O.

Ducrot – Jean-Marie Schaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului,

București, Babel, 1996

STILISTICA

Stilistica
Novalis, este urmasa
identifica directa
cele doua adomenii.
retoricii; ,de altfel una
In cursul din primele
secolului ocurente
al XIX-lea, ale termenului,
termenul la
a trecut din
germana În celelalte limbi europene, În special În engleza si franceza: nasterea acestei discipline
la sfîrsitul secolului al XIX-lea înseamna abandonarea retoricii, chiar daca stilistica preia unele
aspecte ale acesteia, În special analiza figurilor si a tropilor [373 si urm.]. Nu trebuie totusi sa
conchidem ca notiunea de stil nu exista În analiza retorica: astfel distinctia dintre stilul simplu,
stilul masurat (sau mediocru) si stilul Înalt (sau sublim) face parte din categorizarile traditionale
ale retoricii (pentru o discutie a raporturilor dintre retorica clasica si problematica stilului, a se
vedea Le Guern, "La question des styles dans les traites de rhetorique", În Molinie si Chane.
eds., 1994, p. 175 - 185) .

• Studii generale: A. Juilland, "Compte rendu de C. Bruneau, Histoire de la langue franqaise" , Language,
30, 1954; G.. Antoine, "La stylistique fran~aise, sa definition, ses buts, ses methodes", Revue de
/'enseignement superieur, ianuarie 1959; H. Mitterand. "La stylistique". Le franqais dans le monde,
iUlie-august 1966; S. Chatman si S. Levin (ed.), Essays in Ule Language of Literature, Boston, 1967; P.
Guiraud, La Stylistique, Paris, 1970; D.C. Freeman, Linguistics and Literary Style, New York si Londra,
1970: G.w. Turner, Stylistics, Harmondsworth, 1973; R. Fowler, Style and Structure in Literature: Essays
in the New Stylistics, Oxford, 1975; J. Mazaleyrat si G. Molinie, Vocabulaire de la stylistique, Paris, 1989;
C. Fromilhage si A. Sancier, Introduction el I'analyse stylistique, Paris. 1991; J. Gardes-Tamine, La
Stylistique, Paris, 1992; Le Guern, "La question des styles dans les traites de rl1etorique", in G. Molinie si
P. Cahne (ed.), Qu'est-ce que le style?, Paris, 1994.

STILISTICA LIMBII SI
, STILISTICA LITERARA

Înca de la nasterea sa, stilistica s-a dezvoltat În doua directii diferite, considerate adesea
drept antagonice:
a) Stilistica limbii, adica analiza si inventarul multimii de marci variabile (opuse marcilor
obligatorii ale codului) proprii unei anumite limbi: se vorbeste astfel de stilistica francezei,
germanei, englezei etc. Înca din 1873, Wilhem Wackernagel, plecînd de la o distinctie între
aspectul subiectiv (individual) si aspectul obiectiv (colectiv) al stilului, propunea ca termenul de
"stilistica" sa desemneze studiul acestor fenomene obiective, susceptibile, credea el, sa asculte
 120 DOMENIILE

de legi generale (Wackernagel, 1873, p. 314, 317). Tratatul de stilistica franceza al lui Charles
Bally (1909) se înscrie în aceasta directie: Bally îsi propune sa studieze stilistica vorbirii în
general, si nu pe cea a operelor literare. Plecînd de la ideea ca limbajul exprima gînduri si
•• sentimente, el considera ca exprimarea sentimentelor constituie obiectul propriu al stilisticii.
Bally distinge doua tipuri de raporturi pe care le numeste efecte naturale si efecte prin evocare;
primele informeaza asupra sentimentelor resimtite de locutor; ultimele, despre mediul sau
lingvistic. Aceste efecte se obtin printr-o alegere judicioasa în multimea de marci variabile ale
limbii, în special în lexic si, mai putin, în sintaxa. Aceste doua compartimente ale limbii contin
un anumit numar de forme identice în ceea ce priveste exprimarea gîndirii, dar avînd o încarcatura
afectiva diferita. În acelasi spirit, putin mai tîrziu, alti stilisticieni (Marouzeau, Cressot) vor descrie
în mod sistematic toate sunetele, partile de discurs, constructiile sintactice, lexicul, oprindu-se
de fiecare data asupra ceea ce este exterior continutului notional (Todorov, 1972).
b) Stilistica literara, adica analiza resurselor stilistice considerate ca fiind proprii practicilor
literare. Contrar stilisticii artelor, interesata în egala masura de stilurile colective si de cele
individuale, stilistica literara a privilegiat dintotdeauna operele, sau macar autorii, în ceea ce au
ele caracteristic. În timp ce stilistica limbii pune în centru notiunea de alegere stilistica, aceasta
optiune a facut ca stilistica literara sa fi fost si ca continue adesea sa fie o stilistica a devierii,
stilul literar fiind conceput ca singularitate opusa normelor colective. În prima sa etapa stilistica
literara era si o stilistica pSihologica, deoarece valoarea expresiva a stilului era raportata în
general la psihicul autorului. Karl Vossler, de exemplu, afirma ca "stilul este utilizarea lingvistica
individuala în opozitie cu uzajul colectiv" si ca stilistica trebuie sa reveleze "fizionomia individului"
(Vossler, 1904, p. 16,40). in Franta, aceasta directie psihologica a fost reprezentata de Maurice
Grammont si mai ales de Henri Morier care, în lucrarea La Psychologie des styles (1959) sustine
ca "trebuie sa regasim simbolul eului în fiecare din manifestarile sale" si ca exista "o lege de
concordanta între sufletul autorului si stilul sau". Leo Spitzer, discipol al lui Karl Vossler, este
considerat în general ca reprezentantul eminent al acestei stilistici literare expresive si psi-
hologice. Aceasta apreciere este însa cu adevarat valabila numai pentru primele sale lucrari, în
care încearca sa aduca la suprafata corelatiile existente între proprietatile stilistice ale operelor
si psychB-ul autorilor. În lucrarile sale ulterioare, Spitzer si-a modificat orientarea cercetarii:
acceptînd ca postulatul expresivitatii subiective nu era valabil decît în interiorul unui cadru istoric
delimitat (în mare, literatura occidentala a epocii "individualiste" moderne) si ca, prin urmare,
nu putea servi ca definitie a sti/ului ca atare, el a abandonat studiul cauzal si a pus accentul mai
degraba pe analiza sistemului de procedee stilistice imanente textelor, dezvoltînd o "metoda
structurala care încearca sa defineasca unitatea operelor fara sa faca apel la personalitatea
autorului" (Spitzer, 1958). În schimb, el nu a abandonat niciodata conceptia stilului ca deviatie,
asa cum reiese din metoda sa de investigare, ramasa neschimbata pe tot parcursul carierei sale:
scopul sau a fost întotdeauna acela de a identifica faptele lingvistice care ies în evidenta, fie
datorita unei frecvente prea mari, fie dimpotriva datorita raritatii lor, sau accentuarii lor etc. Este
adevarat ca, spre deosebire de multi alti stilisticieni, Spitzer evalueaza deviatia nu atît în raport
cu limba neliterara, cît mai ales în raport cu contextul imanent al operei: prin aceasta, conceptia
sa anunta stilistica structurala practicata în special de Riffaterre.
STILISTICA 121

• W. Wackernagel, Poetik, Rhetorik und Stil)stk, Halle, 1873; C. Bally, Traite de stylistique franqaise
(1909), Paris - Geneva, 1952; K. Vossler, Gesammelte Aufsatze zur Sprachphilosophie, MUnchen, 1923;
J. Marouzeau, Precis de stylistique franqaise, Paris, 1946; M. Cressot, Le Style et ses techniques, Paris,
1947; H. Morier, La Psychologie des styles, Geneva, 1959; L.Spitzer, Etudes de style, Paris, 1970.

Asa cum a fosttransmisa de cele doua traditii evocate mai sus, opozitia între stilistica limbii
si stilistica literara nu poate fi considerata drept definitiva. Ea nu face decît sa acopere si sa
amestece mai multe distinctii care trimit la aspecte diferite:
a) Stilistica colectiva si
, stilistica
. individuala. În masura în care stilistica literara se
limiteaza la analiza operelor în ceea ce au ele singular, ea tine de fapt de stilistica individuala:
centrarea interesului în exclusivitate asupra operei în singularitatea sa nu se explica deci printr-un
specific ireductibil al obiectului stilisticii literare; ea este rezultatul unei alegeri metodologice,
perfect legitima desigur, dar care nu poate pretinde sa delimiteze cîmpul stilisticii literare ca atare.
Atunci cînd cineva sustine ca specificul stilului literar consta în fenomenele individuale de deviere,
asta înseamna pur si simplu ca o astfel de analiza stilistica priviiegiaza opera individuala - si, în
cadrul acestei opere, faptele verbale diferentiatoare din punct de vedere individual- si nu grupul
de opere sau, în cadrul operei individuale, acele trasaturi cu valoare diferentiatoare la nivelul
colectiv, de exemplu generica, relativa la o perioada istorica etc. Desigur si în stilistica neliterara
ne-am putea la fel de bine concentra asupra devierilor individuale - idiotismele - ce apar în
enunturile unui individ. Ideea ca devierea singulara defineste stilul literar nu are sens, din moment
ce în orice activitate discursiva repetitia si devierea definesc însasi natura mesajului lingvistic si
nu pot servi drept trasatura distinctiva pentru stilul literar, si asta chiar daca nu putem nega ca
unii autori cultiva cu buna stiinta o arta a devierii stilistice în raport cu limbajul vernacular sau în
raport cu idiomulliterar dominant în momentul în care scriu ei.
b) Stilistica teoretica si critica stilistica. Stilistica limbii se înscrie în cadrul mai larg al
stabilirii unei stilistici teoretice conceputa ca parte integranta a lingvisticii (Bally). Si invers, în
masura în care stilistica literara pretinde a se limita la evidentierea specificului ireductibil al unui
stil singular, orizontul sau nu este teoretic, ci critic, caci ea se ocupa mai mult cu realizarea
mesajului individual si mai putin de virtualitatile stilistice înscrise în cod. Si totusi cele doua
demersuri nu sînt complet despartite. Astfel, cînd studiem proprietatile stilistice ale unei limbi,
sau ale unui subsistem al limbii, sîntem obligati sa ne sprijinim pe texte sau discursuri concrete
care le ilustreaza; strabatem prin urmare analiza mesajelor individuale, adica critica stilistica
(Todorov, 1972). Gînd Bally studiaza stilistica francezei, el se sprijina pe texte si enunturi orale
care ar putea la fel de bine sa fie abordate în perspectiva unei analize a trasaturilor specifice
cutarui text sau discurs oral în singularitatea sa. Si invers, cînd demonstram interactiunea unor
categorii în crearea singularitatii stilistice a unui text - deci atunci cînd facem critica stilistica -
împrumutam aceste categorii din lingvistica, retorica, semiotica etc., adica presupunem implicit
un model teoretic mai general care trimite la sistemul limbii, la cod. Astfel Molinie (1986), cînd
face o prezentare a instrumentelor si nivelelor de analiza utilizate de stilistica literara, recurge la
categorii lingvistice (în speciallexicologice si sintactice), semiotice (de exemplU analiza ac-
tantiaIa), retorice (figuri si tropi) si poetice (în special teoria genurilor si categoriile naratologice).
Putem constata ca aceste instrumente de investigare convin nu numai criticii operelor în
individualitatea lor cît si analizei generale a inventarelor stilistice - literare sau nu - ale limbii.
122 DOMENIILE

Chiar atunci cînd se pretinde ca stilistica se reduce la studiul singularitatii operei individuale (asa
cum o face Jenny, 1992) trebuie sa se accepte ca ea "atunci cînd credem ca numim formele
singularitatii [Dperei], însasi operatia de numire degajeaza dimpotriva ceea ce are tipic aceasta
vorbire" (p. 117), adica se presupune întotdeauna implicit un model teoretic al faptelor de-

structura lingvistica pertinente la nivelul analizei stilistice.

c) Stilistica generala si stilistica literara. A treia distinctie pe care opozitia dintre stilistica
limbii si stilistica literara tinde sa o ascunda este cea dintre stilistica generala si stilisticile
particulare pentru unele registre sau tipuri discursive functionale. Daca admitem ca în orice enunt
lingvistic pot fi observate un anumit numar de fapte care nu pot fi explicata prin mecanismele
limbii, ci numai prin cele ale discursului în specificul sau functional, atunci afirmam importanta
unei analize generale a discursurilor (care tine de pragmatica lingvistica). Aceasta disciplina are
subdiviziuni "verticale", cum este poetica, care se ocupa de un singur tip de discurs, cel literar;
are de asemenea subdiviziuni "orizontale", cum este stilistica, al carei obiect nu este constituit
de toate problemele unui tip de discurs, ci de un tip de probleme întîlnit în toate discursurile
(Todorov, 1972); în fine, exista si subdiviziuni "Încrucisate", care iau nastere din întîlnirea unei
subdiviziuni verticale cu o subdiviziune orizontala: stilistica literara de exemplu ia nastere din
întîlnirea poeticii cu stilistica generala, asta daca acceptam ca obiectul specific al stilisticii literare
consta în studiul proprietatilor discursive pertinente din punct de vedere al functiei estetice, sau,
dupa Jakobson, al functiei poetice. Stilistica generala acopera astfel cu aproximatie domeniul
vechii elocutio, cu exceptia problemelor ridicate de aspectul tematic al discursurilor sau a
organizarii lor suprafrastice (Todorov, 1972). În ceea ce priveste specificul stilisticii literare,
aceasta consta în faptul ca ea analizeaza pertinenta estetica a faptelor stilistice, mai degraba
decît functia lor afectiva, persuasiva sau de alta natura.

• T. Todorov, "Les etudes du style" , Poetique, 1, 1970;1. Todorov, "The place of style in the structure
of the text", in S. Chatman (ed.), Uterary Style, Oxford, 1971, p. 29 - 39; 1. Todorov, "Stylistique et
rhetorique", in O. Ducrot, T. Todorov, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage, Paris, 1972;
G. Molinie, Elements de stylistique {rangaise, Paris, 1986; L. Jenny, "L'objet singulier de la stylistique",
Utterature, nr. 89, febr. 1993, p. 113 -124; F. Rastier, "Le probleme du style pour la semantique du texte",
in G. Molinie si P. Cahne (ed.), "Qu'est-ce que le style?", Paris, 1994.

STILISTICA DEVIERII, STILISTICA VARIATIEI

Cea mai mare parte a stilisticilor literare nu recunosc ca fapte stilistice pertinente decît
trasaturile lingvistice marcate, adica deviante în raport cu o norma sau cu o stare neutra
presupusa. Aceasta definire a stilului literar este menita sa explice perceptibilitatea sa, ca o
conditie prealabila functionarii estetice. Totusi, la o analiza aprofundata notiunea de deviere se
dovedeste a fi problematica. Exista mai întîi dificultatea, sau chiar imposibilitatea de a determina
o baza neutra, nemarcata. Aceasta imposibilitate are mai multe cauze. În primul rînd, pentru a
STILISTICA 123

determina o astfel de baza neutra, ar trebui'sa dispunem de o descriere exhaustiva a limbii la

nivel lexical, sintactic, semantic etc. ar, pîna acum nu a fost realizata nici o descriere completa
a unei limbi, si chiar ideea unei descrieri exhaustive este poate o himera dat fiind caracterul
întotdeauna deschis al structurilor de limbaj (Leech si Short, 1981, p. 44). De altfel, una din
problemele cele mai acute Întîlnite de stilistica statistica (v. Dolezel si Bailey, 1969) tine de
aceasta dificultate practica de a elabora o descriere completa a limbii pe baza careia sa se poata
constitui un model probabilistic fiabil: ceea ce nu implica desigur ca o cuantificare statistica în
stilistica ar fi nepertinenta, dar arata ca rezultatele ei trebuie mînuite cu mare prudenta (Leech si
Short, p. 66 - 68). În al doilea rînd, cum putem determina o baza neutra? Limbajul vernacular,
În masura În care am putea determina un registru specific care ar fi cel al limbajului vernacular),
nu poate îndeplini aceasta functie: pe de o parte, facînd acest lucru, am compara (daca punem
între paranteze domeniul literaturii orale) ceea ce nu se poate compara, adica oralul cu scrisul;
pe de alta parte, enunturile emise În timpul conversatiei cotidiene, departe de a fi neutre, sînt
intotdeauna puternic marcate (intonatie, constructii, registre lexicale etc.) atît În ceea ce priveste
contextul situational, cît si functiile lor (asertive, persuasive, expresive etc.) (a se vedea W. D.
Stempel, "Stylistique et interaction verbale", in Molinie si Cahne, eds., 1994, p. 313 - 330). Nici
alegerea enuntUlui scris pur informativ drept grad neutru nu este mai usoara, caci chiar în limba
scrisa enunturile pur informative sînt atit de rare Încît în realitate ele constituie faptele marcate
prin excelenta: grija pentru construirea unui discurs "eliberat" de orice conotatie (de exemplu
afectiva) produce o conotatie de gradul doi, indusa de "stileme" (Molinie, 1986) specifice. De
fapt, nu se poate construi o stilistica literara pe baza notiunii de deviere între o norma externa si
faptul discursiv marcat, din moment ce orice fapt discursiv poate fi marcat, adica poate functiona
ca vector stilistic: daca ruptura produce o marcare, si caracterul sistematic, dincolo de o anumita
limita, face acelasi lucru (Molinie, 1986, p. 62).
Ca urmare, a aparut Încercarea de a defini marcajul nu În raport cu o norma extratextua/a
postulata, ci în raport cu contextul imanent operei; aceasta conceptie, care ramîne legata de
numele lui Riffaterre (1969), fusese formulata Înca din anii '30 de Mukarovsky care propune
notiunea de foregrounding (Mukarovsky, 1964), de "punere În evidenta"; aceeasi conceptie a
orientat si studiile tardive ale lui Spitzer. Ea scapa de dificultatea de a trebui sa defineasca o
norma exterioara care sa poata functiona ca baza neutra, dar se loveste de alte dificultati.
Într-adevar, ea trebuie sa distinga, În chiar interiorul textului, între elemente marcate si un
fel de fundal nemarcat; or existenta acestui fundal neutru este Îndoielnica. Pe de alta parte, ea
nu scapa de alte doua limite inerente stilisticii devieriL Prima, datorata chiar modului în care ea
defineste faptul stilistic, este ca ea nu poate fi separata de o estetica manierista (Meschonnic,
1970, p. 21), ceea ce o face putin apta sa analizeze stiluri mai putin ostentative. Wellek (in
Sebeok 1960, p. 417-418) remarca deja ca o stilistica a devierii conduce catre un fel de anti -
gramatici, În timp ce, în fapt, "constituentii structurii literare sunt adesea elementele lingvistice
cele mai comune si mai normale". A doua limita se datoreaza conceptiei discontinuiste,
"atomiste", (Wellek) despre stil pe care o presupune teoria devierii - varianta devierii interne
chiar mai mult decît cea a devierii externe; conform acestei teorii, un text este o unitate heteroclita
de unitati lingvistice "neutre" si de unitati avînd "un stil". ar aceasta conceptie atomista despre
stil este una dintre cele mai problematice.
124 DOMENIILE

În raport cu aceasta notiune de deviere, notiunile de alegere si de variatie stilistica, care

joaca un rol important în stilistica generala, unde sînt utilizate pentru a studia diversele nivele si
registre discursive ale unei limbi date, par sa fie mai promitatoare, macar pentru faptul ca ele
trateaza diferentierile stilistice ca dimensiuni inerente activitatii discursive mai degraba decît niste
elemente supraadaugate la o baza neutra. Adesea, teoriile bazate pe notiunea de alegere stilistica
încearca sa explice variatia raportînd-o la conceptul de sinonimie (astfel Ullman, 1957, p. 6, E.
D. Hirsch, 1975, p. 559 - 579) [311]; conform acestei teorii, doua expresii date sînt variante
stilistice daca ele sînt raportabile la aceeasi semnificatie. Existenta sinonimiei a fost adesea
contestata (Hough, 1969) si fara îndoiala ca nu exista sinonime perfecte. Se poate totusi sustine
o notiune mai slaba de sinonimie: astfel Leech (1974) considera ca sinonimia nu implica o
echivalenta globala a semnificatiei, ci ca se reduce la echivalenta semnificatiei conceptuale;
variatiile stilistice arfi, prin urmare, unul din elementele semnificatiei asociative, indisociabila de
semnificatia completa a enunturilor. În orice caz, notiunea de alegere stilistica, si prin urmare
ideea de variatie stilistica, intervin în mod hotarîtor în modul nostru de a aprecia o opera si în
general un enunt. Alegerea aceasta nu este neaparat constienta, si ea nu se face între un enunt
neutru si unul marcat, ci între doua enunturi marcate Întotdeauna diferential: variatia stilistica
exista deci chiar în centrul sistemului lingvistic (Molino, 1994) .

• S. Ullmann, Style in the French Navei, Oxford, 1957; R. Wellek, "Closing statement", in T. A. Sebeok
(ed.), Style in Language, Cambridge (Mass.), 1960; J. Mukarovsky, "Standard language and poetic
language", in P. L. Garvin (ed.), The Prague Schaal Reader an Aesthetics, Literary Structure and Style,
Washington, 1964, p. 17 - 30; L. Oalezel, "A framework for the statistic al analysis of style", in L. Oolezel
si R. W. Bailey (ed.) Statistics and Style, New York, 1969, p. 10 - 25; G. Hough, Style and Stylistics,
Londra, 1969; M. Riffaterre, Essais de stylistique structurale, Paris, 1971; H. Meschonnic, Paur la paetique,
Paris, 1970; G. N. Leech, Semantics, Harmondsworth, 1974; E. O. Hirsch Jr., "Stylistics and Synonymity",
Criticallnquiry, voI. 1, martie 1975, p. 555 - 579; G. N. Leech si M. H. Short, Sty/e in Fictian, Londra,
1981; G. Molinie, E/ements de stylistique franr;aise, Paris, 1986; J. Molino, "Pour une theorie semiologique
du style", in G. Molinie si P. Cahne (ed.), Qu'est-ce que le sty/e, Paris, 1994, p. 213 - 261; W. O. Stempel,
"Stylistique et interaction verbale", ibid., p. 313 - 330.

STILISTICA CA ANALIZA A FAPTELOR DE EXEMPLIFICARE VERBALA

Spre deosebire de stilistica devierii, care reduce faptele de stil dintr-un text la o colectie de
trasaturi discontinue extrase dintr-un continuum verbal nemarcat, conceptia de alegere stilistica
considera faptul stilistic drept o caracteristica continua a actelor verbale, caci orice alegere
lingvistica este semnificanta si, prin urmare, cel putin potential, pertinenta din punct de vedere
stilistic (Halliday, 1970). Aceasta infirma prejudecata larg raspîndita ca ar exista texte cu stil si
texte fara stil: orice text are o dimensiune stilistica (Leech si Short, 1981, p. 18; Genette, 1991,
STILISTICA 125

p. 135). În acest context, problema pertinenta pentru stilistica nu mai este distinctia între stil si
non stil, ci diferentierea între stilurt si între functii stilistice.
Distinctia între semnificatia conceptuala si cea asociativa ar trebui totusi îmbunatatita, si
în acest sens semiotica artelor propusa de Goodman (1976) pare sa indice o cale promitatoare.
Goodman distinge doua axe principale în functionarea referentiala a semnelor lingvistice: axa
denotatiei, adica relatia între semn si referentul sau, si axa exemplificarii, adica încarcatura
semiotica conferita de proprietatile acestui semn. Aceste doua axe sînt independente una fata
de cealalta: adjectivul bref "scurt" denota si exemplifica în acelasi timp scurtimea; în schimb,
adjectivul/ong "lung" denota lungimea, dar exemplifica scurtimea. Exmplificarea poate fi literala
(bref exemplifica literal scurtimea) sau metaforica, sau, în general, figurata (nuit "noapte"
exemplifica metaforic lumina); în acest caz, vorbim de exprimare. Or, aceste fenomene stilistice
par sa tina de functionarea exemplificatorie a discursului, adica ele devin pertinente din punct
de vedere semiotic ca elemente exemplificate, fie literal, fie metaforic (Goodman, 1978, p. 23
- 40): un text dat poate exemplifica literal o structura frastica paratactica, dar în acelasi timp
aceasta structura poate exemplifica metaforic, adica poate exprima, operatia de disociere
mentala. Ambele nivele sînt pertinente din punct de vedere al analizei stilistice, ~vînd în vedere
ca exemplificarea literala constituie adesea suportul unor exemplificari expresive.
Ipotezele lui Goodman au fost dezvoltate de Genette (1991), care propune o reformulare a
notiunii de stil, bazata pe o distinctie mai precisa a diferitelor nivele ale semnului lingvistic la care
poate apare exemplificarea stilistica. Pe de alta parte, el abordeaza problema statutului comu-
nicational al relatiei de exemplificare, si deci a faptelor stilistice. Desi admite existenta unor
trasaturi stilistice intentionale, Genette considera ca faptul de stil literar tine, în principal, de
atentia receptorului. altfel spus ca stilistica literara tine mai degraba de o estetica atentionala
decît de una intentionala. Ceea ce nu înseamna însa ca faptele de stil nu exista decît în constiinta
celui care citeste textul: ele sînt proprietati discursive exemplificate de text, si nu orice text
exemplifica aceleasi proprietati, din moment ce nu toat textele poseda aceleasi proprietati.
Desigur, cel mai simplu ar fi sa distingem între doua aspecte ale stilului: aspectul intentionat
raportabilla exemplificarea stilistica nativa care face parte din structurarea intentionala (ceea ce
nu înseamna constient programata) a textului, si aspectul atentional, rapmtabilla capacitatea
de exemplificare lingvistica pe care textul o dobîndeste pe parcursul reactualizarilor sale istorice.
Într-adevar, avînd în vedere faptul ca universul lingvistic al autorului si cele ale generatiilor
succesive de cititori nu coincid, exemplificarea si expresivitatea stilistica sînt supuse modi-
ficarilor. Iluzia "atomista" este desigur legata de aceasta variabilitate a expresiei stilistice
atentionale, în virtutea careia critica stilistica implica întotdeauna o selectie a acelor trasaturi
exemplificatoare care sînt semnificante (Hirsch) pentru constiinta lingvistica a criticului; aceasta
selectie se face din multimea de proprietati posedate de un text dat si care îi definesc "maniera
de a face" (Guiraud). Nu vom putea deci da un raspuns univoc la întrebarea referitoare la
demersul ce trebuie adoptat: stilistica intentionala sau stilistica atentionala. Caci raspunsul
depinde de proiectul cognitiv în care se înscrie analiza stilistica: daca vrem sa întelegem
functionarea stilistica actuala a unei piese de Racine, adica modul în care locutorul contemporan
o percepe stilistic, nu serveste la nimic sa încercam sa reconstituim orizontul stilistic ce putea
defini publicul epocii clasice. Si invers, daca vrem sa întelegem ce pertinenta a avut limba lui
126 DOMENIILE

Racine, deci cum este stilul nativ al textelor sale, arfi absurd sa pornim de la functionarea acestui
stil În contextul lingvistic si literar din zilele noastre .

• M.A.K. Halliday, "Linguistic function and Iiterary style: an inquiry into William Golding's The Inheritors " ,
in S. Chatman (ed.), Uterary Style: A. Symposium, Oxford, 1971, p. 330 - 365; N. Goodmann, Languages
of Art Indianapolis, 1976; N. Goodman, "The status of style", in Ways ofWorldmaking, Indianapolis, 1978,
p. 23 - 40; G. Genette, "Style et signification", in Fiction et diction, Paris, 1991, p. 95- 151; G. Molinie
si P. Cahne (ed.), Que'est-ce que le style?, Paris, 1994.