Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL INFORMATIILOR SI SECURITATII PRIVATE

METODE ȘI TEHNICI DE PROTECȚIE ȘI INVESTIGAȚIE A BUNURILOR,


PERSOANELOR ȘI OBIECTIVELOR

TEHNICI DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI.


PROCEDEE MODERNE DE ASCULTARE A MARTORILOR

Profesor
Coordonator: Lect. Univ. Dr. Gabriela MATEI
Masterand: Florin Dragos DICU

AN UNIVERSITAR 2018 – 2019


TEHNICI DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI.
PROCEDEE MODERNE DE ASCULTARE A MARTORILOR

Tactica efectuării cercetării la faţa locului

Pentru buna desfăşurare a activităţii de cercetare trebuie ca organele judiciare să


urmze o anumită tactică şi să stabilească obiectivele generale după care trebuie să facă
cercetarea. Indiferent de modul în care se desfăşoară cercetarea, importanţa majoră o
reprezintă caracterul organizat, riguros al cercetării preliminare, desfăşurată în mod
metodic şi fără a scăpa din vedere amănunte care pot fi decisive pentru urmărirea penală
ulterioară. Unii autori consideră cercetarea la faţa locului „partea cea mai importantă a
cercetării cauzei penale”.

Cercetarea în fază statică


În această primă fază a cercetării urmelor, a suporturilor pe care se găsesc acestea
precum şi a obiectelor, se face fără deplasarea acestora, procedându-se la fixarea poziţiei
obiectelor principale, a victimelor şi în general a întregului ansamblu al locului, în scopul
formării unei imagini asupra naturii faptei şi modului în care s-ar fi putut desfăşura.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului se realizează prin procesul-verbal, schiţa
locului faptei, fotografiile şi înregistrările video judicare. Principalele obiective ale etapei
statice a cercetării la faţa locului sunt:
1. sesizarea mirosurilor particulare din încăpere – gaze naturale, petrol, insecticid;
2. proprietăţile fizice al anumitor obiecte – consistenţa, temperatura, vâscozitate,
densitate;
3. sesizarea unor stări de fapt (împrejurări negative) cum ar fi: absenţa urmelor de
sânge din preajma cadavrului, plăgi multiple;
4. examinarea agentului vulnerant pentru a stabili dacă el corespunde sau nu cu
aspectul plăgilor de pe cadavru;
5. fixarea aspectelor fotografice prin fotografii de orientare a cadavrului, a obiectelor
principale şi efectuarea de schiţe;
6. declaraţiile martorilor

Cercetarea în fază dinamică


Este cea mai complexă etapă şi implică antrenarea integrală a mijloacelor tehnice
aflate la dispoziţia echipei. În această etapă este permisă mişcarea sau deplasarea
obiectelor pentru a se asigura o examinare optimă a acestora. Alături de căutarea,
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, a microurmelor sau a altor mijloace materiale de
probă, se execută fotografii de detaliu sau fotografii la scară. Toate rezultatele cercetării se
vor consemna în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală
Structura planului de urmărire penală
Planul de urmărire penală reprezintă materializarea în formă scrisă a ideilor şi
concluziilor organului de urmărire penală, desprinse din analiza materialului faptic
existent la un moment dat într-o cauză penală.
Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, desprinse
din studierea experienţei organelor judiciare, rezultă că principalele elemente constitutive
ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer rezolvate în
verificarea fiecărei versiuni, precum şi activităţile desfăşurate pe baza metodelor ştiinţifice
criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme. În plan mai sunt precizate
termenele de rezolvare a problemelor şi, implicit, de verificare a versiunilor, precum şi
persoanele care urmează să participe la soluţionarea lor.
Elementele planului de urmărire penală
Elementele planului de urmărire penală sunt:
A. Versiunile de urmărire penală, presupunerile organului de urmărire penală
întemeiate pe datele stabilite cu privire la infracţiunea săvârşită, la împrejurările în care a
fost săvârşită şi la persoanele care au săvârşit-o.
B. Problemele care trebuie rezolvate în cadrul fiecărei versiuni, adică determinarea
faptelor care trebuie stabilite pentru verificarea fiecărei versiuni.
C. Activităţile de urmărire penală şi investigaţiile care trebuie efectuate pentru
rezolvarea fiecărei probleme, precum şi orice alte măsuri încheierii anchetei cu succes.
Conţinutul planului de urmărire penală
Pentru a putea desfăşura o activitate organizată la nivelul cerinţelor, organul de
urmărire penală trebuie să stabilească, în fiecare etapă a cercetărilor, sarcinile pe care le
are de îndeplinit şi care - de fapt - determină conţinutul planului pe care-l întocmeşte într-

o cauză sau alta. Cea mai importantă sarcină este aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Forma în care se materializează planul de cercetare


Privit sub raportul conţinutului, planul de cercetare al oricărei cauze, fie ea
complicată sau aparent simplă, va trebui să cuprindă întotdeauna aceleaşi elemente, adică
va avea acelaşi conţinut. Acest conţinut se poate materializa în planuri diferite, deoarece
experienţa de cercetare nu impune şi nici nu recomandă o formă unică de plan pentru
cercetarea oricărei cauze.

Procedee moderne de ascultare a martorilor


Această importantă activitate judiciară se desfăşoară într-un cadru legal fiind
reglementată de dispoziţiile C.Pr.Pen., care la art.78 precizează că „martorul este
persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau o împrejurare de natură să servească
la aflarea adevărului în procesul penal”
Procesul psihologoc de formare a mărturiei judiciare
Martorul de bună-credinţă este un „preţios auxiliar al justiţiei”, prin faptul că
relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru
rezolvarea cauzei penale.

Definită din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia apare ca rezultatul unui


proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea
acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală sau a
instanţelor de judecată.98 Prin urmare, este vorba despre un proces de cunoaştere a
realităţii obiective, alcătuit din patru faze mai importante: percepţia (recepţia)
informaţiilor, prelucrarea (decodarea) logică a acestora, memorarea şi reactivarea
memorială (prin recunoaştere şi reproducere).

Percepţia faptelor şi împrejurărilor


Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii lor
nemijlocite asupra receptorilor.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prin
intermediul organelor sale de simţ. Obiectele şi fenomenele lumii materiale, acţionând
asupra organelor de simţ, dau naştere unor procese psihice: senzaţiile şi percepţiile.
Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor izolate ale
obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele umane de simţ. Cu alte
cuvinte, senzaţia se poate defini ca fiind o impresie primită de un organ de simţ ( receptori
senzoriali : ochiul, urechea etc. ) în momentul în care este expus influenţei directe a unei
surse de informaţii. Percepţia este definită ca un act de organizare a senzaţiilor, prin care
omul cunoaşte prezenţa actuala a unui obiect din exterior, adică ia cunoştinţă că acel
obiect e acolo, are o anumită consistenţă, forma etc. Percepţia, deşi are la bază senzaţii, nu
este totuşi o simplă însumare de stimulări ( informări ) care afectează receptorii senzoriali,
ea organizând informaţiile primite în funcţie de necesităţile, de dorinţele şi de experienţa
persoanei.

Factori de distorsiune ( bruiaj ) la nivel senzorial din perspectivă criminalistică


Factorii ce pot afecta percepţia pot fi de natură obiectivă sau subiectivă, după cum
aceştia îşi au originea în cauze externe, independente de cel ce percepe, respectiv în
persoana celui care percepe, fiind intim legaţi de personalitatea sa.
Factorii de natură obiectivă care includ

 vizibilitatea;
 audibilitatea;
 durata percepţiei;
 disimularea înfăţişării;
Factorii de natură subiectivă includ:
 calitatea organelor de simţ ;
 gradul de instruire (de cultură) şi personalitatea individului;
 vârsta şi inteligenţa persoanei;
 nivelul de mobilitate al proceselor de gândire şi temperamentul;
 stările de oboseală precum şi consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi
chimici ;
 stările afective;
 atenţia;
 tipul perceptiv.

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor


Aparatul senzorial uman nu receptează imaginea lucrurilor şi a fenomenelor, ci doar
lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi
sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată, vor fi prelucrate si decodate.
Dintre factorii care influenţează nemijlocit calitatea prelucrării informaţiilor, cei mai
importanţi se consideră a fi experienţa de viaţă a martorului, gradul său de cultură,
profesia acestuia, capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau vitezei şi de a da
semnificaţii celor percepute.
Stocarea memorială

Ordonarea, în conştiinţa subiectului a informaţiilor percepute şi decodate ulterior,


marchează momentul memorării. Acest proces psihic din conştiinţa subiectului nu trebuie
privit ca o simplă stocare de secvenţe ale unui fenomen perceput anterior şi
reproduse cândva în viitor, fără o participare critică a subiectului la prelucrarea lor. Prin
urmare, memorarea se realizează printr-o participare si mai activă a personalităţii
subiectului faţă de momentul perceperii108.
Procesele de memorare se realizează în trei etape:109 achiziţia (este modul de
receptare senzorială a evenimentelor, sub aspect psihologic având o deosebită importanţă
existenţa sau inexistenţa intenţiei de reţinere); reţinerea (conservarea) şi reactivarea ( în
cadrul căreia se includ procesele de recunoaştere şi de reproducere).
Reactivarea memorială
Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi stocate anterior se
referă fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a obiectelor, persoanelor sau
situaţiilor receptate de subiect, fie la recunoaşterea acestora.
Reproducerea constă în proiectarea mintală într-un tablou omogen a imaginilor
percepute la locul faptei, selectate şi păstrate într-o anumită ordine prin memorare şi, apoi,
în redarea lor verbală sau în scris în faţa organului judiciar.
Recunoaşterea (obiectelor, a persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenţa unei
imagini, a unei reprezentări care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau
locul arătat subiectului. Cu cât reprezentarea (imaginea) conţine mai multe informaţii, mai
multe repere, cu atât procesul recunoaşterii se va realiza mai facil. Lipsa informaţiilor,
eroziunea lor, provoacă nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie, incertitudine
subiectivă. Aceasta din urmă nu este însă în toate cazurile declarată de martor, ce adesea
se manifestă în tendinţe de completare logică a informaţiilor lacunare, care, în mod cert,
afectează veridicitatea mărturiei.
Elemente de tactică criminalistică
a.) Pregătirea ascultării martorilor;

b.) Reguli şi procedee aplicate în ascultarea propriu-zisă a martorilor: elemente de


tactică criminalistică aplicate în etapa discuţiilor prealabile;
 conduita tactică din momentul relatărilor libere ale martorului;
 reguli tactice aplicate în etapa ascultării dirijate.
c.) Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor;
d.) Procedee specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor:
 confruntarea;
 folosirea interpreţilor.
Consemnarea declaraţiilor martorilor. Alte metode tehnice de fixare
a.) Consemnarea declaraţiilor martorilor (în scris);
b.) Alte metode tehnice, criminalistice de fixare a declaraţiilor martorilor (bandă
magnetică sau video-magnetică).
BIBLIOGRAFIE

 Mihail Gheorghiţă Tactica cercetării la faţa locului,Ed.Arc, Chişinău 2004, pp.23-37.


 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1973,
p.155.
 Gh.Alecu, Criminalistica, Ed.Ex Ponto, Constanţa 2001, p.142.
 Al. Roşca, Psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.237
 Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.262.
 Emilian Stancu, Op. cit., p.369// Tiberiu Bogdan, Op. cit., p.p.162-163.