat; porozitatea şi permeabilitatea trebuie să fie cât mai mari, iar adâncimea să fie
relativ redusă, astfel încât presiunea de injecţie să fie cât mai mică.
Se recomandă să se evite înmagazinarea gazelor în zăcăminte epuizate care au
produs în regim mixt (destindere elastică a gazelor şi rocii şi avansarea apei de
zăcământ) deoarece presiunea de injecţie poate depăşi posibilităţile de comprimare sau
presiunea de fisurare a rocii.

2.3. Caracteristicile de bază ale zăcământului de depozitare

Un depozit de gaze trebuie să fie capabil să livreze atât debitul zilnic cât şi
cantitatea totală pe timp friguros fără a avea o presiune de comprimare prea mare sau o
zestre de gaze mare folosită drept tampon. Zestrea este esenţială la realizarea
depozitelor subterane.

8
 Caracteristicile principale ale rezervorului pentru înmagazinare sunt:
1. impermeabilitate în capul stratului (capac sau acoperiş) pentru a împiedica
pierderile de gaze;
2. porozitate şi permeabilitate ridicată a formaţiunii;
3. adâncime suficientă a formaţiunii pentru a asigura presiunea de lucru;
4. absenţa apei sau posibilitatea de control a acesteia;
5. prezenţa ţiţeiului liber (după exploatare) se foloseşte cu succes şi se preferă
unei formaţiuni care nu are lichid;
6. o formaţiune puternic consolidată pe verticală;
7. întindere acceptabilă şi un volum de gaze acceptabil care nu necesită o zestre
prea mare pentru creşterea presiunii;
8. posibilitatea de a se preta la fisurări hidraulice;
9. volumul necesar înmagazinării unei cantităţi de gaze impuse;
10. absenţa oricărei faze lichide (apă sau ţiţei).
Depozitul este un mediu poros - permeabil solid cu un capac format din roci
impermeabile, care nu permit migrarea fluidelor pe verticală.
Zăcămintele de gaze epuizate (depletate) sunt primele candidate pentru
transformarea în depozite. Mărimea zăcământului este determinată prin calcul pe baza
datelor geologice sau din datele de producţie corelate cu presiunile de zăcământ.
Pentru a lua în considerare un zăcămînt de gaze epuizat, trebuie să avem în
vedere că volumul de gaze ce urmează a fi vehiculat, prin transformarea sa în depozit,
reprezintă 80 până la 100 % din volumul iniţial de gaze. Acest volum de gaze trebuie
recuperat în 120 de zile ceea ce reprezintă un timp maxim de recuperare aferent unui
ciclu de exploatare a depozitului subteran. Aceasta presupune mai multe sonde decât
cele folosite în procesul de producţie şi un sistem de colectare adecvat mult mai mare
decât în faza de exploatare.
Pentru ca un rezervor de gaze să corespundă scopului pentru care a fost ales
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) gazele tampon trebuie să asigure o "presiune de bază”, astfel încât întreaga
cantitate de gaze înmagazinată (total înmagazinat) să poată fi livrată consumatorilor în
timpul prevăzut pentru ciclului de extracţie. Presiunea de bază trebuie să permită şi
exploatarea depozitului la sfârşitul ciclului de înmagazinare în regim optim de funcţionare.
b) gazele curente trebuie să asigure o presiune maximă, peste presiunea de bază,
care să permită extracţia în timp util (ciclu de extracţie) a volumului de gaze injectat.
Presiunea de bază este determinată în funcţie de:
- numărul de sonde care deservesc depozitul;
- capacitatea instalației de comprimare;
- capacitatea de înmagazinare a depozitului;
- capacitatea de livrare (extracţie) a depozitului;
- capacitatea de injecţie a gazelor;
- eficienţa economică a procesului de înmagazinare subterană.
Pentru clarificarea unor aspecte legate de vehicularea gazelor în vederea
depozitării subterane se fac următoarele precizări asupra unor termeni cu care se
operează în mod curent:
Gazele tampon sau perna de gaze (zestrea depozitului) - volumul total de gaze
nerecuperabil (gaze native sau gaze străine) care exercită o presiune în roca rezervor
pentru menținerea unui debit minim necesar de livrare a gazelor în timpul unul ciclu.
Gazele curente - volumul total de gaze extras/injectat dintrun/întrun zăcământ de
depozitare, peste volumul total de gaze tampon. Acesta este volumul maxim disponibil
pentru livrare în timpul unul ciclu (injecţie - extracţie).
Capacitate de livrare - debitul de gaze al unul depozit exprimat ca o mărime în
3
mN / zi , la un volum total de gaze cunoscut, depozitat în zăcământ la o presiune de
9
rezervor cunoscută (de fund) şi la o presiune de refulare la gura sondei dată.
Gaze străine - volumul de gaze extern, injectat într-un rezervor de înmagazinare
care exercită în depozit o presiune superioară presiunii la care a început înmagazinarea.
Capacitatea de injecţie - debitul de gaze exprimat în mN3 / zi , injectat în rezervor la
o presiune corespunzătoare a gazelor în depozit şi o presiune de injecţie la capul de
erupţie al sondei.
Total înmagazinat - volumul de gaze străin injectat în rezervorul de înmagazinare
în timpul unei perioade date.
Volumul maxim de gaze depozitat – diferența dintre volumul total de gaze
înmagazinat şi volumul total de gaze livrat din depozit.
Gaze native - volumul propriu de gaze aflat în zăcămâtul de înmagazinare.
Acestea trebuie să includă volumul total recuperabil şi nerecuperabil de gaze, care
exercită o presiune corespunzătoare începutului ciclului de înmagazinare.
Total extras - volumul de gaze extras dintr-un rezervor într-o perioadă dată de
timp.
Presiune maximă în depozit - presiunea maximă, fie la gura sondei sau la talpa
sondei după cum este specificat, exercitată de volumul de gaze înmagazinat la
capacitatea maximă a rezervorului.
Capacitatea maximă a rezervorului - volumul total de gaze din rezervor care
exercită o presiune maximă din rezervor. Acesta trebuie să includă gazele native
(recuperabile şi nerecuperabile), gazele tampon şi gazele curente.
Înmagazinarea gazelor într-un zăcământ depletat de gaze, nu va ridica probleme
deosebite având în vedere că fluidul injectat în strat este foarte apropiat structural de cel
existent şi deci, va exista compatibilitate deplină.
În cazul zăcămintelor de ţiţei, injectarea gazelor în cupola acestora sau crearea
unei cupole secundare de gaze va avea în mod sigur, efecte favorabile şi asupra
recuperării ţiţeiului. Va trebui totuşi, reconsiderat proiectul de exploatare al zăcământului
de ţiţei.
Utilizarea zăcămintelor de apă ca rezervoare subterane pentru gaze ridică unele
probleme destul de dificile. În primul rând, injectarea gazelor în strat necesită presiuni
mai ridicate pentru a dezlocui apa din pori. În al doilea rând, din cauza dizolvării gazelor
în apa de zăcământ vor apărea pierderi substanţiale de gaze.
În al treilea rând, la extragerea gazelor, vor creşte cheltuielile cu uscarea acestora.
Mai apare, de asemenea, problema criohidraţilor, legată de umiditatea gazelor.
De altfel, aceste din urmă aspecte apar şi în cazul rezervoarelor din zăcămintele
de ţiţei şi gaze, mai cu seamă dacă există un acvifer activ.
În cazul domurilor de sare, cu ajutorul unor sonde săpate în acestea se creează
caverne prin dizolvarea sării, unde pot fi depozitate gazele. Utilizarea acestor domuri de
sare ridică însă, o serie de probleme legate de stabilitatea structurilor respective,
siguranţa mediului etc.
Rezultă deci, că cele mai adecvate pentru constituirea de rezervoare subterane de
înmagazinare a gazelor sunt zăcămintele de gaze depletate. Totuşi, condiţiile locale sunt
cele care, în final vor duce la selectarea acestora.

2.4. Transformarea zăcămintelor depletate de gaze în depozite de

înmagazinare a gazelor
Zăcămintele de gaze depletate sau parţial epuizate se pretează cel mai bine la
transformare în rezervoare subterane pentru depozitarea gazelor.
Pentru a transforma un zăcămint depletat în depozit subteran pentru
înmagazinarea gazelor naturale trebuie să se parcurgă următoarele etape de proiectare:
- Colectarea informaţiilor primare geologice şi de inginerie de zăcământ din faza

10
de exploatare primară şi care să cuprindă suprafaţa rezervorului, grosimea formaţiunii,
presiunea iniţială de zăcământ, temperatura zăcământului, compoziţia gazelor şi
producţia în raport cu presiunea de zăcământ.
- Verificarea sondelor existente şi evaluarea stării tehnice a acestora din punct de
vedere mecanic (aderenţa inelului de ciment, integritatea coloanelor), intervenţiile suferite
pe parcursul exploatării primare şi alte aspecte.
- Determinarea volumului rezervorului ce poate fi folosit pentru exploatarea
depozitului.
- Determinarea sondelor ce vor asigura injecţia şi extracţia gazelor într-un ciclu
de depozitare.
- Determinarea capacităţii de comprimare necesare, evaluarea reţelei de
colectoare şi conducte şi condiţiile ce trebuie să le îndeplinească gazele depozitate.
Pentru a se determina cantitatea maximă de gaze înmagazinată în rezervor se
stabileşte presiunea maximă şi presiunea minimă de lucru a depozitului. Presiunea
maximă a depozitului se calculează pe baza informaţiilor furnizate de ingineria de
zăcământ, corelate cu condiţiile de etanşeitate a sondelor.

Fig. 2.2. Graficul raportului (p/z) în funcţie de cantitatea de gaze extrase

La sondele vechi se face o verificare a stării inelului de ciment prin măsurători cu

ultrasunete pentru a se verifica etanşeitatea şi aderenţa acestuia. În cazul în care prin
măsurarea grosimii de perete a coloanelor se constată o uzură avansată a acestora se
va introduce un liner cimentat sau un liner cu packer cu fluid necoroziv în spaţiul inelar.
Graficul raportului dintre presiunea de zăcământ p şi factorul de compresibilitate Z
în funcţie de cantitatea de gaze extrase (fig. 2.2.) permite calcularea resursei iniţiale şi
determinarea cantităţii de gaze ce se poate înmagazina la o anumită presiune, dacă
frontiera depozitului este impermeabilă.

2.5. Depozite de înmagazinare a gazelor în zăcăminte acvifere

Înmagazinarea subterană a gazelor în zăcăminte acvifere se realizează utilizând
capacitatea naturală de receptivitate a stratului poros şi permeabil, care iniţial este
inundat cu apă dulce sau sărată. Procesul de înmagazinare subterană constă în
11
deplasarea apei din porţiunile superioare ale acviferului într-o zonă inferioară cu ajutorul
gazelor injectate. Pentru a putea depozita gazele naturale într-un acvifer, presiunea de
injecţie trebuie să fie cu 1 - 2 MPa mai mare decât presiunea iniţială a acviferului, iar
debitul de injecţie depinde de comportarea stratului.
Pentru a realiza procesul de înmagazinare într-un zăcământ acvifer trebuie
îndeplinite simultan următoarele condiţii geologice:
- stratul în care se realizează înmagazinarea trebuie sã aibă o porozitate şi o
permeabilitate suficient de mare pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a
proceselor de injecţie a gazelor în strat;
- stratul din acoperiş să aibă un grad ridicat de impermeabilitate pentru a împiedica
migrarea gazelor către alte formaţiuni (capcane);
- structura pe care se doreşte realizarea procesului de înmagazinare trebuie să
aibă forma de dom, dispunând de condiţii de etanşare suficiente pentru a garanta
capacitatea de înmagazinare necesară.

Fig. 2.3. Schema de principiu a unui depozit de înmagazinarea gazelor

în zăcăminte acvifere

Formaţiunile în care se realizează înmagazinarea (fig. 2.3) e de dorit să fie

localizate în roci sedimentare, iar stratul impermeabil situat deasupra rezervorului trebuie
să fie format din argilă sau marnă. Stratul rezervor poate fi format din:
- Calcare, dolomite, cretă (rezervoare carbonatice). Formaţiunile carbonatice sunt
mai puţin căutate decât rezervoarele grezoase deoarece prezintă variaţii laterale
importante şi dificile de facies şi de permeabilitate, iar dimensiunea porilor variază şi
atrage după sine capcane ireversibile pentru o cantitate uneori importantă de gaze;
- Nisip;
- Gresie. În general formaţiunile rezervor de tip gresii curate sunt intercalate cu
gresii ”murdare” argiloase sau calcaroase precum şi de bancuri de argilă.
12
 Studiul geologic al acviferului poate ajuta la extinderea zonei de gaze aflată în curs
de exploatare, iar interpretarea datelor obţinute din sonde forate pentru exploatare pot
conduce la cunoaşterea mai în detaliu a imaginii geologice a structurii studiate. Rocile
care formează acviferul sunt constituite din particule de material solid care sunt cimentate
cu ajutorul unui liant, în timp ce prin spaţiile rămase goale se realizează curgerea fluidelor
în zăcământ. Cele două proprietăţi (porozitate şi permeabilitate) sunt insuficiente pentru a
caracteriza un rezervor şi de aceea trebuie cunoscute proprietăţile capilare care sunt
dependente de natura rocii, de natura fluidelor care curg prin aceasta cât şi de locul unde
s-au aflat fluidele de-a lungul timpului în rocă. Pentru a prevedea mecanismul dezlocuirii
apei de către gaze într-un zăcământ acvifer este necesar să se cunoască caracteristicile
rocii: porozitatea, permeabilitatea şi presiunea capilară. Datele necesare pentru a
caracteriza o rocă se obţin atât prin prelevarea de carote cât şi cu ajutorul măsurătorilor
geofizice.
Studiile realizate în exploatarea depozitelor de gaze din acvifere vor conţine
următoarele elemente de bază:
- evaluarea performanţelor şi a poziţiilor de amplasare a zăcământului,
- definirea şi dimensionarea echipamentului de bază;
- studii de evaluare economică;
- dimensionarea echipamentului complementar;
- evaluarea valorilor medii locale ale caracteristicilor hidraulice: porozitatea,
permeabilitatea pe bază de teste de interferenţă între sonde etc.;

Fig. 2.4. Schema de dezlocuire a apei de către gaze

- observarea variaţiei presiunii în sondele din acvifer;

- întocmirea de studii pentru cunoaşterea distribuţiei saturaţiei şi a limitelor
zăcământului considerat.
Dacă un acvifer are proprietăţi uniforme în toate direcţiile, prin injecţia gazelor în
strat se va produce o deplasare uniformă a apei şi se formează o interfaţă gaze-apă (fig.
2.4). Trebuie avut în vedere ca presiunea de injecţie să nu depăşească cu mai mult de
0,7÷1,5 MPa, presiunea iniţială a acviferului.
Dacă se admite că acviferul este foarte mare în comparaţie cu zona de depozitare
a gazelor, presiunea gazelor din zăcământ în perioada de injecţie va evolua conform
relației:
13
 18,5 a a
p  pi  p (2.1.)
kh
unde: - pi este presiunea iniţială de zăcământ [0,1 MPa];
- qa - debitul constant cu care apa este deplasatã [m3/zi] ;
- k - permeabilitatea rocii [D];
- a - vâscozitatea apei [MPa s]:
- h - grosimea acviferului [m];
- p - presiunea adimensională.

Fig. 2.5. Estimarea presiunii adimensionale Fig. 2.6. Estimarea debitului adimensional

Funcţia p se determină din figura 2.5 cu ajutorul timpului adimensional t definit

astfel:
8,6  103 k
t  t (2.2.)
a ma ra
unde:
- t este timpul, zile,
- m - porozitatea rocii,
-  a - coeficientul de compresibilitate al apei din porii rocii, [10MPa],
- ra — raza acumulării [m],
Cumulativul de apă dezlocuit We se calculează cu relaţia:
We  6,28ma re p  p i Q (2.3)
unde:
We este cantitatea de apă;
p - presiunea gazelor [0,1MPa],
pi - presiunea iniţială a acviferului [0,1MPa],
Q - debit adimensional, care se determină din figura 2.6, cu ajutorul timpului
adimensional.
Dacă se consideră un spaţiu poros saturat cu apă în care se încearcă dezlocuirea

14
acesteia cu gaze naturale, în timpul procesului respectiv apar următoarele fenomene:
- primul drenaj, care reprezintă operaţia de dezlocuire de către un fluid (gaze) a
altui fluid care a saturat iniţial roca;
- drenajul propriu-zis, care constă în operaţia de modificare a saturaţiei gazelor
(respectiv apă) în rocă;
- inhibarea, care reprezintă operaţia inversă de dezlocuire a gazelor de către apă;

Fig. 2.7. Evoluţia raţiei presiune capilară - saturaţie pentru procesul

de înmagazinare a gazelor într-un acvifer

- presiunea de dezlocuire, care are la bază surplusul de presiune necesar

pătrunderii gazelor în roca iniţial saturată cu apă se determină în laborator;
- presiunea de prag, definită ca presiunea care permite gazelor să traverseze un
eşantion de rocă saturat cu apă;
- saturaţia în apă ireductibilă, ce reprezintă apa care nu poate fi dislocuită de către
gaze şi care ia valori între 10 ÷ 20 % în roci cu permeabilitate mare şi poate atinge 60%
în roci puţin permeabile;
- gazele pierdute, definite de saturaţia în gaze reziduale, care este de ordinul 15 ÷
30 %. Gazele nerecuperabile constituie o parte însemnată de circa 30 ÷ 60 % din totalul
gazelor înmagazinate.
15
 În figura 2.7 se ilustrează, pe baza măsurătorilor, evoluţia relaţiei presiune capilară
- saturaţie pentru un proces de înmagazinare a gazelor într-un acvifer.

2.6. Proiectarea proceselor de injecţie – extracţie în depozitele subterane de

gaze naturale

Proiectarea transformării unui zăcământ de ţiţei, gaze sau apă într-un depozit
subteran de înmagazinare a gazelor trebuie realizată având la bază toate informaţiile şi
datele importante obținute despre zăcământul respectiv.
Controlul şi analiza acestor informaţii trebuie să dovedească că un zăcământ de
ţiţei şi/sau de gaze (apă) este corespunzător pentru a fi transformat într-un depozit
subteran de gaze.
Instalaţiile de suprafaţă şi de fund trebuie proiectate luând în calcul sistemul de
înmagazinare ținând cont de toate situațiile și condiţiile de lucru care pot fi întâlnite în
instalaţii.
Analiza şi calculele trebuie efectuate folosind metode acceptate în domeniu şi
toate datele importante confirmate prin acte doveditoare.
Elementele majore ale proiectării vor fi introducerea gazelor în gaura de sondă,
gradienţii de curgere şi de presiune în gaura de sondă, gradienţii din sistemul de
colectare, instalaţia de comprimare şi în final din sistemul de transport al gazelor.

2.6.1. Concepte şi consideraţii de bază în proiectarea depozitelor subterane

Înainte ca un proces de depozitare subterană a gazelor naturale să treacă la faza
de proiectare şi dezvoltare, trebuie făcut un studiu de piaţă amplu care să documenteze
şi să determine cât mai exact cerinţele pieţii. Un astfel de studiu trebuie să includă
influenţa climei asupra consumului de gaze şi studii sezoniere asupra spaţiilor ce sunt
afectate de astfel de variabile cum ar fi: mărirea sau micşorarea zilei/nopţii, existenţa
norilor, a zăpezii, a soarelui şi alţi factori.
În predicţia vremii, pentru a fundamenta trimiterea gazelor la piaţă, se utilizează
adesea înregistrarea temperaturilor pe o perioadă de 50 ani (sau un număr specificat de
ani). Acestea sunt obţinute din înregistrările statistice ale vremii.
Se determină de asemenea, factorii grad-zi şi de încărcare. Factorul grad-zi (sau
deficienţa grad-zi) este calculat ca diferenţa între temperatura de 18,3 oC şi
temperatura medie pentru o anumită zi. Gradele - zi sunt însumate pentru întregul an
pentru a le corela înainte de a trimite gazele la consumator.
Un aspect important în predicţia cererii pieţii se leagă de predicţia livrărilor în ziua
şi la ora de vârf.
În fiecare zonă luată în particular, determinant pentru clienţi sunt factorii de
consum raportaţi la pieţele comerciale, industriale şi casnice. Cunoscând numărul de
consumatori proiectaţi, utilizând factorii de consum prestabiliţi (factorii grad - zi şi de
încărcare) pentru diferite pieţe, se determină “ziua medie” şi “ziua de vârf”, doi parametri
majori de proiectare.
Odată ce au fost determinante cerinţele totale ale pieţii pentru fiecare lună, pentru
clasele de serviciu (cum ar fi spaţiile rezidenţiale, comerciale, spaţiile industriale încălzite
- continuu sau cu întrerupere) poate fi pregătit un plan pentru alimentarea conductei şi
necesităţile de depozitare.
Proiectarea unui proces de înmagazinare a gazelor presupune rezolvarea
următoarelor aspecte:
- delimitarea cât mai exactă a volumului zăcământului, în vederea stabilirii
capacităţii de înmagazinare;
- determinarea presiunii maxime de lucru (aceasta nu trebuie să depăşească
presiunea iniţială a zăcământului pentru a evita fisurarea colectorului);
16
 - determinarea volumului de lucru al rezervorului;
- stabilirea reţelei de sonde de injecţie-extracţie;
- fixarea sondelor piezometrice necesare pentru urmărirea procesului de injecţie-
extracţie a gazelor;
- alegerea staţiei de comprimare a gazelor.

2.6.2. Proceduri de proiectare a depozitelor în zăcăminte depletate şi acvifere

Aşa cum s-a văzut şi din prezentarea de mai sus, ponderea cea mai mare în
cadrul depozitelor o are depozitarea în zăcăminte depletate de gaze. Utilizarea unui
rezervor depletat permite folosirea instalaţiilor de extracţie şi distribuţie rămase din
timpul când câmpul era productiv, fapt ce conduce la scăderea costurilor de convertire
a respectivului rezervor.
Zăcămintele depletate mai oferă şi avantajul că structura lor internă este foarte
bine cunoscută.
Elementele principale în proiectarea unui depozit sunt: capacitatea totală,
debitele de injecţie şi extracţie, căderile de presiune în strat, în sondă şi în conductele
de suprafaţă.
Pentru a stabili bazele de proiectare şi dezvoltare reală se pleacă de la elementele
de bază ce constituie sistemele de depozitare, începând cu sursele de alimentare cu
gaze, conductele de transport şi depozitare, sistemele de distribuţie, până aproape de
piaţa de consum.

2.6.3. Alegerea variantelor de depozitare

Odată ce planul de depozitare este stabilit, urmează căutarea şi alegerea
variantelor de depozitare. În funcţie de dimensiune, poziţie, acces la surse de alimentare
a magistralei de transport, ca rezervoare de depozitare subterană a gazelor naturale pot
fi utilizate următoarele:
1. Zăcăminte de gaze depletate;
2. Zăcăminte de gaze cu condensat depletate;
3. Zăcăminte de ţiţei depletate;
4. Acvifere;
5. Caverne în domuri de sare.
Zăcămintele de gaze depletate reprezintă cea mai buna soluţie, deoarece sunt
perfect compatibile pentru calitatea gazului.
Zăcămintele de gaze cu condensate sunt de preferat, dar apar probleme la
curgerea bifazică.
Zăcămintele de ţiţei depletate sunt satisfăcătoare, dar apar probleme referitoare la
ţiţeiul rezidual.
Varianta acviferului va necesita o evaluare suplimentară, înainte de a stabili
cerinţele specifice.
Dacă cele patru categorii nu oferă o varianta bună se vor folosi pentru depozitare
cavernele saline.

2.6.4.Succesiunea paşilor în proiectarea înmagazinării subterane

Pentru depozitarea sau dezvoltarea noilor unităţi de înmagazinare, obiectivele unei
companii sunt de a asigura servicii către clienţii săi, la un cost minim posibil. Se specifică
nevoia de a prevedea x metri cubi pe zi, pentru y zile calde într-un sezon, se determină
factorul de încărcare al regimului de depozitare în funcţie de raportul "zi de vârf" la "zi
medie", de livrare a gazelor. Pentru a ajunge la obiective proiectate trebuie parcurse mai
multe etape.

17
 Date de intrare
Se începe prin descrierea zăcământului: poziţia geografică, datele geologice,
succesiunea stratigrafică, hărţi structurale, hărţi cu izopace, diagrafii etc. Urmează apoi
datele despre carote şi fluide, care includ permeabilitatea şi porozitatea, saturaţia în apă
ireductibilă (din carote și diagrafii), masa specifică a gazelor, compoziţia şi vâscozitatea.
Avem nevoie de asemenea, de date din acoperiş. Foarte importante sunt curbele de
presiune capilară de îmbibare şi de drenaj. Ultimul set de date sunt cele despre sondele
existente, datele incluzând performanţa de refacere a presiunii sondelor, date de
echipare, potenţial de deschidere, curgere bifazică, indice de productivitate inversă.

2.6.5. Etape de proiectare inginerească

Proiectarea se focalizează pe perna de gaze, care este direct asociată cu

presiunea maximă a ciclului de depozitare. Stabilirea pernei de gaze fixează presiunea
minimă şi maximă a ciclului de depozitare la orizontul de stocare.
Se determina apoi presiunile la diverse puncte a instalaţiilor de suprafaţă.
Se proiectează sistemul de colectare şi accesoriile sale: separatoare, încălzitoare,
regulatoare. Sistemul de colectare (fig. 2.8) poate fi de tip buclă, stea, tufă, în funcţie de
topografia locului, numărul de sonde, presiune, debit.
Se fac analize economice pentru a determina aspectele comparabile asupra
costului, profitului, ratei de revenire. Numai după ce sunt făcute analizele economice
comparative finale se face recomandarea de alegere a variantei optime a proiectului.
Depozitul este un mediu poros-permeabil solid cu un capac format din roci
impermeabile, care nu permite migrarea fluidelor pe verticală. Apa din zona de depozitare
se poate afla total sau parţial dedesubtul nisipului unde se află gazele depozitate, sau în
lateral.
Sondele de injecţie - extracţie sunt echipate corespunzător în zona de depozitare
a gazelor. În acest sens dacă sondele sunt vechi, atunci ele pot fi echipate cu filtre
corespunzătoare în dreptul stratului prin izolare cu packere sau dacă sunt sonde noi se
pot executa filtre în gaură netubată pentru creşterea afluxului de gaze în sondă.
2.6.6. Alegerea presiunii maxime în rezervor
Dacă un rezervor este folosit în ciclul de injecţie - extracţie la o presiune maximă,
mai mare decât presiunea iniţială de zăcământ, eficienţa economică a depozitului creşte.
La noi în ţară nu se exploatează depozitele de gaze la o presiune mai mare decât
presiunea iniţială de zăcământ.
În alte ţări unde depozitele se exploatează la o presiune pexpI> piz, practica a
demonstrat că beneficiile sunt mai mari.
Frecvent, depozitele de gaze cu împingere elastică de apă, cât şi cele din acvifere
sunt exploatate la o presiune pex > piz.
La depozitele de gaze aflate în exploatare în S.U.A. gradientul de presiune în
rezervor poate fi până la 15,33 kPa /m (0,1583 bar/m).
Având la bază descrierea generală a rocii acoperiş, a copertei, situaţia structurală,
capacitatea de etanşare a faliilor şi starea tehnică a tuturor sondelor care deschid
formaţiunea de înmagazinare trebuie determinată presiunea maximă de exploatare
pentru a evita orice probleme legate de stabilitatea mecanică a rocilor, trecerea gazelor
prin roca acoperiş şi strecurări laterale necontrolate ale gazelor.

18
 Fig. 2.8. Tipuri de sisteme de colectare

În situaţiile în care presiunea maximă de exploatare anticipată depăşeşte

presiunea iniţială din rezervor, trebuie investigată detaliat şi demonstrată existența şi
continuitatea unei roci acoperiş etanşe la gaze. Trebuie manifestată atenţie la
recuperarea de carote din roca acoperiş pentru teste de etanşare.
Caracterizarea rocii acoperiş şi a copertei trebuie să specifice:
- litologia;
19
 - caracteristicele hidraulice şi petrofizice, dacă este aplicabil presiunea capilară
limită şi permeabilitatea;
- geometria în cea ce priveşte structura, grosimea, întinderea laterală;
- discontinuităţi geologice sau alte particularităţi care pot afecta etanşarea la
presiuni superioare presiunii iniţiale în rezervor;
- gradienţii de fisurare.
Având la bază investigaţiile menţionate mai sus privitor la roca acoperiş, la
integritatea tehnică, presiunea maximă de exploatare a rezervorului trebuie evaluată
pentru cel mai slab (sensibil) punct din depozit şi de asemenea pentru toate zonele
îndepărtate şi situaţii structurale care sunt în comunicare hidraulică cu depozitul, în
scopul evitării:
- oricărei dislocări mecanice a rocii acoperiş prin fisurare;

Fig. 2.9. Gradienţii de presiune ai fluidelor în rezervorul de gaze

- oricărei pătrunderi de gaze în roca acoperiş prin împingerea apei în afara rocii din
acoperiş prin faliile din formaţiune sau prin defectele tehnice din sonde;
20
 Presiunea mărită de exploatare a rezervorului este limitată de cea mai mică
valoare a presiunii dintre:
- presiunea de fisurare;
- presiunea la care gazele pot pătrunde în copertă sau la suprafaţă datorită
integrității insuficiente;
- presiunea calculată rezultată din presiunea apei din roca acoperiş plus presiunea
capilară limită a rocii acoperiş (dacă este aplicabil).
Limita superioară a presiunii de injecţie este presiunea necesară pentru
fisurarea rocii din stratul superior, de obicei presiunea litostatică sau presiunea
exercitată de roca protectoare.
Multe zăcăminte de gaze sunt puse în exploatarea până la o presiune
corespunzătoare coloanei de apă sau coloanei de apă sărată (determinată de adâncimea
sondei la obiectivul respectiv).
Uzual, gradientul de presiune este de 9,73 + 11,76 kPa/m sau 0,0973 + 0,1176
bar/m.
În figura 2.9 se redă o diagramă a mărimilor hidraulice, ale coloanelor de apă şi
apă sărată de diferite concentraţii.
Proiectele pentru câmp (zăcământ) sunt potrivite cu variaţiile de consum de la
sfârşitul perioadei reci. De exemplu, când 70 % din gazul curent a fost extras, presiunea
scăzută din rezervor este prevăzută şi folosită împreună cu curbele de performanţă ale
sondei pentru a obţine debitul sondei. Apoi numărul de sonde necesar poate fi stabilit în
strânsă corelație cu puterea de comprimare instalată astfel încât procesul de extracţie al
gazului curent să se desfăşoare în concordanţă cu acoperirea vârfului de consum. De
asemenea, se are în vedere şi încadrarea în timpul aferent ciclului de extracţie.
În mod frecvent, presiunea de extracţie este astfel stabilită încât curgerea gazelor
din sonde să se facă liber.
Experimentele au confirmat că dacă la presiunea iniţială de zăcământ se adaugă o
diferenţă de presiune p = p - piz, rezultatele concretizate în randamentul unui ciclu de
înmagazinare sunt foarte bune. Transpus în gradienți de presiune, experiența arată că
adăugând la gradientul de presiune corespunzător lui piz, 14,70 kPa/m acoperișul se
comportă normal. Deja pentru acoperișuri consolidate s-au folosit cu succes valori de
15,86 kPa/m peste gradientul iniţial.
Folosirea rezervorului (zăcământului) la un nivel de presiune maxim, va conduce în
mod normal Ia o capacitate maximă de depozitare şi la cea mai ridicată capacitate de
producţie pentru sonde (debite), deci atingerea scopului.
Dacă capacul (acoperişul) zăcământului este slab consolidat, pentru siguranţă se
poate folosi ca presiune maximă de exploatare, presiunea iniţială de zăcământ.
Presiunea de bază este presiunea minimă care asigură extracţia gazului curent
într-un ciclu de extracţie. Aceasta presiune de bază este dictată şi de considerentele
economice. Exemplu: la depozitul de gaze Bilciurești, are valoarea pb = 45 şi asigură
astfel:
- transportul gazelor către consumatori în punctul Butimanu unde se face legătura
cu reţeaua de transport;
- extracţia gazului curent înmagazinat.

21
 Fig. 2.10. Ciclurile de presiune pentru un rezervor subteran etanş

Presiunea de bază, variază în limite mici în funcţie de variaţia presiunii din sistemul
de transport precum şi în funcţie de debitul zilnic extras într-o anumită perioadă de timp.
Presiunea de bază pentru unele depozite poate fi şi presiunea de aspiraţie pentru
staţia de compresoare în timpul extracţiei. Acest caz este valabil pentru acele depozite de
gaze a căror presiune de bază nu poate asigura presiunea necesară transportului gazelor
sau nu poate asigura extracția gazului curent.
Presiunea de bază este de asemenea egală cu presiunea de refulare a staţiei de
comprimare în procesul de început de injecţie. Aceasta înseamnă că pb trebuie corelată
cu instalaţia de comprimare a gazelor în vederea injectării lor în rezervor.
Presiunile de operare în depozite sunt notate zilnic (orar) ca o siguranţă de
exploatare a rezervorului, prin observaţiile de la sondele piezometrice.
Curbele de presiune aferente ciclurilor de depozitare sunt relativ apropiate şi
închise, aşa cum se vede în figura 2.10.
La rezervoarele a căror permeabilitate este mai scăzută, curbele de presiune au
depărtare mai mare (un histerezis mai pronunţat).

22
 2.6.7. Comportarea dinamică a rezervorului
Informaţiile de la testele din sondă, presiunea şi istoricul datelor de producţie de la
depozitul propus şi formaţiunile înconjurătoare trebuie analizate pentru a estima
capacitatea de înmagazinare a rezervorului iar proprietăţile sale dinamice trebuie
determinate în urma unui studiu de bilanţ material, simularea comportării rezervorului sau
alte mijloace. Trebuie evaluate comportarea presiunii şi migrarea posibilă maximă a
hidrocarburilor în viitor.
2.7. Operaţiile de adâncime din vecinătatea rezervorului
Cerinţele de proiectare, construcţie şi monitorizare a oricărui depozit propus pentru
înmagazinare trebuie să ia în considerare toate activităţile de adâncime din vecinătate,
din trecut sau prezent, cum ar fi: rezervoare de ţiţei şi gaze, acvifere de apă dulce,
activităţi miniere sau alte instalaţii de înmagazinare subterană.
Operaţiile la oricare depozit propus pentru înmagazinare şi cele de la activităţile de
adâncime din vecinătate trebuie să fie compatibile între ele.
Trebuie folosite toate informaţiile existente şi necesare pentru a evalua influenţa
potenţială a unei amenajări de înmagazinare asupra activităţilor de adâncime învecinate.
2.7.1. Capacitatea depozitului
Pentru a determina capacitatea depozitului (volumul rezervorului) este necesar să
se cunoască plaja presiunilor de lucru (presiunea minimă de exploatare, presiunea de
bază, presiunea maximă).
Exploatarea zăcămintelor de gaze poate să aducă foarte multe informaţii despre
procesul de extracţie şi mai precis se poate stabili relaţia producţie - presiune.
O diagramă a presiunii zăcământului raportată la factorul de compresibilitate (p/Z)
în funcţie de cantitatea de gaze extrasă (G) este redată în figura 2.11. Aceasta permite
calculul resursei iniţiale de gaze şi de asemenea volumul porilor pentru depozitarea
gazelor.
Dacă avem împingere de apă, relaţia p/Z = f(G) poate să conducă la valori mai
mari faţă de realitate. Pentru un zăcământ epuizat de joasă presiune, cantitatea de gaze
extrasă raportată la căderea de presiune unitară poate să ofere informaţii mult mai
precise.

(p/z)

(p/z)
i

(p/z)
ab

0 Gr Gi ?G

Fig. 2.11. Diagrama caracteristică pentru un zăcământ de gaze

23
 2.8. Metodologia de proiectare a înmagazinării subterane
Metodologia de proiectare a înmagazinării subterane este următoarea:
Reevaluarea imaginii geologice a unităţilor hidrodinamice:
 Stratigrafia, în cazul în care au mai fost săpate sonde după ultimul studiu de
exploatare avizat.
 Tectonica şi caracterul de etanşeitate al faliilor prin interpretarea investigaţiilor
hidrodinamice efectuate prin sonde.
 Trasarea harţilor cu izobate, izopachite, izoperme, izocore, izosaturaţii, izo-apă
interstiţială, secţiuni geologice pentru fiecare bloc tectonic, etc.
Evaluarea parametrilor fizico-hidrodinamici ai zăcămintelor:
 Presiunea statică şi temperatura de zăcământ.
 Întocmirea buletinului de analiză a gazelor ce urmează a fi înmagazinate şi
folosirea sa împreună cu diagrama pVT pentru evaluarea presiunii şi temperaturii
pseudoreduse; aceste valori ne permit estimarea unor proprietăţi ale gazelor (Z - factorul
de abatere de la legea gazelor perfecte,  - vâscozitatea dinamică,  - factorul de
compresibilitate, etc.).
 Evaluarea porozităţii, permeabilităţii efective pentru gaze şi a saturaţiei în apă din
analizele pe carote, investigaţii geofizice şi/sau hidrodinamice.
 Determinarea grosimii efective a stratului din diagrafii geofizice.
 Alegerea ciclului injecţie-extracţie (mai - octombrie, noiembrie - aprilie).
 Stabilirea sondelor de injecţie şi a celor de extracţie.
Calculul resurselor şi rezervelor:
 Prin metoda volumetrică:
Resursa geologică iniţială a unui zăcământ de gaze care produce în regim de
destindere a gazelor va avea expresia:
1
Gi  Vb  m  1  Sai  (2.4)
bgi
iar resursa actuală, la presiunea statică curentă p:
1
G  V  m  1  Sai  (2.5)
bg
În aceste relaţii V este volumul brut al zăcământului, m - porozitatea, Sai - saturaţia
în apă ireductibilă, iar bg este factorul de volum al gazelor.
Cumulativul de gaze extras (rezerva) în intervalul de presiune (pi – p) va fi egal cu:
 1 1 
G  V  m  1  Sai   (2.6)
 bgi bg 
 
iar factorul de recuperare, în orice moment va fi:
G 1
  1 (2.7)
Gi bg
deoarece:
p0 T 1
bg  Z    f   (2.8)
p T0 p
Aşa cum rezultă din diagrama pVT, cu cât presiunea statică este mai mare cu atât
factorul de volum este mai mic şi deci şi factorul de recuperare al gazelor injectate în
zăcământ va fi mai mic.
 Prin metoda bilanţului material (din datele de comportare):
p T
G i  Ap h  m  1  S ai  i  (2.9)
Z i 288,15
24
 2.8.1. Proiectarea înmagazinării gazelor în zăcăminte care au produs în regim de
destindere a gazelor
 Istoricul de producţie (fig. 2.12)
Reprezentarea grafică a datelor de producţie va conduce la dreapta
p  p   1  G j 
       (2.10)
 Z  j  Z  i  G i 
în care G j , reprezintă cumulativul produs până ce presiunea statică atinge valoarea p j , iar
Gi reprezintă resursa iniţială de gaze. Aceasta se obţine prin extrapolarea dreptei până la
valoarea p/Z = 0.

Fig. 2.12. Istoricul de producţie pentru zăcăminte care au produs în regim elastic

Dacă datele de producţie sunt corect înregistrate, resursa geologică iniţială

determinată din grafic va corespunde valorii ei determinată folosind metoda volumetrică.
De asemenea, dacă se impune presiunea de abandonare, din acelaşi grafic se obţine
rezerva recuperabilă şi odată cu aceasta factorul final de recuperare, G r / Gi .
 Determinarea presiunii medii la sfârşitul primei perioade de injecţie

p  p   G  I 1 
      1   (2.11)
 Z  I 1  Z  i  Gi 
în care G este cumulativul extras până la începutul injecţiei iar  I 1 reprezintă
cumulativul de gaze injectat în prima perioadă de injecţie.
Determinarea presiunii statice medii la sfârşitul primului ciclu de producţie
(extracţie):
p  p   G  G 1  I 1 
      1   (2.12)
 Z  E 1  Z  i  Gi 
 Determinarea presiunii medii la sfârşitul ciclului "n" de injecţie, respectiv
producţie:

25
 n 1 n
 
 G   G  j   I  j 
p  p  j 1 j 1 
     1   (2.13)
 Z  I n  Z  i Gi
 
 
n 1 n
 
 G   G  j   I  j 
p  p  j 1 j 1 
     1   (2.14)
 Z  E n  Z  i Gi
 
 

Fig. 2.13. Variaţia presiunii intr-un proces de înmagazinare-extracţie

În situaţia în care volumul de înmagazinare a gazelor este mai mare decât cel de
extracţie, variaţia presiunii statice a zăcământului în funcţie de timp, din momentul zero
(începerea procesului de înmagazinare) până în momentul atingerii presiunii maxime de
comprimare (pcmax) este redată în figura 2.13.

2.8.2. Proiectarea înmagazinării gazelor în zăcăminte care au produs în

regim mixt
lstoricul de producţie:
Curba reală a variaţiei funcţiei (p/Z) =f(G) obţinută din datele de producţie este
redată în figura 2.14 (curba 2) observându-se că scăderea presiunii este mai mică decât
la zăcămintele care au produs în regim de destindere a gazelor (dreapta 1); reiese încă o
dată că presiunea de abandonare este mai mare, ceea ce conduce la un factor de
recuperare mai mic.
Diferenţa valorilor parametrului (p/Z) corespunzând curbei 2 şi dreptei 1 permite
determinarea influxului de apă (W) care pătrunde din acvifer în zona saturată cu gaze.
Variaţia presiunii în timp, prin cumulativul G este dată de ecuaţia:

26
 G
1
p  p Gi
      (2.15)
 Z  j  Zi  i W
1
bgi  Gi
în care factorul de volum are forma:
T p
bgj   o (2.16)
To  p 
 
 Z i
Acum din expresia (2.15) se deduce imediat:
  p  
   
  Z 1  G 
W j  1   1    Gi  bgi (2.17)
   p   Gi  
 Z  
  2 
De asemenea se poate determina în orice moment, volumul de pori saturat cu
gaze:
(Vp ) j  Vo  W j (2.18)
sau reducerea procentuala a acestuia:
(Vp ) j Vo  W j
 (2.19)
V0 V0

Fig. 2.14. Istoricul de producţie pentru zăcăminte care au produs în regim mixt

27
în care V0 este volumul de pori iniţial saturat cu gaze, iar W j este influxul total de apă în
momentul j.
În cazul în care nu există puncte care să definească curba 2 se va folosi modelul
redat mai jos.
Debitul cu care produce sau injectează o sondă va avea valorile:
Q p  IP  ps2  pd2  (2.20)
respectiv:
Q inj  IP  pinj
2
 ps2  (2.21)
în care IP este indicele de productivitate, calculat cu relația:
  k  h  T0
IP  a  (2.22)
 r 3 
  Z  T  p0  ln c   s 
 rs 4 

unde: a este lungimea contactului apă-gaze, radiani; k - permeabilitatea efectivă faţă de

gaze; h - grosimea efectivă a stratului; Z - factorul de abatere de comportarea gazelor
perfecte; rc - raza echivalentă a zăcământului de arie A, egală cu A /   ; s - factorul
0,5

total de sondă (imperfecţiunea după modul de deschidere, după gradul de deschidere

etc.); ps - presiunea statică a zăcământului; pd - presiunea dinamică a sondei; pinj -
presiunea de injecţie.
Determinarea presiunii medii la sfârşitul ciclului n de injecţie, respectiv producţie se
va face cu relaţiile:
n 1 n
 
 G   G  j   I  j 
1  j 1 j 1 
 Gi 
 
p  p  
     n
(223)
 Z  I n  Z  W 
j 1
j

1
Gi  bgi
n 1 n
 
 G   G  j   I  j 
1  j 1 j 1 
 Gi 
 
p p
     n
 (1.24)
 Z  E n  Z i W
j 1
j

1
G i  bgi

2.8.3. Proiectarea înmagazinării subterane a gazelor folosind metodele

numerice
S-a arătat anterior că proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi ca şi a
proceselor de înmagazinare subterană a gazelor naturale în zăcăminte depletate s-a
folosit un model matematic analitic bazat pe ecuaţia difuziei (ecuaţie cu derivate parţiale
de ordinul doi de tip parabolic şi soluţiile acesteia, pentru condiţiile limită şi inițiale impuse
de către modelul fizic al unităţii hidrodinamice studiate).
În anumite situaţii, în evaluarea parametrilor proceselor de producţie şi/sau de
injecţie se pot folosi metode numerice, care însă conduc la soluţii aproximative.
28
 Aceste metode numerice folosesc forme simplificate ale ecuaţiilor fundamentale de
curgere a gazelor naturale prin medii poroase, care se obţin prin convertirea acestora în
sisteme de ecuaţii algebrice.
Modelarea numerică apelează la una din proceduri:
 Folosirea diferenţelor finite,
 Folosirea elementului finit,
 Folosirea sistemelor de inteligenţă artificială.
Cea mai folosită metodă de aproximare a derivatelor parţiale ce intervin în ecuaţiile
generale de curgere este metoda bazată pe diferenţele finite. Aceste diferenţe pot fi
regresive, progresive şi centrale.
Domeniul în care are loc curgerea fluidului se discreditează într-o reţea uniformă
pentru a facilita transformarea ecuaţiilor cu derivate parţiale, valabile pentru un întreg
zăcământ, în ecuaţii algebrice uşor de rezolvat dar valabile numai în punctele reţelei de
discretizare.
Metodele explicite sunt acelea care evaluează valorile parametrilor necunoscuţi cu
date de producţie cunoscute (din istoricul de producţie sau injecţie). Cele mai cunoscute
dintre acestea sunt:
 Metoda explicită fundamentală;
 Metoda explicită a direcţiilor alternative;
 Metoda Dufort – Frenkel;
 Metoda Larkin – Baracat – Clark;
 Metoda Euler modificată;
 Metoda Runge – Kutta.
Metodele implicite sunt acelea în care calculul valorilor parametrilor necunoscuţi la
noul pas de timp necesită rezolvarea întregului sistem de ecuaţii algebrice. Cele mai
utilizate sunt următoarele:
 Metoda implicită fundamentală;
 Metoda Crank – Nicholson.
Rezolvarea sistemelor de ecuaţii algebrice se poate face prin metode directe sau
iterative.
Dintre metodele directe cea mai folosită este metoda Thomas care se aplică în
cazul matricei sistemului de ecuaţii trigonal.
Metodele iterative cele mai folosite sunt:
 Metoda Jacobi;
 Metoda Gauss – Seidel;
 Metoda supralaxării succesive.
Metodele iterative sunt cele mai folosite deoarece pentru păstrarea valorilor
matricei, spaţiul pentru memorie este mai redus.
Reţelele neuronale, încadrate în sistemul de inteligenţă artificială, permite
rezolvarea unor probleme complexe pentru care nu există un algoritm dar posedă unele
exemple de soluţii.
Sistemele de inteligenţă sunt realizate prin asimilarea structurii şi funcţionării
sistemului nervos uman. Reţelele neuronale artificiale sunt alcătuite dintr-un număr mare
de noduri în care sunt amplasate elemente de procesare ce poartă numele de neuroni.
Reţelele neuronale au avantajul că dispun de un anumit set de date care se pot
generaliza şi sintetizează caracteristicile relevante.

2.9. Monitorizarea
Pentru a verifica dacă cerinţele de mai sus sunt îndeplinite, trebuie implementate
sisteme de monitorizare şi proceduri specifice.
Principala activitate constă în monitorizarea volumelor de gaze injectate şi extrase,

29
presiunile de înmagazinare şi determinarea distribuţiei spaţiale a fazei gazoase
(împrăştierii fazei gazoase în spaţiu).
Sistemul de monitorizare instalat trebuie utilizat de operator în mod regulat pentru
a controla comportarea şi etanşeitatea depozitului.
Pentru monitorizarea depozitului sunt măsurate regulat presiunile stabilizate din
capul de erupţie de la sondele de exploatare şi observare. Pentru controlul comportării
depozitului aceste presiuni pot fi transformate în presiuni de adâncime. În plus este
recomandat să se execute teste de presiune de fluid în scopul verificării presiunilor de
înmagazinare şi a verificării conversiei presiunilor din capul de erupţie în presiuni de fluid.
Având la bază datele de monitorizare trebuie să fie verificată rezerva din depozit şi
concepţia de proiectare a rezervorului. Dacă este necesar, modelul de rezervor trebuie
revizuit, iar estimarea comportării depozitului adus la zi.
Pentru controlul integrităţii, operatorul trebuie să verifice în mod regulat presiunile
din spaţiul inelar de la toate sondele.
Orice abatere trebuie înregistrată şi evaluată pentru a stabili dacă este nevoie de a
se lua măsuri de remediere.

2.9.1. Sistemul de monitorizare

Sistemul de monitorizare trebuie să fie proiectat pentru a verifica conservarea
gazelor şi integritatea rezervorului de înmagazinare în timpul exploatării. Proiectarea
presupune achiziţia de date cum ar fi: presiuni reprezentative pentru rezervor şi presiuni
în spațiile inelare, cantitatea şi calitatea gazelor injectate şi produse şi, dacă este
aplicabil, rezultatele carotajelor geofizice de saturaţie.
Dacă este necesar, pot fi implementate în sistemul de monitorizare sonde de
observaţie.
Comportarea depozitului, împrăștierea fazei gazoase şi identificarea oricăror
pierderi trebuie analizate de exemplu, prin calcule de bilanţ material sau studii de
simulare.
Pentru fiecare proiect va fi stabilit individual cel mai potrivit sistem de monitorizare.

2.9.2. Monitorizarea stocurilor de gaze depozitate în rezervoare subterane

Gazele naturale reprezintă acel potenţial energetic care poate fi stocat în cantităţi
mari în depozite subterane, în aceeaşi stare în care este utilizat la consumatorul final,
fără a fi supus transformărilor şi întreruperilor. Siguranţa în exploatare a depozitelor
precum şi volumul foarte mare al gazelor naturale, impun urmărirea foarte strictă a
procesului tehnologic de înmagazinare şi livrare. Monitorizarea stocurilor de gaze
depozitate este necesară pentru depistarea la timp a eventualelor pierderi sau a erorilor
de măsurare ce pot apărea în timpul procesului de stocare şi livrare.
Gazele tampon şi gazele curente împreună, au costurile cele mai ridicate pe
ansamblul procesului de înmagazinare. În aceste condiţii este normal să se dorească
găsirea unor metode de evaluare a cantităţii de gaze din depozitul subteran. Gazele sunt
măsurate la introducerea şi apoi la extragerea din depozit. Diferenţa între aceste valori,
plus gazele tampon (zestrea sau perna) reprezintă cantitatea de gaze care ar trebui să fie
în depozit. Există trei factori care pot conduce la înregistrarea acestor diferenţe:
 existenţa unor erori de calcul ale cantităţii iniţiale de gaze rămase în depozit la
începutul procesului de injecţie (deşi aceasta nu reprezintă în mod normal o problemă,
trebuie reţinută atunci când apar diferenţe);
 prezenţa unor erori de măsurare a debitului de gaze, fie la introducere, fie la
extragerea din depozit;
 existenţa unor scurgeri (pierderi) de gaze din depozit.
Pierderea de gaze este una din principalele probleme în managementul
depozitelor subterane. Unul din elementele de siguranţă în folosirea unui zăcământ
30
depletat ca depozit de înmagazinare este faptul că gazele au fost cantonate în zăcământ
o perioadă lungă de timp, acest lucru conferă siguranţă în utilizarea lui ca depozit. Acest
element de siguranţă poate genera însă erori. Una dintre cele mai întâlnite probleme este
avansarea frontului de apă în spaţiul ocupat iniţial de gaze. În unele cazuri apa poate
inunda (umple) complet zăcământul, cu excepţia unui mic cap de gaze care rămâne la
sfârşitul exploatării. În această situaţie avem de a face cu un zăcământ „complet” inundat.
În cazul zăcămintelor neuniforme care produc în regim mixt, dezlocuirea gazelor
de către apă se face sub formă de „degete”, apa fiind închisă (sechestrată) în masa de
gaze. Astfel se formează pachete (zone) separate (izolate) de gaze. Aceste pachete de
gaze pot rămâne în rezervor şi acestea există din punct de vedere tehnic în stoc. Însă,
ele se pierd şi nu pot fi extrase fără antrenarea unei mari cantităţi de apă.

2.9.3. Tipuri de pierderi

Modalităţile prin care gazele pot fi pierdute pot fi sintetizate astfel:
 pierderi în spatele coloanei sondei către alte formaţiuni (strate);
 pierderi prin spatele coloana sondei către suprafaţă;
 pierderi prin acoperişul rezervorului;
 pierderi către alt zăcământ care nu face parte din depozitul de înmagazinare
datorită unei cimentări nereuşite ;
 pierderi prin accidente tectonice care s-au produs ca urmare a scăderii presiunii
din zăcământ;
 pierderi prin echipamentul de suprafaţă şi conducte.
Pierderile prin acoperişul rezervorului nu reprezintă ceva obişnuit. O ipoteză mai
probabilă de pierderi o reprezintă sondele existente în câmpul de înmagazinare care au
fost folosite la exploatarea primară. Mai toate depozitele de înmagazinare subterană a
gazelor folosesc fostele sonde de producţie, fie pentru procesul de înmagazinare, fie ca
sonde de observaţie. Dacă aceste sonde sunt vechi este posibil să fi fost forate într-o
perioadă în care tehnologia de echipare sau de cimentare nu era la fel de dezvoltată ca
astăzi. În plus, dacă aceste sonde sunt vechi, cimentul din spaţiul inelar şi coloanele pot fi
deteriorate. Aceste situaţii poate duce la migrarea gazelor către alte formaţiuni.

2.9.4. Istoricul relaţiei presiune – volum

Scurgerea gazelor din depozit poate fi observată în cazul studierii istoricului

variaţiei cuplului presiune – volum al rezervorului. Pentru aceasta trebuie înţeles tipul
ciclului. Injecţia şi extracţia gazelor din zăcământ cauzează modificarea presiunii în
rezervor. Când ciclurile de injecţie şi extracţie sunt identice de la an la an şi nu apar
pierderi, istoricul presiune – volum trebuie să fie identic în fiecare an. Ciclurile de injecţie
– extracţie nu sunt niciodată identice doi ani la rând, dar pot exista puncte de comparaţie
pe parcursul ciclului.
Dacă pe abscisă se consideră cantitatea totală de gaze rămasă în zăcământ şi pe
ordonată presiunea corespunzătoare rezultă o curbă presiune – volum a rezervorului (fig.
2.15). Linia punctată din figură reprezintă curba de declin a presiunii care a fost
modificată. Noua diagramă este de forma: presiune de zăcământ în funcţie de cantitatea
de gaze rămasă în rezervor. Dacă acest rezervor ar fi utilizat ca depozit, gazul curent ar fi
reprezentat prin linia continuă. Ciclul de injecţie este reprezentat de porţiunea AB şi se
realizează în lunile de vară. În acest timp rezervorul trebuie să fie umplut la capacitate.
Ciclul de extracţie este reprezentat de porţiunea BA. Aceasta ar reprezenta cazul ideal de
operare. Acest tip de înmagazinare se poate realiza numai în cazul unei permeabilităţi
ridicate.

31
 Presiunea (106 N/m2)

Cantitatea totală de gaze (mil m3)

Fig. 2.15 Diagrama presiune – volum a unui rezervor, pentru un caz ideal de operare

2.9.5. Noţiunea de rezervor volumetric

Ciclul real de stocare pentru un zăcământ de înmagazinare la care permeabilitatea
are valori normale este arătat în figura 2.16. Linia punctată reprezintă curba de declin a
presiunii rezervorului. Perioada de injecţie este de la A la B. În punctul B rezervorul este
plin şi presiunea este deasupra curbei de declin a presiunii. Presiunea nu s-a egalizat în
zăcământ şi presiunea unor sonde este mai ridicată decât în restul zăcământului.
La sfârşitul ciclului de injecţie, în mod normal câmpul este închis o perioadă de
timp. Aceasta variază de la un depozit la altul, dar în mod normal este de 15 - 30 zile.
Scopul acestei perioade de închidere este să permită egalizarea presiunii în depozit.
Această perioadă de închidere este reprezentată în figura 2.16 prin porţiunea BC. Se
poate observa o cădere de presiune în această perioadă de închidere. La sfârşitul
acestei perioade presiunea este reprezentată prin punctul C. Acest punct se situează
încă deasupra curbei de declin a presiunii, indicând faptul că presiunea nu a fost complet
egalizată în zăcământ.
Perioada de extracţie este reprezentată în figura 2.16 prin porţiunea CD. În
perioada de extracţie a gazelor, valoarea presiunii se va situa sub curba de declin a
presiunii. Această scădere va continua până în punctul D. Acesta indică valoarea
presiunii din sonde la sfârşitul ciclului de extracţie. Această presiune este mult sub curba
de declin indicând că presiunea nu este egalizată în zăcământ. În mod normal trebuie să
existe o altă perioadă de închidere la sfârşitul ciclului de extracţie. Această perioadă este
reprezentată de porţiunea DA. În această perioadă de închidere presiunea va creşte,
această creştere fiind reprezentată prin porţiunea DA. Deşi ea reprezintă o creştere
semnificativă a presiunii în zăcământ, presiunea din punctul A este încă sub valoarea
curbei de declin a presiunii. Aceasta demonstrează că presiunea în rezervor nu este
complet egalizată.

32
 Presiunea (106 N/m2)

Cantitatea totală de gaze (mil m3)

Fig. 2.16. Diagrama presiune – volum pentru un ciclu real de stocare

În figura 2.17 se redă un ciclu real de stocare în depozitul de gaze din Bilciureşti.
Datele care au stat la baza întocmirii graficului au fost determinate cu ajutorul calculelor
şi parametrilor indicaţi la aparatele instalaţiilor de suprafaţă.
După cum se observă, curba ciclului de injecţie aferentă anului 2000 nu se închide
cu ciclul de extracţie aferent anului 2001. Aceasta demonstrează că o cantitate de gaze a
rămas depozitată în rezervor.
Pentru a trage unele concluzii cu privire la pierderile de gaze şi natura lor este
necesar să se studieze poziţia celorlalte curbe, aferente ciclurilor anterioare. Aceste
curbe pot fi trasate în condiţiile în care se fac măsurători la sondele de observaţie sau în
sondele de exploatare. În figura 2.18 sunt redate variaţiile anuale ale presiunii de
zăcământ în funcţie de stocul de gaze (gazul tampon şi gazul curent). Poziţia apropiată a
acestor linii indică faptul că în zăcământul de depozitare Bilciureşti nu sunt pierderi de
gaze.

Fig. 2.17. Diagrama presiune –volum pentru un ciclu de stocare calculată la depozitul Bilciureşti
33
 Fig. 2.18. Presiunea de zăcământ funcţie de stocul de gaze la depozitul Bilciureşti

2.9.6. Comportarea unui zăcământ care produce în regim mixt

Figura 2.16. ilustrează comportarea unui rezervor volumetric (cu destindere
elastică) în timpul unui ciclu de injecţie – extracţie; aceasta este complexă datorită
modificărilor condiţiilor din rezervor. Comportarea unui rezervor cu apă activă în timpul
depozitării este chiar mai complexă. Figura 2.15 ne-a arătat curba de declin a presiunii
pentru un rezervor volumetric.
Într-un rezervor volumetric, atunci când tot volumul de gaze a fost extras,
presiunea poate să scadă la o presiune de abandonare. Această scădere a presiunii
diferă la un rezervor cu împingere de apă. Aici există o presiune corespunzătoare
acviferului. Această presiune este dependentă de adâncimea rezervorului şi poate fi
exprimată în metri coloană de apă sărată. Originea O din figura 2.16 ne arată acest
punct.
Un acvifer sau un rezervor cu o puternică împingere de apă are un alt tip de curbă
a declinului de presiune. Aceasta este ilustrată de figura 2.19.
Când un zăcământ cu apă activă produce, apa invadează acest rezervor până
când îl umple. Când zăcământul este transformat în depozit şi gazele sunt injectate,
această injecţie a gazelor impinge apa; astfel se creează un volum mai mare de pori
disponibil pentru gaz. Această împingere a apei este îndeplinită de două mecanisme.
În figura 2.19, linia OA reprezintă un rezervor cu împingere de apă care are un
volum infinit. Dacă gazul este injectat în rezervor nu este percepută o schimbare a
presiunii. Acest caz nu poate fi întâlnit în practică, dar poate fi considerat ca fiind un caz
limită. Linia OB din figura 2.19 ilustrează o curbă tipică a declinului de presiune pentru un
rezervor cu împingere de apă. Trebuie subliniat faptul că această diagramă arată la fel cu
cea a unui ciclu de operare pentru un rezervor volumetric, prezentat în figura 2.16. Totuşi
aici sunt câteva diferenţe importante. În ambele cazuri linia întreruptă reprezintă curba de
declin a presiunii pentru rezervor. În cazul rezervorului volumetric această linie trece prin
originea graficului. În cazul rezervorului cu împingere de apă această linie nu trece prin
originea graficului.

34
 Perioada de injecţie este reprezentată de linia AB. Prima porţiune a acestei linii
poate fi ceva mai abruptă decât aceeaşi linie din figura 2.16, aceasta deoarece

Presiunea (106 N/m2)

Cantitatea totală de gaze (mil m3)

Fig. 2.19 Diagrama presiune – volum; ciclul real de operare pentru un

rezervor cu împingere de apă

apa a ocupat spaţiul lăsat liber de gaze (în timpul perioadei de extracţie, când presiunea
este scăzută) şi gazele au fost injectate într-un volum mic de pori. Acest efect nu poate fi
perceput decât dacă rezervorul are o permeabilitate mare.
Presiunea în punctul B este mai mare deoarece gazele nu au împins apa în
întregime. Linia BC arată perioada de închidere după perioada de injecţie. În timpul
acestei perioade, presiunea scade considerabil.
În punctul C, după perioada de injecţie, presiunea este încă mai mare decât în
cazul rezervorului volumetric. Aceasta se întâmplă deoarece presiunea nu este egalizată
în partea de gaze a rezervorului. Argumentul ar fi acela că gazele nu au împins în
întregime apa până la echilibru. Linia CD arată ciclul de extracţie.
La sfârşitul acestei perioade, punctul D are o presiune mai mică decât în cazul
rezervorului volumetric datorită faptului că apa nu a reuşit să umple spaţiul porilor lăsat
liber de gaze. Din această cauză volumul rămas pentru depozitarea gazelor va fi mai
mare. Linia DA reprezintă perioada de închidere după ciclul de extracţie. În timpul acestei
perioade de închidere, presiunea în sondă creşte până în punctual A. Presiunea în acest
punct este considerabil mai joasă decât linia de declin a presiunii datorită condiţiilor
tranzitorii de presiune în rezervor şi datorită faptului că afluxul de apă nu este complet.
Depozitul de gaze Urziceni constituie un exemplu de rezervor cu împingere de
apă. Figura 2.20 arată că exploatarea depozitului de gaze Urziceni se face în regim mixt,
cu împingere de apă. Analiza ciclurilor de exploatare (istoricul presiune – volum de gaze
injectate şi extrase pentru depozitul Urziceni) reprezentate grafic în figura 2.20 în
perioada 1978 – 2002 arată că depozitul Urziceni nu a avut pierderi de gaze. Figurile
2.16 şi 2.19 reprezintă rezervoare care au fost transformate în unităţi de depozitare, au
atins cicluri de operare stabile repetabile şi sunt etanşe.

35
 Fig. 2.20 Diagrama presiune – volum; ciclul real de operare pentru depozitul Urziceni

2.9.7. Dezvoltarea zăcământului de depozitare

În timpul dezvoltării (umplerii rezervorului cu gaze) se întâlnesc cicluri de tranziţie.
Pentru un rezervor volumetric dezvoltarea istoricului presiune – volum poate arăta ca în
figura 2.10.
După ce perna de gaze a fost injectată, (gazul tampon) numai o parte din gazele
curente (gazele de lucru), este injectată în primul an. După ciclul de injecţie, o mică parte
din gazele curente care a fost injectată este extrasă. Acest model poate fi urmat timp de
doi sau mai mulţi ani până când întreg volumul curent de gaze a fost injectat. Acest
program este de obicei guvernat de disponibilitatea gazelor de a fi injectate în zăcământ.
Ciclurile de presiune – volum din timpul perioadei de dezvoltare sunt aflate, în jurul curbei
de declin a presiunii. Când toate gazele au fost injectate, zăcământul se va comporta ca
în figurile 2.16 sau 2.19.

2.10. Sisteme de depozitare subterană a gazelor

Depozitarea subterană combină o alimentare constantă cu o cerere variabil, cu un
avantaj economic. E ilustrată măsura în care capacitatea constantă a conductelor de
transport este modelată între cererea scăzută din lunile de vară și cererea crescută din
lunile de iarnă.
Rezervoarele de depozitare sunt ocazional clasificate după natura serviciului pe
care îl asigură. Unele sunt în uz constant, cu fluctuaţii relativ mici a debitelor reale în

36
timpul recuperării. Ele sunt numite depozite de bază.
Altele sunt special proiectate să asigure o cerere foarte înaltă a pieţei pe perioade
relativ scurte de timp. Acestea sunt numite depozite de tip vârf de sarcină. Depozitele de
piață sunt în apropierea consumatorilor majori unde cererea variabilă e deservită de o
combinație potrivită a gazelor din linia de conducte și cele din depozit. În depozitele de
șantier avem o sursă variabilă către o magistrală completată de gazele din depozit.
Cele mai multe depozite au fost realizate în zăcăminte de țiței sau gaze depletate,
în nisipuri acvifere sau în domuri de sare.
Figura 2.21 prezintă elementele majore ale unui proces de depozitare subterană.
Acestea includ:
- un strat de depozitare corespunzător, care include stratul poros permeabil şi
rocile impermebile din acoperiş şi culcuş;
- o sondă sau un sistem de sonde conectate la un sistem de colectare - injecţie la
suprafaţă;
- o instalaţie de comprimare şi deshidratare;
- o linie de transport ce conectează depozitul cu sursa de alimentare din amonte și
cu consumatorii din aval.
În plus, faţă de ce este arătat în figura 2, instalaţia de depozitare mai cuprinde:
- încălzitoare la fiecare sondă;
- sonde de observaţie;
- separatoare de lichid (individuale sau colective);

Fig. 2.21 Elementele majore ale unui proces de depozitare subterană

37
 - sisteme de îndepărtare a apei;
- regulatoare şi manometre de presiune;
- sisteme de injectare a metanolului.
- conducte de transport de presiune medie la intrarea în localități.
Proiectarea unei instalaţii de depozitare include proiectarea tuturor componentelor
de mai sus. Uneori, instalaţia de depozitare include propriile conducte de transport de
presiune medie sau scăzută la intrarea în localităţi şi în instalaţiile de lucru ale abonaţilor.

2.11. Alegerea variantelor pentru depozitare

Ca rezervoare subterane de înmagazinare a gazelor pot fi utilizate.
- zăcămintele de gaze depletate:
- cupolele zăcămintelor de ţiţei;
- zăcămintele de apă;
- domurile de sare.
Proiectarea unui proces de înmagazinare a gazelor presupune rezolvarea
următoarelor aspecte:
1. delimitarea exactă a rezervorului, cu accent pe etanşeitatea acestuia;
2. stabilirea reţelei de sonde de injecţie – extracţie (poziţia şi numărul acestora);
3. amplasarea sondelor piezometrice (care urmăresc evoluţia procesului);
4. determinarea volumului de lucru;
5. stabilirea presiunii de lucru – nu trebuie să depăşească presiunea iniţială a
zăcământului;
În general se folosesc acele rezervoare pe care le avem la dispoziţie în zona în
care vrem să depozităm gaze. Din analizele tipurilor de zăcământ, rezultă că, cele mai
bune depozite sunt:
1. zăcămintele depletate de gaze. Înmagazinarea gazelor într-un zăcământ
depletat de gaze, nu va ridica probleme deosebite având în vedre că fluidul injectat în
strat este foarte apropiat structural de cel existent şi deci, va exista compatibilitate
aproape deplină.
2. cupolele zăcămintelor de ţiţei. În cazul zăcămintelor de ţiţei, injectarea gazelor în
cupola acestora sau crearea unei cupole secundare de gaze va avea, în mod sigur,
efecte favorabile şi asupra recuperării ţiţeiului. Va trebui totuşi, reconsiderat proiectul de
exploatare al zăcământului de ţiţei.
3. zăcămintele de apă. Utilizarea zăcămintelor de apă ca rezervoare
subterane pentru gaze ridică unele probleme destul de dificile.
În primul rând, injectarea gazelor în strat necesită presiuni mai ridicate pentru a
dislocui apa din pori.
În al doilea rând, din cauza dizolvării gazelor în apa de zăcământ vor apărea
pierderi substanţiale de gaze. În al treilea rând, la extragerea gazelor, vor creşte
cheltuielile cu uscarea acestora. Mai apare, de asemenea, problema criohidraţilor, legată
de umiditatea gazelor.
De altfel, aceste aspecte apar şi în cazul rezervoarelor din zăcămintelor de ţiţei şi
gaze, mai cu seamă dacă există un acvifer activ.
4. masivele de sare. În cazul domurilor de sare, cu ajutorul unor sonde săpate în
acestea se creează caverne prin dizolvarea sării, unde pot fi depozitate gazele. Utilizarea
acestor domuri de sare ridică însă, o serie de probleme legate de stabilitatea structurilor
respective, siguranţa mediului etc.
Rezultă deci, că cele mai adecvate pentru constituirea de rezervoare subterane de
înmagazinare a gazelor sunt zăcămintele de gaze depletate. Totuşi, condiţiile locale sunt
cele care, în final, vor duce la selectarea acestora.

38
 2.11.1. Caracterizarea zăcământului candidat
În vederea luării deciziei de transformare a unui zăcământ candidat în rezervor
subteran de înmagazinare subterană a gazelor naturale trebuie avută în vedere o trecere
în revistă a tuturor informaţiilor disponibile în scopul de a:
- identifica tipul de capcană;
- evalua tipul structural al rezervorului şi a limitelor structurale;
- schiţa limitele stratului de înmagazinare respectiv;
- identifica tipul de falie;
- evalua capacitatea de etanşare a faliilor de la limita zăcământului;
- determina proprietăţile de etanşare a formaţiunilor care limitează zăcământul;
- determina litologia rezervorului;
- evalua distribuţia orizontală şi verticală a porozităţii, permeabilităţii, proprietăţile
capilare şi saturaţiile;
- determina contactele gazeIapă, gaze/ţiţei, ţiţei/apă;
- determina resursa iniţială (rezerva geologică iniţială);
- determina tipul şi capacitatea mecanismului de drenare;
- determina debitele potenţiale;
- identifica şi evalua integritatea tuturor sondelor existente şi abandonate.
Descrierea zăcământului trebuie să includă un set de hărţi care să arate în mod
clar partea superioară şi grosimea stratului de înmagazinare respectiv, falii, contactele
fluidelor şi toate sondele existente, precum şi corelaţiile stratigrafice.
Dacă proiectarea depozitului va putea conduce la extinderea zonei de
înmagazinare a fazei gazoase dincolo de contactele gaz-fluid iniţiale, structura şi roca
acoperiş trebuie definite cel puţin până până la cea mai de jos întindere a fazei gazoase.
Trebuie, de asemenea, identificată orice situaţie de puncte cu pierderi prin scurgere sau
cu etanşare insuficientă.
Dacă informaţiile de la sonde sau alte date existente nu sunt suficiente pentru a
crea o descriere adecvată a zăcământului şi a rocii acoperiş sau, dacă această descriere
este îndoielnică trebuie adunate date suplimentare, de exemplu: lucrări geofizice,
carotaje geofizice de toate tipurile, tester de formaţie, date din timpul forajului, analize de
carotă.
Operatorul trebuie să obţină proprietăţile fizice şi chimice ale hidrocarburilor
originale şi ale oricărui tip de gaze de înmagazinat, de ex. compoziţie, masă moleculară,
vâscozitate şi comportarea pVT.
Trebuie calculat volumul de pori disponibil în roca pentru înmagazinare.
În figura 2.13 se prezintă o secţiune şi harta structurală ale unui zăcământ echipat
pentru depozitare.

39
Fig. 2.13. Rezervor de depozitare subterană a gazelor
a) secţiune geologică; b) hartă structurală

40
 2.11.2. Alegerea variantei de depozitare în acvifer
În afară dezavantajului menţinerii presiunii la o cotă ridicată, trebuie evitată
înmagazinarea gazelor în zăcăminte cu apă de talpă, motivul fiind acela că aceasta
favorizează formarea unor lentile sau a unor conuri de apă.
Înmagazinarea subterană a gazelor în zăcăminte depletate prezintă multiple
avantaje tehnice şi economice deoarece caracteristicile geologice ale zăcământului sunt
deja cunoscute ca şi proprietăţile fizice şi hidrodinamice ale stratului, astfel că se pot face
economii importante dacă se renunţă la investigaţii suplimentare în laborator sau în
şantier. În plus, în majoritatea cazurilor se folosesc sonde deja existente, fie ca sonde de
injecţie sau de extracţie, fie că îndeplinesc ambele funcţii. Modificarea instalaţiilor de
suprafaţă sunt minore şi deci destul de ieftine.
Înmagazinarea gazelor în acvifere este mult mai complexă, din cauza
fenomenelor fizico-chimice ale dezlocuirii şi interacţiunii gazelor înmagazinate cu apele
de zăcământ, precum şi din cauza pierderilor de gaze prin solubilizare în apă.
Realizarea unui depozit în acvifer se bazează pe utilizarea unei capacităţi natural
constituite într-o formaţiune grezoasă şi permeabilă (rezervor sau rocă colectoare).
În mod natural, acviferele sunt formaţiuni poros–permeabile ce funcţionează ca
rezervoare de apă, iar convertirea lor în rezervoare de înmagazinare a gazelor
naturale este mai scumpă decât în cazul zăcămintelor depletate, din mai multe motive:
 caracteristicile geologice ale acviferelor nu sunt atât de bine cunoscute ca cele
ale zăcămintelor depletate;
 capacitatea de stocare este necunoscută; ea poate fi determinată după o
dezvoltare avansată;
 sunt necesare echipamente de suprafaţă mult mai complexe faţă de
zăcămintele depletate cum ar fi:
 instalaţii puternice de injecţie;
 staţii de uscare;
 perna de gaze în cazul acviferelor este substanţial mai mare comparativ cu
cea necesară în cazul zăcămintelor depletate.
Există şi posibilitatea înmagazinării gazelor în acvifere, dacă nu există alte soluţii.
Acviferele trebuie să fie cantonate în strate orizontale sau puţin înclinate cu un acoperiş
de marnă etanş chiar la presiuni maxime de injecţie.
În formaţiunile acvifere, în special a celor orizontale, amplasarea sondelor poate
fi făcută cu restricţii, iar presiunea de injecţie necesară dezlocuirii acviferelor trebuie să
fie mai mare decât presiunea statică a acviferului.
Selecţia iniţiala pentru structurile potenţiale ca alternativă pentru depozitarea în
acvifer implică cercetarea datelor de la agenţii federale, companii de ţiţei şi gaze sau
cercetări geologice disponibile în literatură.
Munca preliminară este în general direcţionată să listeze şi să compare
perspectivele şi apoi eliminarea cu promptitudine a acelora care nu posedă minimum de
cerinţe esenţiale. Condiţiile minime absolute pentru un proiect de depozitare într-un
acvifer sunt:
 mărime suficientă pentru a asigura volumul necesar pentru depozitare;
 porozitate suficientă pentru o capacitate de depozitare necesară;
 permeabilitate suficientă pentru a asigura o livrare maximă necesară;
 etanşeitate pentru a asigura împotriva fisurării sau înnisipării.
Desigur, dacă nu există o capcană sau condiţiile minime (dacă porozitatea şi
permeabilitatea sunt prea scăzute sau nu există etanşeitate), nu se justifică evaluarea
pentru un viitor proiect de depozitare.
Există proceduri specifice, teste şi alte tehnici de evaluare pentru toate cele patru
cerinţe de baza arătate mai sus. Se începe munca geologică: analize pe carote ce

41
cuprind intervalul de adâncime, permeabilitate faţă de apă, permeabilitatea acoperişului,
presiunea de fisurare, permeabilitatea pe orizontală şi verticală, porozitatea în funcţie de
adâncime. Permeabilitatea relativă, presiunea capilară sunt utile pentru determinarea
saturaţiilor care sunt determinate prin utilizarea unei centrifuge, se determină presiunea
de fisurare utilizând pompe tip Ruska.
Trebuie, de asemenea să se sublinieze că, chiar înainte de munca preliminară,
trebuie dezvoltate câteva idei despre dimensiunea operaţiilor de depozitare din
consideraţii de piaţa, economice, de consumare sau de depozitare de materiale. Acest
studiu subteran care precede recomandarea iniţială pentru munca viitoare implică studiul
degree-days, factorii de consum, căldura, frigul si pieţele rezidenţiale sau comerciale.
Disponibilitatea gazelor, logistica conductelor de transport si resursele alternative de
energie pentru viitor sunt câteva dintre consideraţiile primite.
Având determinat avantajul ca mărime si poziţie al depozitului, procesul de selecţie
începe în primul rund cu munca geologica orientata pe subiectele de mai sus. Fig. 4-3
arată paşii diferitelor etape implicate în selecţia depozitelor acvifere.
În general rapoartele de include, în mod obişnuit, intervalul de adâncime,
permeabilitate pe verticală faţă de apă (măsurată sau mai puţin decât o valoare cut-out),
permeabilitatea caprock şi presiunea Ahushold (unde este aplicabilă).
Analizele de rutină pe carote asupra formaţiunilor candidate la depozitare ar
raporta în mod obişnuit permeabilitatea pe orizontală şi verticală, în mD şi porozitatea în
% în funcţie de adâncime. Astfel de date din carote de la diverse sonde, la diferite
adâncimi sunt analizate, identificate de strate particulare şi evaluate valorile medii pentru
a da valori reprezentative pentru permeabilitate şi porozitate pentru fiecare sondă,
împreună cu numărul de mostre.
Permeabilitatea relativă şi testele de presiune capilară sunt de asemenea, utile în
prospectarea formaţiunilor pentru depozitare ca să determine saturaţia în apă ireductibilă,
saturaţiile reziduale la echilibru şi curbele de permeabilitate relativă. Uneori, saturaţia în
apă ireductibilă este determinata prin utilizarea unei centrifuge.
Adesea este de dorit să obţinem curbele de presiune capilară, atât la drenaj cât şi
la îmbibare. Curbele de presiune capilară la drenaj, pe carote din stratul impermeabil
superior (acoperiş) sunt utile în determinarea presiunii threshold al acoperişului.
Presiunea threshold este totuşi, în mod curent măsurata direct pe carote prelevate
din acoperiş prin proceduri speciale utilizând reţinătoare de carotă şi pompe tip Ruska.

2.11.3. Studii regionale în orizonturi acvifere

Înainte de a se realiza o injecţie de gaze pentru depozitare trebuie să fie
înregistrate nivelele piezometrice ale apei pe toate sondele disponibile în aria respectivă.
Nivele de apă sunt măsurate prin înregistratoare cu plutitor sau echipament de tip
sonolog. Datele asupra nivelelor statice în sondele de completare sunt importante în
stabilirea faptului că zonele nu sunt în comunicare cu zonele vecine prin acoperiş.
Aspectele geologice
Prezenţa structurilor posibile este căutată în hărţi regionale, înregistrări ale
autorităţilor locale şi din perioada de foraj. Un număr de sonde sunt, în mod obişnuit,
săpate, carotate mecanic si realizate carotaje electrice (logged). Avem nevoie de un
geolog cu experienţă care să determine din curbele de rezistivitate, carotaj gama, timpul
de forare, corelarea diverselor strate. Se determină limita de închidere a structurii, bolta şi
aria punctelor de pierderi.
Din informaţiile asupra geologiei regionale şi specific local well records orizonturile
posibile de depozitare sunt determinate şi comparate. În acest stadiu, secvenţe
stratigrafice la fiecare locaţie sunt studiate şi corelate. Astfel de secţiuni complexe în
zone particulare sunt corelate transversal şi studiate pentru determinarea zonelor posibile
de depozitare, acoperiş şi a zonelor colectoare. Diferite strate (posibile) de diverse
42
vârste geologice, grosimea lor, omogenitatea, accesibilitatea lor la încărcare şi relaţia lor
la descărcare sunt examinate cu atenţie. În studiul secvenţei din logs, self-potenţial
rezistivitate, timpul de forare, gama-ray şi informaţiile din later sunt utile în identificarea şi
corelarea stratelor.
Date din carote
Carotele recuperate prin foraj sunt curăţate şi plasate în cutii, altele sunt îngheţate
cu fluide de zăcământ iniţiale şi împachetate în gheaţă uscată, sunt făcute fotografii color,
unele sunt împachetate în pungi de plastic pentru a preveni uscarea. Carotele sunt
trimise la laborator apoi sunt testate pentru porozitate şi permeabilitate.
2.11.4. Analizele probelor de apă
Originea apelor din acvifer au caracteristici ce variază de la câteva sute de p.p.m.
la câteva mii de p.p.m.
Teste de pompare
1. Se determină existenţa şi extinderea comunicării presiunii de-a lungul
acoperişului.
2. Se determină permeabilitatea
3. Se determină valoarea efectivă a compresibilităţii apă-rocă
Testele durează 20, 50, 80 zile, realizate la un debit constant utilizând o pompă
submersibilă, o pompa Reda.

2.12. Exploatarea gazelor înmagazinate într-un zăcământ acvifer

Exploatarea unui depozit de gaze necesită operaţii de supraveghere şi control a
acestuia în condiţiile în care, sondele sunt repartizate pe o suprafaţă de câţiva kilometri,
în jurul acestei suprafeţe sunt realizate periodic măsurători de presiune pentru a se
detecta toate anomaliile ce survin în timpul exploatării, reţinând faptul că schimbarea
bruscă a presiunii anunţă apariţia gazelor. Cu aceste informaţii se urmăreşte avansarea
frontului de gaze.
Se poate considera că presiunea este uniformă în cadrul zonei de gaze, iar
valoarea ei se obţine prin măsurare efectivă în sonde.
Presiunea din depozit calculează cu ajutorul ecuaţiei de echilibru scris astfel:
p
  g (2.4.)
x
ecuaţia de stare:
p
 RZT (2.5.)

unde: Z este factorul neidealitate al gazelor;
T – temperatura;
 - densitatea gazelor;
g - acceleraţia gravitaţională;
R - constanta gazelor.
Măsurarea directă a presiunii se realizează prin coborârea unui cablu mecanic de
care este legat un aparat de măsură. Toate sondele se află la un moment dat, fie în
producţie, fie în injecţie iar pentru a se determina presiunea zonei de gaze trebuie să
cunoaştem pierderile de presiune în sonde şi în formaţiune.
Aproximarea vitezei de circulaţie a gazelor în interiorul stratului poros este
importantă pentru determinarea pierderilor de presiune definit de relaţia:
pg2  pf2  AQ  BQ 2 (2.6)
unde: pg este presiunea medie de zăcământ iar p – presiunea dinamică de fund a sondei.
Inversul indicelui de productivitate Ip a unei sonde are expresia:
43
 p g2  pf2
Ip   A  QB (2.7)
Q
unde: A, B sunt coeficienți ai rezistențelor suplimentare la curgere a gazelor în jurul găurii
de sondă şi se determină experimental prin variaţia debitului.
Pentru calculul pierderilor de presiune prin tubing se consideră că mişcarea este
adiabatică, iar temperatura medie se obţine ca media între temperatura la suprafaţă şi
temperatura de la talpa sondei. Pentru un tronson de tubing având caracteristici uniforme
relaţia de legătură între presiuni şi debit are forma:
pf2  EPf 2  E  1FQ 2 (2.8)
unde:
  L 
E  exp 6,843 *10 2 0 cos   (2.9)
 ZT 
2 1 x
F  5,41* 10 4 ZT  (2.10)
cos  DA 2
unde:
 0 este densitatea relativă a gazelor;
Z - factorul de neidealitate a gazelor;
T - temperatura medie (oK);
 - unghiul dintre verticală și axa tronsonului;
D = 4 A/P - diametrul hidraulic;
A - secţiunea de curgere;
P- perimetrul (m);
 - coeficient de pierdere de sarcină medie.
Productivitatea unei sonde care aduce apă este afectată odată cu creşterea
raportului de apă. În depozitele bine structurate, apa nu îşi face apariţia decât în sondele
care au oprit extracţia şi au fost extrase cantităţi importante din stocul util. Când
presiunea din sonde în timpul extracţiei se măreşte semnificativ înseamnă că poziţia
interfeţei gaze-apă s-a modificat datorită formării conurilor de apă şi există posibilitatea
ca sonda să producă cu aport de apă.
În perioada de extracţie din rezervoarele slab consolidate sau puţin consolidate,
pot fi antrenate de gaze şi aduse la suprafaţă granule de nisip. Pentru a preveni
antrenarea nisipului se folosesc filtre şi împachetări cu nisip. În cazul folosirii
împachetărilor cu nisip există un debit maxim care odată depăşit apare riscul distrugerii
împachetării şi deci a filtrului.
O bulă de gaze pătrunsă într-un lichid se va ridica la nivelul superior al lichidului şi
va avea o presiune mai mare decât cea a acestuia. Valoarea maximală a presiunii bulei
de gaze pătrunsă în apă este egală cu presiunea dată de coloana de lichid având aceiaşi
adâncime şi densitate (1,3 -1,4 kg/m3) . Această densitate fictivă este egală cu gradientul
de presiune.

2.12.1. Considerente economice privind înmagazinarea gazelor în zăcăminte

acvifere
Cele mai importante elemente care determină preţul de cost al acestui proces sunt:
• Gazul metan. Costul gazelor naturale reprezintă 60% din costul total. Pentru a se
reduce pierderile de gaze naturale în acvifer, se poate înlocui o parte din gazul natural cu
gaz inert. Acesta se injectează înaintea gazului natural şi se situează la periferia zonei de
gaz. Gazul inert este constituit din azot şi este obţinut prin combustia gazului natural sau
prin distilarea fracţionată a aerului. Preţul unui m3 de gaz inert este de trei ori mai mic
decât gazul natural.

44
 • Costurile de explorare. Pentru descoperirea unei structuri apte pentru
înmagazinare în acvifere sunt cercetate în medie cinci structuri şi 10 sonde de explorare.
• Sonde de control şi exploatare.
Numărul sondelor este de ordinul 20 până la 70 sonde în funcţie de mărimea
structurii. Preţul acestora depinde de adâncimea rezervorului care poate fi cuprinsă între
400 până la 1200 m.
• Comprimarea. La acest parametru se ia în considerare infrastructura de
colectoare prin manifolduri cât şi a staţiilor de comprimare.
Pe baza acestor elemente se poate estima eficienţa procesului de exploatare a
depozitului de gaze. În acest sens se defineşte costul unui m3 de gaze actualizat ca fiind
raportul între valoarea investiţiei actualizată şi valoarea stocului util disponibil.

3. SONDELE ȘI ECHIPAMENTELE DEPOZITELOR SUBTERANE DE GAZE

Sondele de observaţie sunt echipate corespunzător pentru a transmite informaţii cu
privire la modificările care au loc în timpul procesului de injecţie - extracţie (variaţii de
presiune, temperatură, prezenţa gazelor etc.).
Zăcămintele de gaze epuizate (depletate) sunt primele candidate pentru
transformarea în depozite. Mărimea zăcământului este determinată prin calcul pe baza
datelor geologice sau prin datele de producţie corelate cu presiunile de zăcământ.
Pentru a lua în considerare un câmp de gaze epuizat, trebuie să avem în vedere
că volumul de gaze ce urmează a fi vehiculat, prin transformarea sa în depozit, reprezintă
80 până la 100 % din volumul iniţial de gaze. Acest volum de gaze trebuie recuperat în
120 de zile, ceea ce reprezintă un timp maxim de recuperare aferent unui ciclu de
depozitare. Aceasta presupune mai multe sonde decât cele folosite în procesul de
producţie şi un sistem de colectare adecvat mult mai mare decât în faza de exploatare.
În figura 8.2 se prezintă un zăcământ tipic echipat pentru depozitarea gazelor care
asigură într-un ciclu injecţia şi recuperarea (extracţia) gazelor. Acest sistem de depozitare
subterană a gazelor naturale, compus din instalaţiile de suprafaţă (capacităţi de
comprimare, conducte de transport gaze, instalaţii de exploatare aferente sondelor de
injecţie - extracţie) trebuie să aibă o flexibilitate mare care să acopere fluctuaţia
consumului de gaze în timpul iernii, datorată variaţiilor de temperatură. Dacă în timpul
verii se depozitează surplusul de gaze din sistem atunci eficienţa depozitului este mare.
Pentru ca un rezervor de gaze să corespundă scopului pentru care a fost ales
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) gazul tampon, trebuie să asigure o
"presiune de bază", astfel încât întreaga cantitate de gaze înmagazinată (total
înmagazinat) să poată fi livrată consumatorilor în timpul prevăzut pentru ciclul de
extracţie. Această presiune de bază trebuie să permită şi exploatarea depozitului la
sfârşitul ciclului de înmagazinare în regim optim de funcţionare.
b) gazul curent, trebuie să asigure o presiune maximă, peste presiunea de bază,
care să permită extracţia în timp util (ciclu de extracţie) a volumului de gaze injectate.
Presiunea de bază este determinată în funcţie de:
- numărul de sonde care exploatează depozitul;
- capacitatea de comprimare;
- capacitatea rezervorului;
- capacitatea de livrare (extracţie);
- capacitatea de injecţie;
- eficienţa economică.

3.1. Sondele unui depozit subteran de gaze naturale

Pentru a construi un depozit sunt folosite sonde care stabilesc o legătură
controlată între rezervor şi suprafaţă. Aceste sonde folosite pentru injecţia şi extracţia

45
gazului de înmagazinare sunt numite sonde de exploatare. Suplimentar faţă de sondele
de exploatare pot fi folosite sonde de observaţie desemnate special.
Gazele naturale sunt injectate prin sondele de exploatare în porii rezervorului
subteran, care era iniţial saturat cu hidrocarburi, permiţând astfel formarea unei incinte
conţinând gaze naturale comprimate. Gazele sunt extrase folosind sondele de
exploatare. Comprimarea poate fi necesară și pentru injecţie şi pentru extracţie.
Pentru exploatarea în condiţii de siguranţă a unui depozit subteran de
înmagazinare a gazelor naturale în rezervoare provenite din zăcăminte de ţiţei şi gaze
sunt folosite trei tipuri de sonde:
 Sonde de exploatare necesare injecţiei şi extracţiei gazelor înmagazinate.
 Sonde de observaţie şi control care au ca scop principal monitorizarea
eventualelor pierderi de gaze prin stratele din imediata vecinătate a zăcământului de
înmagazinare.
 Sonde de serviciu – pentru o eventuală reinjecţie în rezervorul subteran a apei de
zăcământ rezultate în urma procesului de extracţie a gazelor.
Sondele de exploatare pot fi:
 Sonde vechi provenite din exploatarea iniţială;
 Sonde noi special proiectate şi executate pentru procesul de înmagazinare;
 Sonde noi şi sonde vechi – în combinaţie.
Pentru a se asigura integritatea sistemului de funcţionare a depozitului se va
verifica starea tehnică a capetelor de erupţie, a coloanei şi a inelului de ciment. În cazul
în care starea unei sonde pune in pericol etanşeitatea sistemului se vor lua măsuri de
remediere a defectului putându-se ajunge la înlocuirea sondei respective.
Sonda utilizată pentru înmagazinarea subterană a gazelor va fi echipată cu:
- un ansamblu de coloane de tubaj cimentate, ultima coloană fiind prevăzută cu
legături etanşe conform standardelor ISO;
- un liner in partea inferioară a sondei;
- o coloană de tubing cu etanşări la gaze;
- un packer pentru a se izola spaţiu inelar dintre coloană şi tubing;
- un cap de erupţie dotat cu un ventil principal de izolare şi robineţi pe braţe,
acţionaţi automat în caz de avarie.
Debitele de injecţie şi de extracţie vor fi stabilite în funcţie de condiţiile de
zăcământ, ştiind că viteza mare de curgere a gazului poate duce la antrenarea nisipului.
Pentru creşterea performanţelor sondelor, acestea se dotează cu filtre care permit
creşterea debitului de extracţie cu: circa 300% în gaură netubată respectiv cu circa 200%
în gaură tubată.
Proiectele pentru depozitele de gaze sunt astfel întocmite încât vârfurile de
consum să fie acoperite pe toată perioada de extracţie. Spre sfârşitul perioadei de
extracţie (după ce s-a extras cca. 70% din gazul curent), presiunea scăzută din rezervor
este prevăzută şi folosită cu curbele de performanţă ale sondei pentru a obține debitul
sondei. Apoi numărul de sonde necesar poate fi stabilit împreună cu puterea de
comprimare instalată, astfel încât procesul de extracţie al gazului curent să se desfăşoare
în concordanţă cu vârfurile de consum. De asemenea se are în vedere timpul aferent
ciclului de extracţie. În mod frecvent presiunea de extracţie este astfel stabilită încât
curgerea gazelor din sonde să se facă liber.
Sondele trebuie să asigure atât încărcarea depozitului cât şi extracţia gazului
curent.
Debitele de injecţie şi extracţie sunt stabilite funcţie de condiţiile de zăcământ.
Viteze prea mari pot antrena nisipul într-un sens sau altul de curgere şi în final pot
distruge mediul poros.
La sondele echipate cu filtre în gaură netubată s-a constatat o creştere a debitului
de extracţie de cca. 300% faţă de cele neconsolidate.
46
 Sondele consolidate în gaură tubată permit obținerea unui debit mai mare la
extracţie cu cca. 200 % faţă de cele neconsolidate, dar debitul de gaze injectat în condiţii
similare cu sondele neconsolidate este mai mic.
3.1.1. Proiectarea sondelor noi
Sondele vechi asigură exploatarea majorităţii depozitelor de gaze naturale
amenajate în zăcăminte depletate de ţiţei şi gaze. Pentru funcţionarea în condiţii de
siguranţă a sistemului de injecţie extracţie, trebuie folosite pentru informaţiile cu privire la:
tipul capului de erupţie, coloanele de exploatare, inelul de ciment din spatele coloanei
tubate, schema de echipare în condiţii de exploatare la toate sondele existente şi
abandonate, care traversează startul de înmagazinare sau roca acoperiş din vecinătatea
imediată.
Sondele noi special proiectate pentru înmagazinarea gazelor naturale sunt diferite
faţă de sondele de producţie. Ele sunt astfel concepute încât să asigure vehicularea de
debite mult mai mari, comparativ cu sondele folosite în procesul de extracţie, şi în
consecinţă, diametrul coloanelor de exploatare este mult mai mare. Frecvent, aceste
sonde sunt forate orizontal şi sunt echipate corespunzător, în zona stratului de
înmagazinare. Avantajul folosirii acestora îl constituie cheltuielile de întreţinere şi
exploatare mici, dat fiind numărul redus al acestora precum şi gradul ridicat de siguranţă
în exploatare. De asemenea, pentru proiectarea acestora se beneficiază de toate
informaţiile obţinute din exploatarea primară. În ceea ce priveşte costurile pentru forarea
şi echiparea sondelor noi de exploatare, acestea sunt mult mai mari comparativ cu
celelalte tipuri, prezentate mai sus.
Dacă este posibil sondele noi trebuie concentrate pe platforme pentru a da
posibilitatea forării direcţionale (în tufă sau în fascicol), astfel se simplifică sistemul de
injecţie – extracţie al gazelor. Alegerea amplasamentului trebuie să ia în considerare
normele privind protecţia mediului înconjură. Distanţele de siguranţă până la punctele
periculoase învecinate trebuie să ţină seama de gazele aprinse la coş în condiţii normale
de exploatare sau în condiţii de avarie.

3.1.2. Debitul sondelor

Sondele sunt folosite pentru transferul gazelor în rezervorul subteran de depozitare
şi din acesta la consumatori. Combinaţia de sonde injecţie-extracţie, reprezintă cel mai
comun tip fiindcă este şi cel mai economic mod de exploatare. Sondele sunt utilizate
pentru ambele procese: injecţie şi extracţie. Datorită caracteristicilor individuale ale
zăcământului (rezervorului), acest sistem poate să nu se dorească injecţia şi extracţia
prin aceeași sondă în anumite porţiuni ale rezervorului de depozitare. Acest lucru este
posibil datorită menţinerii sub control al influxului de apă, la rezervoarele care se
exploatează în regim mixt-elastic plus împingerea de apă, pentru a preîntâmpina
formarea de pungi de gaze izolate, ori din alte considerente. În aceste cazuri se folosesc
una sau două sonde numai pentru injecţie sau pentru extracţie. Sondele de
injecţie+extracţie, în mod uzual, au diametru coloanei mult mai mare decât sondele
normale de producţie, care să permită folosirea ţevilor de extracţie cu un diametru mare
în scopul reducerii pierderilor de presiune prin frecare şi pentru a realiza debite mai mari
de injecţie sau de extracție atunci când debitul de gaze nu este restricționat de
receptivitatea stratului sau presiunea de fisurare a stratului.
Sondele de observaţie sunt folosite, în special, pentru monitorizarea migrării apei
în rezervor. O sondă de observaţie trebuie amplasată într-o poziţie joasă pe structură,
pentru a monitoriza prezenţa gazelor sau a apei în acest punct. Sondele de observaţie
pot avea o coloană cu un diametru mai mic. În unele cazuri, o sondă neproductivă sau o
sondă de injecţie nesatisfăcătoare poate fi transformată în sondă de observaţie.
Pentru determinarea debitului unei sonde de gaze se pot folosi două metode:
47
 1. metoda clasică ce se aplică la nivelul stratului şi care ţine seama de parametrii
fizico-hidrodinamici ai zăcămintelor de hidrocarburi din cercetările de şantier.
2. metoda convenţională bazată pe măsurători de presiune la suprafaţa sondei.
Performanţele unei sonde depind de următorii factori: proprietăţile fizice ale rocii,
aria suprafeţei de drenaj, proprietăţile fluidelor din zăcământ şi distribuţia de presiune.
Relaţia dintre debitul de gaz şi căderea de presiune strat-sondă este caracteristică
fiecărei sonde în parte. Ecuaţia debitului de producţie pentru un model de curgere a
hidrocarburilor în medii poroase, unde mişcarea este staţionară, plană şi stabilizată,
poate fi scrisă sub forma:
 
Q  IP ps2  pd2 (3.1.)
unde IP este indicele de productivitate are expresia:
IP  2kh (3.2.)
r
b  ln c
g g r
s
IP – indicele de productivitate [m2/sPa]
Pc – presiune statică [Pa]
Pd – presiune dinamică [Pa]
K – permeabilitatea stratului [Darcy]
bp - factor de volum
 p - vâscozitatea dinamică [Ns/m2]
rc – raza de influenţă a sondei [m]
r s – raza sondei [m]
h – grosimea stratului [m]
Reamintim că grosimea stratului h se evaluează din diagrafia electrică sau/şiu din
datele de carotaj mecanic şi include toate “nisipurile” care contribuie la producţia de
hidrocarburi. Presiunea statică (pc), presiunea dinamică (pd) ca şi temperatura de
zăcământ se măsoară cu ajutorul manometrelor de fund, înzestrate cu termometre
maximale. Vâscozitatea dinamică  p , factorul de volum (b) ca de altfel şi alţi parametrii
fizici caracteristici hidrocarburilor, se obţin din cercetări în laborator efectuate în autoclavă
pe probele colectate din sonde sau recombinate la suprafaţă, sau în lipsa acestora, din
diagrame de corelaţii publicate. Raza zonei de influenţă a sondei (rc) se admite a fi egală
cu jumătate din distanţa dintre două sonde adiacente.
Dintre multiplele aplicaţii ale indicelui de productivitate rescriem pe următoarele:
multiplicarea valorii indicelui de productivitate cu presiunea statică reprezintă
potenţialul de producţie al unui strat;
compararea indicelor de productivitate înainte şi după efectuarea operaţiilor de
mărire a afluxului de fluide către sonde dă indicaţii asupra eficienţei acestor operaţii;
declinul indicelui de productivitate în timpul ”vieţii” unui zăcământ reflectă starea
de depletare a acestuia;
prevederea variaţiei acestui indice cu saturaţia în fluide reprezintă o metodă
clasică de evaluare a funcţiei Q = f(t) pentru zăcămintele care produc în regim de gaze
dizolvate.
Reprezentarea grafică a datelor de debit şi presiune conduce la obţinerea
diagramei indicatoare din figura 3.1, care conform relaţiei (3.1) este o dreaptă, rezultată,
în cazul măsurătorilor imprecise, prin metode de interpolare (de obicei metoda micilor
pătrate). Panta acestei drepte reprezintă, de altfel, indicele de productivitate:
Q
IP  tg  2 (3.3.)
ps  pd2
Pentru compararea productivităţii mai multor sonde care produc în aceleaşi condiţii
şi din acelaşi strat, însă pe diferite intervale deschise, se foloseşte indicele specific de
48
productivitate care se defineşte ca raportul IP şi grosimea efectivă a stratului, adică:
IP Q 2k
IPS    (3.4.)
h 2

h ps  Pd2
bg  g ln
rc
rs
Debitul de productie Q [Nmc/zi]

c d
Presiunea diferentiala p - p
a

Fig. 3.1 Diagramă indicatoare

Pentru sondele de gaze în jurul cărora se admite regim liniar de filtrare (gradienţii
de presiune sunt moderaţi) şi procesul ca fiind izoterm, formula debitului de producţie se
deduce din relaţia 3.4 prin înlocuirea factorului de volum al gazelor:
T p0
bg  z (3.5.)
T0 p s  pd
2
Obținându-se:

Qg 
 
k g hT0 ps2  pd2
(3.6.)
r
 g zp0T ln c
rs
unde: Z este factorul de neidealitate a gazelor
T – temperatura [ 0K ]
T0 – temperature standard
Kg – permeabilitatea pentru gaze [Darcy]
 p - vâscozitatea dinamică [Ns/m2]
De aici se deduce expresia indicelui de productivitate:
Q k g hT0
IP  2 2
 (3.7.)
ps  pd  zp T ln rc
g 0
rs
a indicelui specific de productivitate:
k g hT0
IPS  (3.8.)
r
 g zp0T ln c
rs
a capacităţii de curgere prin strat:
r
 g zp0T ln c
rs
k g h   IP (3.9.)
T0
şi a permeabilităţii efective pentru gaze:
kg 
k g h (3.10.)
h
49
 Pentru ca valorile parametrilor detrminaţi cu relaţiile 3.6 - 3.9 să fie corecte trebuie
să ne asigurăm că mişcaea în jurul sondei este stabilizată şi că sonda este curată (nu
este înnisipată, nu are apă la talpă, etc).
Practica demonstrează că în realitate nu se întâlnesc cazuri de mişcare stationară
a gazelor şi în unele situaţii a petrolului în jurul sondelor. Pentru sondele de gaze care au
exploatat zăcământ în faza iniţială şi sunt transformate în sonde de înmagazinare se
folosesc datele existente care au fost detrminate în diferite faze de exploatare.
b) Metoda convenţională. Ecuaţia următoare poate fi utilizată pentru a calcula
debitul la o singură sondă în timpul extracţiei din rezervor pe baza măsurătorilor efectuate
pe şantier:
 2
Q  C pSSI 2
 pSSD 
n
 2
Q  C PSSI 2
 PSSD 
n
(3.11.)
unde:
Q este debitul extras [m3N/zi];
pSSI – presiunea la suprafaţă cu sonda închisă [kPa];
pSSD – presiunea la suprafaţă cu sonda închisă [kPa];
C şi n – coeficienţi determinaţi prin testare.
Formula ecuaţiei caracteristice a curgerii fluidului prin ţevile de extracţie sugerează
faptul că debitul este dependent de presiunea de la gura sondei şi de caracteristicile
ţevilor de extracţie (tubingului). Presiunea la suprafaţă cu sonda închisă este presiunea
este presiunea de fund a sondei corectată cu efectul creaat de către rezistenţele
hidraulice. Această presiune ar trebui măsurată atunci când zăcământul este stabilizat şi
presiunea este reprezentativă pentru întregul rezervor. Din acest motiv, presiunea la
suprafaţă cu sonda închisă, nu este reprezentativă pentru presiunea de fund cu sonda
deschisă. Este reprezentativă pentru presiunea de zăcământ la o anumită distanţă de
sondă.
Similar, coeficienţii C şi n nu reprezintă numai caracteristicile ţevilor de extracţie
care echipează sonda. Ei sunt reprezentativi pentru proprietăţile curgerii în ţevile de
extracţie, plus proprietăţile curgerii prin rezervor pentru o distanţă efectivă faţă de sondă.
De acea două sonde identice, cu aceaşi adâncime, dar forate în două zăcăminte diferite,
vor avea, probabil, valori diferite ale celor doi coeficienţi.
Metoda convenţională pentru testarea sondei în vederea determinării valorilor
coeficienţilor este de a închide întregul rezervor şi de a permite presiunii să se stabilizeze
în întregul zăcământ. Această stabilizare este foarte importantă deoarece zăcământul
poate avea un profil foarte neuniform de repartizare a presiunii. Odată ce presiunea a fost
stabilizată, se poate efectua o serie de teste pentru patru valori diferite de debit. Prima
valoare selectată a debitului trebuie să fie cea mai mică din cele patru. Debitul se
stabileşte când sonda produce, până ce presiune la suprafaţă cu sonda deschisă se
stabilizează. Ideal această stabilizare ar trebui să dureze circa 30 de minute, dar în
realitate ea poate dura şi câteva ore. Când presiune dinamică devine constantă, aceasta
este înregistrată şi datele necesare pentru calculare debitului sunt de asemenea
înregistrate. Debitul se creşte la următoarea valoare şi procedeul se repetă. Această
procedură se continuă până când cele patru teste sunt complete. De obicei se presupune
că presiunea statică nu este afectată de producţia de gaze şi rămâne aceeași pentru cele
patru teste, pentru că evacuarea gazelor se face prin instalaţiile de suprafaţă existente şi
care pot evalua o cantitate de gaze mult mai mare.
Rezultatele se vor reprezenta grafic ca în figura 3.2, aceasta este o reprezentare
logaritmică a debitului funcţie de diferenţa pătratelor presiunilor. Punctele au fost unite
printr-o dreaptă iar coeficienţii C şi n au fost determinaţi folosind această pantă. Această
dreaptă este utilizată pentru a evalua constantele C şi n. “C” se calculează când valoarea
lui “Q” este 1 şi “n” este panta dreptei. O modalitate mai bună de evaluare a constantelor
este de a lua două puncte în linie dreaptă care se introduc în ecuaţia curgerii prin sondă.
Acestea dau douî ecuaţii cu două necunoscute care pot fi rezolvate pentru C şi n.
50
 Nu este necesar să se actualizeze atât de des graficul, pentru aceleaşi condiţii.
Este recomandabil ca testele să se efectueze la o presiune de zăcământ de cca. 30% din
presiunea maximă de exploatare, deoarece în aceste condiţii limită, depozitul trebuie să
asigure acoperirea vârfurilor de consum maxim, sau la condiţii de presiune minimă.
Coeficienţii astfel determinaţi se pot folosi până ce apar unele schimbări fizice la ţevile de
extracţie sau la caracteristicile rezervorului (zăcământului de depozitare). De exemplu,
nisipul din strat, din apropierea găurii de sondă poate fi contaminat cu impurităţi în timpul
injecţiei (impurităţi din gaze şi ulei provenit de la compresoare). Această acumulare de
impurităţi astupă spațiul poros, micşorează permeabilitatea şi implicit afectează valorile
coeficienţilor C şi n.
2 2 3
[(p1/z1) - (p2/z2)] x 47,5377 x 10
10000

p[kPa]

1000

100
100 1000 10000
Q x 26,79 [Nmc/zi]
Fig. 3.2 Variația debitului funcţie de diferenţa pătratelor presiunilor

3.1.3. Capacitatea de livrare a sondelor

Pentru iniţierea procesului de depozitare într-un zăcământ depletat, este tipic să se

estimeze un număr mic de sonde (3 sau 4). În scopul determinării numărului de sonde
necesar pentru exploatarea ulterioară a depozitului ţine seama de volumul de gaze ce
trebuie livrat. Această informaţie este necesară pentru A.N.R.M. (Agenţia Naţională a
Resurselor Minerale). Uzual se practică teste ale sondelor prin injecţia unor cantităţi de
gaze preferate celor făcute la extracţie. În acest caz ecuaţia de mai sus suferă uşoare
modificări:

51
  2
Q  C PSSD 2
 PSSI 
n
(3.12.)
unde:
Q – debitul extras [m3N/zi]
PSSI – presiunea la suprafaţă cu sonda închisă [Pa]
PSSD – presiunea la suprafaţă cu sonda deschisă [Pa]
C şi n – coeficienţi determinaţi prin testare.
Datele obţinute prin aceste teste ale sondelor sunt utilizate pentru a planifica
locaţia celorlalte sonde şi, eventual, programul de foraj. Yastefel se pot utiliza aceste
date, împreună cu grosimea stratului de nisip, poroziatatea şi peramibilitatea, la satbilirea
locaţiei cât şi pentru a estima performanţele fiecărei sonde propuse.
Câteva elemente nu sunt certe precum: grosimea stratului de nisip, porozitatea şi
permeabilitatea , pentru viitoarele locaţii de sonde propuse. Din această cauză proiectele
cu referire la performanţele acestor sonde, propuse, nu pot fi aşa de precise. Pot exista
chiar şi sonde neproductive. Din cauza acestor incertitudini este indicat ca rezultatele
calculelor pentru sondele propuse, să fie minimalizate în eventualitatea acoperirii
neprăvăzutelor. Acesta se poate realiza prin micşoararea coeficientului “C” şi menţinerea
valorilor lui “n”. Se recomandă, de exemplu, a se folosii un coeficient real “C1” unde C1 =
0,75 * C.
În funcţie de forma şi structura zăcământului de depozitare este de dorit a se fora
una sau două sonde de observaţie. Aceste pot fi sonde cu diametru mai mic care vor fi
utilizate pentru a verifica limita gaze-apă. Aceste sonde se localizează în poziţii strategice
pentru a avertiza eventualele pierderi de gaze din stratul de depozitare.
Volumul de gaze depozitate într-un ciclu (gazul de lucru) trebuie corelat cu numărul
de sonde ce echipează depozitul şi perioada de livrare estimată de cca. 150 de zile.
Capacitatea de livrare a sondelor este determinată de :
- livrarea gazului curent înmagazinat în depozit în perioada friguroasă
- livrarea pe termen scurt a debitului maxim capabil să acopere vârfurile de
consum cerute de consumatori.
Sondele trebuie să livreze întreaga cantitate de gaze înmagazinată în perioada
aferentă ciclului de extracţie pentru a permite folosirea întregii capacităţi de înmagazinare
în ciclul următor de injecţie.
Sondele trebuie prevăzute cu o dotare minimă care constă în: separator de lichide
şi o gaură de lansare-primire pentru curăţitoare de conductă. Separatorul trebuie să
îndepărteze apa produsă sau antrenată de zăcământ. Numai dacă rezervorul este foarte
uscat gazul extras aduce şi ceva apă sărată. Este important să îndepărtăm această apă
sărată înainte de a ajunge în sistemul de colectare.

3.1.4. Indicele de productivitate a sondei

Studiile teoretice au arătat că, în general, coeficientul de performanţă al

sondei depinde de următorii factori:
k – permeabilitatea efectivă a formaţiunii;
rd – raza zonei de drenaj a sondei;
h – grosimea formaţiunii;
rs – raza sondei;
µ – vâscozitatea gazelor;
v – funcţie de debitele de producţie
r – densitatea relativă a gazelor;
şi de panta declinului de presiune;
Z – factorul de neidealitate;
TZ – temperatura de zăcământ.
O metodă de determinare a indicelui de productivitate este realizarea testelor
52
izocronale.
Reprezentarea grafică a datelor de debit şi presiune conduce la obţinerea unei
diagrame indicatoare (fig. 3.3). Panta dreptei obţinute este indicele de productivitate:
Q
I p  tg   . (3.13)
p  pd2
2
s
La sondele de gaze, dacă se admite un regim liniar de curgere într-un proces
izoterm, debitul se obţine din relaţia (3. 1).

Fig. 3.3. Exemplu de diagramă indicatoare

Înlocuind factorul de volum al gazelor se obţine ecuaţia:

 k g hT0 ( pc2  pd2 )
Q , (3.14)
r
 g Z p0 T ln c
rs
unde: Z este factorul de abatere a gazelor;
T – temperatura;
T0 – temperatura standard;
kg – permeabilitatea faţă de gaze;
µg – vâscozitatea dinamică a gazelor.
Astfel, expresia indicelui de productivitate devine:
Q  k g hT0
Ip  2  . (3.15)
pc  pd2  Z p T ln rc
g 0
rs

3.1.5. Variaţia presiunii în condiţii statice

Pe baza presiunii citită la manometrul din coloana sondei (la suprafaţă) se
determină presiunea la nivelul perforaturilor, admiţând valori medii ale factorului de
abatere şi temperaturii în sondă, cu relaţia:

53
 g H   r
Zm RTm
p p  ps  e (3.16)
unde: p p este presiunea la perforaturi;
ps – presiunea la suprafaţă;
H – adâncimea medie perforaturilor;
r – densitatea relativă a gazelor.
Această ecuaţie se rezolvă prin metoda de încercare–eroare. Se presupune o
valoare pentru pp, se estimează o presiune medie în sondă şi se determină un factor
de abatere şi o temperatură medie. Se calculează pp cu formula (3.16) şi dacă aceasta
corespunde cu valoarea estimată, nu mai este necesară o altă încercare.

3.1.6. Variaţia presiunii în condiţii dinamice

Pentru a determina valoarea presiunii la perforaturi în condiţii dinamice cunoscând
compoziţia gazului, temperatura, presiunea medie în sondă şi presiunea la suprafaţă, se
pleacă de la bilanţul energetic al unui kilogram de fluid compresibil, scris în raport cu
două secţiuni situate una faţă de alta la distanţa h.
Pentru calculul presiunii dinamice la perforaturi se poate utiliza următoarea
formulă:
0 , 06 83  r h 0 ,0 683  h
2 Z m t Tm t
2
p rad Z m2 t T m2t   Z m t T m tr  2
pf  p e t  1 10 .8 3 5  e  1 q , (3.17)
T r2 d 5  
 
unde:
q este debitul sondei;
r – densitatea relativă a gazului;
Zmt – factorul de abatere mediu din ţevile de extracţie;
Tmt – temperatura medie din ţevile de extracţie ;
 – coeficientul de frecare;
h – adâncimea sondei;
pf – presiunea de fund cu sonda curgând ;
pt – presiunea în capul de erupţie cu sonda curgând ;
d – diametrul interior al ţevilor de extracţie.

3.1.7. Efecte care apar la închiderea sondei

În timpul testelor de restabilire a presiunii, după închiderea sondei, curgerea mai
continuă o perioadă, fapt care se identifică în prima parte a curbei de restabilire. La
deschiderea sondei, această acumulare din sondă va complica curgerea fluidelor.
Coeficientul de înmagazinare se identifică în porţiunea de dreaptă cu pantă unitară de pe
graficul p = f(t) şi are expresia:
C
Cad  , (3.18)
2  m  r rs2
unde C este volumul de lichid descărcat din spaţiul inelar pentru o cădere de
presiune unitară la talpă. Coeficientul C se obţine experimental, valoarea sa corectă fiind
aceea care face ca porţiunea iniţială din curba a variaţie în timp a presiunii dinamice
după închidere să devină liniară.
3.1.8. Comportarea la restabilirea presiunii a sondelor de gaze
Performanța unei sonde de gaze e determinată de proprietățile fizice ale rocii,
mărimea și geometria zonei de drenaj, proprietățile fluidelor. La o eliberare de gaze din
zăcământ are loc o cădere de presiune care este caracteristică comportării fiecarei
sonde. Aceasta legitate este determinată experimental:
54
 
Q  C pf*  ps*  (3.19.)
unde: C este coeficient de performanță;
n - exponentul unei pante;
Probleme de zăcământ cu privire la dezvoltarea câmpurilor gazeifere:
- calculul evacuării gazelor întro linie de transport la o presiune predeterminată;
- proiectarea și analizele de performanță a liniilor de transport;
-determinarea poziției și a numărului de sonde ce urmează a fi săpate pentru a
satisface cerințele viitoare ale pieței.
Aceste probleme depind de utilizarea curbelor de restabilire a presiunii în sondă.
Pentru a determina curba de restabilire a presiunii avem nevoie de panta și de intersecția
curbei de restabilire a presiunii cu ordonata. Panta curbei este procedura realizată de M.
H. Cullender, numită procedura de testare izocronală. Se calculează coeficientul de
performanță din parametrii de zăcământ determinați în laborator sau în șantier.
Aceasta procedură devine necesară cînd nu este fezabil să se facă teste de
restabilire a presiunii.

3.2. Date despre facilităţi şi operaţiuni

La orice sondă la care informaţiile sunt insuficiente trebuie executate carotaje
geofizice adecvate şi teste pentru a verifica capul de erupţie, coloanele şi integritatea
cimentării. Dacă starea unor sonde pune în pericol etanşeitatea rezervorului, trebuie luate
măsuri de remediere şi dacă este necesar, sondele necorespunzătoare trebuie cimentate
în spatele şi în interiorul coloanelor prin executarea de dopuri de ciment şi abandonate
după verificarea etanşeităţii.
Echipamentul de fund şi de suprafaţă al unei sonde de înmagazinare gaze este
alcătuit din:
- ansamblu permanent de coloane tubate şi cimentate; ultima coloană tubată şi
cimentată, trebuie să fie prevăzută cu legături etanşe la gaze în conformitate cu
standardele în vigoare (ISO, API).
- liner în partea cea mai de jos a sondei, ancorat în coloana de exploatare;
- echipament de control al nisipului în dreptul formaţiunii de înmagazinare, dacă
este cazul;
- garnitura de ţevi de extracţie (tubing) cu îmbinări etanşe la gaze;
- packer de fund ancorat în coloana de exploatare deasupra formaţiunii de
înmagazinare şi legat de ţevile de extracţie pentru a evita contactul coloanei de gaze şi
implicit pentru a elimina efectul presiunii asupra coloanei de exploatare; astfel se
formează un sistem cu dublă etanşare;
- un ansamblu de etanşare pacher-tubing, care în mod normal trebuie ancorat, sau
dacă acest lucru nu este fezabil (luând în considerare alternanţa de sarcină cauzată de
temperatură şi fluctuaţii de presiune) poate fi un ansamblu de etanşare mobil la picker
sau un racord telescopic la tubing;
- nipluri de fixare pentru dispozitivele speciale montate (duze de fund, dopuri
recuperabile) la anumite adâncimi în lungul garniturii de ţevi de extracţie;
- valva de siguranţă de fund, dacă este posibil controlată de la suprafaţă, în
coloana de ţevi de extracţie a sondelor de exploatare şi a sondelor care traversează alte
straturi de gaze şi sunt în comunicaţie sub-presiune cu depozitul;
- cap de erupţie cu cel puţin un ventil master de izolare (principal) şi robinete pe
braţe echipate cu elemente de acționare automată în caz de avarie.
Sonda, capul de erupţie, coloana de exploatare, liner-ul, inelul de ciment şi ţevile
de extracţie trebuie să corespundă la:
- integritatea rezervorului de înmagazinare;

55
 - etanșarea instalaţiilor de fund la gaze;
- presiunile şi temperaturile din sondă în special din punct de vedere al exploatării
ciclice a depozitului (injecţie – extracţie);
- compoziţia gazelor naturale şi la componenţii toxici şi corozivi înglobaţi în
acestea;
- protecţia anticorozivă;
- protecţia altor formaţiuni traversate de sondă care conţin apă sau petrol;
- durata de viaţă a sondei;
- standardele şi prescripţiile în vigoare (API, ISO, etc.).
Trebuie verificat dacă: capul de erupţie, ţevile de extracţie (tubingul), liner-ul şi
coloana de exploatare a sondelor existente, incluzând şi sondele abandonate,
îndeplinesc cerinţele menţionate mai sus.
Perforarea şi stimularea sondelor trebuie proiectate corespunzător şi executate
fără a pune în pericol roca acoperiş, coloana de exploatare şi integritatea inelului de
ciment.
Proiectele pentru depozitele de gaze sunt astfel întocmite încât vârfurile de
consum să fie acoperite pe toată perioada de extracţie. Debitul nominal al sondelor de
exploatare se determină în condiţiile de presiune şi temperatură, când depozitul mai are
stoc de gaze de lucru de cca 30% (spre sfârşitul perioadei de extracţie).
Se consideră că debitul nominal determinat în aceste condiţii trebuie să asigure
vârful maxim de consum de gaze. Corelarea debitului nominal al rezervorului cu debitul
individual al sondei, determinate în aceste condiţii, conduce la numărul sondelor de
exploatare. Apoi numărul de sonde necesar poate fi stabilit împreună cu puterea de
comprimare instalată ( dacă se foloseşte staţia de comprimare cu ciclu de extracţie) astfel
încât procesul de extracţie al gazului de lucru (gaz curent) să se desfăşoare în
concordanţă cu vârfurile de consum. De asemenea, se are în vedere timpul aferent
ciclului de extracţie de cca. 150 zile. În mod presiunea de extracţie este astfel stabilită
încât curgerea gazelor din sonde să se facă liber. Sondele trebuie să asigure atât
încărcarea depozitului cât şi extracţia gazului de lucru (curent). Debitele de injecţie şi
extracţie sunt stabilite funcţie de condiţiile de zăcământ. Viteze prea mari pot antrena
nisipul într-un sens sau altul de curgere. La sondele echipate cu filtre în gaura tubată şi
netubată s-a constatat o creştere apreciabilă a debitului de extracţie.
Prima lucrare constă în adunarea informaţiilor despre zăcământ şi câmp, după
cum urmează:
- Informaţii geologice
- Presiunea iniţială de zăcământ
- Producţia de gaze în raport cu presiunea de zăcământ
- Temperatura zăcământului
- Compoziţia gazelor şi alte caracteristici (greutatea specifică)
- Sonde forate, locaţii, adâncimi şi date din carote
- Carotajele electrice ale sondelor şi alte măsurători
- Structura zăcământului, hărţi
- Gradul de avansare al apei (elasticitatea, împingerea)
- Capacitatea de curgere (afluxul strat - sondă, debite pe sonde în diferite
circumstanţe)
- Harta cu împrejurimile câmpului de gaze
- Caracteristici mecanice, condiţiile mecanice ale sondelor.
Sondele forate la orizontul productiv trebuie identificate pe teren şi verificate.
Trebuie revizuite diagramele de cimentare. Se va face o verificare a inelului de ciment în
zona productivă, pentru a determina etanşeitatea "culcuşului şi acoperişului". Dacă prin
măsurătorile cu ultrasunete se determina aderări neconcludente ale inelului de ciment la
coloana de exploatare, atunci sunt necesare măsuri de refacere a cimentărilor. Se fac

56
măsurători ale presiunilor de perete la coloanele de exploatare şi în cazul când se
constată coroziuni avansate atunci se introduce un liner cimentat sau un liner cu pacher
cu fluid necoroziv în spaţiul inelar. Chiar sondele abandonate se inventariază şi se
transformă în sonde de observaţie. Dacă se cunosc caracteristicile mecanice ale
sondelor şi compoziţia capacului (acoperişului) se poate determina presiunea de operare
maximă. Adesea se instalează coloane noi de exploatare şi capete de erupţie noi, pentru
a înlătura coroziunea şi pentru noile nivele de presiune.
Facilităţile de depozitare sunt în mod obişnuit clasificate ca depozite de piaţă sau
depozite de şantier. Depozitele de piaţă sunt în apropierea consumatorilor majori, unde
cererea variabilă ca rezultat al vremii este deservită de o combinaţie potrivită a gazelor
din linia de conducte şi a gazelor din depozit. În depozitele de şantier este vorba de o
sursă variabilă către o magistrală, care este complementată de gazele din depozit.
Sondele de injecţie – extracţie sunt echipate corespunzător în zona de depozitare
a gazelor. În acest sens dacă sondele sunt vechi, atunci ele pot fi echipate cu filtre
corespunzătoare în dreptul stratului prin izolare cu pakere sau dacă sunt sonde noi se pot
executa filtre în gaură netubată pentru creşterea afluxului de gaze în sondă.
Sondele de observaţie sunt echipate corespunzător pentru a transmite informaţii cu
privire la modificările care au loc în timpul procesului de injecţie - extracţie (variaţii de
presiune, temperatură, prezenţa de gaze etc.).
Acest sistem, compus din instalaţiile de suprafaţă (capacităţi de comprimare,
conducte de transport gaze, instalaţii de exploatare aferente sondelor şi sondele de
injecţie - extracţie ) trebuie să aibă o flexibilitate mare care să asigure fluctuația
consumului de gaze în timpul iernii, datorată variaţiilor de temperatură. Dacă în timpul
verii se depozitează surplusul de gaze din sistem atunci eficienţa depozitului este mare.
Pentru instalaţii specifice depozitului subteran, de exemplu sonde, instalaţii de
suprafaţă, trebuie aplicate standardele existente în vigoare.
Instalaţiile de înmagazinare trebuie proiectate astfel încât să asigure continuitatea
conservării pe termen lung a produselor înmagazinate. Aceasta implică cunoştinţe
prealabile adecvate despre formaţiunea geologică în care urmează să se formeze
depozitul şi geologia rocilor înconjurătoare.
- culegerea tuturor informaţiilor de bază necesare pentru precizarea parametrilor
limită de construcţie şi exploatare;
- demonstrarea capacităţii de a asigura conservarea pe termen lung a produselor
înmagazinate prin intermediul integrităţii sale mecanice şi hidraulice.
Pentru instalaţii specifice depozitului subteran, de exemplu sonde, instalaţii de
suprafaţă, trebuie aplicate standardele existente în vigoare.
Pentru a asigura integritatea sistemului trebuie folosite toate informaţiile obţinute
pentru a evalua tipul capului de erupţie, coloana, cimentul şi schema de completare în
toate condiţiile de exploatare, la toate sondele existente şi abandonate care străpung
stratul de înmagazinare sau roca acoperiş din vecinătatea imediată.
La fiecare sondă unde informaţiile sunt insuficiente trebuie executate carotaje
geofizice adecvate şi teste, pentru a verifica capul de erupţie, coloana şi integritatea
cimentării.
Dacă starea unei sonde poate pune în pericol etanșeitatea depozitului, trebuie
luate măsuri de remediere; dacă este necesar, puţurile în stare necorespunzătoare
trebuie înfundate şi abandonate.

3.2.1. Echipamentul necesar realizării procesului de înmagazinare a gazelor

Pentru determinarea etanşeităţii acviferului se forează sonde care permit obţinerea
de informaţii despre stratul superior precum şi determinarea caracteristicilor sale prin
prelevarea de carote din rezervor şi din acoperiş precum şi efectuarea de diagrafii
electrice sau seismice. Pentru urmărirea procesului de înmagazinare se utilizează sonde
57
de control care permit o monitorizare în permanenţă a procesului. În general sondele de
control se pot clasifica după rolul pe care îl au în cadrul procesului de înmagazinare
astfel:
• sonde de control al zonei de gaze, ce sunt amplasate în apropierea limitei apă-
gaze şi permit măsurarea presiunii la interfaţă apă - gaze;
• sonde de control la periferie, ce sunt amplasate la exteriorul zonei de gaze şi
permit efectuarea de măsurători de presiune şi prelevarea de eşantioane de apă, pe
direcţia dezvoltării acviferului servind drept indicator pentru semnalizarea apariţiei
frontului de gaz şi încetarea injecţiei.
• sonde de control al nivelului superior, prin urmărirea variaţiei presiunii, caz în care
stratul superior este un strat poros permeabil, în care poate să apară un influx de apă.
Pentru verificarea stocajulul în centrul structurii se amplasează sonde echipate cu
dispozitive de măsurare a saturaţiei în gaze la diferite nivele.
Rolul echipamentulul de suprafaţă (Anexa 3) constă în:
- transportul gazului de la sondă la staţia centrală
- tratarea gazelor;
- eliminarea apei produse prin sonde (folosindu-se separatoare la sonde şi/sau la
staţiile centrale de compresoare);
- deshidratarea gazelor (prin injectarea de metanol în capul de erupţie al
sondelor);
- eliminarea hidrogenului sulfurat format în rezervoare subterane prin
descompunerea fie a componenţilor sulfurilor din gazele odorizate injectate în zăcământ,
fie a piritei prezentă în roca rezervor;
- comprimarea gazelor în condiţii dimensionării compresoarelor pe baza
cunoaşterii potenţialului rezervorulul utilizându-se diferite modele de simulare.

3.2.2. Instalaţiile de suprafaţă

Sondele de exploatare care echipează depozitele subterane moderne de gaze
sunt dotate cu un ansamblu de suprafaţă care permite închiderea şi deschiderea sondei
în regim automat de la distanţă sau în regim manual de la capul de erupţie. Acest sistem
automat poate de asemenea să transmită la distanţă o serie de parametrii cum ar fi
presiunea dinamică şi statică la capul de erupţie, poziţia robinetului de acţionare
automată (închis/deschis) precum şi alte informaţi care ţin de gradul de automatizare al
depozitului. Toate aceste date sunt transmise unui controlor programabil de tip PLC care
analizează şi compară parametrii din câmp cu parametrii standard, afişează şi transmite
aceste date, avertizează sau după caz închide sau deschide sonda. Acţionarea
robinetelor în regim automat se poate face electric, cu azot de la o instalaţie anexă sau
cu gaze de sondă. Acţionările moderne sunt de tip electromagnetic-pneumatic, care
folosesc energia solară pentru alimentarea unei pompe hidraulice ce creează presiune în
rezervorul tampon de ulei în vederea asigurării forţei necesare închiderii sau deschiderii
robinetelor. Alegerea tipului de acţionare se face funcţie de tipul robinetului ce echipează
capul de erupţie, numărul de sonde care exploatează depozitul şi distanţa până la
punctul de comandă, pe baza unui studiu tehnico-economic.

3.2.3. Calculul puterii de comprimare

Comprimarea se foloseşte atât în timpul procesului de injecţie cât şi pe
perioada de extracţie, mai ales în ultima parte a acesteia, când presiunea în zăcământ
se reduce foarte mult. Gama de compresoare existente este foarte largă şi de aceea
este necesară o alegere foarte atentă, în funcţie de raportul de comprimare şi de
debitul care trebuie comprimat.
Pentru determinarea puterii de comprimare P, se pleacă de la definiţia înălţimii

58
de refulare adiabatică:
k 1
 
k 1  p  k
H ad  Ta Z a    1 ,
 r
(3.20)
k  1 r  pa  
 
unde: k este exponentul adiabatic la condiţiile standard;
r – densitatea relativă a gazelor;
Ta – temperatura la aspiraţie;
Za – factorul de abatere calculat în condiţiile de aspiraţie;
pa – presiunea de aspiraţie;
pr – presiunea de refulare.
Astfel, puterea de comprimare este dată de relaţia:
106 H
P Q0 0 g ad , (3.21)
3, 6 ad
unde: ρo este densitatea gazelor, la 0 °C şi 1,013 bar (sau 760 mm Hg);
Qo – debitul în condiţii normale, exprimat în m3N/h;
ad – randamentul adiabatic global al compresorului;
P – puterea, în kW.

4. Metode de creştere a fiabilităţii în timp a sondelor de injecţie – extracţie

4.1 Consideraţii generale
Din experienţa acumulată în exploatarea depozitelor de gaze cantonate în
zăcăminte depletate, ca şi din predicţiile tehnice, se reliefează ca problemă majoră în
cazul acestor zăcăminte echiparea sondelor în dreptul stratului productiv şi realizarea
unor bune căi de comunicare între sondă şi strat. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de
faptul că sondele selectate pentru exploatarea depozitului au fost realizate ca sonde de
exploatare, nu pentru a fi folosite în mod ciclic.
Astfel, se impune ca pentru sondele existente să se găsească metode de
reabilitare a căilor de comunicaţie sondă–strat. Pentru sondele care se vor săpa pentru
completarea schemei de exploatare a depozitului, se impune acordarea unei atenţii
speciale atât pentru echiparea lor, cât şi pentru realizarea canalelor de comunicaţie.

4.2. Metode de realizare a unor bune căi de comunicare sondă-strat

Momentele importante ale realizării sondelor sau a reabilitării celor deja existente
avute în vedere în lucrarea de faţă sunt completarea şi consolidarea sondelor:
 traversarea stratelor productive;
 perforarea sau reperforarea intervalelor productive;
 consolidarea sondelor.

4.2.1. Traversarea stratelor productive

Pe timpul traversării stratelor productive, pot fi folosite mai multe tipuri de fluide,
astfel că se vor trata în continuare următoarele cazuri: folosirea fluidelor clasice, folosirea
soluţiilor limpezi şi folosirea fluidelor speciale pentru foraj la subechilibru.

Cazul folosirii fluidelor clasice

Se cunoaşte că, în timpul şi în urma traversării prin foraj a stratului productiv,
principalul agent ce provoacă blocarea acestuia este filtratul fluidului de foraj, prin faptul
că pătrunde în strat pe o distanţă mare faţă de peretele sondei.

59
Cunoaşterea mărimii zonei blocate, mai precis a distanţei de la peretele sondei înspre
strat pe parcursul căreia se manifestă blocarea, este foarte importantă din punctul de
vedere al viitoarei exploatări a sondei. Se ştie că, dacă lungimea canalelor de
comunicaţie sondă-strat depăşeşte această zonă, capacitatea de curgere a sondei va fi
mai mare decât în cazul în care nu ar depăşi-o.

Fig. 4.1 Zona blocată din jurul unei sonde

Pentru evaluarea acestei distanţe în timp, se foloseşte următoarea relaţie, cu

referire la figura 4.1:
Ds v f t Ds2 Ds
d   , (4.1)
4.500 m 4 2
unde: Ds este diametrul sondei, m;
m – porozitatea formaţiei, %;
v f – volumul filtratului la 60 min, m3;
t – timpul de contact fluid-strat, ore;
d – distanţa de la peretele sondei pe care se manifestă blocarea, m.
În figura 4.1 este reprezentată zona blocată din jurul unei sonde, figură în care
mai apar faţă de relaţia (4.1): D – diametrul zonei blocate şi h – înălţimea unitară a
stratului productiv.
În vederea stabilirii evoluţiei blocajului în timp, se măsoară şi se estimează
porozitatea formaţiei şi filtratul fluidului, calculându-se pe baza formulei (4.1).
În vederea reducerii distanţei pe care se produce blocarea, se recomandă
următoarea tehnologie de lucru.
Se preconizează să se efectueze circulaţie în dreptul stratului productiv doar în
timpul traversării prin foraj, a pregătirilor de cimentare (şi atunci cu un fluid cu conţinut
mare de solide coloidale) şi în timpul cimentării. În restul timpului să fie asigurată o
stare de filtrare statică (filtrarea dinamică se face cu debite mai mari de filtrat, în
aceleaşi condiţii de sondă, datorită permeabilităţii mai mari a turtei de colmataj
provocată de reducerea grosimii ei prin spălare de către curentul de fluid. În acest mod,
blocajul nu va fi aşa sever, chiar dacă situaţii neprevăzute întârzie punerea în producţie
a sondei. Pentru ca distanţa de filtrare să nu crească exagerat în acest timp, se
recomandă ca, după traversarea prin foraj a stratului productiv, să se plaseze în sondă,
în dreptul stratului şi deasupra lui, pe o înălţime de circa 100 m (funcţie de timpul de
aşteptare estimat) un dop de fluid cu viteză de filtrare zero (sau aproape zero). Fluidele

60
ce îndeplinesc această condiţie sunt soluţiile de polimeri, eventual îngreunate cu
carbonţi de calciu şi/sau fier (siderită). Se recomandă polimerul hidrixietil-celuloză
(HEC), deoarece se poate dizolva în acizi.
O estimare aproximativă, pentru un strat de grosime (20…40) m, ne indică o
perioadă de doar (10…25) ore în care se produce o filtrare dinamică:
- traversarea prin foraj: (5…20) ore;
- plasarea dopului de polimer cu filtrare zero (în perioada următoare, eventualele
marşuri se execută doar până deasupra dopului de polimeri);
- pregătire de cimentare şi cimentare: 5 ore.
Efectuând lucrările în acest mod, sunt speranţe ca perforaturile ce vor fi
executate să depăşească zona blocată (care nu ar depăşi (5…6) cm după formula
(3.11)). Menţionăm că aceste lucrări sunt efetuate de către operatorii de foraj în
prezenţa supervizorului. În cele de mai sus s-a tratat modul de limitare a blocajului pe
cale tehnologică. Mai adăugăm la aceasta şi alegerea tipului de fluid utilizat.
Alegerea fluidului trebuie astfel făcută încât să existe o compatibilitate între el şi
strat. Se urmăreşte ca filtratul acestuia să fie cât mai mic, pentru a nu schimba echilibrul
fizico-chimic al mineralelor argiloase, eventual prezente în sistemul de pori şi a fi uşor
evacuat la punerea în producţie.
Ca fluide de deschidere se pot folosi oricare din tipurile existente. Se impune însă
folosirea fluidelor speciale (pe bază de potasiu, soluţii limpezi de electroliţi cu polimeri)
şi a celor pe bază de produse petrolifere.
Decizia de a se folosi un tip de fluid sau altul se ia în baza unui calcul tehnico-
econmic, fondat pe disponibilul de pe piaţă. Întotdeauna trebuie conjugate măsurile
tehnice şi tehnologice pentru a se obţine rezultate cât mai bune. Chiar dacă suntem
constrânşi să lucrăm cu un fluid dispersiv, putem limita blocajul prin luarea unor măsuri
de reducere drastică a filtratului lucrând cu o diferenţă de presiune sondă - strat cât mai
mică, oprirea sistemului de curăţire pentru creşterea concentraţiei în particule fine (care
duce la reducerea permeabilităţii turtei), tratarea cu antifiltranţi etc. Reducerea filtrării
trebuie urmărită şi în cazul fluidelor speciale prin reducerea diferenţei de presiune şi
utilizarea de antifiltranţi.
Cazul folosirii soluţiilor limpezi
Acestea, în general nu pot forma turte de colmataj pe pereţii stratului şi în
consecinţă, trecerea lor în strat este guvernată doar de condiţiile tehnologice (diferenţa
de presiune sondă-strat), permeabilitatea stratului şi căderea de presiune survenită la
curgerea în strat şi care depinde de vâscozitatea lor. Nu numai că prezenţa fluidelor
străine în strat (chiar dacă sunt foarte inhibitive) duce la apariţia unui blocaj, dar şi
faptul că aceste soluţii sunt foarte scumpe impune operatorului să ia anumite măsuri de
limitare a pierderilor în strat.
Curgerea în strat se opreşte când căderea de presiune în strat egalează căderea
de presiune sondă-strat care o iniţiază. Cum căderea de presiune în strat depinde de
vâscozitatea soluţiei iar aceasta, ca pentru orice model de curgere cu tensiune de prag,
depinde de viteza de forfecare (fig. 4.2), putem controla curgerea în strat a soluţiei prin
controlul vitezei (debitului) de curgere a soluţiei prin pereţii sondei. Acest lucru se
bazează pe următorul raţionament: viteza de forfecare a fluidului în strat depinde de
viteza de curgere a acestuia în strat. Viteza de curgere depinde de debitul de curgere şi
secţiunea prin care acesta curge. Cum, în anumite condiţii tehnologice (diferenţa de
presiune sondă-strat), debitul de curgere rămâne constant, secţiunea de curgere
influenţează viteza de curgere, viteza de forfecare, respectiv vâscozitatea soluţiei în
strat.
Cum secţiunea de curgere este tot mai mare pe măsură ce distanţa de la peretele
sondei creşte, vâscozitatea soluţiei creşte corespunzător, contribuind la oprirea curgerii.
În vederea stabilirii distanţei de la care se produce oprirea curgerii soluţiei în strat se

61
poate folosi următoarea relaţie:
cQ
  , (4.2)
A km
unde:
 este viteza de forfecare, s–1;
Q – debitul de pierdere, m3/zi;
A – secţiunea de curgere la diferite distanţe de axa sondei, m2;
k – permeabilitatea formaţiei, mD;
m – porozitatea formaţiei, %;
c – constantă de transformare, c = 360.

Fig. 4.2. Varaţia vâscozitaţii cu viteza de forfecare

Modul de lucru pentru stabilirea distanţei de invazie este următorul:

- din experienţa pe structură se estimează debitul de pierderi;
- se stabilesc (pe baza măsurătorilor) permeabilitatea şi porozitatea formaţiei;
- se calculează secţiunea de curgere la diferite distanţe de peretele sondei (se
poate lua un pas de 0,1 m);
- se calculează vitezele de forfecare corespunzătoare şi se tabelează sau se
reprezintă grafic (funcţie de distanţele alese);
- distanţa limită de pierdere (de oprire a curgerii) este considerată cea
corespunzătoare valorii vitezei de forfecare de circa 10 s–1.
Tabelul 4.1
d, m 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
A 18,85 37,70 56,55 75,40 94,25
100 38,20 19,10 12,73 9,55 7,64
k, mD
1.000 12,08 6,04 4,03 3,02 2,42

Cu ajutorul acestei distanţe se poate estima cantitatea de soluţie ce se va pierde.

În tabelul 4.1 sunt trecute rezultatele obţinute pentru o sondă cu raza de 0,1 m, un strat
cu grosimea de 30 m, un debit de pierdere de 20 m3/zi, o porozitate de 0,25% şi pentru
două valori ale permeabilităţii, de 100 mD şi 1.000 mD.
Se poate observa din tabel că distanţa de la perete, unde se opreşte pătrunderea
soluţiei este la 40 cm, pentru k = 100 mD şi la aproximativ 15 cm, pentru k = 1.000 mD.
În ambele cazuri, canalele de comunicaţie, uzual realizate nu depăşesc aceste valori. În
62
scopul limitării distanţei de invazie a acestor soluţii trebuie luate măsuri de creştere a
vâscozităţii lor la suprafaţă, prin creşterea concentraţiei în electrolit şi/sau polimer.
În figurile 4.3…4.7 este prezentată variaţia distanţei de pătrundere în funcţie de
concentraţia de HEC şi săruri.

Fig. 4.3.

Fig. 4.4.

63
Fig. 4.5.

Fig. 4.6.

64
 Fig. 4.7.

Analizând diagramele din figurile 4.3…4.7, putem spune că distanţa de pătrundere

a fluidelor este mult influenţată de concentraţia în HEC a acestora. În schimb, influenţa
sărurilor este diferită, după cum urmează.
 Pentru soluţii de NaCl cu un conţinut de 250 g de NaCl la 1 litru soluţie fără CaCl2
(vezi figura 4.3 stânga), distanţa de pătrundere a soluţiilor este mare şi se micşorează
simţitor la adaosul de numai (25…50) g CaCl2 la un litru soluţie (vezi figurile 3.8 dreapta şi
3.9 stânga). De la 100 g CaCl2 în sus, influenţa acestuia asupra distanţei de pătrundere a
soluţiilor cu un conţinut de 250 g NaCl la 1 litru de soluţie este nesemnificativă (vezi
figurile 3.9 dreapta şi 3.10).
 La soluţiile de CaCl2 şi HEC (fără adaos de NaCl) se observă că, până la
concentraţii de 200 g CaCl2 la un litru de soluţie, distanţa de pătrundere în strat este mare
şi se micşorează substanţial numai la adaosul unei cantităţi de 150 g NaCl la un litru de
soluţie.
 În ceea ce priveşte conţinutul de KCL în aceste soluţii (v. figura 3.11), se observă
că acesta influenţează distanţa de pătrundere numai în cantităţi mari, de (150…200) g KCl
la un litru de soluţie, dar având în vedere costul ridicat al acestuia, nu se recomandă a fi
folosit decât ca inhibitor pentru hidratarea mineralelor argiloase, în proporţie de până la 5
g la litru.
 Influenţa ZnS04 asupra soluţiilor de NaCl şi CaCb nu este prea mare comparativ
cu influenţa NaCl asupra soluţiilor de CaCl2 şi a CaCb asupra soluţiilor de NaCl, aşa încât
nu se va folosi decât pentru realizarea unor fluide cu greutate specifică mare, dacă este
cazul, pentru asigurarea presiunii hidrostatice necesare.

Cazul folosirii fluidelor speciale pentru foraj la subechilibru

Un model de fluid de foraj pentru realizarea forajelor la subechilibru îl reprezintă
spumele preformate. Întreaga idee a forajului la subechilibru constă în realizarea unei
contrapresiuni pe stratul productiv mai mică decât presiunea din pori, ceea ce va
conduce la o curgere dinspre strat spre sondă pe perioada forajului, în acest fel
evitându-se contaminarea stratului productiv cu fluid de foraj, astfel încât să nu fie
alterate proprietăţile de curgere ale stratului productiv în jurul găurii de sondă.

65
 Spumele sunt sisteme formate prin aglomerarea de bule de gaz separate unele
de altele prin filme subţiri de lichid. Prepararea unui astfel de sistem se face prin
dispersare sau condensare (aglomerare). Prepararea prin dispersie implică existenţa, în
anumite cantităţi, a viitoarelor faze (dispersă – gaz şi continuă – lichid), urmând ca
viitoarea fază discontinuă să fie dispersată în cea continuă printr-un procedeu oarecare.
La prepararea prin condensare, se pleacă de la faptul că viitoarea fază discontinuă se
găseşte sub formă de solut (molecule dizolvate în faza continuă), iar în timpul preparării
moleculele se unesc în agregate mai mari (ex: formarea spumei de bere).
Pentru ca aceste sisteme să fie stabile în timp, este necesară folosirea unui alt
component, numit spumant, cu rolurile de reducător al tensiunilor intefaciale, în vederea
înlesnirii formării spumei, şi de formare a unei membrane protectoare la suprafaţă,
pentru stabilizarea ei. Eficienţa spumanţilor se exprimă prin următoarele caracteristici
[49]:
- Coeficientul de expansiune reprezintă raportul dintre volumul de spumă formată
şi volumul de soluţie folosită. În funcţie de valoarea lui, spumele se pot divide conform
tabelului 3.2.
- Stabilitatea spumei Ssp este dată de raportul dintre volumul spumei după un
anumit timp de repaus Vt şi volumul iniţial de spumă V0 citit la 30 secunde de la
preparare:
V
Ssp  t . (4.3)
V0

Tabelul 4.2
Coeficient de
Valoarea coeficientului Tip spumă
expansiune
Mic 2 – 20 Grea
Mediu 21 – 200 Medie
Mare 200 - 1000 Uşoară

Spumele utilizate ca fluide de circulaţie în sonde sunt spume preformate,

preparate la suprafaţă, înainte de introducerea în sondă. După evacuare, în principiu,
spumele nu mai sunt recirculate, dar în funcţie de condiţii, există şi posibilitatea de
recirculare a lor. Pentru obţinerea lor sunt necesare următoarele:
- faza continuă – apă, apă de mare sau de zăcământ, noroaie uşoare cu
concentraţie mică în solide, sau diverse soluţii de săruri la diferite concentraţii;
- faza dispersă – aer, gaze de sondă, azot;
- spumanţi – substanţe ionice sau neionice de tipul detergenţilor;
- stabilizatori – substanţe macromoleculare cu proprietăţi tensioactive, solubile în
faza continuă (carboxil-metil-celuloză, poliacrilamidă), sau substanţe solide de
dimensiuni coloidale (bentonită, silice);
- generator de spumă – tub Venturi, ţevi concentrice de diametre diferite, medii
poroase.
Proprietăţile spumelor preformate depind de tehnologia folosită la prepararea lor.
Voi prezenta în continuare principalele proprietăţi care arată capacitatea spumelor
preformate de a fi folosite ca fluide de circulaţie în sonde.
Fracţia volumică de lichid sau FVL este proprietatea cea mai importantă, care
influenţează şi celelalte proprietăţi. Reprezintă valoarea raportului dintre volumul de
lichid folosit la preparare şi volumul spumei formate la condiţiile de presiune şi
temperatură date:
VL
FVL  , (4.4)
VL  VG ( p, T )
66
unde:
VL este volumul de lichid;
VG – volumul de gaze la presiunea şi temperatura de preparare.
Valorile FVL sunt cuprinse între 0,02 şi 0,5 pentru condiţiile de sondă şi între 0,02
şi 0,16 pentru condiţiile de suprafaţă. Această proprietate influenţează foarte mult
capacitatea spumei de a ridica particule solide, datorită modificărilor pe care le
provoacă în structura sitemului format.
Capacitatea de ridicare a spumelor creşte de la capacitatea de ridicare a fazei
continue (FVL = 1), la o valoare maximă, când FVL este aproximativ 0,02, după care,
va scădea brusc pentru valori ale FVL mai mici de 0,02, datorită apariţiei alternanţelor
de curgere (dop de spumă, dop de gaz).
Structura spumelor este caracterizată printr-un grad înalt de dispersie a gazului
în faza continuă. Dimensiunile bulelor variază în limite largi, iar forma lor este
eterogenă, variind de la sferică – pentru valori mari ale FVL, la poliedrică – pentru valori
ale FVL mai mici de 0,25. Capacitatea de transport cea mai mare este asigurată la
valori ale FVL de sub 0,25, deci când forma este poliedrică, formă care se datorează în
principal naturii forţelor care se manifestă în acest sistem.
În opinia cercetătorilor (Plateau, Bickerman, Desch), de-a lungul unei axe, se pot
întâlni numai trei pelicule separatoare, care formează între ele unghiuri de 120°, iar
contactul dintre ele se va face prin intermediul unei coloane de fluid subpresat sub
formă de prismă triunghiulară foarte înaltă. Într-un punct se pot întâlni axele a patru
prisme de lichid subpresat, care sunt dispuse spaţial sub un unghi de 109°. Astfel, după
Desch, forma cea mai probabilă a bulei de spumă este cea de dodecaedru pentagonal.
Proprietăţile reologice ale spumelor sunt influnţate de interacţiunea
moleculelor fazei continue şi de interacţiunea dintre fazele în mişcare. Interacţiunea
dintre fazele în mişcare este influenţată foarte mult de valoarea FVL. Astfel, pentru
valori ale FVL de peste 0,45, bulele au formă rotundă, sunt dispersate şi nu
reacţionează permanent, spuma prezentând proprietăţi de curgere asemănătoare
fluidelor newtoniene. Pentru valori ale FVL cuprinse între 0,45 şi 0,2, bulele
interacţionează între ele prin forţele de atracţie sau repulsie manifestate între
suprafeţele peliculelor separatoare, sistemul prezintă o tensiune de prag, comportarea
lui fiind considerată binghamiană. Pentru valori ale FVL cuprinse între 0,2 şi 0,02, forma
bulelor este poliedrică, tensiunea de prag şi vâscozitatea plastică au valori mult mai
mari, comportarea rămânând binghamiană.
Vâscozitatea aparentă a spumelor este mare comparativ cu a soluţiilor lichide, iar
tensiunea statică de forfecare are valori cuprinse între 10 N/m2 şi 150 N/m2.
Aceste propietăţi fac ca spumele preformate să poată fi utilizate la diferite operaţii
de sondă cum ar fi: forarea stratelor productive şi/sau depletate, traversarea zonelor de
pierdere, denisiparea sondelor etc. O spumă de calitate necesită, pentru o evacuare
perfectă a sondei, viteze în spaţiul inelar de două ori mai mici faţă de fluidele
convenţionale de foraj.
4.2.2. Perforarea sau reperforarea intervalelor productive
După operaţiile de forare, tubare şi cimentare, este necesară operaţia de
perforare, pentru a crea posibilitatea curgerii fluidelor din strat în sondă. Prin detonarea
controlată a unor încărcături explozive, se produc găuri în coloană, ciment şi în
formaţiunea productivă, realizându-se astfel canale de comunicaţie sondă–strat.
Pentru optimizarea producţiei sau injecţiei este necesar să proiectăm atent modul
de executare al perforaturilor, pentru a obţine perforaturi curate, care să fie extinse
dincolo de zona de blocaj în masa de rocă rezervor nealterată de operaţiunile
precedente (forare, cimentare etc.).
Perforarea prin detonare controlată, pe lângă găurirea coloanei, a inelului de
ciment şi a rocii pe o anumită distanţă de la peretele sondei, produce, de asemenea şi o
67
pulverizare a particulelor de rocă din rezervor, ceea ce conduce la crearea unei zone de
permeabilitate scăzută în jurul canalului perforaturii, prin tasarea materialului pulverizat.
În figura 3.13 sunt exemplificate zonele de diferite permeabilităţi rezultate în urma
operaţiei de perforare cu jet cumulativ.
Elementele care apar în figură sunt:
1 – gaura de sondă;
2 – coloana;
3 – piatra de ciment;
4 – perforatură;
5 – reziduuri ale jetului rămase după pornirea curgerii fluidelor spre sondă;
6 - zona de rocă pulverizată şi posibil compactizată, de permeabilitate k5;
7 - zona de rocă din jurul sondei blocată de filtratul fluidelor de foraj şi cel din
pasta de ciment, cu permeabilitatea k2;
8 – zonă blocată de acţiunea fluidului folosit la perforare, de permeabilitate k3;
9 – zonă blocată sub acţiunea fluidelor de foraj, cimentare şi perforare, de
permeabilitate k4;
10 - zona de rocă neafectată de interacţiunea dintre fluidele folosite la
traversarea prin foraj sau perforare şi mineralele constitutive ale pereţilor de pori sau
fluidele cantonate în aceeaşi zonă, cu permeabilitatea k1;
rbf – raza zonei blocate în timpul forajului;
Lp – lungimea perforaturii.

68
 Fig. 3.13 Zonele de diferite permeabilităţi rezultate în urma operaţiei
de perforare cu jet cumulativ

Pentru zonele de rocă din jurul perforaturii afectate de fluidele folosite la

perforare cu permeabilităţile k3 şi k4, pentru uşurinţa interpretării, convenim să
considerăm aceste zone de permeabilităţi constante, iar valorile acestor permeabilităţi
le vom considera ca valori relative pe care le obţinem prin raportarea valorilor la
valoarea permeabilităţii k1, pe care o luăm egală cu unitatea. Câtă vreme nu se
efectuează nici o operaţie de stimulare, între aceste permeabilităţi există relaţia:
k1  k 2  k3  k4 . (4.5)
Zona de depunere a rezidurilor jetului, zonă care micşorează foarte mult
capacitatea de curgere a sondei, intră tot în componenţa zonei de permeabilitate k5,
unde
k5  0,1 k1 . (4.6)
Pentru obţinerea unei comunicări sondă–strat cât mai bune, este esenţial să
reducem cât mai mult impactul pe care îl are blocarea perforaturilor asupra curgerii
fluidelor prin ele.
Astfel, ani la rând, s-a considerat că pentru obţinerea unor perforaturi curate, pe
lângă utilizarea unor fluide corespunzătoare în timpul perforării este suficient să se
efectueze perforarea în condiţii de subechilibru, la o mare diferenţă de presiune. Prin
această metodă, se căuta eliminarea zonelor de permeabilităţi k3, k4 şi k5.
Metoda constă în crearea în sondă, înainte de perforare, a unei presiuni mult mai
mici decât cea de strat, ceea ce ar determina ca, imediat după perforare, curgerea
fluidelor din zona adiacentă găurii de sondă să se facă cu viteze foarte mari, prin
aceasta expulzându-se din tunelul perforaturilor particulele zdrobite de rocă, crusta
formată prin tasarea acestora şi rezidurile rezultate în urma detonării.
În urma studiilor din ultimii ani, cercetătorii din cadrul companiei Schlumberger au
ajuns la concluzia că, pentru obţinerea unei perforaturi curate, folosirea doar a
subechilibrului în timpul perforării nu este suficientă, deoarece cea mai mare influenţă o
au variaţiile mari de presiune de după detonarea încărcăturii explozive, şi nu mărimea
diferenţei de presiune dintre sondă şi strat.
Astfel, ei au dezvoltat şi patentat o nouă metodă de perforare, numită PURE
(Perforating for Ultimate Reservoir Exploitation process) – perforarea pentru o
exploatare de top.
Procesul PURE constă într-o proiectare a perforării specifică fiecărui caz în parte,
o formă specială a încărcăturii detonante şi o calibrare specifică a armei. Software-ul de
proiectare şi modelare PURE, pe baza proprietăţilor zăcământului şi a parametrilor de
completare a sondei, creează un sistem de perforare unic şi optimizează procesul de
completare a sondei pentru obţinerea şi monitorizarea la cel mai bun nivel al
subpresiunii dinamice pentru fiecare operaţiune şi nu se bazează numai pe presiunea
estimată a rezervorului. În consecinţă, marja de eroare şi posibilele probleme
operaţionale create de relaţionarea dintre presiunea estimată a rezervorului şi valoare
subpresiunii create în sondă sunt reduse semnificativ. Datorită acestui grad avansat de
personalizare, tehnica PURE a fost utilizată cu succes în cazul zăcămintelor de petrol şi
gaze alcătuite din orice tip de roci.
Metoda prezintă următoarele caracteristici şi beneficii:
Caracteristici:
 Predicţia SPAN (metoda Schlumberger de analiză a perforării) a eficienţei
completării pentru alegerea sistemului de perforare.
 Crearea unei mari presiuni diferenţiale dinamice plecând de la subpresiune sau
suprapresiune statică mică.

69
  Densitatea mai mare de perforaturi.
 Volum redus de fluid de tratare sau lipsa nevoii de acidizare în urma perforării.
Beneficii:
 Productivitate şi injectivitate crescute ale sondei prin minimizarea sau
eliminarea zonei de compactare şi eliminarea reziduurilor detonării.
 Îmbunătăţirea rezultatelor obţinute prin operaţiile de acidizare sau fracturare
hidraulică.
 Minimizarea fisurărilor apărute în inelul de ciment, rezultând o mai bună izolare.
În figura 3.14, conform Schlumberger, sunt prezentate rezultatele unei perforări
cu o singură împuşcătură, plecând de la o suprapresiune statică de 3,44 MPa. Din
grafic se vede că, imediat după detonare, presiunea în sondă scade la –16,54 MPa, iar
sistemul rămâne la subpresiune pe toată durata testului. Testul arată că subpresiunea
dinamică poate fi obţinută plecând de la o stare se suprapresiune statică [94, 133].

Fig. 3.14 Rezultatele unei perforări cu o singură împuşcătură, conform

Schlumberger

4.2.3. Consolidarea sondelor

O altă problemă ce influenţează negativ comunicaţia sondă-strat o reprezintă
migraţia particulelor solide din strat în sondă, problemă ce apare în stratele productive
compuse din gresii şi nisipuri slab consolidate şi care conduce la nisiparea sondelor şi
la scăderea drastică a capacităţii de producţie sau injecţie a respectivelor sonde.
În cazul gresiilor, problema este minoră, în sensul că migraţia particulelor fine,
rezultate în urma operaţiilor de completare a sondei, conduce la diminuarea
permeabilităţii zonei din jurul găurii de sondă. Particulele pot podi în constricţiile porilor
când diametrul particulelor depăşeşte 1/3 din diametrul mediu al porilor, fixându-se
suficient de bine pentru a nu mai putea fi expulzate la pornirea curgerii din strat spre
sondă. Acest lucru este mai pregnant dacă particulele solide sunt formate din minerale
argiloase, al căror volum creşte ulterior fixării. Problema poate fi rezolvată în timpul
70
operaţiilor de completare prin alegerea unor fluide compatibile cu stratul, sau prin
tratamente de stimulare, ulterioare perforării.
La stratele productive neconsolidate formate din pietrişuri sau nisipuri, problema
este mult mai gravă, conducând la blocarea totală a curgerii spre sau dinspre sondă.
Problema se poate rezolva prin utilizarea unor metode de consolidare.
Metodele de bază pentru prevenirea nisipării sunt:
 restricţionarea producţiei;
 metode mecanice;
 consolidări chimice;
 combinaţii ale acestor metode.
Factorii cei mai importanţi după care se alege tipul de combatere a nisipării sunt
următorii:
 tipul sondei;
 tipul de completare a sondei;
 lungimea intervalului productiv.
Pe lângă aceştia, mai sunt de luat în calcul şi următorii factori: economic,
fiabilitatea, efectele asupra productivităţii, costurile de reparaţii, gradul de depletare al
zăcământului, istoria producţiei de nisip şi saturaţia în apă.
Alegerea restricţionării producţiei ca metodă de combatere a nisipării este cea
mai comodă, însă factorul economic, adesea, ne face să evităm folosirea acestei
metode.

Alegerea materialului pentru consolidare

Consolidarea se efectuează în dreptul stratelor slab consolidate, constituite din
pietrişuri şi nisipuri. Alegerea dimensiunii nisipului sau pietrişului folosit la consolidare
se bazează pe rezultatele analizei granulometrice a nisipului provenit din stratul
productiv. Mai precis, folosind curbele cumulativă şi histogramă, se alege diametrul
critic (minim) al granulei care poate să treacă prin filtru. Nisipul sau pietrişul utilizate în
consolidare se alege astfel încât dimensiunea medie a porilor creaţi în structura
respectivă să nu depăşească de mai mult de trei ori diametrul critic.

Alegerea metodei de consolidare funcţie de tipul de sondă

Tipurile de sondă existente în cadrul ROMGAZ S.A. sunt:
 sonde de gaz noi sau vechi;
 sonde de extracţie sau injecţie.
În sondele noi, se poate folosi oricare dintre metodele de bază în combaterea
nisipării, însă este de preferat să se folosească o metodă combinată. Se recomandă ca
perforaturile sa fie spălate suficient pentru a se crea mici cavităţi în afara coloanei, de
vreme ce singurul tip de consolidare obţinut în urma metodelor combinate este acela al
plasării de nisip în spatele coloanei şi de consolidare a acestuia cu răşini.
Pentru sondele vechi, este important să se determine dacă sonda a produs sau
nu mult nisip. În cazul în care a produs mult nisip, tehnicile de consolidare se limitează
la consolidarea de după preîmpachetarea sondei. Deoarece metodele chimice nu se
pretează în cazul apariţiei golurilor în spatele coloanelor perforate, în cazul sondelor
vechi care au produs mult nisip, se recomandă folosirea metodelor mecanice sau a
metodelor combinate de consolidare.
Dacă sondele sunt de injecţie sau extracţie, influenţa acestui fapt asupra alegerii
tipului de consolidare este foarte mică. Aici factorul care dicteză este cel economic.
Alegerea metodei de consolidare funcţie de tipul de completare al sondei
Tipurile principale de completare sunt:
 coloană şliţuită;
 gaură liberă;
71
  coloană tubată, cimentată şi perforată.
Cele mai puţine restricţii în alegerea metodei de control al nisipării le pune cazul
coloanei perforate. Metodele cele mai folosite în acest caz sunt cele de consolidare
chimică. Pentru aceasta însă, nu trebuie să existe goluri în spatele coloanei. Acest tip
de completare ne dă cea mai mare capacitate de control a materialului de consolidare
pe măsură ce acesta intră în formaţie.
Metodele mecanice de combatere a nisipării se pretează foarte bine la acest tip
de completare, dar, cu toate acestea, este dificil să se realizeze o bună pătrundere a
nisipului de împachetare în fiecare tunel de perforatură, lucru ce reprezintă o necesitate
absolută. Există mai multe tehnici de plasare care să rezolve aceste probleme.
Metodele combinate, cum este cea de împachetare cu nisip consolidat cu răşini,
se potrivesc şi ele foarte bine la acest tip de completare, în cazul lor fiind necesară
formarea unor goluri în spatele coloanei, goluri în care să se amplaseze nisipul care va
fi consolidat cu răşină.
Pentru tipul de completare în gaură liberă, tehnicile de control se limitează fie la
metodele mecanice (împachetare cu nisip), fie la cele combinate (împachetare cu nisip şi
consolidare cu răşini).
La acest tip de completare nu pot fi folosite metodele chimice de consolidare,
deoarece nu se poate controla separarea diferitelor stadii de tratare, fapt ce poate
degenera într-o deteriorare permanentă a stratului productiv.
Alegerea metodei de consolidare funcţie de lungimea intervalului
Lungimea intervalului ce trebuie tratat este critică, în primul rând datorită
sistemelor de consolidare. Astfel, sistemele plastice de consolidare sunt foarte sensibile
la variaţiile permeabilităţii de-a lungul intervalului ce trebuie tratat.
Se recomandă ca, pentru consolidare, intervalul ce se tratează să fie sub 5 m de
interval perforat. Au fost tratate cu succes şi intervale mai lungi, dar rata de succes
scade dramatic pentru intervale mai lungi de 10 m.
De asemenea, şi costul operaţiunilor creşte în funcţie de lungimea intervalului.

4.2.4. Mod de operare pentru realizarea unor bune căi de comunicaţie

sondă-strat
Sondele noi:
 traversarea stratelor productive cu:
 fluide tip soluţii limpezi de electroliţi, tratate în vederea reducerii drastice a razei
de invazie;
 tehnologie de foraj la subechilibru (folosind spume preformate);
 lărgirea zonei din dreptul stratului productiv pentru a da posibilitatea executării
unui gravel-packing eficient;
 tubarea cu coloana propusă în proiect;
 perforarea cu metode şi tehnologii noi cum este PURE;
 realizarea filtrului de gravell-packing (pe o grosime de minim 8 cm pentru o
eficienţă maximă).
Sondele existente:
Pentru acestea trebuie refăcută zona din dreptul stratului productiv.
 îndepărtarea coloanei (acolo unde este cazul) din dreptul stratului productiv prin
frezare;
 traversarea stratelor productive cu:
 fluide tip soluţii limpezi de electroliţi, tratate în vederea reducerii drastice a razei
de invazie;
 tehnologie de foraj la subechilibru (folosind spume preformate);
 lărgirea zonei din dreptul stratului productiv pentru a da posibilitatea executării
unui gravel-packing eficient;
72
  tubarea cu coloana propusă în proiect;
 perforarea cu metode şi tehnologii noi cum este PURE;
 realizarea filtrului de gravell-packing (pe o grosime de minim 8 cm pentru o
eficienţă maximă).
Conservarea produselor înmagazinate pe termen lung

Instalaţiile de înmagazinare trebuie proiectate astfel încât să asigure continuitatea

conservării pe termen lung a produselor înmagazinate. Aceasta implică cunoștințe
prealabile adecvate despre formaţiunea geologică în care urmează să se formeze
depozitul şi geologia rocilor înconjurătoare.
- culegerea tuturor informaţiilor de bază necesare pentru precizarea parametrilor
limită de construcţie şi exploatare;
- demonstrarea capacităţii de a asigura conservarea pe termen lung a produselor
înmagazinate prin intermediul integrităţii sale mecanice şi hidraulice.
Construcţia şi exploatarea trebuie făcută în asemenea manieră încât să se menţină
integritatea conservării. Nici o altă activitate sau instalaţie nu trebuie să afecteze
integritatea reţinerii.

5. CONSTRUCŢIA

Construcţia trebuie executată în conformitate cu parametrii de proiectare ai

depozitului.
Forajul, echiparea, inspecția, manipularea, montajul și testarea la întreg
echipamentul de adâncime şi la capul de erupţie trebuie făcute în conformitate cu
standardele în vigoare (ISO, API) sau prescripții echivalente.
În timpul forajului, completării și intervențiilor la sonde, trebuie luate toate măsurile
cuvenite în scopul preîntâmpinării riscului de erupţie.
Tot echipamentul instalat și materialele folosite la construcţia sondei trebuie să
aibă certificate de calitate.

6.2. Operaţii de injecție şi extracție

În timpul fazei de injecţie, limitele de exploatare stabilite prin proiectare, în special

presiunea maximă de exploatare trebuie respectate.
Operatorul trebuie să aibă grijă să minimizeze eroziunea și coroziunea coloanei și
tubingului şi să nu se afecteze siguranţa exploatării instalațiilor de înmagazinare.
Exploatarea instalaţiilor de înmagazinare trebuie să aibă la bază instrucţiuni de
exploatare scrise și proceduri de siguranţă care trebuie îndeplinite de personal de
exploatare cu calificare și experienţă. Personalul trebuie instruit corespunzător pentru a-şi
îndeplini sarcinile în deplină siguranță.

6.3. Întreținerea
Dacă există probe că funcţionarea sondei nu mai este sigură sau că
integritatea sondei este pusă în pericol trebuie luate măsuri de remediere cât mai curând
posibil.

2.5. Studiul critic al proceselor de înmagazinarea gazelor

Înmagazinarea subterană a gazelor în câmpurile de petrol şi gaze constituie cel

73
mai vechi şi cel mai utilizat procedeu de înmagazinare a gazelor naturale. Depozitarea
gazelor în zăcăminte depletate, fără acvifer activ este una din variantele preferate din
punct de vedere economic deoarece sunt cunoscute în prealabil caracteristicile geologice
ale zăcământului, ceea ce duce la reducerea cheltuielilor de cercetare pentru punerea în
evidenţă şi conturare a viitorului depozit. Un avantaj semnificativ în folosirea unui
zăcământ depletat ca depozit de înmagazinare gaze îl reprezintă existenţa sondelor, a
sistemului de conducte şi a facilităţilor de suprafaţă în cazul folosirii unui zăcământ cu
porozitate şi permeabilitate mare precum şi a unui număr suficient de mare de sonde se
obţin debite zilnice mari.
În cazurile înmagazinării gazelor în zăcămintele de petrol depletate, gazele
injectate în zăcăminte formează un cap secundar de gaze care duce la creşterea
factorului final de recuperare a petrolului urmat de crearea unui depozit de înmagazinare
a gazelor.
În cazurile utilizării gazelor cavităţilor saline ca depozite se obţin debite mai ridicate
faţă de cantitatea înmagazinată. Durata de realizare a unei caverne este mare, de
aproximativ 1,5 ani. Din raţiuni tehnico-economice durata procesului de injecţie este de
20 zile iar cea a procesului de extracţie este de 10 zile. Valoarea investiţiei în cavităţi
saline este superioară costului rezervoarelor depletate dar, în schimb, costurile de
înmagazinare sunt inferioare. Potrivit experienţei amenicane costul investiţiei în cavităţi
saline este dublu investiţiei în rezervoare depletate. La 6 cicluri pe an cel mai ridicat cost
de exploatare pentru o cavitate salină este inferior celui aferent zăcămintelor depletate.
Cavernele sunt ideale pentru asigurarea unor debite mari, ele fiind mai uşor de
monitorizat.
Înmagazinarea în acvifere necesită investiţii suplimentare implicate de:
- determinarea caracteristicilor geologice ale zăcământului,
- punerea în evidenţă şi conturarea viitorului depozit,
- săparea sondelor de operare şi monitorizare,
- realizarea sistemului de conducte şi a facilităţilor de suprafaţă.
Utilizarea acviferelor ca depozite subterane implică presiuni de injecţie mai mari
pentru dezlocuirea apei, staţii de uscare, stocuri inactive mari de gaze (80% din
capacitatea totală), precum o monitorizare atentă a proceselor de injecţie şi extracţie.
Volumul investiţiei este mai mare decât în cazul unui zăcământ depletat.
O sinteză a principalelor avantaje şi dezavantaje ale metodelor de înmagazinare
gaze este prezentat în tabelul 5.

74
 Tabelul 5 Principale avantaje şi dezavantaje a metodelor de înmagazinare gaze
Tehnolo
gia de Avantaje Dezavantaje
înmagazinare
- Se pot obţine debite zilnice - Necesită utilizarea de
mari în cazul folosirii unul stocuri inactive care reprezintă o
zăcământ cu porozitate şi imobilizare importantă de resurse.
permeabilitate mare. - Posibilitatea apariţiei de
- Ele sunt depozite de pierderi de gaze.
capacitate mare putând prelua - Construirea unui depozit
vârfurile de consum pe timp poate dura câţiva ani.
friguros sau în cazul apariţiilor
avariilor în reţea.
- Cheltuielile cu investitiile
Zăcămi
sunt mai mici faţă de alte
nte depletate
tehnologii deoarece caracteristicile
de gaze sau
zăcământului, proprietăţile rocii
de petrol
sunt cunoscute, în condiţiile
existenţei sondelor şi a sistemelor
de conducte etc.
- Cheltuielile de operare
sunt mici.
- Procedeul poate duce la
creşterea factorulul de recuperare
a petrolului În cazul utilizării unui
zăcământ depletat de petrol cu
cupolă de gaze.
- Se pot obţine debite mari, -Valoarea investiţiei este
faţă de cantitatea înmagazinată. mult superioară comparativ cu un
- Aria mare de răspândire a zăcământ depletat.
masivelor de sare pe glob. -Eliminarea cantităţii de
- Durata procesului de saramură rezultată în urma
Cavităţi extracţie este de ordinul excavării cavităţii creează probleme
saline săptămânilor putându-se realiza serioase.
mai multe cicluri pe an. -Micşorarea volumului
- Cazul realizării mai multor cavităţii datorită fenomenului de
cicluri pe an - costurile de operare fluaj a sării.
sunt mai mici decât in zăcămintele
depletate sau acvifere.
- Aria mare de răspândire a -Necesită investiţii
zăcământelor acvifere pe glob. suplimentare pentru determinarea
-Ele sunt depozite de caracteristicilor geologice ale
capacitate mare putând prelua zăcământului, punerea în evidenţă
vârfurile de consum pe timpul şi conturare a viitorului depozit,
friguros sau în cazul apariţiei săparea sondelor de operare şi de
Acvifere
avariilor. monitorizare, realizarea sistemului
- Se pot obţine debite zilnice de conducte, şi a facilităţilor de
mari în cazul folosirii unui suprafaţă.
zăcământ cu porozitate şi - Necesită presiuni de
permeabilitate mari. injecţie mari pentru deziocuirea
apei.
75
 - Necesită o monitorizare
atentă a procesului de injecţie—
extracţie.
-Stocuri inactive mari de
gaze (80% din capacitatea totală.

Concluzii
1. Procesul de înmagazinare subterană a gazelor naturale reprezintă unicul proces
eficient care corelează în mod optimizat furnizarea constantă de gaze naturale, prin
intermediu conductelor magistrale de gaze, cu ererile pieţei.
2. Gazele naturale pot fi înmagazinate în zăcăminte de gaze sau ţiţei depletate,
zăcăminte acvifere, cavităţi saline, cavităţi artificile create prin amenajare de mine.
3. Amenajarea depozitelor subterane de gaze reprezintă o problemă complexă
care necesită o perioadă de realizare de câţiva ani precum şi un volum de investiţi
constant.
4. Înmagazinarea subterană a gazlor în zăcăminte depletate de petrol şi gaze
depletate implică injectarea gazelor în zăcămînt în perioada în care cererea pieţii scade
sub nivelul producţiei surselor de alimentare, urmând ca aceste gaze să fie extrase în
etapa în care cererea depăşeşte producţia.
5. Zăcămintele de înmagazinarea gazelor pot asigura depozitarea unor stocuri de
rezervă necesare în cazul producerii unor accidente în alimentarea normală.
6. Construirea unui depozit de înmagazinare de gaze în zăcăminte depletate
necesită săparea de sonde noi sau folosirea sondelor deja existente. Sondele folosite
pentru injecţia şi extracţia gazelor se numesc sonde de exploatare.
7. Pentru urmărirea procesului de injecţie-extracţie se folosesc sonde special
destinate care au rolul de a monitoriza anumiţi parametri de zăcământ (presiune,
temperatură) în timpul realizării şi exploatării depozitului de gaze respectiv.
8. Procesul de înmagazinare-extracţie se realizează ciclic între presiunea maximă
şi minimă de lucru.
9. Atunci când presiunea depozitului atinge valoarea minimă, o capacitate de gaze
numită tampon de gaze, reprezentând aproximativ 50% din capacitatea depozitului,
rămâne în zăcământ.
10. Realizarea unui depozit de gaze în cavităţi saline cere ca:
- adâncimea să se situeze între 1000 şi 1300 m;
- grosimea rocii saline să fie de minim 100 ;
- înălţimea cavernei să se situeze în intervalul 100-200 m;
- diametrul maxim al cavităţii să fie cuprins între 70-90 m;
- presiunea maximă să fie cuprinsă între 15-20 Mpa;
- presiunea minimă 4-8 Mpa
11. Din raţiuni tehnico-economice durata procesului de injecţie a gazelor în cavităţi
saline este de 20 de zile iar ce a procesului de extracţie de 10 zile.
12. Valoarea investiţiei realizării şi exploatării depozitelor de gaze din cavităţile
saline este superioară celei aferente zăcămintelor depletate, în timp ce costurile de
înmagazinare sunt inferioare.

76
 13. Componentele majore ale unui sistem de înmagazinare subterană a gazului
constau în zăcământul de înmagazinare, staţiile de comprimare, conductele de suprafaţă,
debitmetre şi sonde.
14. Monitorizarea depozitării gazelor într-un zăcământ depletat implică analiza
datelor care, în mod uzual, evidenţiază primele semne ale mişcării nedorite a gazelor.
Sistemul luat în considerare trebuie să includă, pe lângă zăcământ, următoarele
componente: conductele de suprafaţă, sondele, stratele de deasupra şi de dedesubtul
zonei de înmagazinare precum şi zonele vecine extinse pe o distanţă de 1,5 până la 5 km
sau mai mult.
15. Presiunile de operare în depozite sunt notate zilnic (orar) ca o siguranţă de
exploatare a rezervorului, prin observaţiile de la sondele piezometrice.
16. Curbele de presiune aferente ciclurilor de depozitare sunt relativ apropiate şi
închise, aşa cum se vede în figura 8.4.
17. La rezervoarele a căror permeabilitate este mai scăzută, curbele de presiune au
depărtare mai mare (un histerezis mai pronunţat).
18. apă sărată de diferite concentraţii.

3.CONSERVAREA MEDIULUI ÎNCONJURATOR

Construcţia şi exploatarea trebuie făcută în asemenea manieră încât să se
menţină integritatea conservării. Nici o altă activitate sau instalaţie nu trebuie să afecteze
integritatea reţinerii. Depozitul poate fi exploatat ciclic între presiunile maxime şi minime
de lucru corespunzător cu cantitatea de gaze recuperabilă (de lucru). Sub presiunea
minimă de lucru este inevitabil ca o mare cantitate de gaze, cunoscută sub numele de
gaze tampon, să rămână în rezervor.
Instalaţiile de înmagazinare trebuie proiectate astfel încât să asigure continuitatea
conservării pe termen lung a produselor înmagazinate. Aceasta implică cunoştinţe
prealabile adecvate despre formaţiunea geologică în care urmează să se formeze
depozitul şi geologia rocilor înconjurătoare.
- culegerea tuturor informaţiilor de bază necesare pentru precizarea parametrilor
limită de construcţie şi exploatare;
- demonstrarea capacităţii de a asigura conservarea pe termen lung a produselor
înmagazinate prin intermediul integrităţii sale mecanice şi hidraulice.
Construcţia şi exploatarea trebuie făcută în asemenea manieră încât să se menţină
integritatea conservării. Nici o altă activitate sau instalaţie nu trebuie să afecteze
integritatea reţinerii.
3.1. Mediul înconjurător subteran
Instalaţia de înmagazinare trebuie proiectată, construită şi exploatată în asemenea
maniera încât să preîntâmpine orice influenţă inacceptabilă care ar putea s-o exercite
asupra mediului înconjurător subteran.
Aceasta presupune că au fost identificate formaţiunile înconjurătoare, determinate
caracteristicile lor importante şi că sunt protejate corespunzător.

3.2. Mediul înconjurător de la suprafaţă

Instalaţia de înmagazinare trebuie proiectată, construită şi exploatată în asemenea
manieră încât să nu determine vreo mişcare inacceptabilă a solului la suprafaţă şi că va
preîntâmpina orice efecte create de emisiile gazoase, lichide, solide, de radiaţii şi
zgomot.
3.3. Siguranţa
Instalaţia de înmagazinare trebuie proiectată, construită şi exploatată astfel încât
77
să nu prezinte vreun risc pentru siguranţa exploatării şi a personalului.
Suplimentar faţă de prescripţiile de siguranţă uzuale şi cerinţele aplicabile la toate
instalaţiile industriale compatibile, trebuie luate nişte măsuri corespunzătoare pentru a
reduce riscul şi consecinţele exploziei şi pierderilor prin scurgeri.

5. CONSTRUCŢIA

Construcţia trebuie executată în conformitate cu parametrii de proiectare ai

depozitului.
Forajul, echiparea, inspecţia, manipularea, montajul şi testarea la întreg
echipamentul de adâncime şi la capul de erupţie trebuie făcute în conformitate cu
standardele în vigoare (ISO, API) sau prescripţii echivalente.
În timpul forajului, completării şi intervenţiilor la sonde, trebuie luate toate măsurile
cuvenite în scopul preîntâmpinării riscului de erupţie.
Tot echipamentul instalat şi materialele folosite la construcţia sondei trebuie să
aibă certificate de calitate.
6.3. Întreţinerea

Dacă există probe că funcţionarea sondei nu mai este sigură sau că integritatea
sondei este pusă în pericol trebuie luate măsuri de remediere cât mai curând posibil.

78