Dreptul societăţilor comerciale

DIZOLVAREA SI LICHIDAREA SOCIETATILOR COMERCIALE

Încetarea existenţei societăţii comerciale impune, de regulă, parcurgerea a

două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi
pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu
este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Dizolvarea are ca efect, în principiu deschiderea procedurii lichidării.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului
societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază,
societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică fiind subordonată
cerinţelor lichidării1.
De la regula parcurgerii celor două faze pentru încetarea personalităţii unei
societăţi există şi excepţii. Este cazul societăţilor care încetează fără lichidare
(cum este cazul societăţii absorbite în cazul procesului de fuziune) sau când cele
două faze se contopesc. O asemenea situaţie este reglementată de art. 235 din
L.S.C. pentru societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, când asociaţii pot hotărâ, odată cu dizolvarea, şi modul de lichidare al
societăţii.2

Subcapitolul I

DIZOLVAREA SOCIETĂŢILR COMERCIALE

I.1. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele reglementate de lege

sau stabilite în actul constitutiv.
Potrivit art. 227 din L.S. societatea se dizolvă prin:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii.
În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară
vreo formalitate, ca o expresie a voinţei păţilor exprimată încă de la constituirea
societăţii.
b) Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.

1
A se vedea, E. Cârcei, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni, în
R.D.C. nr. 12/1996, pp. 82 şi urm.
2
Art. 235 din L.S.C. are următorul conţinut: „În societăţile în nume colectiv,
în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, o dată
cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului
constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire
la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii. (2) Prin votul unanim al
asociaţilor se poate hotărâ şi asupra modului în care activele rămase după plata
creditorilor vor fi împărţite între asociaţi. În lipsa acordului unanim privind
împărţirea bunurilor, va fi urmată procedura lichidării prevăzută de prezenta lege.
(3) Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după plata
creditorilor are loc la data radierii societăţii din registrul comerţului.”

1
 Dreptul societăţilor comerciale
Dizolvarea societăţii este legată indisolubil de stabilirea împrejurării de fapt:
realizarea sau imposibilitatea realizării obiectului de activitate.
c) Declararea nulităţii societăţii.
Aşa cum prevede art. 58 din L.S., pe data la care hotărârea judecătorească
de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect
retroactiv şi, ca urmare a dizolvării, societatea intră în lichidare.
d) Hotărârea adunării asociaţilor.
Aşa cum au avut libertatea de a decide constituirea societăţii asociaţii pot
hotărâ încetarea acesteia fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi similare cu
cele de la constituirea societăţii. Ele sunt prevăzute de art. 204 din L.S., dizolvarea
societăţii prin hotărârea adunării generale a asociaţilor constituind un caz de
modificare a societăţii.
Creditorii şi orice parte interesată pot face opoziţie la tribunal împotriva
hotărârii, în condiţiile dreptului comun în ceea ce priveşte opoziţia, adică în
condiţiile art. 62 şi urm din L.S.
e) Hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
Calitate procesuală activă aparţine oricăruia dintre asociaţi cu excepţia celui
care a provocat el însuşi neînţelegerile grave care împiedică funcţionarea
societăţii. Acţiunea va fi îndreptată împotriva societăţii a cărei dizolvare se cere.
f) Falimentul societăţii.
g) Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii.
Art. 237 din L.S. reglementează anumite cazuri de dizolvare – sancţiune.
Potrivit acestui articol o societate se dizolvă de către tribunal la cererea oricărei
persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului în
cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) abrogate.
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au
domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.3

3
Art. 237 din L.S. are următorul conţinut: „La cererea oricărei persoane
interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va
putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: a) societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; c) societatea şi-a încetat
activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare
la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau
reşedinţa cunoscută; d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile
legii. (2) Dispoziţiile alin. (1) lit. c) nu sunt aplicabile în cazul în care societatea a
fost în inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul
comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani. (3) Hotărârea tribunalului
prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se
comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva
societăţii. (4) În cazul mai multor hotărâri judecătoreşti de dizolvare, pentru
situaţiile prevăzute la alin. (1), publicitatea se va putea efectua în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a, în forma unui tabel cuprinzând: codul unic de
înregistrare, denumirea, forma juridică şi sediul societăţii dizolvate, instanţa care
a dispus dizolvarea, numărul dosarului, numărul şi data hotărârii de dizolvare. În
2
 Dreptul societăţilor comerciale
I.2. Cauzele speciale de dizolvare a societăţilor comerciale

1. Pentru societatea pe acţiuni art. 228 din L.S. prevede şi alte cazuri de
dizolvare:
a) Astfel, societatea pe acţiuni se poate dizolva prin hotărârea adunării
generale extraordinare atunci când, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile
financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai
puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris sau chiar în cazul unei
diminuări mai puţin semnificative dacă s-a stabilit astfel în actul constitutiv. 4
Aceeaşi cauză specială de dizolvare îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul
societăţilor cu răspundere limitată.
b) Societatea pe acţiuni se poate dizolva şi în cazul reducerii numărului
acţionarilor sub minimul legal. Potrivit art. 10 alin. (3) din L.S. numărul
acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2. În cazul în care

aceste cazuri, tarifele de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a,

se reduc cu 50%. (5) Orice persoană interesată poate face recurs împotriva
hotărârii de dizolvare, în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii, în
condiţiile alin. (3) şi alin. (4). Recurentul va depune o copie a recursului la Oficiul
registrului comerţului în care este înregistrată societatea a cărei dizolvare a fost
pronunţată. (6) La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor prezentei legi.
(7) Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul
delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un lichidator de pe Lista
practicienilor în reorganizare şi lichidare, remunerarea acestuia urmând a fi făcută
din averea persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de
lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind insolventa, cu modificările
şi completările ulterioare. (71) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în condiţiile
alin. (7) se comunică lichidatorului numit, se publică pe pagina de internet a
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi se afişează la sediul Oficiului
registrului comerţului în care este înmatriculată societatea comercială dizolvată.
(8) Dacă judecătorul-delegat nu a fost sesizat, în condiţiile alin. (7), cu nici o
cerere de numire a lichidatorului în termen de 3 luni de la expirarea termenului
prevăzut la alin. (7), persoana juridică se radiază din oficiu din registrul
comerţului, prin încheiere a judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea părţilor, conform dreptului comun.
(9) Încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerţului, se comunică
persoanei juridice la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi
Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti, pe
cale electronică, şi se afişează pe pagina de internet a Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi la sediul Oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal, în raza căruia societatea îşi are înregistrat sediul. (10) Bunurile rămase
din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului, în condiţiile
alin. (8) şi (9), revin acţionarilor.
4
Potrivit art. 228 alin. (4) din L.S. „dacă adunarea generală extraordinară nu
hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la
încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile
şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la reducerea capitalului social cu
un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din
rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la
nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.
3
 Dreptul societăţilor comerciale
societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice
persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Calea de dizolvare
este cea judiciară. Şi pentru această cauză specială de dizolvare este prevăzută
posibilitatea înlăturării ei. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari
prevăzut de prezenta lege este reconstituit.
c) Dizolvarea societăţii pe acţiuni intervine şi în cazul reducerii capitalului
social sub minimul legal.
2. Cauze speciale de dizolvare pentru societăţile în nume colectiv şi
societăţile cu răspundere limitată.
În principiu aceste cauze sunt reglementate de art. 229 din L.S.
Din aceleaşi motive are loc şi dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni şi
a societăţii în comandită simplă dacă cauzele privesc singurul asociat comanditat
sau comanditar.
Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi,
când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. De la
regula anterioară se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de
continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
În societăţile în nume colectiv, dacă un asociat decedează şi dacă nu există
convenţie contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine
moştenitorilor, după ultimul bilanţ contabil aprobat, în termen de 3 luni de la
notificarea decesului asociatului, dacă asociaţii rămaşi nu preferă să continue
societatea cu moştenitorii care consimt la aceasta.
În acelaşi mod se procedează şi în cazul societăţilor în comandită simplă, în
caz de deces al unuia dintre asociaţii comanditaţi, în afară de cazul când
moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în această calitate.

I.3. Căile dizolvării societăţii comerciale

Hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea

asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se
produce în temeiul legii.
a) Dizolvarea de drept a societăţii
În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se produce de plin drept,
la împlinirea unei anumite condiţii. Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu
este necesară nici o manifestare de voinţă a asociaţilor şi nici o formalitate de
publicitate.
b) Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor
Dizolvarea unei societăţi poate fi decisă prin hotărârea adunării generale
care, se depune la Oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru,
după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.
c) Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească
Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave
dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii, posibilitate consacrată de
art. 227 alin. (1) lit. e) din L.S.

I.4. Efectele dizolvării societăţii comerciale

4
 Dreptul societăţilor comerciale
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Există şi
situaţii când dizolvarea are loc fără lichidare, cum este cazul fuziunii ori divizării
totale a societăţii sau altor situaţii prevăzute de lege.
Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu
mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar
răspunzători pentru acţiunile întreprinse.
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării,
până la terminarea acesteia, când va fi radiată din Registrul comerţului.

Subcapitolul al II-lea

LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

II.1. Aspecte generale privind lichidarea societăţilor comerciale

Ca efect al dizolvării o societate comercială, în principiu, întră în lichidare.

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care
au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării
societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în
bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi5.
Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de
persoane anume învestite - lichidatori - care sunt practicieni în insolvenţă.
Art. 252 din L.S. instituie o serie de reguli generale ce guvernează orice
lichidare, în pofida faptului că în actul constitituiv ar fi putut fi stipulat diferit.
Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale sunt următoarele:
a) Personalitatea juridică a societăţii subzistă dar numai pentru nevoile
lichidării.
b) Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor, ei fiind singurii care
pot cere dizolvarea societăţii (şi implicit intrarea în lichidare a societăţii) nu şi
terţii.
c) Lichidarea societăţii este obligatorie odată ce societatea s-a dizolvat, iar
nu facultativă, regulă consacrată expres în art. 233 din L.S..

II.2. Lichidatorii

Persoanele abilitate să realizeze operaţiunile necesare lichidării unei

societăţi sunt practicieni în insolvenţă - lichidatori. Modul de dobândire a calităţii
de lichidator, de organizare şi exercitare a acestei profesii sunt reglementate prin
dispoziţiile O.U.G. nr. 86/2006 privind profesia de practician în insolvenţă.
Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii
persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi - persoane fizice ale societăţii
lichidatoare - trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii.
Ca regulă lichidatorii sunt desemnaţi de adunarea generală a asociaţilor în
termen de 30 de zile de la dizolvare, şi în mod excepţional de instanţa de judecată.
Lichidatorii sunt numiţi de instanţă şi în cazul constatării nulităţii societăţii,
prin chiar hotărârea judecătorească care a soluţionat cererea de nulitate (anulare)
a societăţii comerciale.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, respectiv membrii
directoratului. Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul

5
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
200, p. 255
5
 Dreptul societăţilor comerciale
societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori, respectiv de membrii
directoratului, şi actele societăţii.
În art. 255 din L.S. sunt prevăzute pentru lichidatori următoarele
competenţe:
a) să reprezinte societatea în faţa instanţei de judecată6;
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a
societăţii;
d) să facă tranzacţii;
e) să lichideze (să stabilească cuantumul) şi să încaseze creanţele societăţii;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să
îndeplinească orice alte acte necesare.

II.3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult un an de la data dizolvării.

În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la Oficiul
registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un raport
privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului, debitorul
îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă,
lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei proceduri.
Procedura lichidării presupune stabilirea şi realizarea activului social,
stabilirea şi plata pasivului social şi împărţirea între asociaţi a activului net astfel
determinat.
a) O primă etapă se referă la transformarea bunurilor mobile şi imobile ale
societăţii în bani. Lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi
orice avere mobiliară a societăţii.
b) Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii fiind
obligaţi să îi acţioneze în instanţă în caz de refuz de plată din partea acestora.
c) Acţiunile lichidatorilor. Art. 257 din L.S. prevede ca lichidatorii care
probează, prin prezentarea situaţiei financiare anuale, că fondurile de care
dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil trebuie să ceară
sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat
integral vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să le
procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru vărsămintele neefectuate,
la care erau obligaţi în calitate de asociaţi.
Mai mult art. 2371 din L.S.C. prevede că atunci când un asociat răspunde
nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata funcţionării acesteia, răspunderea
sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza dizolvării şi, dacă este cazul, a
lichidării societăţii.
Atunci când, pe durata funcţionării societăţii, un asociat răspunde pentru
obligaţiile acesteia în limitele aportului la capitalul social, răspunderea sa va fi
limitată la acest aport şi în situaţia dizolvării şi, dacă este cazul, a lichidării
societăţii. De la regula răspunderii limitate se instituie şi o excepţie pentru
asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii
sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii. El va răspunde nelimitat
pentru obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate.
d)Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii
către creditorii săi.

6
Cu privire la această chestiune a se vedea, E. Cârcei, op. cit., p. 89; A.
Savin, R. Lese, O. Căpăţână, Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi
comerciale, în R.D.C. nr. 3/1998
6
 Dreptul societăţilor comerciale
Pentru stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii
cambiale ori împrumuturi, în condiţiile legii.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii bani. Aşa
cum prevede expres art. 259 din L.S. ei nu vor putea să exercite împotriva
societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi, potrivit
art. 259 din L.S.
Acţiunile creditorilor. Potrivit art. 259 din L.S., creditorii societăţii au
dreptul de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele
ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii,
şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor
datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul
social. Ulterior acţiunile pot fi îndreptate şi împotriva asociaţilor care răspund
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
Acţiunea se exercită contra lichidatorilor care reprezintă societatea în curs
de lichidare.
Lichidarea nu împiedică declanşarea procedurii de faliment a societăţii. Alin.
(4) al art. 270 din L.S.C. prevede că atunci cînd debitorul îndeplineşte condiţiile
pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia
de a solicita deschiderea acestei proceduri., neîndeplinirea acestei obligaţii
constituie contravenţie.
Art. 2701 din L.S. cuprinde o prevedere similară în cazul în care societatea pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni aflată în lichidare este în stare de insolvenţă
lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei. Aceeaşi
posibilitate este prevăzută pentru creditorii sociali care, în condiţiile legislaţiei
insolvenţei, vor putea cere deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea
aflată în curs de lichidare.
Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale
Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar
cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii. Împotriva deciziei
lichidatorilor privind repartizarea sumelor de bani pentru satisfacerea drepturilor
asociaţilor, creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţa judecătorească, în
condiţiile dreptului comun, adică ale art. 62 din L.S..
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii,
lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară finală pentru a constata
rezultatele lichidării, precum şi proiectul de repartizare a activului net între
asociaţi.
Lichidatorii trebuie să propună repartizarea activului între asociaţi, în cazul
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată,
respectiv partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii,
în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, situaţia financiară finală şi proiectul de repartizare se notifică asociaţilor
prin intermediul executorilor judecătoreşti.
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, situaţia
financiară finală, însoţită de raportul cenzorilor, se va depune, pentru a fi
menţionată, la Oficiul registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei financiare finale de
lichidare şi a proiectului de repartizare.
Opoziţia se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării,
respectiv în termen de 30 de zile de la data publicării, a situaţiei financiare finale
şi a proiectului de repartizare.

7
 Dreptul societăţilor comerciale
După expirarea termenului prevăzut mai sus sau după ce sentinţa asupra
opoziţiei a rămas irevocabilă, situaţia financiară de lichidare şi repartizare se
consideră aprobată şi lichidatorii sunt liberaţi.
La terminarea lichidării, lichidatorii vor depune la registrul comerţului
cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale.

ACŢIUNILE .

1. Definiţia şi natura juridică a acţiunilor

Acţiunea este o fracţiune a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni; ea

trebuie să fie obligatoriu egală în valoare cu celelalte acţiuni. Acţiunea este un titlu
de valoare; ea încorporează şi constată drepturile şi obligaţiile izvorâte din
calitatea de acţionar. Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei
asociatului, constituind o fracţiune a capitalului social, care conferă posesorului
calitatea de acţionar.7
Caracterele acţiunilor:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală care nu poate fi mai mică de 0,1 lei.
b) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social.
c) acţiunile sunt indivizibile. Când o acţiune nominativă devine proprietatea
mai multor persoane, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atât timp
cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea
drepturilor rezultând din acţiune. De asemenea, când o acţiune la purtător
aparţine mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant
comun.

2. Clasificarea acţiunilor

Acţiunile pot fi clasificate după două criterii: după modul lor de transmitere
şi după drepturile pe care le conferă8.
a) După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două feluri:
- nominative
- la purtător
b) După drepturile pe care le conferă posesorului lor, acţiunile pot fi:
- acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.
- acţiuni ordinare.

3. Transmiterea acţiunilor

În cazul acţiunilor nominative emise în formă materială, dreptul de

proprietate se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin
menţiunea făcută pe titlu, semnată de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor emise în formă dematerializată şi
tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de
tranzacţionare se transmite potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital.

St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 293

7

8
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ghe. Piperea, Legea societăţilor
comerciale. Comentariu pe articole., ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009

8
 Dreptul societăţilor comerciale
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla
tradiţiune a acestora, potrivit art. 99 din L.S..

2.4. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor

1. Drepturile acţionarilor.
Acţionari au următoarele drepturi principale:
a) dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, potivit art. 120
din L.S;
b) dreptul de vot, cu excepţia acţiunilor preferenţiale fără drept de vot,
potrivit art. 95 din L.S.. Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea
generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Actul constitutiv poate
limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune;
c) dreptul de informare, consacrat de art. 178 din L.S.;
d) dreptul la dividende, condorm art. 67 din L.S.;
e) dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii, potrivit art. 268 din
L.S..

2. Obligaţiile acţionarilor
Principala obligaţie este de a efectua plata vărsămintelor datorate. În cazul
neachitării la scadenţă a vărsămintelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise,
va fi folosită procedura obligatorie reglementată de art. 100 din L.S..

2.5. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni

Dobândirea cu titlu oneros a propriilor acţiuni este o operaţie, în principiu,

interzisă societăţilor comerciale.
Potrivit art. 103 din L.S. societatea nu poate subscrie propriile acţiuni.
Prohibirea dobândirii propriilor acţiuni de către societate comportă şi
excepţii. Unei societăţi i se permite să dobândească propriile acţiuni, fie direct, fie
prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii
în cauză, cu respectarea unor condiţii.
Dobândirea propriilor acţiuni este supusă şi unor restricţii cantitative. Astfel,
valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor
aflate deja în portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris.
Nu pot fi tranzacţionate, dobândite decât acţiunile integral liberate.
O altă condiţie este că plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din
profitul distribuibil sau din rezervele disponibile ale societăţii, înscrise în ultima
situaţie financiară anuală aprobată, cu excepţia rezervelor legale.
Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaţilor
societăţii, acţiunile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la
data dobândirii.
Societatea va putea dobândi liber şi acţiuni integral liberate, dacă
dobândirea este efectul unei hotărâri judecătoreşti, într-o procedură de executare
silită împotriva unui acţionar, debitor al societăţii.
Aceeaşi posibilitate este consacrată şi pentru acţiunile integral liberate,
dobândite cu titlu gratuit.
Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea interdicţiilor prevăzute de lege
trebuie înstrăinate în termen de un an de la dobândire.
Dacă valoarea nominală a propriilor acţiuni dobândite de către societate cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art. 104 din L.S., fie direct, fie prin
intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii,
inclusiv valoarea nominală a acţiunilor proprii existente deja în portofoliul
9
 Dreptul societăţilor comerciale
societăţii, depăşeşte 10% din capitalul social subscris, acţiunile depăşind acest
procent vor fi înstrăinate în termen de 3 ani de la dobândire.
În cazul în care acţiunile nu sunt înstrăinate în termenele indicate mai sus,
aceste acţiuni trebuie anulate, societatea fiind obligată să îşi reducă în mod
corespunzător capitalul social subscris.

OBLIGAŢIUNILE

Obligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul

sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a
rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente9.
Obligaţiunile emise de societate sunt fracţiuni ale unui împrumut unic
contractat de societate. Totodată, obligaţiunile sunt titluri de valoare; ele
încorporează dreptul la suma de bani prevăzută în titlu.
Obligaţiunile reprezintă titluri de credit şi conferă posesorului lor calitatea
de creditor al societăţii pentru suma reprezentând valoarea obligaţiunilor
subscrise şi dobânda aferentă, indiferent dacă societatea dobândeşte sau nu
beneficii.10
Emiterea de obligaţiuni - tehnică de finanţare - este hotărâtă numai de
adunarea generală extraordinară a societăţii.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 2,5 Ron.
Categorii de obligaţiuni
În funcţie de modul de transmitere obligaţiunile pot fi nominative sau la
purtător iar în funcţie de drepturile pe care le oferă obligaţiunile pot fi obişnuite şi
cu primă.
Condiţiile subscripţiei publice a obligaţiunilor
Etapele unei subscripţii publice de obligaţiuni:
a) emiterea prospectului de emisiune care reprezintă o ofertă de a contracta;
b) subscrierea obligaţiunilor care va fi făcută pe exemplarele prospectului de
emisiune.
c) emiterea titlurilor obligaţiunilor, titluri care trebuie să cuprindă datele
prevăzute în legislaţia pieţei de capital.
Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată. În cazul în
care există întârzieri în plata obligaţiunilor obligatarul va datora dobânda
moratorie la suma datorată de la data scadenţei ca în cazul neexecutării oricărei
obligaţii băneşti.
Ca regulă, obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă.
Legea prevede şi posibilitatea rambursării anticipate a obligaţiunilor.
Adunarea generală a obligatarilor
Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) sunt creditori ai societăţii. În această
calitate, ei beneficiază de toate drepturile pe care creditorul le are împotriva
debitorului său.
Atribuţiile adunării generale a obligatarilor sunt:
a) să numească un reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şi unul sau
mai mulţi supleanţi, cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în justiţie,
fixându-le remuneraţia; aceştia nu pot lua parte la administrarea societăţii, dar vor
putea asista la adunările sale generale;

9
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, 2001, Ed. All Beck, Bucureşti, p.
312
10
I.L. Georgescu, op. cit., p. 650.
10
 Dreptul societăţilor comerciale
b) să îndeplinească toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor
lor comune sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;
c) să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite
deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a face faţă cheltuielilor necesare apărării
drepturilor lor, stabilind, în acelaşi timp, regulile pentru gestiunea acestui fond;
d) să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condiţiilor
împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de
obligaţiuni;
e) să se pronunţe asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societate.
Hotărârile adunării, luate cu respectarea legii, sunt obligatorii pentru toţi
obligatarii. Aceste hotărâri vor putea fi atacate în justiţie de către obligatarii care
nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă şi au cerut să se consemneze
aceasta în procesul verbal al şedinţei.
Termenul şi condiţiile de exercitarea precum şi cu efectele unui asemenea
demers sunt similare cu cele arătate în art. 132 şi 133 din L.S. în materia acţiunii
în anularea (nulitatea) hotărârii adunării generale a acţionarilor.

FONDUL DE COMERŢ

V.1. Noţiunea de „fond de comerţ”

a. Definiţie
Incidenţa normelor dreptului comercial este indisolubil legată de conceptul de „fond de comerţ”.
Deşi este o creaţie a dreptului comercial şi existenţa şi importanţa sa practică, ca realitate, este de
necontestat, totuşi expresia „fond de comerţ” este foarte rar utilizată de legiuitor şi există puţine dispoziţii
legale care să reglementeze fondul de comerţ. Mai mult el nu a avut o definitie legală până la apariţia
Legii nr. 298/2001 care modifică Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei. Potrivit acesteia „fondul
de comerţ este ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme,
brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.
În prezent, art. 541 C.civ. cu denumirea marginală, „Universalităţile de fapt” prevede posibilitatea
constituirii unei universalităţi de fapt dintr-un „ansamblu de bunuri care aparţin aceleiaşi persoane şi au
o destinaţie comună prin voinţa acesteia sau prin lege”. Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt
pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt, constituită de comerciant prin afectarea unei mase
de bunuri pentru exercitarea comerţului.
Intră în componenţa fondului de comerţ: clădiri, utilaje, maşini, materii prime, materiale,
mărfurile rezultate din activitatea, dreptul care privesc firma, emblema, vadul comercial, brevetele de
invenţie, mărci. Insă fondul de comerţ este mai mult decât o alăturare întâmplătoare a mijloacelor
economice ale comerciantului. Prin această reunire se creează o valoare nouă, mai mare decât totalitatea
valorilor bunurilor componente. Este ceea ce se numeste potenţialul de afacere al unei întreprinderi, adică
aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela.
Unitatea organică a complexului de bunuri este dată de voinţa comerciantului care le pune în
serviciul comerţului său în vederea obţinerii unui profit.
Pentru a contura regimul juridic al fondului de comerţ este necesară delimitarea de alte noţiuni cu
care se aseamănă şi cu care ar putea fi confundat.
b. Deosebiri între fondul de comerţ şi patrimoniul de afectaţiune:
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune. Atunci când este constituit un
patrimoniu de afectaţiune fondul de comerţ preexistent patrimoniul de afectaţiune devine o parte din
patrimoniul de afectaţiune. Chiar afectate exercitării aceluiaşi comerţ, aceleiaşi profesii, fondul de comeţ
11
 Dreptul societăţilor comerciale
este o parte a patrimoniului de afectaţiune. În acesta din urmă se vor găsi pe lângă fondul de comerţ şi
datoriile şi creanţele nascute în legătură cu exercitare acelui comerţ.
Fondul de comerţ este o parte a patrimoniului comerciantului şi se diferenţiază de patrimoniul de
afectaţiune.
- fondul de comerţ fiind un ansamblu de bunuri nu conţine nici creanţele, nici datoriile
comerciantului; sau fondul de comerţ înglobează numai activul, deşi face parte din patrimoniul
comerciantului. Când se vinde afacerea, în evaluare acesteia se ţine seama şi de creanţe şi datorii,
deoarece se evaluează şi se înstrăinează o parte a patrimoniului.
d. Natura juridică a fondului
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt creată prin voinţa titularului său şi în limitele acestei
voinţe. Calitatea de a fi o universalitate de fapt dă naştere la dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea
locului său în cadrul celorlalte bunuri deoarece Codul civil, sediul materiei, nu cunoaşte decât categorii de
bunuri: toate bunurile sunt mobile şi imobile. Universalităţile nu sunt recunoscute ca bunuri distincte şi
pentru aplicarea a numeroase dispoziţii de drept, este necesar să se stabilească, dacă fondul de comerţ
aparţine unei categorii sau alteia. S-a considerat, că între bunurile mobile şi imobile prevalente sunt cele
dintâi, iar între cele corporale şi incorporale mai importante, prevalează cele din urmă cu o vocaţie de
statornicie mai pronunţată (dreptul asupra firmei) şi în consecinţă fondul de comerţ este un bun mobil
incorporal. La momentul actual se consideră că fondul de comerţ este un drept de proprietate incorporală.
Acest caracter se menţine şi dacă există bunuri imobile incluse în fondul de comerţ, numai că
acestea rămân supus unor reguli speciale cu privire la transmitere, publicitatea acestora, constituirea
garanţiilor, gradul de prioritate al acestora, executare silită.

Patrimoniul de afectaţiune profesională

Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate
drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. Cel care este obligat personal răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Patrimoniul este considerat o universalitate juridică sau de drept deoarece este reglementat de
lege. Este o entitate juridică distinctă de elementele care îl compun, astfel încât drepturile şi obligaţiile
care îl compun, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări fără a afecta existenţa autonomă, de
sine stătătoare a patrimoniului.
Orice persoană are un patrimoniu, iar un patrimoniu nu poate fi conceput fără un titular.
Patrimoniul este unic dar nu neapărat unitar sau indivizibil.
În prezent, prin mai multe legi speciale dar şi dispoziţiile art. 31 C.civ., cu denumirea marginală
„Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune” se consacră expres posibilitatea
constituirii patrimoniilor de afectaţiune sau divizării patrimoniului. Patrimoniul poate face obiectul unei
diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Se observă că se face
diferenţă între mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune. Masa patrimonială este un asamblu de
bunuri, fără creanţe şi datorii; în patrimoniul de afectaţiune, pe lângă bunurile afectate unei anumite
destinaţii prin voinţa titularului, sunt incluse şi creanţele şi datoriile născute în legatură cu acele bunuri şi
cu afectaţiune (destinaţia) respectivă.
Legiuitorul exemplifică tipuri de patrimonii de afectaţiune: masele patrimoniale fiduciare, cele
afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi
patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor
asupra fiecărei mase patrimoniale. Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta
nu constituie o înstrăinare
Patrimoniul este divizibil în mai multe grupe sau mase de drepturi şi obligaţii cu destinaţii sau
afectaţiuni diferite. În cazul persoanelor fizice nonprofesionişti divizibilitatea patrimoniului este
justificată şi prevăzută de lege în cazul soţilor-bunuri comune şi proprii; în cazul acceptării moştenirii sub
beneficiu de inventar; în cazul în care s-a cerut separaţia de patrimonii de către creditorii succesiunii.
De asemenea, pentru desfăşurarea activităţii sale, un profesionist (comerciant sau necomerciant)
poate să îşi constituie un patrimoniu de afectaţiune. Patrimoniul de afectaţiune este alcătuit din totalitatea
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
12
 Dreptul societăţilor comerciale
membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora;
În patrimoniul profesional de afectaţiune sunt incluse:
-bunurile afectate profesiei, care existau deja în patrimoniul persoanei în momentul afectării, inclusiv o
clientelă profesională sau comercială;
-bunurile dobândite cu scopul exercitării profesiei, după afectare, adică bunuri necesare exercitării
profesiei care nu existau în patrimoniul profesionistului în momentul afectării. In această categorie poate
intra şi o clientelă profesională sau comercială. De exemplu, un medic poate dobândi de la un alt medic
aşa numitul praxis–totalitatea pacienţilor şi logistica necesară de servicii acestora de către medici.
- bunuri dobândite ca urmare a exercitării profesiei (cea mai importantă valoare fiind clientela)
Potrivit art. 2324 alin.3 C.civ. creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită
diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul
acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului.
Se instituie o separare a creditorilor unei persoane în funcţie de masa patrimonială în legătură cu
care a luat naştere creanţa: masa bunurilor comune/proprii ale soţilor, masa bunurilor destinate exercitării
unei profesii, masa bunurilor încredinţate spre administrare unui terţ (mase fiduciare), etc.
Se consacră o ordine de urmărire a bunurilor aflate în patrimoniul persoanei. Mai întâi se vor
urmări bunurile care compun acea masă patrimonială şi doar dacă acestea se dovedesc insuficiente, în
subsidiar se va trece şi la urmărirea altor bunurilor care se găsesc patrimoniului persoanei. Aceste bunuri
se pot găsi în alte patrimonii de afectaţiune incluse în patrimoniul persoanei, fie liber în restul
patrimoniului fără să fie incluse într-o altă masă patrimonială.
De asemenea, în caz de concurs între creditori va avea preferinţă cel a cărui creanţă s-a nascut în
legătură cu masa patrimonială supusă urmăririi. Exercitarea în practică a dreptului de urmărire şi a
dreptului de preferinţă vor genera dificultăţi datorită insuficientei reglementări.
În privinţa limitelor răspunderii, nu există o limitare a răspunderii persoanei fizice. Persoana va
răspunde pentru obligaţiile asumate nu numai în limita bunurilor aflate în masa patrimonială în legătură
cu care s-a ivit creanţa, ci va răspunde în completare, cu întreg patrimoniul său.
Cu toate acestea art. 2324 C.civ. alin. 4 instituie o excepţie de la regula de mai sus, consacrând o
limitare a răspunderii persoanei fizice pentru obligaţiile asumate în cadrul exercitării profesiei
(comerţului). Astfel, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei
profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercitarea profesiei sale sunt bunuri care nu
pot fi urmărite de creditorii personali ai comerciantului. Textul din Codul civil invocat arată clar că
bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de
lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Ca
urmare oricare alt creditor al titularului patrimoniului, altul decât cel al căror creanţe au legătură cu
activitatea profesională, nu vor putea urmări niciodată unurile din patrimoniul profesional. Aceste bunuri
sunt scoase astfel în afara dreptului de urmărire a celorlaţi creditori. Nu servesc garantării comune a
creditorilor unei persoane. Nu constituie obiectul dreptului de garanţie comună al creditorului şi nu pot
face obiectul dreptului de urmărire.
În schimb nici acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului în cazul în care
din valorificare bunurilor şi drepturilor aflate în patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi vor putea
realiza creanţa. Cu alte cuvinte raspundere persoanei fizice pentru obligaţiile sale profesionale este în
limita patrimoniului profesional. Creditorii vizaţi de art. 2.324 alin. 4 C.civ. includ şi statul şi organele
fiscale
Datorită acestei separaţii de patrimonii, creditorii personali ai comerciantului nu pot nici să
sechestreze bunurile din patrimoni personal de afectaţiune.
Din perspectiva creditorilor, legiuitorul le acordă o favoare în sensul că nici un alt creditor al
persoanei fizice autorizate nu poate urmări aceatsă parte a patrimoniului debitorului lor. În contrapartidă,
pentru beneficiul acordat le impune şi o restricţie: ei pot urmări doar această parte.

13
 Dreptul societăţilor comerciale
Din punctul de vedere al debitorului limitarea impusă dreptului de urmărire al creditorului
constituie o măsură de protecţie, o limitare a raspunderii persoanei fizice uatorizate pentru obligaţiile
asumate în cursul exercitării comerţului doar la o anumită parte a patrimoniului său. Deşi nu este un
patrimoniu distinct de cel al „asociatului” ca in cazul persoanelor juridice, totuşi există o similitudine:
ambele servesc aceluiaşi scop - garantării plăţii creanţelor profesionistului- comerciantului şi limitării
răsapunderii profesionistului
Obligaţiile asumate în cursul exercitării activităţii profesionale sunt garantate doar cu patrimoniul
afectat exercitării profesiei dacă un asemenea patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afcetaţiune
reprezintă limita raspunderii persoanei pentru obligaţiile sociale.
În cazul în care desfăşurarea profesiei nu este autorizată de lege, în sensul că profesia sau comerţul
este desfăşurat clandestin, ilegal profesionistul nu se va bucura de această măsură de protecţie, de
limitarea răspunderii sale doar la bunurile afectate exercitării profesiei.
Potrivit art.151 din Legea de aplicare a Codului civil dispoziţiile art. 2.324 alin.4 C.civ. se vor
aplica doar în cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare
a Codului civil. Ca urmare dacă patrimoniul de afectaţiune a fost constituit anterior datei de 1 octombrie
2011, creditorii a căror creanţă este ivită din exercitare profesiei vor putea urmări toate bunurile aflate în
patrimoniul persoanei indiferent că sunt sau nu în masa de bunuri afectate exercitării profesiei. Este
adevărat, cu întâietate vor fi urmărite cele din această categorie. Însă răspunderea persoanei pentru
obligaţiile decurgând din exercitarea profesiei nu va fi limitată doar la o parte din patrimoniul; obligaţiile
profesionale vor fi garantate cu întreg patrimoniul persoanei.

Elementele fondului de comerţ

Elementele corporale
-imobile: prin natura lor (clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau prin destinaţie (maşini, utilaje).
-mobile: materii prime, materiale - destinate a fi prelucrate şi produsele (mărfurile) rezultate din
activitatea comercială;
Elemente incorporale
Drepturile care privesc: firma, emblema, vadul comercial (clientela), brevetele de invenţii, mărcile
de fabrică, de comerţ, de serviciu, indicaţiile geografice –sau drepturile de proprietate industrială,
dreptul de autor, know-how ( savoir –faire),etc.
Sunt numite şi drepturi privative şi conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata
exclusiv în folosul său, având o valoare economică. Ele sunt protejate de lege.
a. Firma
Regimul juridic al firmei şi emblemei comerciale este stabilit de dispoziţiile art. 30- art. 45 din
Legea 26/1990 privind registrul comerţului.
Firma este un atribut de identificare a comerciantului în cadrul activităţii comerciale. Firma este
numele sau, dupa caz, denumirea sub care un comerciant isi exercita comertul si sub care semneaza,
cu acesta fiind înscris în registrul comerţului.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeste un comerciant de un altul de acelasi gen.
Emblema, întocmai ca şi firma constituie un element de identificare a comerciantului, numai că spre
deosebire de firmă care individualizează persoana fizică sau juridică în calitate de comerciant,
emblemele individualizează comercianţii care desfăşoară activitate comercială de acelaşi fel.

b. Vadul comercial şi clientela

Vadul comercial reprezintă aptitudinea fondului de comerţ de atrage publicul. Clientela este
rezultatul mai multor factori: amplasare, conduita personalului comerciantului în relaţiile cu terţi,
politica de preţuri, calitatea mărfurilor şi a serviciilor, reclama comercială, etc.

14
 Dreptul societăţilor comerciale
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la
acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Clientela, deşi reprezintă o masă neorganizată şi fluctuantă de oameni, are valoare economică astfel
încât clientela ataşată unui fond de comerţ are valoare economică pentru titularul fondului de comerţ.
Clientela reprezintă un drept de proprietate intelectuală al comerciantului putand fi luată în calcul
la evaluarea fondului de comerţ atunci cand acesta este vandut sau dat în garanţie. Clientela şi vadul
comercial fiind strâns legate de fondul de comerţ ele nu pot fi transmise separat ci numai împreună
cu fondul de comerţ.
c. Drepturile de proprietate industrială
Obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii:
- creaţii noi: invenţiile, know-how, desenele şi modelele industriale
-semne noi: mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de
provenienţă
Marca - un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau
serviciilor unui comerciant de cele identice sau similare aparţinând altui comerciant.
Brevetul de invenţie - reprezintă titlul de protecţie a invenţiei şi conferă titularului său un drept
exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.
Desenele şi modelele industriale. Sunt situate la limita dintre dreptul de autor şi dreptul de
proprietate industrială.
d.Drepturile de autor.
Decurg din creaţia ştiinţifică, literară, şi artistică. Sunt reglementate de Legea nr. 8/1996. Titularul
fondului de comerţ ca dobânditor al drepturilor patrimoniale decurgând din drepturile de autor are
dreptul de a reproduce şi difuza opera, de reprezentare şi folosire şi implicit la foloasele patrimoniale
care decurg din aceste activităţi. Exploatarea acestor drepturi se face cu respectarea prevederilor
speciale ale legii drepturilor de autor. Titularul fondului de comerţ beneficiază în acest sens de
protecţia conferită de această lege.
e. Creanţele şi datoriile.
Dacă în cazul patrimoniului -fiind o universalitatea juridică- creanţele şi datoriile erau incluse în
acesta şi se transmiteau după anumite reguli funcţie de tipul de transmisiune- cu titlu particular, cu
titlu universal sau transmisiune universală în cazul fondului de comerţ –care nu este decât un
ansamblu de bunuri, o universalitate faptică- creanţele şi datoriile comerciantului nu sunt incluse în
cadrul fondului de comerţ.
În consecinţă în caz de înstrăinare a fondului de comerţ ele nu se transmit dobânditorului, cu
excepţia unor drepturi şi obligaţii decurgând din contracte strâns legate de fondul de comerţ:
contractele de muncă, contractele de furnizarea a energiei electrice, a apei, telefon.
Se poate stipula expres că se transmit şi datoriile şi creanţele, însă în această situaţie nu ne aflăm
în faţa unei transmisiuni universale, ca elemente ale fondului de comerţ ci ele vor fi operaţiuni
distincte: cesiune de creanţă respectiv cesiunea (preluarea) de datorie, operaţiuni reglemtate de Codul
civil.
Acte juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ ca bun unitar precum şi componentele sale pot constitui obiectul unor acte
juridice: vânzare-cumpărare, donaţie, locaţiune, garanţie reală, aport, succesiune legală sau
testamentară, operaţiuni ce vor fi realizate în conformitate cu dispoziţiile generale ale Codului civil.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ trebuie să îndeplinească formalităţile de
publicitate cerute pentru a asigura opozabilitatea actului juridic faţă de terţele persoane şi în mod
special protejarea drepturilor creditorilor cedetului fondului de comerţ.
15
 Dreptul societăţilor comerciale

16