Vocatia ecumenica a Ortodoxiei

Parintele Staniloae nu si-a propus sa fie un teolog ecumenic in sensul strict al cuvantului.
Desi a avut unele contributii scrise si a participat la unele intruniri cu caracter ecumenic,
nu s-a numarat printre aceia care e-a lungul timpului au reprezentat Biserica noastra in
structurile Consliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Si totusi, prin integralitatea
operei ale, s-a remarcat ca cel mai fecund telog roman care a cladit punti de dialog cu
alte Biserici si confesiuni crestine, punand in valoare dimensiunea si vocatia ecumenica a
teologiei ortodoxe. A lasat in urma o opera impresionanta : 90 carti, 33 traduceri, 275
articole teologice, 22 recenzii, 16 prefete, 35 cuvantai commemorative, 475 articole de
ziar, 17 interviuri, 15 predici publicate si 60 de interviuri inregistrate la radio si
telviziune.
Parintele Staniloae apartine Sibiului, Bucurestiului, Romaniei, Ortodoxiei, dar teologia sa
a depasit de mult toate aceste granite regionale, nationale si confesionale, devenind sursa
de inspiratie si refectie pentru teologia universala. Opera sa, mai ales Teologia
Dogmatica, a fost tradusa in principalele limbi de circulatie universala. Desi lucrari de
cercetare teologica asupra operei parintelui Staniloae s-au facut si de catre teologi
ortodocsi, este interesant de remarcat faptul ca opera sa a atras intresul multor teologi ai
altor Biserici care s-au angajat in lucrari de mare anvergura si refectie pe baza teologiei
sale. Nu numai reprezentanti ai Bisericilor mari istorice si traditionale (Catolici sau
Protestanti) ci mai ales neoprotestanti.1
Desi s-au exprimat si unele critici referitoare la modul sumar si unilateral in care a fost
prezentata teologia altor Biserici si confesiuni crestine, totusi teologia parintelui Staniloae
continua sa fie folosita in reflectiile ecumenice actuale ca punte de legatura si dialog de
apropiere intre crestini. In incercarea de a da un raspuns acestei dileme, concluzia care se
desprinde este foarte graitoare: o teologie ortodoxa autentica, neideologizanta, asa cum a
redat-o parintele Staniloae, nu poate fi decat ecumenica prin insasi fiinta ei, dialogica si
deschisa spre lume.
1
Bartos, Emil, The concept of deification in Eastern Orthodox Theology with detalied reference to Dumitru
Staniloae, teza de doctorat, Univ of Lampester, Wales, 1996, tr..rom. Conceptul de indumnezeire in
teologia lui Dumitru Staniloae, Ed.Inst.bibl.Emanuel, Oradea,1999,509.p;
Bielawsky, Maciej, Parintele Dumitru Staniloae, o viziune filocalica despre lume, Ed.Deisis, Sibiu, 1998,
348p.
Henkel, Jurgen , Indumnezeirea si etica a iubirii in opera parintelui Dumitru Staniloae, Deisis, Sibiu,
2003,436p
Juhasz, I., Dumitru Staniloae’s Ecumenical Studies as an Aspect of the Orthodox/Protestant Dialogue, in
Journal of Ecumenical Studies, nr.4 (1979),pp.747-767
Nesser, D., The World: Gift of God and Scene of Humanity s Response. Aspects of the Thought of
Dumitru Staniloae, in ER, 33,3,1981
O Brien, Elias, The Orthodox Pneumatic Ecclesiology of Father Dumitru Staniloae: an Ecumenical
Approach, Dublin University, 1984
Roberson, Ronald G., CSP, Contemporary Romanian Orthodox Eclesiology. The Contribution of Dumitru
Staniloae and Younger Colleagues, teza de doct., Pontificium Institutum Orientale, Facultas Scientiarum
Orientalium, Roma, 1988;
Rogobete, Silviu Eugen, O ontologie a iubirii. Subiect si Realitate Personala suprema in gandirea parintelui
Dumitru Staniloae, Polirom, Iasi, 2001, 280p.
 2

Mi-am propus, ca pe baza teologiei parintelui Staniloae sa dezvolt o tema de mare

actualitate care a facut obiect de reflectie profunda si tensionata chiar la de inceputul
Miscarii Ecumenice. Care este raportul dintre Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si
apostleasca cu care Ortodoxia nu a incetat nicodata sa se identifice si celelalte Biserici
crestine cu care ea este in dialog in cadrul Miscarii Ecumenice ?
1. Identitatea Ortodoxiei in cadrul Miscarii Ecumenice : problema eclesiologica
De la inceputul Miscarii Ecumenice, eclesiologia a fost elementul cel mai nevralgic si
mai sensibil. Declaratia de la Toronto din 1950 a fost elaborata din doua motive
principale : a) de a asigura Bisericile ca prin intrarea ca membre in Consiliul
Ecumenic al Bisericilor nu li se va cere sa-si piarda sau sa-si diminueze identitatea
prin obligatia de recunoaste eclesialitatea altor Biserici si b) Consiliul Ecumenic al
Bisericilor nu este si nici nu intentioneaza sa devina « suprabiserica ». Afirmatia clara
a acestei neutralitati eclesiale a deschis calea intrarii in masa a Bisericilor Ortodoxe in
Miscarea Ecumenica mai ales dupa 1961.
Analizand principalele documente referitoare la unitatea crestina care au fost
elaborate dupa 1961, se poate vedea clar coexistenta a cel putin doua eclesiologii
paralele si a doua moduri de abordare: una Ortodoxa si cealalta Protestanta. Prima
incercare de elaborare a unui document privind natura unitatii crestine a fost facut la a
treia Adunare Generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (New Delhi, India,
1961). Abordarea acestui subiect sensibil din perpestiva preponderent « protestanta »
a determinat pe participantii ortodocsi sa elaboreze un alt document despre felul cum
este inteleasa unitatea crestina din punct de vedere ortodox. In raspunsul ortodox se
evidentiaza cele doua directii eclesiologice cu care se lucreaza in cadrul Miscarii
Ecumenice, directii ce au ramas valabile si vizibile pana astazi :
« Problema ecumenica, asa cum este ea inteleasa in miscarea ecumenica
contemporana, este in primul rand o problema a lumii Protestante. Problema centrala
in cadrul acesteia este aceea de « denominationalism ». Ca urmare, problema unitatii
crestine, or a unirii crestine este privita de obicei in termeni de intelegere sau
reconciliere interdenominationala. Pentru protestanti, o astfel de abordare este destul
de naturala. Dar pentru ortodocsi aceasta abordare este nefireasca. Pentru ortodocsi,
problema ecumenica de baza este aceea a schismei. Ortodocsii nu pot accepta idea
« egalitatii denominatiunilor » si nu pot vedea unirea crestina ca o ajustare
interdenominationala. Unitatea a fost rupta si trebuie refacuta. Biserica Ortodoxa nu
este o confesiune, una dintre si printre multe altele. Pentru ortodocsi, Biserica
Ortodoxa este Biserica. Biserica Ortodoxa este constienta de identitatea profunda a
structurii si invataturii sale cu invatatura apostolica (kerygma) si cu traditia Bisericii
vechi si nedespartite. Ea se afla in succesiune continua si neintrerupta de preotie
sacramentala, viata sacramentala si credinta. Intr-adevar, pentru ortodocsi
succesiunea apostolica a episcopatului si a preotiei sacramentale este un element
constitutiv si deci obligatoriu pentru insasi fiinta Bisericii. Biserica Ortodoxa, prin
convingerea si constiinta ei interioara are un loc special si exceptional in Crestinatatea
despartita ca purtatoare si marturisitoare a traditiei Bisericii vechi si nedespartite, de
unde s-au format toate denominatiunile existente prin reductionism si separare. Din
punct de vedere ortodox, eforturile ecumenice actuale pot fi caracterizate ca
« ecumenism in spatiu », care cauta ajungerea la o intelegere intre diferitele
 3

denominatiuni existente astazi. Din punct de vedere ortodox, aceasta incercare este
inadecvata si incompleta. Baza comuna sau mai bine zis cadrul comun al
denominatiunilor existente poate fi gasit, si trebuie cautat in trecut in istoria lor
comuna, in acea traditie veche si apostolica din care toate isi trag existenta. Acest
mod de abordare poate fi denumit ca « ecumenism in timp »…2
Pentru Ortodocsi, aceasta declaratie privind identitatea ortodoxa in cadrul Miscarii
Ecumenice a ramas pana astazi documentul de referinta pentru participarea in
dialogul ecumenic.
La o prima vedere, o astfel de afirmatie ar putea parea unora din zilele noastre
aroganta, unilaterala, si neecumenica. Si totusi, delegatii ortodocsi, desi continua sa o
afirme, sunt deschisi si devotati dialogului ecumenic. Pe de alta parte, alti frati de-ai
nostri, care se arata foarte sceptici si critici fata de participarea ortodocsilor in
Miscarea Ecumenica s-ar putea intreba ce motive ar avea o Biserica care este
constienta de identitatea ei apostolica si care se defineste prin ea insasi ca fiind
identica cu « Una Sancta » sa participe in Miscarea Ecumenica contemporana.
Raspunsul vine din insasi interiorul cel mai profund al Teologiei si vietii spirituale
Ortodoxe.
2. Identitatea ecumenica fiintiala a Bisericii Ortodoxe
Biserica Ortodoxa este ecumenica prin insasi fiinta ei. Adunand partile in sine, ea se
marturiseste ca Biserica a intregului. Catolicitatea sa nu se exprima ca suma a
partilor, ci mai ales ca marturisire a plenitudinii. Marturisind si traind pe Hristos
intreg, care este acelasi « ieri, astazi si in veci » (Evrei 13, 9 ), ea este in continuitate
de comuniune cu credinta si viata apostolica marturisita si traita de-a lungul timpului
de Biserica una si nedespartita. Ortodoxia este soborniceasca pentru ca martusirea sa
de credinta este una si aceeasi, fara adaugiri sau stirbiri, cu credinta formulata de
sinoadele ecumenice. Pe buna dreptate ea a fost numita Biserica celor sapte sinoade
ecumenice. Istoria a cunoscut mai multe sinoade care s-au dorit « ecumenice ».
Totusi, Ortodoxia a retinut doar pe cele sapte dintre multe altele pentru ca doar
acestea au fost « receptate » de intreaga Biserica nedespartita, de oecumene. Traditia
ne-a lasat mai multe simboluri de credinta, care in continutul lor sunt profund
« ortodoxe », ca de exemplu Simbolul Apostolic, al Sfantului Atanasie etc. Desi mai
toate acestea sunt de provenienta rasariteana, totusi Biserica Ortodoxa a adoptat ca
simbol de credinta pentru viata sa liturgica si sacramentala doar simbolul Niceo-
Constantinopolitan pentru ca doar acela a fost expresia lui « oecumene » si a fost
receptat de intreaga Biserica.
Bazandu-si marturisirea de credinta pe astfel de surse si fiind ecumenica in insasi
fiinta ei, Biserica Ortodoxa nu poate fi echivalata cu o confesiune. Istoric si teologic
ea nu poate fi considerata o confesiune printre alte confesiuni. Incercari de elaborare a
unor « confesiuni sau marturisiri » ortodoxe s-au facut mult mai tarziu, in contextele
istorice specifice ale veacurilor 17 si 18. Desi interesante din punct de vedere istoric,
in marea lor majoritate, aceste marturisiri de credinta n-au reusit sa cuprinda si sa
exprime credinta ortodoxa in integralitatea si profunzimea ei. Incercand sa raspunda

2
Cf. Orthodox Visions of Ecumenism, Statements, Messages and reports of the Ecumenical Movement
1902-1992, compiled by Gennadios Limouris, WCC Publications, Geneva, 1994, pp.30-31
 4

actiunilor prozelitiste ale catolicilor si protestantilor din acele vremuri, au devenit ele
insele expresii ale unui scolasticism rigid, cu formulari ambigui ce tradau adesea
influente fie catolice sau protestante3. Teologi ortodocsi ai zilelor noastre, referindu-
se la aceasta perioada de incercari de captare a inavaturii ortrodoxe in structuri
scolastice dupa modelul confesiunilor apusene, o numesc « captivitatea babilonica a
teologiei ortodoxe » (Florovsky, Yannaras) si se straduiesc sa redescopere etosul
ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe prin revenirea la izvoare.
Ortodoxia nu se fondeaza pe confesiuni de credinta sau pe catehisme oficial
elaborate. Ispitirea si marturisirea de credinta pe care o face candidatul la hirotonie
intru episcop este graitoare. Ca garant si expresie vazuta a succesiunii apostolice,
candidatul la episcopie marturiseste credinta Bisericii celei nedespartite asa cum a
fost ea formulata de sinoadele ecumenice. Pentru ca Ortodoxia este ecumenica prin
insasi fiinta ei.
Dimensiunea ecumenica se desprinde graitor si din teologhisirea doxologica, din viata
liturgica a Bisericii Ortodoxe. Rugaciunea pentru « unirea tuturor » in Hristos este o
cerere constanta. Jertfa euharistica se aduce « pentru toata lumea » (Sf. Ioan Gura de
Aur) si se pomeneste « sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica cea de la o
margine pana la cealalta a lumii »(Sf.Vasile cel Mare).
Asadar, Ortodoxia are o vocatie si responsabilitate ecumenica ce deriva din insasi
fiinta ei. Preocuparea pentru unitatea Bisericii si a tuturor in Hristos este in primul
rand un deziderat profund teologic. Ortodoxia autentica nu poate fi altfel decat
ecumenica, deschisa, dialogica, cuprinzand in rugaciunea ei lumea intreaga.
Pentru a fi credibili pentru lumea de astazi si pentru teologii mai tineri care se arata
din ce in ce mai reticenti deschiderii si dialogului, stradaniile ecumenice
contemporane ale ortodocsilor trebuie scoase de sub patronajul « diplomatiei »
bisericesti si al relatiilor sale externe si sa-si regaseasca radacinile ei profund
teologice si spirituale asa cum au fost ele enuntate, afirmate si traite de inaintasii
nostri care au intrat la inceputuri in Miscarea Ecumenica.
3. Biserica si bisericile. Natura relatiei dintre Biserica Ortodoxa si crestinii de alte
confesiuni
Dialogurile teologice internationale din cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor si
cele bilaterale dintre Biserici au facut progrese esentiale in apropierea dintre
3
Sub numele lui Ciril Lucaris, patriarh al Constantinopolului, a fost publicata in 1629, in limba latina si in
1633 in limba greaca, o marturisre de credinta calvinizanta in care se afirma predestinatia, mantuirea numai
prin credinta, doua taine, prezenta spirituala a lui Hristos in Euharistie. In 1638 aceasta marturisire a fost
condamnata si respinsa de sinodul ortodox din Constantinopol.
Marturisirea de credinta a Sfantului Petru Movila intitulata “Marturisirea de credinta a Bisericii Catolice si
Apostolice a Rasaritului” aprobata de sinodul de la Iasi in 1642 are aceeasi structura vadit scolastica si
continea in prima redactare elemente care au fost mai apoi revizuite si schimbate (purgatoriul si momentul
epiclezei la rostirea cuvintelor de instituire). In ciuda revizuirii, structura scolastica a “saracit” in
ansamblul ei etosul ortodox, si consecintele acestora se fac simtite pana astazi in Biserica Ortodoxa
(formula de dezlegare de la Taina Sfintei Spovedanii, perioadele pentru impartasanie etc.)
In 1672, o noua incercare de elaborare a unei marturisiri ortodoxe o va face Dositei al Ierusalimului. Dar
chiar si in aceasta marturisire se folosise initial termenul de “transsubstantiatio ” pentru Sfanta Impartasanie
fiind revizuit si schimbat mai tarziu.
 5

Bisericile despartite. Pozitii teologice ce alta data pareau ireconciliabile sunt privite
astazi intr-o alta lumina. Prin dialog si ascultare reciproca, Bisericile au reusit sa-si
depaseasca unele din antagonismele istorice clasice si sa ajunga la o oarecare
convergenta de marturisire. In acest proces de apropiere, Biserica Ortodoxa a avut un
rol vital. Pentru exemplificare, voi da doar cateva exemple. Prin introducerea
dimensiunii Trinitare in insasi baza Consiliului Ecumenic al Bisericilor, tendintele
hristomoniste specifice Teologiei Apusene au fost depasite si Persoana Duhului Sfant
si-a regasit locul sau in reflectia teologica ecumenica. Dileme clasice ca Scriptura sau
Traditie, natura sau har, Biserica locala sau universala etc. sunt privite astazi intr-o
perspectiva globala fara a se mai exclude reciproc cum a fost cazul in trecut. Cinstirea
sfintelor icoane nu mai constituie o problema de « idolatrie », multe Protestanti
expunandu-le astazi la loc de cinste in bisericile lor. Documentul despre « Botez,
Euharistie si Minsiteriu », dezbatut profund de catre Biserici, cu toate lacunele si
imperfectiunile sale, a facut de asemenea un mare pas in reconcilierea dintre crestinii
despartiti.
Eclesiologia insa, chiar si dupa 50 de ani de discutii ecumenice, a ramas un punct
nevralgic. Abia in zilele noastre, si mai ales la cererea expresa venita din partea
ortodocsilor, Comisia Credinta si Costitutie face eforturi pentru elaborarea unui
document de convergenta privind eclesiologia4.
De-a lungul jumatatii de veac de participare ecumenica, Ortodoxia n-a incetat sa-si
marturiseasca crezul identitatii sale cu Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si
apostolica. Teologii ortodocsi au dat insa dovada de oarecare timiditate cand a fost
vorba de a-si defini in mod raspicat identitatea in raport cu crestinii altor Biserici si
confesiuni crestine. Daca noi suntem Biserica cea una pe care o marturisim in crezul
niceo-constantinopolitan, ceilalti crestini ce sunt si care este natura relatiei lor cu
Biserica Ortodoxa ? La aceasta intrebare, Ortodoxia zilelor noastre nu are inca un
raspuns unic si coerent, fapt ce creaza confuzii si atitudini pro si contra participarii la
Miscarea Ecumenica.
Teologii ortodocsi din diaspora, mai ales cei de origine rusa, fiind confruntati cu
realitatea convietuirii ca minoritate impreuna cu crestini de alte confesiuni, au
preferat folosirea unei sintagme eclesiologice agnostice, zicand ca « noi stim unde
este Biserica (Biserica Ortodoxa) dar nu stim unde aceasta nu exista ». Primul care a
avut curajul abordarii problemei delicate a « limitelor » Bisericii a fost Parintele
George Florovsky, care in anul 1933 publicase un articol intitulat tocmai « Limitele
Bisericii »5 . Meritul acestui articol consta in faptul ca pune problema si ridica semne
de intrebare, propune reconsiderarea pozitiei Fericitului Augustin despre limitele
harismatice ale Bisericii in raport cu pozitiile Parintilor Rasariteni, dar ramane totusi
intr-un cadru descriptiv si general fara a da un raspuns clar privind natura relatiei
crestinilor de alte confesiuni cu Biserica Ortodoxa. Foarte putinii teologi ortodocsi
care urmand lui Florovsky au mai incercat dezbaterea acestei probleme au ramas de

4
Elaborat intr-o prima forma, documentul intitulat “Natura si scopul Bisericii” a fost trimis spre studiu
Bisericilor membre CEB. Pe baza raspunsurilor primite se va elabora un nou document revizuit care va fi
prezentat spre adoptare la cea de-a IX-a Adunari Generale CEB ce va avea loc in 2006 la Porto Alegre,
Brazilia.
5
In Church Quarterly Review, vol. 117, 1933, pp.117-131
 6

asemenea in sfera abordarii generale, generice si decriptive, fara a da un raspuns clar,

coerent si convingator teologic6.
Diversitatea discursului eclesiologic din teologia ortodoxa contemporana se manifesta
atat prin pozitiile adesea contradictorii fata de Miscarea Ecumenica, cat si in
domeniul liturgic cand este vorba de casatorii mixte sau de primire a unor crestini de
alte confesiuni in Biserica Ortodoxa. Diversele pozitii eclesiologice pot fi structurate
in trei mari categorii :
1. Urmand acrivia Sfantului Ciprian7 si prevederile unora din Canoanele Apostolice8,
unii afirma ca in afara de Biserica nu este mantuire intrucat Duhul Sfant nu lucreaza
decat in Biserica. De aceea, orice taina savarsita in afara Bisericii (Ortodoxe) este
nelucratoare iar cei ce voiesc sa se intoarca in Biserica trebuie rebotezati chiar daca
au fost botezati pe cand erau despartiti de Biserica. Adeptii acestei directii
eclesiologice practica rebotezul pentru orice crestin care doreste sa intre in
comuniunea Bisericii Ortodoxe. Fata de ecumenism au o pozitie ostila numindu-l
«erezie eclesiologica ». Pe ortodocsii care participa la dialogul teologic cu alti crestini
ii acuza de « schizofrenie eclesiologica » intrucat desi continua sa marturiseasca
crezul ca Biserica Ortodoxa este Biserica cea una a lui Hristos ar accepta ideea ca si
ceilalti crestini fac parte din aceasta realitate sacramentala.
2. O a doua categorie de teologi si preoti ortodocsi urmeaza linia de sinteza patristica
elaborata de Sfantul Vasile cel Mare in secolul al IV-lea9. Sfantul Vasile nu-i
priveste pe cei din afara Bisericii global ci diferentiat si-i imparte in mai multe
categorii : a) eretici:care difera privitor la credinta in Dumnezeu (Maniheienii,
Gnosticii, marcionitii). Acestia trebuie sa fie rebotezati. b) schismatici: care s-au
despartit de Biserica pentru anumite cauze interne ce pot fi rezolvate ; c)
«parasinagogi » sau dizidenti care s-au fomat prin opozitie fata de autoritatea
Bisericii. Atat schismaticii cat si dizidentii «sunt inca ai Bisericii » si trebuie reprimiti
fara a fi rebotezati. Mai tarziu, canonul 95 al Sinodului Trulan identifica trei moduri
de reprimire a celor despartiti de Biserica : marturisre de credinta, mirungere,
rebotezare. Aceasta directie eclesiologica cu consecintele ei liturgice a fost si este
inca cea mai acceptata in majoritatea Bisericilor Ortodoxe, cu unele exceptii datorate
unor contexte istorice dificile. Practica indeobste folosita este ca cel ce a fost botezat
in numele Sfintei Treimi sa nu mai fie rebotezat ci sa fie primit in Biserica Ortodoxa
prin mirungere. Dupa Schisma din 1054 si mai ales dupa Sinodul unionist de la
Ferrara Florenta (1439) un sinod al Patriarhiei din Constantinopol din 1484 decide ca
cei din afara Bisericii Ortodoxe sa fie reprimiti doar prin mirungere, iar rugaciunile
prevazute pentru un astfel de prilej au doar caracter de pocainta, lasand sa se inteleaga
faptul ca nu este repetarea Tainei Mirungerii ci a reintegrarii in Biserica. In 1667,
Sinodul de la Moscova al Bisericii are prevederi similare. In secolul XVIII, Bisericile
Ortodoxe fiind confruntate cu actiunile prozelitiste agresive atat din partea catolicilor
cat si a protestantilor, sinodul din Constantinopol din 1775 va cere ca apusenii sa fie
6
O trecere in revista a teologilor ortodocsi contemporani care au dezbatut acest subiect o face Prof.
Emanuel Clapsis, The Boundaries of the Church: An Orthodox Debate, in Greek Orthodox Theological
Review, vol. 35, no.2, 1990, pp.113-127
7
Epistolele 69,7; 71,1; 73,2; 75,17.
8
Canonul 45(46) Apostolic
9
Epistola 188 din anul 374
 7

reprimiti in Biserica prin rebotez. Desi sinoadele constantinopolitane din 1875, 1880
si 1888 au revenit la practica mirungerii, decizia sinodului din 1775 n-a fost abolita
oficial nici pana astazi. Din acest motiv, modul reprimirii in Biserica Ortodoxa este
de cele mai multe ori decisa de preotii parohi, in raport de situatiile concrete din
context si de preferintele acestora fata de deciziile unora sau altora din sinoadele
ortodoxe care au dezbatut aceasta problema.
3. Cea de-a treia directie eclesiologica o constituie cei care pun accentul pe asa numita
«economie sacramentala». Din dorinta de a ramane pe linia acriviei Sfantului Ciprian
dar in acelasi timp si de a arata deschidere spre cei din afara Bisericii dupa exemplul
Sfantului Vasile si al practicii Bisericii de-a lungul istoriei, afirma ca Biserica este
una si aceasta este doar Biserica Ortodoxa. Cei din afara ei, chiar daca au fost botezati
in numele Sfintei Treimi nu pot fi considerati in nici un fel membri ai Bisericii atata
timp cat nu se reintorc la sanul ei. Cand vor decide sa se reintoarca, Biserica le
accepta «botezul» dar doar prin « economie » si nu le va cere sa se reboteze. O astfel
de pozitie incearca sa evite posibilitatea recunoasterii vreunui semn al eclesialitatii in
Bisericile si confesiunile din afara Bisericii Ortodoxe si a lucrarii harice a Duhului
Sfant in sanul acestora. Desi interesanta la prima vedere, aceasta pozitie care este
relativ noua in istoria Bisericii Ortodoxe10, creaza mai degraba probleme decat sa
ofere solutii de iesire din dilema « ecumenica ». O astfel de pozitie vine in
contradictie cu Teologia ortodoxa in ansamblul ei asa cum este ea reflectata mai ales
in textele si practicile liturgice. Ma voi rezuma doar la doua exemple. In primul rand,
voi cita un pasaj din rugaciunea pe care preotul o rosteste in cadrul slujbei de primire
la credinta ortodoxa a « schismaticilor romano-catolici, ori altii » publicata in editia
Molitfelnicului din 1992. Fara a-l reboteza, preotul citeste urmatoarea rugaciune
inainte de a-l mirunge si deci de a-l integra in Biserica pe cel de doreste sa devina
ortodox : « Insuti, Stapane iubitorule de oameni, si acum cauta spre robul Tau (N),
care este oaie din cuvantatoarea Ta turma… ; cu smerenie Te rog : plineste in inima
lui lumina harului Preasfantului Tau Duh, spre luminarea cunoasterii adevaratei
Sfintei Tale Evanghelii. Aprinde in el scanteia mantuitorului Botez, care zace in

10
Folosirea “economiei sacramentale” in intelesul pe care aceasta il are chiar si in zilele noastre este legata
de marea personalitate a Sfantului Nicodim Aghioritul (1748-1809). In opera sa Pidalionul (1800) , Sfantul
Nicodim reintroduce notiunile vechi canonice de acrivie si economie dar le da o nuanta noua fata de cum
au fost ele intelese si folosite in vechime. A fost un mare sustinator al sinodului din Constantinopol din
1775 si al liniei eclesiogice si sacramentale a Sfantului Cirpian. La scurt timp, mai toata ortodoxia greaca a
preluat noua terminologie canonica a Sfantului Nicodim. Economia saramentala a inceput sa fie inteleasa
ca un fel de recunoastere retroactiva a validitatii unor taine savarsite in fara Bisericii dar care in realitate au
fost complet invalide si lipsite de har. Desi acest termen a fost preluat si este folosit adesea in limbajul
canonic ortodox tarziu, trebuie mentionat ca a fost o inovatie la vremea accea si ca nu este in continuitate
cu prevederile canonice din Biserica veche. Pe de alta parte, acceptarea fara discernamant a acestui nou
concept pune mari probleme teologice. Prin felul in care este folosit, ar lasa sa se inteleaga faptul ca
ierarhia ar dispune de “puteri” harice miraculoase in virtutea carora ar putea recunoaste valid ceea ce este
invalid, si lucrator si haric ceea ce este si a fost totdeauna lipsit de har. Aceasta abordare mecanicista, din
perspectiva Teologiei sacrametale ortodoxe, nu are consistenta ba este chiar contradictorie. Se impune
necesitatea restudierii acestei probleme si a rearticularii ei in contextul zilelor noastre.
O excelenta descriere a evolutiei istorice a acestei problematici in “Baptism and “sacramental economy”.
An agreed statement of the North American Orthodox – Catholic Theological Consultation, St. Vladimir’s
Orthodox Seminary, Crestwood, New York, 1999, cf. Internet: www.usccb.org/seia/agreed.htm
 8

sufletul lui, ca sa aprinda intr-insul vapaia harului Tau celui duhovnicesc spre plinirea
poruncilor Tale… »11
Cel de-al doilea exemplu se refera la prevederile si practicile liturgice in legatura cu
savarsirea Sfintei Taine a Nuntii pentru famille mixte. Practica indeobste acceptata
este ca atunci cand unul din miri este ortodox iar celalalt de alta confesiune si nu
doreste sa devina ortodox, preotul ortodox poate savarsi Sfinta Taina a Nuntii dupa
tipicul ortodox singura conditie fiind ca mirele neortodox sa fi fost botezat in numele
Sfintei Treimi12.
Geniul parintelui Staniloae consta tocmai in faptul ca indraznit sa dea un raspuns clar si
fara echivoc privind natura relatiei « eclesiale » dintre Biserica Ortodoxa si crestinii de
alte confesiuni. Si mai interesant este faptul ca acest raspuns nu l-a dat intr-un context de
dezbateri si negocieri ecumenice internationale ci in insasi Teologia Dogmatica
Ortodoxa. Din dorinta de a reda profunzimea Teologiei Ortodoxe in toata autenticitatea
ei, parintele Staniloae a vorbit direct si la obiect fara a se ascunde dupa fraze frumoase si
diplomatice in vederea promovarii cu orice pret a unui ecumenism ieftin si idealist. N-a
fost preocupat de menajarea unor sensibilitati, ci de marturisirea cu dragoste a Adevarului
integral si nestirbit al credintei ortodoxe. Concluziile teologiei sale sunt insa profund
ecumenice. Hristos, Logosul Divin, pe care parintele Staniloae il pune in centrul teologiei
sale este Ratiunea intregii creatii. Prin El si prin lucrarea Duhului Sfant Dumnezeu creaza
lumea. Prin Intrupare, Hristos aduna in sine intreaga creatie pe care o mantuieste si o
indumnezeieste potential prin lucrarea Sa de rascumparare pentru ca El n-a venit sa
mantuiasca numai o parte din creatie, ci intregul cosmos in totalitatea sa. Biserica-Trupul
lui Hristos, actualizata in lume prin puterea si lucrarea Duhului Sfant are de asemenea o
dimensiune cosmica, fiind deschisa intregii creatii in vederea restabilirii depline a
comuniunii cu Dumnezeu. Biserica Ortodoxa, avand deplinatatea credintei apostolice si
a harului Sfintelor Taine, se impartaseste in mod deplin de unirea si comuniunea cu
Hristos. Dar chiar si ceilalti crestini, in ciuda despartirii de Biserica cea Una si a
neplinatatii harice si de credinta apostolica, nu sunt cu totul in afara acestui Mister
Sacramental care este unicul Trup al lui Hristos.
“Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul lui personal si
mai multe mirese. Orice unire deplina a credinciosilor cu Hristos nu poate insemna
decat o prezenta intima, integrala si lucratoare a Lui in sanul lor. Si numai aceasta
unire e Biserica in sensul deplin al cuvantului. Dar atunci se pune intrebarea: Ce sunt
celelalte confesiuni crestine care nu marturisesc o astfel de unire intima si lucratoare a
lui Hristos cel integral in ele? Socotim ca ele sunt biserici nedepline, unele mai
11
Molitfelnic, editia a cincea, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucuresti, 1992, p. 692
12
In fata faptului implinit, Biserica Ortodoxa a fost nevoita sa accepte casatoriile mixte pentru a nu lasa
fara binecuvantarea Bisericii pe cei ce au incheiat astfel de casatorii. Inca din secolul al XVIII-lea aceasta
practica devenise foarte raspandita in Biserica Rusa. In zilele noastre, astfel de casatorii devin din ce in ce
mai frecvente atat in tarile traditional ortodoxe cat mai ales printre crestinii ortodocsi din Diaspora. Spre
exemplu, dupa o statistica recenta, in jur de 60% dintre casatoriile incheiate de credinciosi ortodocsi din
Biserica Greaca din SUA sunt casatorii mixte. Casatorii mixte au fost in uz si cadrul Patriarhiei Romane. In
ultimul timp, insa, prin articolul 47 din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de
judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane s-a oprit oficierea casatoriilor mixte, cerandu-se ca cei de alte
confesiuni sa treaca mai intai la ortodoxie si apoi sa se savraseasca taina casatoriei. In Diaspora, casatoriile
mixte sunt savarsite insa si pentru credinciosii de origine romana dar cu binecuvantarea ierarhului locului.
 9

aproape de deplinatate, altele mai departate. Contrar mitropolitului Platon, care

socoteste ca toate confesiunile sunt despartaminte egale ale aceleiasi unice biserici,
spiritul invataturii si traditiei ortodoxe ne impune sa socotim ca confesiunile
neortodoxe sunt despartaminte care s-au format intr-o anumita legatura cu Biserica
deplina si exista intr-o anumita legatura cu ea, dar nu se impartasesc de lumina si de
puterea deplina a soarelui Hristos. Intr-un fel deci Biserica cuprinde toate confesiunile
despartite de ea, intrucat ele nu s-au putut desparti deplin de Traditia prezenta in ea
13
” Crestinii de alte confesiuni nu sunt “complet in afara acestei taine (Biserica)... Si
ei se gasesc in “multele locasuri” ale Tatalui Ceresc (Ioan 14,2) care sunt insa mai
putin luminate si mai putin transparente”14.
Pe baza unei astfel de eclesiologii cu dimenisuni cosmice care depaseste limitele identitar
canonice stricte, parintele Staniloae a lansat inca din anul 1971 notiunea de “sobornicitate
deschisa”15, pledand pentru redescoperirea si reactualizarea practicii vechi a Bisericii de
comuniune universala in cadrul careia intreaga crestinatate isi aduce contributia sa.
Sobornicitatea deschisa ofera premizele intelegerii intre diferitele Biserici prin
armonizarea pozitiilor unilaterale adoptate in timp de Biserici pentru a se exclude
reciproc si prin trairea unei unitati suple si cuprinzatoare care accepta pluralismul si
diversitatea de intelegeri care comunica intre ele intr-o unitate simfonica fara sa se
unformizeze. “La aceasta actualizare contemporana a totalitatii invataturii crestine
pastrata in principiu de Ortodoxie, sunt chemati sa-si aduca o contributie si traditiile altor
formatiuni crestine, chiar daca ele au retinut aspecte mai putine sau au accentuat prea
exclusiv pe unele din totalitatea realitatii spirituale divino-umane a crestinismului…16
Sobornicitatea ortodoxa din timpul nostru trebuie sa se imbogateasca si cu valorile
spirituale pe care le-au actualizat crestinii occidentali. Caci poate tocmai faptul ca aceia
au retinut puncte mai reduse din invatatura crestina, ca au accentuat in mode deosebit
vreunul din ele, i-a ajutat sa le aprofundeze mai mult…”17 Prin trairea sobornicitatii
deschise, crestinii se imbogatesc reciproc prin criticile si experienta de viata pe care si le
aduc si le marturisesc unii altora18 pregatind astfel drumul spre realizarea unitatii crestine.
Desi n-a avut intentia sa scrie teologie de pe pozitiile unui ecumenist, Teologia ortodoxa
a parintelui Staniloae este profund ecumenica. Pentru ca Ortodoxia in insasi identitatea ei
este ecumenica si are o vocatie ecumenica. A fi preocupat de realizarea unitatii crestine
ca raspuns la rugaciunea Mantuitorului inainte de Patimi “ca toti sa fie una” (Ioan 17, ) si
dintr-un sentiment de vinovatie fata de pacatul dezbinarii nu se face la alegere si nu
apartine doar unei elite din Biserica Ortodoxa. O astfel de preocupare face parte din
insasi fiinta ortodoxa. Cel ce va inceta sa se roage sau sa se preocupe pentru “unitatea
tuturor” isi neaga insasi identitatea sa ortodoxa. Pentru ca dupa spusele parintelui

13
Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. 2, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, Bucuresti , 1978, p. 267; vezi si Cateva trasaturi caracteristice ale Ortodoxiei, Mitropolia Olteniei,
nr.7-8, Craiova, p. 730-742.
14
Cf. Dumitru Staniloae, The Mystery of the Church, in Church Kingdom World, the Church as mystery
and prophetic sign, edited by Gennadios Limouris, Faith and Order Paper no. 130, World Council of
Churches, Geneva , 1986, p. 57 si Dogmatica, vol.2, p.269
15
Sobornicitate Deschisa in Ortodoxia, anul XXIII, nr.2, 1971, pp.165-180
16
Ibidem, p. 172
17
Ibidem, p.171
18
Ibidem, p. 176
 10

Staniloae “ nu se poate sa nu se vada in aparitia si actiunile ei (ale Miscarii Ecumenice)

lucrarea lui Dumnezeu”19.

Pr. Ioan Sauca

19
Miscarea ecumenica si unitatea crestina in stadiul actual in Ortodoxia, nr.3-4, 1963, p.544