Sunteți pe pagina 1din 12

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................... 2
1. Istoricul și constituirea Paramentului European .............................. 3
1.1. Sfatul ........................................................................................... 4
1.2. Denumirea de “parlament” ......................................................... 5
2. Regulamentul Parlamentului European .......................................... 6
3. Modul de desemnare și de alegere al parlamentarilor europeni ..... 6
3.1. Alegerea membrilor Parlamentului European ............................ 6
4. Mandatul și statutul parlamentarilor europeni ................................. 8
4.2. Imunități și privilegii ................................................................... 8
5. Organizarea Parlamentului European .............................................. 9
6. Funcționarea Parlamentului European ............................................. 9
Funcționarea Parlamentului European este reglementată prin
Regulamentul său interior care este permanent actualizat. Legislatura
Parlamentului are o perioadă de 5 ani și coincide cu durata
mandatului parlamentarilor. ................................................................ 9
7. Competențele Parlamentului European ........................................... 9
7.1. Competenţa legislativă ............................................................. 10
7.2. Competenţa bugetară ................................................................ 10
7.3. Competențe de numire .............................................................. 10
7.4. Controlul asupra executivului .................................................. 10
8. Competențe în soluționarea petițiilor .......................................... 10
9. Concluzie ..................................................................................... 11
Bibliografie .......................................................................................... 12
Webografie: ......................................................................................... 12

1
Parlamentul European
INTRODUCERE

Parlamentul European se numără printre cele mai importante instituţii ale


Uniunii Europene şi se află în serviciul cetăţenilor europeni acordând o atenţie
deosebită iniţiativelor şi opiniilor acestora. Împreună cu Consiliul European şi
Comisia Europeană se ocupă de partea legislativă a Uniunii Europene, fiecare
instituţie având propriul cuvânt de spus.
În condiţiile unei globalizări accentuate, a comunicării şi transferului de
informaţii ce se realizează din ce în ce mai rapid, această instituţie dobândeşte
un statut însemnat în rândul cetăţenilor europeni, oferind acestora sprijin şi
consultanţă cu privire la orice activitate a Parlamentului European. De
asemenea, având contact direct cu cetăţenii promovează în mod direct principiile
şi valorile Uniunii Europene.

Odată cu Lisabona, după mai bine de 50 de ani de la intrarea în vigoare a


Tratatelor de la Roma, UE a intrat într-o nouă fază, una aparent de consolidare şi
instituţionalizare a proceselor şi mecanismelor sale. Cum instituţiile,
mecanismele decizionale, legislaţia şi politicile unionale reprezintă elementele
de bază ale înţelegerii funcţionării UE, provocarea directă a extinderii Uniunii
este reprezentată în deceniile din urmă, dar mai ales în ultimii 7 – 8 ani, de
încercările de adaptare instituţională a acesteia pentru a conferi reprezentativitate
şi includere noilor state membre. Acestei provocări de adaptabilitate
instituţională i s-au alăturat dezvoltări recente ale procesului decizional – vizând
reforma „metodei de legiferare” consacrate, în principal prin sporirea atribuţiilor
Parlamentului European în vederea diminuării deficitului democratic perceput la
nivel unional. Astfel, dinamica şi echilibrul intern al mai multor instituţii au fost
afectate nu doar de extindere, ci şi de modificarea prerogativelor în procesul
decizional unional. Reforma procesului decizional: procedura legislativă
ordinară.1

Codecizia constituie procedura cea mai des utilizată în cadrul procesului


decizional al Uniunii Europene. Introdusă prin Tratatul de la Maastricht, ea a
fost largită şi afirmată prin tratatele următoare, cele de la Amsterdam, Nisa şi,
finalmente, Lisabona. Această procedură permite extinderea competenţelor
Parlamentului European, care împarte astfel puterea legislativă cu Consiliul
Uniunii, eliminând în bună masură mult clamatul “deficit democratic”, pe care
îl acuza de decenii, în raport cu acesta din urma. Tratatul de la Lisabona o

1
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București 2016, p. 89-90
2
metamorfozează în procedura legislativa ordinară. Astfel, în momentul de faţă,
dacă în tratate se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea
unui act se aplică procedura descrisă la articolul 294 din Tratatul privind
funcţionarea UE (ex-art.251 TCE), conform căruia Comisia prezintă o
propunere Parlamentului si Consiliului, după care urmează traseul obişnuit, cu
posibilitatea celor trei lecturi, intermediate de o tentativă de conciliere.

Parlamentul European dispune, deci, actualmente în cadrul acestei


proceduri de un veritabil drept de veto, astfel orice decizie trebuie adoptată în
acord cu cerinţele lui. O constatare de principiu : puterea de codecizie era
limitată înainte de Lisabona la anumite domenii. Pentru a elimina deficitul
democratic pe care-l invoca Parlamentul, se tindea spre o lărgire a cadrului de
aplicare a codeciziei. Prevederile din Tratatul de la Lisabona confirmă acest
lucru, s-a urmărit ferm consolidarea codeciziei, instituindu-se procedura
legislativă ordinară, lărgindu-se câmpul acesteia cu aproximativ 50 de domenii
noi. Pentru a se realiza o reformă în profunzime, la Lisabona s-a decis şi
reformarea ansamblului instituţional al Uniunii, renunţarea la structura „pe
piloni” – un ultim salt în încercările de aşa-zisă „comunitarizare” (un termen
perimat la această dată, putând fi utilizat doar cu privire la evoluţia de până la
Lisabona: astfel: Conform Tratatului de la Lisabona, se înlocuieşte expresia
„dreptul comunitar ” cu expresia „dreptul Uniunii”. Conform Tratatului de la
Lisabona, art. 2, alin. 2. litera (a), tratat de modificare a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, termenii „Comunitatea” şi „Comunitatea Europeană”
trebuie înlocuiţi cu „Uniunea”, iar termenii : (ale) „Comunităţilor Europene” sau
(ale) “CEE” trebuie înlocuiţi cu “(ale) Uniunii Europene”, iar adjectivul
„comunitart” trebuie înlocuit cu „a/al/ai/ale Uniunii”2

1. Istoricul și constituirea Paramentului European


În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut
ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante
dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare
naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui
singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” înPolonia,
“Riksdag” în ţările scandinave etc). Prin denumirea de parlament, astăzi
înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază
reprezentativă, fiind autoritatea publică legislativă cea mai importantă.3

2
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, art. 9D, alin. (5)
3
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti
2007, p. 22
3
Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică,
adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta,
fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai
înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor
deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au
natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la
rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie,
care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în
interesul alegătorilor. 4 Deși adoptarea legilor apare ca principală atribuţie
parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra
puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării
legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor
internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional. Primele „semne” ale
parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor greceşti şi mai
apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului.

În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes


public putând lua parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat
(Boule) şi de Adunarea Poporului (Ekklesia).
1.1. Sfatul

Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial),
desemnaţi prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate.
Pentru a deveni membru al Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite
condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă de 30 de ani şi să promoveze un
examen de moralitate. Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în
totalitatea ei, mai puţin sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin
majoritate simplă, asupra oricărei problemede interes public. Judecăţile se ţineau
în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot prin vot majoritar
simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani, fiind posibilă datorită faptului că
numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de
jumătate)5.

În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse


comunităţi, precum cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul
Europei. Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor
din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,
ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală).
Părerile specialiştilor sunt însă împărţite: unii susţin că primele şedinţe
parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul

4
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.3.pdf 24.01.2019
5
Mihaela Adina Apostolache, Rolul Parlamentelor Naționale în elaborarea și aplicarea dreptului
european, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 29
4
parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise
însă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi
reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi
în 1188 în Leon.

1.2. Denumirea de “parlament”

Denumirea de ”parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o


cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII,
a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării
claselor dominante. Adunările alearistocraţilor au apărut în secolul XIII în
Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în
1302.6

Așadar, Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor statelor


membre ale Comunităţilor. Iniţial, membrii Parlamentului European au avut un
mandat dual, fiind numiţi de statele membre din rândul Membrilor
parlamentelor naţionale, iar până în anul 1979, Parlamentul a numărat 198 de
membri. Consiliul European de la Roma, din decembrie 1975, a hotărât, la
propunerea Parlamentului European, introducerea alegerilor directe pentru
această instituţie. La 20 septembrie 1976, Consiliul de Miniştri a adoptat o
decizie privind alegerile generale şi directe pentru Parlamentul European, care
au fost organizate pentru prima oară în anul 1979.

Prezenţa redusă la alegerile pentru Parlamentul European, înregistrată în


majoritatea statelor membre în ultimii ani, ridică însă numeroase semne de
întrebare, în legătură cu legitimarea democratică a acestei instituţii comunitare.

Prevederile din art. 190 alin. 3 din Tratatul CE şi art. 108 alin. 4 din
Tratatul CEEA privind instituirea unei proceduri de vot unitare în toate statele
membre nu au fost încă puse în aplicare, astfel încât fiecare stat membru a
adoptat reguli proprii cu privire la procedura de vot pentru Parlamentul
European. Unele state membre (Belgia, Cipru şi Grecia) au introdus votul
obligatoriu şi în alegerile pentru Parlamentul European7.

6
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti
2007, p. 22
7
art. 190 alin. 3 din Tratatul CE şi art. 108 alin. 4 din Tratatul CEEA
5
2. Regulamentul Parlamentului European
Prin articolul 142 CEE 8 , Adunarea a primit o putere regulamentarǎ
importantǎ care nu este supusǎ, precum în Franţa, controlului unei curţi
constituţionale. Aceastǎ putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European
sǎ-şi organizeze lucrǎrile dupǎ cum doreşte, sǎ-şi aleagǎ structurile
administrative, sǎ-şi fixeze cvorum-ul și de asemenea numǎrul membrilor
necesari pentru constituirea unui grup politic.Ea a permis chiar Parlamentului
sǎ-şi gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate începând din anul 1970
sau sǎ precizeze condiţiile de exercitare a moţiunii de cenzurǎ faţǎ de comisia de
la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales, în mod direct, a pǎstrat vreme de
aproape 2 ani esenţa vechiului regulament, în pofida propunerilor de revizuire
fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seamă pentru a împiedica filibustering-
ul radicalilor italieni şi al unor parlamentari neînscrişi din Irlanda de Nord9.

3. Modul de desemnare și de alegere al parlamentarilor europeni


În ceea ce privește desemnarea parlamentarilor europeni, iniţial, aceștia
erau desemnaţi dintre membrii parlamentelor naţionale, după procedura fixată de
fiecare stat. Din iulie 1979, ei sunt aleşi în mod direct de cetăţenii europeni. În
iunie 1979, această desemnare a fost încredințată votului universal. ”Noutatea pe
care o reprezenta o Adunare parlamentară și noutatea alegerii prin vot universal
a unei asemenea adunări explică faptul că, pe de o parte, vechiul Parlament a
suferit vreme îndelungată o slabă reprezentativitate, iar, pe de altă parte, că a
fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune în practică votul
universal”.10
3.1. Alegerea membrilor Parlamentului European

Alegerea membrilor Parlamentului European se face în temeiul prevederilor


Actului privind alegerea reprezentanților în Adunare prin vot universal direct,
cărora li se adaugă prevederile în materia procedurii electorale reglementată în
fiecare stat membru de dispozițiile dreptului intern. 11 Actul nu instituie o
procedură electorală uniformă, ci se limitează să aducă în prim-plan numai
câteva reguli minimane, și anume:

- Fiecare stat membru poate înființa circumscripții pentru alegerile în


Parlamentul European sau poate constitui alte subdiviziuni ale teritoriului

8
Art. 142 CEE
9
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993, p. 54
10
Mihaela Adina Apostolache, Rolul Parlamentelor Naționale în elaborarea și aplicarea dreptului
european, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 29.
11
Art 8 din Actul din 1976
6
electoral, fără a afecta în general caracterul proporțional al sistemului de
vot, în conformitate cu situația sa națională specifică;12
- Cu ocazia alegerii membrilor Parlamentului European, nimeni nu poate
vota mai mult de o dată13 (chiar dacă o persoană are posibilitatea, teoretic,
să desemneze, în cele patru zile destinate alegerilor, în mai multe state
membre);
- Alegerile pentru Parlamentul European au loc la data stabilită de fiecare
stat membru, aceasta fiind stabilită pentru toate statele membre în cursul
aceleași erioade (aceeași saptămână) care începe joia dimineața și se
încheie în duminica imediat următătoare;14

Statele membre nu pot să facă publice, în mod oficial, rezultatele


numărătorii efectuate decât după încheierea scrutinului în statul membru în care
alegătorii votează ultimii în cursul perioadei menționate (situația de explică prin
diferența de fus orar existentă între statele membre).Cele mai recente alegeri, la
nivelul Parlamentului European, au avut loc în mai 2014 15. Actuala legislatură a
Parlamentului European reține atenția, îndeosebi, pentru faptul că este prima
care se derulează cu aplicarea prevederilor Tratatului de la Lisabona. Potrivit art.
14 TUE, numărul reprezentanților cetățenilor Uniunii în Parlamentul European
„nu poate depăși 750, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată
în mod proporțional descrescător, cu un prag de minim 6 membrii pentru fiecare
stat membru” și un prag de maxim 96 de locuri. În temeiul art.2 alin. (3) din
Protocolul nr.36 – Privind dispozițiile tranzitorii, anexat Tratatului, Consiliul
European a adoptat Decizia nr. 2013/312/UE de stabilire a componenței
Parlamentului European, decizie potrivit căreia fiecare stat membru deține , în
Parlamentul European, pentru legislatura 2014-2019, următorul număr de
locuri:16
Austria 18 Lituania 11
Belgia 21 Lexemburg 6
Bulgaria 17 Malta 6
Cipriu 6 Polonia 51
Croația 11 Portugalia 21
Danemarca 13 Regatul Unit 73
Estonia 6 Republica Cehă 21
Finlanda 13 România 32
Franța 74 Slovacia 13

12
Art. 2 din Actul din 1976
13
Art. 9 din Actul din 1976
14
Art. 10 alin. (1) din Actul din 1976
15
Prezentarea legislaturii 2014-2019 este realizată pe baza articolului de autor (Augustin Fuerea),
„Parlamentul European-ajuns la cea de-a 8-a legislatură”, Revista Phoenix, revistă de insolvență,
octombrie-decembrie 2014, pag. 27
16
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene Ediția a V a, Editura Universul Juridic, București,
2016, p. 110
7
Germania 96 Slovenia 8
Grecia 21 Spania 54
Irlanda 11 Suedia 20
Italia 73 Țările de Jos 26
Letonia 8 Ungaria 21

După cum se poate observa, la repartizarea locurilor în Parlamentul


European s-a folosit integral numărul minim și cel maxim stabilite în Tratatul
privind Uniunea Europeană (6, respectiv 96), astfel încât s-a încercat o reflectare
cât mai fidelă cu putință a dimensiunilor populațiilor statelor membre.
Raportul dintre populație și numărul de locuri pentru fiecare stat membru
variază în funcție de mărimea populației statului respectiv, în așa fel încât
fiecare membru în Parlamentul European dintr-un stat membru cu o populație
mai numeroasă să reprezinte mai mulți cetățeni decât fiecare membru dintr-un
stat membru cu o populație mai puțin numeroasă, precum și invers, cu cât
populația unui stat membru este mai mare, cu atât statul membru respectiv are
dreptul la un număr mai mare de locuri17.

4. Mandatul și statutul parlamentarilor europeni


Din iulie 1979, parlamentarii europeni sunt aleşi în mod direct de cetăţenii
europeni. Au drept de vot în statul de reşedinţă şi cetăţenii unui stat membru
rezidenţi în alt stat membru decât cel de cetăţenie. Procedura electorală are un
specific naţional, pentru că statele nu au ajuns la un acord asupra unei proceduri
uniforme. Desemanrea membrilor parlamentului are loc prin sufragiu universal
direct, pentru un mandat de 5 ani. Următoarele alegeri vor avea loc în 2009 cu
participarea a 27 de state. Perioada alegerilor durează 3-4 zile şi poate participa
orice persoană care a împlinit vârsta de 18 ani18.

4.2. Imunități și privilegii

Potrivit art.6 alin. (2) din Actul din 20 septembrie 1976, „membrii
Parlamentului European se bucură de privilegiile și imunitățile aplicabile în
temeiul Protocolului din 8 aprilie 1965 privind privilegile și imunitățile
membrilor Parlamentului European întâlnim și noul Regulament de procedură al
Parlamentului, din anul 2014.

17
Potrivit art. 1 din Decizia nr.2013/312/UE.
18
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene Ediția a V a, Editura Universul Juridic, București,
2016, p.108-111
8
În acest sens, membrilor Parlamentului European, care se deplasează la sau
de la locul întrunirii Parlamentului, nu le poate fi impusă niciu restricție de ordin
administrativ sau de altă natură cu privire la libera circulație. „Legitimațiile care
asigura deputaților libera circulație în statele membre sunt eliberate de
Președintele Parlamentului”19.

5. Organizarea Parlamentului European


În organizarea și funcționarea sa, Parlamentul European e conduce după
modelul parlamentelor cu tradiție democratică, așa cum prevede Regulamentul
interior adoptat și care este permanent actualizat, beneficiind și de aprobarea
Curții de Justiție în ceea ce privește o parte din dispozițiile sale, care au făcut
obiectul examinării de către acest organ20. Conducerea Parlamentului European
este asigurată de către: Președinte, Birou, Conferința președinților, Conferința
președinților de comisie, Conferința președinților de delegație.

6. Funcționarea Parlamentului European


Funcționarea Parlamentului European este reglementată prin
Regulamentul său interior care este permanent actualizat. Legislatura
Parlamentului are o perioadă de 5 ani și coincide cu durata mandatului
parlamentarilor21.

7. Competențele Parlamentului European


Încă de la înfiinșarea Counității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO) s-a pus problema unui elembt de legitimitate democtratică îb cadrul
Comunității și, drept urmare, membrii fondatori au creat o adunare parlamentară
pe care au învestit-o cu rol consultativ. Odată cu apariția celorlalte Comunități
Europene și instituirea unei singure adunări parlamentare, noua entitate și-a
consolidat progresiv poziția în cadrul sistemului instituțional comunitar,
evoluând dintr-un organism pur consultativ, într-o instituție fundamentală a
Uniunii Europene.
Așadar, Parlamentul European dispune de o serie de competențe, cum ar fi:

19
Art. 5 alin. (2) din Regulamentul de procedură.
20
Viorel Marcu, Drept Instituțional Comunitar, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, 2001, p. 78
21
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene Ediția a V a, Editura Universul Juridic, București,
2016, p. 122-123

9
7.1. Competenţa legislativă
În procesul legislativ al Uniunii Europene sunt implicate mai multe instituţii
precum Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii
Europene. În timp ce Comisia este singura instituţie cu drept de iniţiativă
legislativă, Parlamentul şi Consiliul adoptă actele comunitare, în baza
procedurilor legislative aplicabile (cooperarea, consultarea, avizul conform,
codecizia).

7.2. Competenţa bugetară


Parlamentul European şi Consiliul decid asupra bugetului Uniunii Europene.
Procedura de examinare şi de adoptare a planului de cheltuieli şi venituri
durează din luna iunie până la sfârşitul lunii decembrie, când se adoptă bugetul
pentru anul următor.

7.3. Competențe de numire


Parlamentul European are atribuţii importante în numirea membrilor
Comitetului Director al Băncii Centrale Europene, a Comisiei, Ombudsmanului,
organului însărcinat cu protecţia datelor personale, precum şi a membrilor Curţii
de Conturi. Cea mai importantă atribuţie de numire îndeplinită de Parlamentul
European vizează desemnarea membrilor Comisiei.
7.4. Controlul asupra executivului
Parlamentul dispune de mai multe instrumente de control:
- Învestirea Comisiei
- Moţiunea de cenzură
- Întrebări parlamentare
- Comisii de anchetă
- Controlul asupra politicii externe şi de securitate comună şi, respectiv,
cooperării poliţieneşti şi judiciare.

8. Competențe în soluționarea petițiilor


Exercitarea atribuţiilor în soluţionarea petiţiilor depuse de către cetăţenii
unionali are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin
intermediul Ombudsmanului european. Fiecare cetăţean al statelor membre ale
UE are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea
unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene22 .
Parlamentul European are competenţa de a numi comisii de anchetă, comisii
care investighează cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului
comunitar de către statele membre.

22
1 G. Fabian, N. Mihu, E.Veress, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 112
10
9. Concluzie

Parlamentul European este una dintre principalele instituţii ale UE.


Împreună cu Consiliul şi Comisia formează aşa-numitul „triunghi instituţional”
între care se repartizează în mare măsură puterea politică în cadrul Uniunii.
Parlamentul European este prin excelenţă forumul democratic, al Uniunii
Europene. Acesta reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957
„popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană”. Primele alegeri directe în
Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979, când, la numai 34 de ani de la
terminarea celui de-al doilea război mondial, popoarele naţiunilor Europei, odată
destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament
unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii, decât
Parlamentul European, a cărui legitimare derivă din sufragiul universal direct,
este ales la fiecare cinci ani. Aceasta instituție a Uniunii Europene a stârnit
nenumărate curiozități în rândul multor persoane, printre care pot spune că mă
regăsesc și eu. De-a lungul timpului acesta a acumulat constant putere şi
influenţă printr-o serie de tratate, fiind singura instituţie comunitară care se
întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public.
Totodată, consider că Parlamentul European joacă un rol activ în
elaborarea legislației care are un impact asupra vieții cotidiene a cetățenilor
europeni, ca de exemplu, legislația privind protecția mediului, drepturile
consumatorilor, egalitatea șanselor, transportul, libera circulație a lucratorilor,
capitalurilor, mărfurilor și serviciilor, după cum informează instituția într-un
document explicativ publicat pe site-ul propriu. Așadar, de-a lungul existenței
sale, Parlamentul Europen a evoluat întotdeauna ca răspuns la o lume în
continuă schimbare, cea mai recentă schimbare majoră fiind Tratatul de la
Lisabona, care a conferit acestuia, așa cum am descris în prezenta lucrare, noi
competențe legislative.Democrația este o instituție complexă, construită și
rafinată în mii de ani, care îi permite fiecăruia dintre noi să-și exercite
suveranitatea împreună cu ceilalți, fie în mod direct, fie prin reprezentanți aleși
liber de către oricare dintre noi. În oricare dintre comunitățile în care trăim și ale
căror reguli sunt relevante și pentru ficare dintre noi, prin mecanisme specifice,
dezvoltate în timp, de multe ori cu sacrificii, căutăm să ne apărăm în chipul ce
mai potrivit suveranitatea, care este ca un nume comun pentru toate drepturile și
libertățile noastre.
În acest sens, Parlamentul European a fost creat pentru a reprezenta interesele
cetăţenilor, fiind unica instituţie a Uniunii Europene, aleasă în mod direct.
Activitatea Parlamentul European ia în considerare nemulţumirile oamenilor şi
încearcă să le rezolve concentrându-se pe nevoile acestora, dându-le
posibilitatea să lanseze iniţiative şi să solicite în mod direct elaborarea de noi
legi.
11
Bibliografie
Actul din 1976
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene Ediția a V a, Editura Universul
Juridic, București, 2016,
Decizia nr.2013/312/UE.
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti 2007
I. Jinga, Uniunea Europeanǎ, realitǎţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
1993, p. 54
Mihaela Adina Apostolache, Rolul Parlamentelor Naționale în elaborarea și
aplicarea dreptului european, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 29
Mihaela Adina Apostolache, Rolul Parlamentelor Naționale în elaborarea și
aplicarea dreptului european, Editura Universul Juridic, București
Regulamentul de procedură.
Tratatul CE şi art. 108 alin. 4 din Tratatul CEEA
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene, art. 9D, alin. (5)
Viorel Marcu, Drept Instituțional Comunitar, ediția a II-a, Editura Lumina Lex,
2001

Webografie:
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.3.pdf
https://europa.eu/european-union/law/treaties_ro
file:///C:/Users/7/Downloads/Flore%20POP%20Guvernan%C5%A3%C4%83%
20european%C4%83%20Document
http://www.cosac.eu/
http://www.europarl.europa.eu/sides/get

12