UNIVERSITATEA TEHNICĂ "GHEORGHE ASACHI" IAŞI

FACULTATEA DE MECANICĂ

Determinarea tensiunilor remanente prin

metode semidistructive
- TENSIUNI REMANENTE -

STUDENT :
IMBIR SILVIU VLADUT

- DETIM –
 Determinarea tensiunilor remanente prin metode
semidistructive

Tensiunile remanente reprezintă acele tensiuni care există într-un corp (piesă)
atunci când acesta nu este supus nici unei forţe exterioare. Ele mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de tensiuni reziduale, interne sau permanente. Noţiunea de tensiune
internă nu este recomandată pentru utilizare, deoarece această denumire nu face
deosebirea între tensiunile produse de sarcinile exterioare aplicate şi tensiunile
existente în lipsa acestora. În definitiv, toate tensiunile sunt interne. Din acest motiv se
va utiliza denumirea de tensiune remanentă.
După alt criteriu, tensiunile remanente sunt:
- tensiuni termice, date de o dilatare sau o contracţie neuniformă, ca urmare a
diferenţelor de temperatură pe secţiune sau in volum;
- tensiuni structurale, date de modificări de volum specific din timpul incălzirii şi răcirii;
- tensiuni de lucru, date de acţiunea mecanică a diferitelor procedee de prelucrare
mecanică.
Tensiunile remanente sunt asociate cu deformaţii elastice corespunzătoare pe
direcţiile, planele şi volumele in care ele acţionează, şi se echilibrează reciproc. De
altfel, măsurarea lordirectă nu este posibilă, evaluarea lor făcandu-se prin măsurarea
deformaţiilor elastice care le insoţesc sau care se produc după indepărtarea unei
porţiuni de material, respectiv după dezechilibrarea sistemului iniţial.

Tensiunile remanente sunt fundamental statice şi multiaxiale, in echilibru in

absenţa incărcărilor, frecvent avand aceiaşi direcţie ca şi tensiunile principale produse
de către sarcini. Evaluarea stării de tensiuni remanente trebuie să aibă ca scop final
optimizarea proceselor tehnologice şi alegerea corespunzătoare a materialelor, luand in
considerare aspectele tehnice şi economice ale modelării comportării unei piese sau
ansamblu pe toată durata de fabricare şi exploatare.
Modelarea stării de tensiuni remanente este deosebit de complexă, deoarece
trebuie să ţină cont de numeroşi factori, cum ar fi: natura materialului, parametrii
proceselor tehnologice, modificările chimio-structurale, solicitările mecanice, timpul,
temperatura, etc.
In ultimele decenii au fost dezvoltate şi perfecţionate diverse tehnici calitative şi
cantitative pentru determinarea tensiunilor remanente. In funcţie de efectul pe care il au
asupra pieselor testate, distingem convenţional următoarele categorii de metode:
- distructive;
- nedistructive;
- semidistructive.
Metodele distructive presupun indepărtarea unor cantităţi semnificative de
material, secţionarea totală sau parţială a piesei, astfel incat aceasta nu-şi mai poate
indeplini rolul funcţional după testare. Ele se bazează pe faptul că in interiorul unui corp
nesolicitat (fără incărcări exterioare) tensiunile remanente sunt intotdeauna in echilibru.
Prin secţionarea sau indepărtarea de material acest echilibru este perturbat şi piesa se
deformează. Măsurand aceste deformaţii se pot determina tensiunile remanente in
piese sau structuri.
Principalul dezavantaj al acestei categorii de metode este acela al distrugerii
piesei asupra cărora s-au făcut măsurătorile. Un alt dezavantaj il reprezintă faptul că
aceste metode sunt mai puţin precise, deşi in ultima vreme a fost dezvoltată o tehnică
foarte precisă - "metoda contur" - care constituie excepţia de la regulă.
In literatura de specialitate sunt menţionate următoarele metode distructive:
- metode bazate pe măsurarea curburii sau a săgeţilor;
- metoda complianţei;
- metoda contur;
- metoda cu epruveta jug;
- metoda cu epruveta-liră;
- metoda Sachsetc.
Metodele nedistructive nu presupun indepărtarea de material, astfel incat
funcţionarea piesei nu este afectată. Evaluarea prin tehnici nedistructive a tensiunilor
remanente din produse finite elimină principalele dezavantaje ale metodelor distructive.
Relaţiile de calcul folosite pentru determinarea stării de tensiuni remanente sunt
cele dintre unii parametri ai materialului investigat şi acest tip de tensiuni.
In literatura de specialitate, se menţionează următoarele tehnici nedistructive:
- metode bazate pe difracţia radiaţiei X, a radiaţiei ciclotronice, a undelor ataşate
fasciculelor de electroni şi neutroni;
- metode electromagnetice, dintre care se menţionează cea a permeabilităţii magnetice
incrementale, a salturilor Barkhausen, precum şi cele bazate pe efectele
magnetostrictive;
- metoda cu ultrasunete, dintre mai utilizată este cea bazată pe determinarea vitezei de
propagare a undelor ultrasonore;
- metode spectrometrice, intre care piezospectrografia Raman, rezonanţa nucleară
gama sau cea bazată pe efectul Mossbauer;
- metode optice, cum ar fi: cele bazate pe fenomenul Moire şi fotoelasticimetrie;
- alte tehnici, cum ar fi cele bazate pe termoelasticitate, pe măsurarea
microdeformaţiilor de la suprafaţa liberă a corpului (distorsiunea reţelelor de referinţa,
metoda interferenţei microscopice Tolanski, interferometria holografică), sau cea bazată
pe cromoplasticitate.
Metodele semidistructive presupun doar indepărtarea unor cantităţi mici de
material, in urma acestei operaţii funcţionarea piesei nefiind practic afectată. Intre
aceste metode se menţionează:
- metoda rozetei tensometrice găurite;
- metoda cu indepărtare de straturi (de exemplu prin eroziune chimică).
Tot in această categorie este inclusă şi metoda bazată pe măsurarea
microdurităţii, care modifică local geometria suprafeţei, introducand deformaţii elasto -
plastice in zona amprentei.
În funcţie de precizia datelor obţinute, metoda cu rozetă tensometrică găurită
este cea mai performantă.

METODA ROZETEI TENSOMETRICE GAURITE

Prima variantă a acestei metode care utiliza extensometre mecanice datează din
anul 1934 şi a fost propusă de către Mathar.
Conform ASTM E837-92, metoda constă în lipirea unei rozete speciale (tip RW
sau RY) în locul în care se doreşte măsurarea tensiunilor remanente. Prin centrul
rozetei se execută o gaură cu diamatrul cuprins între 1,5 mm şi 3 mm, adâncimea găurii
nedepăşind 1,2 din diametru. Găurirea conduce la relaxarea locală a tensiunilor
remanente şi ca urmare starea de deformaţii de la suprafaţa piesei se modifică. Cu
ajutorul celor trei traductoare ale grilei rozetei, se măsoară alungirile specifice pe
direcţie radială. Apoi, cu ajutorul relaţiilor din teoria elasticităţii se calculează tensiunile
şi direcţiile principale.
Cea mai mică rozetă pentru astfel de măsurători are diametrul de 9 mm.
Excentricitatea găurii are o influenţă semnificativă asupra rezultatelor
măsurătorilor. Din acest motiv, centrarea sculei pentru efectuarea găurii se face cu
dispozitive optice. Este necesar ca excenticitatea găurii să nu depăşească 0,015 din
diametrul său, iar tensiunile principale să fie sub 0,6 din limita de curgere.
 Se consideră o stare plană de tensiune remanentă, similară cu cea de la
tracţiunea biaxială a unei plăci de grosime constantă, cu tensiunile principale σ x, σy
distribuite uniform (Figura 1).

Figura 1 – Stare plana de tensiuni remanente inainte si dupa gaurire

Într-un punct al plăcii P(R, α) tensiunile sunt date de relaţiile cunoscute din Teoria
elasticităţii:
𝜎𝑥 +𝜎𝑦 𝜎𝑥 −𝜎𝑦
𝜎𝑟′ = + ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼 (1.a)
2 2
𝜎𝑥 +𝜎𝑦 𝜎𝑥 −𝜎𝑦
𝜎𝑡′ = − ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼 (1.b)
2 2
′ 𝜎𝑥 −𝜎𝑦
𝜏𝑟𝑡 = − ∗ 𝑠𝑖𝑛2𝛼 (1.c)
2
Pentru o placă infinită cu o gaură străpunsă, de diametru 𝐷0 = 2 ∗ 𝑅0 supusă la
tracţiune biaxială, tensiunile sunt date de relaţiile lui Kirsch:
𝜎𝑥 +𝜎𝑦 1 𝜎𝑥 −𝜎𝑦 4 3
𝜎𝑟′′ = ∗ (1 − 𝑟 2 ) + ∗ (1 − 𝑟 2 + 𝑟 4 ) ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼 (2.a)
2 2
𝜎𝑥 +𝜎𝑦 1 𝜎𝑥 −𝜎𝑦 3
𝜎𝑡′′ = ∗ (1 + 𝑟 2 ) − ∗ (1 + 𝑟 4 ) ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼 (2.b)
2 2
′′ 𝜎𝑥 −𝜎𝑦 4 3
𝜏𝑟𝑡 = − ∗ (1 + 𝑟 2 − 𝑟 4 ) ∗ 𝑠𝑖𝑛2𝛼 (2.c)
2
unde 𝑟 = 𝑅/𝑅0 .
Deoarece rozeta a fost echilibrată pe placa negăurită, ea este insensibilă la
alungirile specifice corespunzătoare tensiunilor 𝜎𝑟′ , 𝜎𝑡′ , 𝜏𝑟𝑡
′
. După găurire starea de
tensiune care produce un semnal traductorilor se va calcula prin suprapunerea
efectelor:
∆𝜎𝑟 = 𝜎𝑟′′ − 𝜎𝑟′ (3.a)
∆𝜎𝑡 = 𝜎𝑡′′ − 𝜎𝑡′ (3.b)
′′ ′
∆𝜏𝑟𝑡 = 𝜏𝑟𝑡 − 𝜏𝑟𝑡 (3.c)
 Aplicând legea lui Hooke pentru starea plană, se pot determina deformaţiile
specifice corespunzătoare:
∆𝜎𝑟 −𝑣∗∆𝜎𝑡
𝜀𝑟 = (4.a)
𝐸
∆𝜎𝑡 −𝑣∗∆𝜎𝑟
𝜀𝑡 = (4.b)
𝐸
∆𝜏𝑟𝑡 2∗(1+𝑣)∗∆𝜏𝑟𝑡
𝛾𝑟𝑡 = = (4.c)
𝐺 𝐸
Din relatiile (2-a,b,c), (3-a,b,c) si (4-a,b,c), rezulta:
𝜀𝑟 = (𝐴 + 𝐵 ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼) ∗ 𝜎𝑥 + (𝐴 − 𝐵 ∗ 𝑐𝑜𝑠2𝛼) ∗ 𝜎𝑦 (5)
unde s-a notat:
1+𝑣 1
𝐴=− ∗ 2
2𝐸 𝑟
1+𝑣 4 1 3
𝐵=− ∗( ∗ 2 − 4 ).
2𝐸 1+𝑣 𝑟 𝑟
Măsurând deformaţiile specifice εr pe cele trei direcţii ale traductorilor (ε1, ε2, ε3) şi
scriind pentru fiecare relaţia (5), se formează un sistem de ecuaţii. În urma rezolvării
acestui sistem de ecuaţii se determină tensiunile remanante principale σ x, σy şi direcţiile
principale (unghiul β dintre axa primului traductor şi direcţia lui σx).
Într-un sistem de referinţă x0Oy0, cu axa Ox0 coincizând cu cea a traductorului 1, pentru
cele trei direcţii se poate scrie (Figura 2):
𝑎1 = 𝛽, 𝑎2 = 𝛽 + 45°, 𝑎3 = 𝛽 + 90°; (6)

Figura 2 – Rozeta pentru determinarea tensiunilor remanente

În Figura 2, Rm reprezintă raza medie a poziţiei traductorilor faţă de centrul găurii.

Dacă se rezolvă sistemul de ecuaţii amintit, în final se obţine expresia pentru
tensiunile remanente, precum şi a unghiului β:
 𝜀1 +𝜀3 √2
𝜎𝑥 = + 4𝐵 ∗ √(𝜀1 − 𝜀2 )2 + (𝜀2 − 𝜀3 )2 (7.a)
4𝐴
𝜀1 +𝜀3 √2
𝜎𝑦 = + 4𝐵 ∗ √(𝜀1 − 𝜀2 )2 + (𝜀2 − 𝜀3 )2 (7.b)
4𝐴
𝜀1 −2𝜀2 +𝜀3
𝑡𝑔2𝛽 = (7.c)
𝜀3 −𝜀1
Literatura de specialitate dă indicaţii contradictorii în legătură cu cadranul în care
se situează poziţia unghiului β.
Coeficienţii A şi B din relaţiile prezentate au fost determinaţi în ipotezele:
materialul este elastic, omogen, izotrop şi se supune legii lui Hooke, tensiunile sunt
uniform distribuite inclusiv pe grosimea plăcii, gaura este străpunsă şi situată la o
distanţă suficient de mare de marginile plăcii. Influenţele de sensibilitate transversală au
fost neglijate.
Deoarece în măsurătorile concrete pe piese reale condiţiile sunt diferite de cele
acceptate prin teoria elasticităţii, rezultatele obţinute prezintă erori. Asupra acestora nu
se insistă în lucrarea de faţă.
Deoarece gaura este factorul cel mai perturbator asupra rezultatelor la
măsurarea tensiunilor remanente, se prezintă câteva aspecte asupra efectuării acestei
găuri.
Găurirea se efectuează cu ajutorul unor dispozitive portabile care se lipesc pe
structura care se cercetează. Dispozitivul este prevăzut cu o bucşă de ghidare care se
poate deplasa pe două direcţii ortogonale. În bucşă se introduc pe rând tubul
microscopului de ghidare şi apoi arborele port-sculă.
După cum s-a mai spus, gaura poate fi străpunsă sau nu. În acest ultim caz,
fundul găurii trebuie să fie plat. Abaterile de la dimensiunile prescrise trebuie să fie
minime, iar procesul de prelucrare mecanică nu trebuie să producă deformaţii plastice
în vecinătatea găurii. Adâncimea găurii trebuie realizată în cel puţin 10 trepte succesive
de prelucrare, evitându-se încălzirea zonei. După fiecare treaptă de prelucrare se
repetă determinările tensometrice în vederea trasării unei curbe a deformaţiei specifice
ε funcţie de raportul adâncime pe diametru (z/D0).
Dacă curba tinde asimptotic către valoarea maximă a deformaţiei specifice citite,
înseamnă că tensiunile sunt distribuite uniform pe adâncime şi atunci se pot utiliza
relaţiile de calcul prezentate în acest paragraf.
ASTM E837-92 recomandă pentru găurire următoarele procedee:
- frezare prin pătrundere cu freză deget din oţel rapid, metodă care dă rezultate bune
numai la materialele care se prelucrează uşor prin aşchiere
- frezare prin pătrundere cu freză deget armată cu plăcuţă din carburi metalice,
acţionată de către o turbină cu aer comprimat de mare turaţie (aproximativ 400.000
rot/min). Acest procedeu nu introduce tensiuni suplimentare.
- prelucrarea găurii cu jet abraziv. Se pot găuri materiale dure fără a introduce tensiuni
suplimentare. Acest procedeu prezintă dezavantajul că se produc abateri geometrice
mari.
- la materialele metalice, cu rezultate destul de bune se poate aplica şi găurirea prin
electroeroziune.
Alături de difracţia razelor X, metoda rozetei tensometrice găurite este una dintre
cele mai precise metode aplicate la metale. Costul determinărilor este însă mai mic la
metoda rozetei, aparatura mai ieftină şi mai uşor de transportat şi instalat. Din aceste
motive, în prezent este cea mai răspândită metodă utilizată la materialele metalice. Ea a
fost aplicată şi la polimeri şi compozite [4, 28], însă nu se cunosc cazuri de utilizare a
găuririi în trepte la aceste materiale.

Metoda îndepărtării de straturi

Metoda îndepărtării de straturi este adesea utilizată la polimeri şi compozite. Ca

şi alte metode, ea a fost aplicată prima dată la materiale metalice. Ulterior So şi
Broutman au aplicat-o la polimeri. In prezent este considerată o metodă de încredere
pentru materiale polimere şi compozite, capabilă să furnizeze rezultate bune la polimeri
amorfi. In cazul polimerilor (semi)cristalini pot să apară însă probleme datorită variaţiei
modulului de elasticitate E în straturile produsului, datorită microstructurii diferite. White
şi Paterson au arătat însă că şi în cazul dublării valorii modulului E la un material
nestratificat, având caracteristicile elastice constante pe grosimea plăcii, erorile
introduse sunt acceptabile, nedepăşind 10%. In baza acestor cercetări, se admite
uneori o valoare medie a modulului E. Metoda a fost aplicată la materiale compozite cu
matrice polimeră, armate cu fibre lungi sau scurte. Totuşi, la această categorie de
materiale pot să apară variaţii semnificative ale caracteristicilor elastice E şi  care vor
determina erori mai mari decât cele estimate mai sus. Principalul dezavantaj al metodei
rămâne faptul că este distructivă. Aplicarea ei la materialele compozite implică dificultăţi
suplimentare, legate de posibila deteriorare parţială a armăturii de la suprafaţa plăcii
rămase.
Pentru materialele polimere şi compozite s-au dezvoltat şi unele tehnici specifice.
Câteva dintre acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
O variantă a metodei îndepărtării straturilor utilizează filme de separare, subţiri în
raport cu grosimea plăcii, introduse în material la manufacturare. Deformaţiile specifice
se măsoară după îndepărtarea straturilor, cu ajutorul unor mici traductoare introduse în
placă tot la manufacturare. Acestea pot fi traductoare electrotensometrice rezistive
(“mărci tensometrice”) sau traductoare cu fibre optice Fabry - Perot. Metoda este
destinată doar laboratorului. Pe lângă dezavantajele metodei de bază, cea a
îndepărtării straturilor, aceasta mai prezintă şi altele: elaborarea materialului este mai
dificilă, tehnologia utilizată nu trebuie să afecteze traductoarele înglobate, modificarea
locală a structurii materialului, etc. Metoda nu poate fi aplicată la compozite cu fibre
scurte.
 O variantă a metodei rozetei tensometrice constă în efectuarea uni canal inelar
în jurul rozetei, în locul găurii. Metoda a fost aplicată la compozite armate unidirecţional.
Pentru determinarea tensiunilor remanente din polimeri (simpli sau armaţi) se pot
aplica o mare varietate de metode: bazate pe măsurarea săgeţilor, îndepărtare de
straturi, rozeta tensometrică găurită, fotoelasticimetrie, difracţie de raze X, metoda
complianţei, etc.
In scopul compararii metodei îndepărtării de straturi si cea a rozetei tensometrice
gaurite, s-a realizat o placă din acrilo-nitril butadien stirenă ABS, tratată termic, astfel
încât tensiunile remanente principale să fie aproximativ egale. Prin metoda îndepărtării
de straturi s-au determinat în placă tensiuni remanente principale egale şi rezultatele
obţinute au fost repetabile. Tensiunile remanente determinate prin metoda rozetei
tensometrice găurite nu au fost egale şi nu au satisfăcut condiţiile de echilibru pe
secţiunea epruvetei. Deşi această metodă este mai flexibilă, totuşi rezultatele sunt
considerate mai puţin precise pentru cazul de mai sus. Autorii consideră că ar fi necesar
un studiu în domeniul elasto-plastic pentru a adapta metoda rozetei tensometrice
găurite la polimeri.
S-a facut o evaluare a tehnicilor de determinare a tensiunilor remanente din
polimeri, punându-se accent pe metoda îndepărtării straturilor şi cea a rozetei
tensometrice găurite. S-au făcut încercări pe plăci (150×150×2,5 mm) din policarbonat,
ABS şi poliamidă 6 (Nylon), simple şi armate. Materialele au fost prelucrate prin două
tehnologii, pentru a induce tensiuni remanente diferite. Autorii apreciază că metoda
îndepărtării de straturi dă cele mai precise rezultate referitoare la distribuţia tensiunilor
remanente pe grosimea epruvetei. Ea este însă laborioasă şi limitată la plăci. Metoda
rozetei tensometrice găurite este mai rapidă şi poate fi aplicată la piese de formă mai
complexă, deoarece este o metodă locală şi necesită porţiuni plate relativ mici. Totuşi
autorii au găsit că rezultatele obţinute prin această metodă au fost mai îndepărtate de
realitate.