UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

SPR A, AN I

EUROPA DE VEST

FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE

SECOLUL XX
-Studiu de caz-

Echipa nr. 6

Bogdan Andreea-Alexandra

Chiriac-Ionescu Ana-Alma

Costea Vladimir Adrian

Dachin Liliana

Epure Iuliana

Olteanca Andruţa

Profesor coordonator: Lector univ.dr. Cristina Petrescu

 2013

CUPRINS

I.SISTEMUL SOCIAL ÎN FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE....................................................... 3

a. Impactul rãzboaielor mondiale........................................................................................................3
b.Sistemul economic........................................................................................................................... 4
c.Statutul femeii................................................................................................................................... 7

II. SISTEMUL DE PARTIDE DIN FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE...................................................8

A. MAREA BRITANIE..........................................................................................................................9
B.FRANŢA..........................................................................................................................................11

III.FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.

UNIUNEA EUROPEANĂ...............................................................................................................15

BIBLIOGRAFIE:................................................................................................................................20

2
 SISTEMUL SOCIAL ÎN FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE

a. Impactul rãzboaielor mondiale

” Întreaga istorie a lumii se poate rezuma astfel: atunci când naţiunile sunt puternice, ele nu

sunt întotdeauna corecte, iar atunci când ele doresc să devină corecte, au încetat adesea, să mai fie

puternice.”, spunea deputatul Churchill în Camera Comunelor, la 26 martie 1936. Înainte de 1936

însă, prima mare conflagraţie mondialã „a zguduit mult mai adânc planeta decât războaiele

napoleoniene. State milenare au dispărut, noi state au fost create. Rase şi limbi au ieşit din mor-

mintele secolelor”.1

Sfârşitul marii conflagraţii mondiale consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor

Unite, ci şi o victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au

destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane

sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi

est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920). Europa ieşise,

însă, zdruncinată din război. Pierderile umane au fost semnificative. Franţa a pierdut aproximativ

20% din bărbaţii de vârstă militară iar „dacă includem aici şi prizonierii de război, răniţii şi

mutilaţii, acele „ gueules cassees” (chipuri zdrobite) care au devenit o parte componentă

impresionantă a imaginii Franţei după război, putem spune că numai un francez din trei a trecut fără

să fie atins de glonţ ” 2.

Şansele soldaţilor britanici, aproximativ cinci milioane de soldaţi, de a supravieţui neatinşi

de gloanţele războiului au fost similare cu cele ale armatei franceze: „Englezii au pierdut o

generaţie-jumătate de milion de bărbaţi sub vârsta de treizeci de ani ” 3, preponderent din clasa celor

aflaţi în fruntea formaţiunilor militare.

1
Andre MAUROIS, Istoria Angliei, volumul II, Editura Politică, , Bucureşti, 1970, p. 297
2
Eric HOBSBAWM, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider Bucureşti, p. 39
3
Jay WINTER, War and the British People, Londra, 1986, p. 98
3
 Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi

financiare.

Transformările înregistrate în acest interval au reuşit să impregneze Angliei un impact redus

având în vedere caracterul original şi adaptabilitatea acesteia în faţa problemelor epocii. Cu toate

acestea, Anglia nu a fost scutită de schimbări politice şi economice.

Dispariţia aproape totală a Partidului Liberal (numit „partid whig”, cu vechime de trei

secole) a constituit o schimbare în sistemul politic englez. Se considera că scrutinul cu un singur tur

nu permite partidelor de opoziţie să se dividă, intelectualii liberali găsindu-şi locul în cadrul

partidului laburist. „Partidul laburist, sprijinit de trade-unionuri, reprezenta mai bine decât partidul

liberal părerile maselor muncitoreşti cu privire la asemenea subiecte.”4

b. Sistemul economic

În timpul anilor care au urmat războiului, în Anglia economia a determinat politica. Ca şi

războaiele napoleoniene, războiul din 1914 a fost urmat de o gravă depresiune industrială.

Economiile europene nu au avut un start de la egal în 1945, unele dintre ele au ajuns aproape de

colaps ca o consecinţă a razboiului. Condiţiile au fost mai bune în ţări neutre sau în ţări precum

Marea Britanie care nu s-au confruntat cu invazii 5 . Aşadar, în ceea ce priveşte economia, Franţa şi

Anglia au adoptat modele diferite, astfel că întâlnim sistemul dirijist, caracterizat de dirijismul

naţionalizărilor, al planificării şi al investiţiilor publice în Franţa şi un sistem empiric în cazul Marii

Britanii, unde chiar dacă au existat naţionalizări masive, acestea nu erau cuplate cu o planificare

bine pusă la punct.

Europa Occidentală a fost relansată după război de investiţia în reconstrucţie, de Planul

Marshall, care a pus la dispoziţie asistenţă americană, şi de acordul naţiunilor vest-europene care au

acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Planul Marshall,

4
Ibidem 1, p. 298
5
Richard VINEN,A history in fragments,Europe in the Twenthieth Century, Ed.Abacus, London, 2000, traducere
proprie, p.326
4
numele fiind dat după secretarul de stat George Marshall, dădea măsura rolului american în Europa

postbelică. În spatele acestuia se afla viziunea americană a unei Europe unite şi eficiente, a unei arii

economice unice, bazate pe liber schimb, dar şi pe principiile democratice.

Programul, aprobat de Congresul american în aprilie 1948, implica furnizarea a 13 miliarde

de dolari pe parcursul a 4 ani. 90% din sumă era reprezentată de bani nerambursabili, restul de

împrumuturi cu dobândă mică - 2,5% pe an, plătibili începând cu 1956. Planul era administrat de la

Washington de către Economic Cooperation Administration care avea birouri în fiecare ţară.

STATUL SUMA PRIMITĂ PRIN PLAN

Marea Britanie 3,176 mld
Franţa 2,706 mld
Italia 1,474 mld
Germania Occidentală 1,389 mld
Olanda 1,079 mld
Grecia 700 mld
Austria 700 mld

Economiile şi-au revenit şi au răspândit, după 1960, o prosperitate galopantă.

Evoluţiile în gândirea economică au avut, de asemenea, un impact decisiv: cea mai importantă

consecinţă a keynesianismului poate fi considerată abandonarea ortodoxiei bugetare care se

dovedise atât de dăunătoare în timpul Marii Crize.

Toate acestea erau considerate posibile datorită teoriei economice keynesiene. De vreme ce

adoptarea politicilor keynesiene presupunea asumarea obiectivului de natură socială al unei

economii fără şomaj, politicile sociale şi cele economice erau interconectate. Dacă economia fără

şomaj era primul obiectiv, al doilea era egalitatea de şanse în educaţie, sănătate şi pensii.

Evoluţia economică a Marii Britanii cel puţin până la sfârşitul anilor ’70 a fost complet

diferită. S-a vorbit de excepţionalismul britanic, de declinul sau criza britanică, de „omul bolnav al

Occidentului”. În Marea Britanie se pun, aşadar, bazele statului bunăstării.

5
Statul bunăstării desemnează statul capitalist, care s-a constituit după cel de-al Doilea Război

Mondial: ,,deşi cristalizat după cel de al Doilea Război Mondial, statul bunăstării este rezultatul

unui proces început încă din secolul al XIX-lea. Acest proces a modificat esenţial funcţiile statului

modern, care începe, sub presiunea unor factori economici, sociali şi demografici să-şi asume

funcţii în asigurarea bunăstării colective”6.

Statul bunăstării cu cei şase piloni ai săi (educaţia generală gratuită, asigurările sociale şi

asistenţa socială, serviciile naţionale de sănătate, programul de locuinţe publice, impozite

progresive şi reglementarea pieţei muncii) este aprodusul societăţii moderne industriale. În termeni

absoluţi, perioada miracolului economic continental a corespuns în Marea Britanie unor decenii de

creştere economică rezonabilă, considerabil deasupra tendinţei istorice.

Deşi la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial se afla, spre deosebire de alte state vest-

europene, într-o poziţie extrem de favorabilă, Marea Britanie şi-a pierdut relativ rapid poziţiile de

vârf deţinute în industrii precum cea a automobilelor, electronică sau de construcţii navale, iar

produsele britanice s-au văzut puse în dificultate chiar pe piaţa internă.

Una din cauzele acestui declin este implicarea prea mare a statului în economie prin

naţionalizare, mai ales că naţionalizările s-au dovedit a fi un eşec economic pe termen mediu.

Tabelul 1. Introducerea asigurărilor sociale7

Ţara Accident Boală Pensii Şomaj

Franţa 1898 1930 1895 - 1910 1967

6
Fancis DEMIER, Istoria politicilor sociale. Europa sec. XIX-XX, traducere de Camelia Secareanu, Editura Institutul
Europeanns, laşi, 1998, p. 10.
7
Sursa: Diederiks, H.A. (coord.) 1995, p. 292
6
 Marea Britanie 1897 1911 1908 1911

c. Statutul femeii în societate

În politica internă engleză, o schimbare considerabilă a fost reprezentată de adoptarea legii

electorale ce consacra universalitatea votului. „ Aprobată în plin război şi simbolizînd unitatea

naţională, Re-presentation of the People Act (1918) a dat drept de vot tuturor bărbaţilor, precum

şi femeilor de la vîrsta de treizeci de ani în sus”8.

Remarcabil este că această lege a condus la crearea a opt milioane de noi alegători dintre

care şase milioane femei. Ceea ce sufragetele nu putuseră obţine prin violenţă au putut realiza prin

devotament şi muncă, în timpul războiului.

Paralel, societatea franceză susţinea emanciparea femeii. Pe parcursul războiului, acestea

ocupă un rol definitoriu în activitatea de producţie. „ În cursul acestor ani, pariziencile iau progresiv

locul bărbaţilor plecaţi pe front. Ocupă diverse funcţii în administraţie, transporturi, învăţământ şi în

principal în industria armamentului ” 9. Generalul francez Joffre afirma că „ Dacă femeile angajate

în uzine s-ar fi oprit douăzeci de minute din lucru, Franţa ar fi pierdut războiul ” 10.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a trasat pierderi incomensurabile în sensul în

care cataclismul ”a omorât civili cu aceeaşi violenţă cu care s-a năpustit şi asupra oamenilor în

uniformă, iar cele mai multe şi mai groaznice omoruri au avut loc în regiuni sau în momente în care

nimeni nu avea posibilitatea să numere “11.

Numărul morţilor în Anglia şi Franţa însuma aproximativ 1% din pierderile umane suferite

de cele două ţări în urma primului Razboi Mondial. În Anglia, mortalitatea infantilă şi rata

morbidităţii scăzuseră treptat în vreme ce, în Franţa, ţară cu o bogăţie de hrană remarcabilă,

8
Andre MAUROIS, Istoria Angliei, Editura Politică, volumul II, Bucureşti, 1970, p.298

9
Yvan COMBEAU, Istoria Parisului, Editura Corint, Bucureşti 2002, p. 111

10
Jay WINTER, War and the British People, Harvard University Press, Londra, 1986, p. 111

11
Eric HOBSBAWM, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti , 1998, p. 59
7
populaţia era marcată de declin. În Europa numărul morţilor a atins însă 40 de milioane, iar cel al

refugiaţilor 30 de milioane.

II. SISTEMUL DE PARTIDE DIN FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE

Franţa şi Marea Britanie sunt cele mai vechi şi stabile democraţii, însă urmează căi diferite de

evoluţie:

 cale evolutivă în Marea Britanie, de la „Revoluţia Glorioasă”, printr-o succesiune de acte

mărind libertăţile în mod gradual prin reforme.

 cale revoluţionară în Franţa, având loc o multitudine de schimbări de regim.

”Pe de altă parte tipul lor de scrutin electoral [al Marii Britanii şi SUA] majoritar uninominal

cu un singur tur – tinzând la limitarea numărului de partide la doua şi la bipolarizarea vieţii politice

– a facilitat alternanţa la putere între tendinţe opuse şi, mai ales, a favorizat stabilizarea. În Franţa,

în schimb, regimul de prevalenţă al Adunărilor în cea de-a III-a Republică, a cărui caracteristică a

constituit-o multipartidismul generat de un scrutin majoritar cu două tururi fără prag nominal, a

condus la instabilitate parlamentară şi la imobilism politic ” 12.

A. MAREA BRITANIE

Pentru Jean Blondel, Reform Act (1832) reprezintă punctul de referinţă în ceea ce priveşte

istoria modernă a partidelor politice, întrucât prin intermediul acestei reforme electorale, populaţia

cu drept de vot a atins procentul de 7%, cel mai mare procent al populaţiei cu drept de vot la vremea
13
aceea în Europa şi în lume . Totodată, bipartidismul britanic se caracterizează în raport cu

circumstanţele istorice, corelate cu legislaţia electorală. Se poate identifica astfel filiaţia directă faţă
12
Beatrice COMPAGNION, Anne THEVENIN O cronologie a secolului XX. Principalele tendinţe şi datele cele mai
importante, traducere de Radu Valter şi Rodica-Maria Valter, Ed. All Educational, Bucureşti , 2000, p.97

13
Cezar AVRAM, Roxana RADU, Regimuri politice contemporane: Demoraţiile, pp. 157-159.
8
de clanurile politice tory şi whig a Partidului Conservator şi a Partidului Liberal, din secolul al

XVIII-lea, iar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Labour Party - având la origine Trade Unions,

sindicatele - a eliminat Partidul Liberal (cu care avea să fuzioneze după rezultatele alegerilor din

1987) 14.

Acest two-party system a funcţionat, nu ca un sistem promotor de divergenţe, ci ca „o

structură capabilă să creeze convergenţe în numele solidarităţii şi al dreptăţii, prin acorduri de

compromis şi de integrare. Existenţa celor două mari partide, libera competiţie electorală,

încredinţarea formării unui guvern şefului partidului cu cel mai mare număr de deputaţi, erau

elemente esenţiale ale « modelului englezesc », în care formarea unui guvern din umbră de către

partidul din opoziţie (shadow cabinet) permitea controlul guvernului însărcinat şi făcea cunoscut

opiniei publicie structura ministerială alternativă ” 15.

Drept consecinţă, popularitatea sistemului celor două partide rezidă în urma convingerii că

un asemenea sistem oferă stabilitate guvernului democratic, delimitând astfel, în mod clar,

responsabilităţile politce. Votând pentru un partid, electoratul alege nu numai guvernul, ci indică în

acelaşi timp şi marile linii politice pe care doreşte să le urmeze.16

 Partidul Conservator

Are drept principii doctrinare apărarea tradiţiei, a liberei întreprinderi, a ordinii sociale.

Partidul are susţinere electorală din partea ‘‘gulerelor albe’’ din clasele mijlocii, o fracţiune a lumii

muncitoreşti, dar şi sprijinul unor prestigioase publicaţii de orientare conservatoare: Times, Daily

Expres, Daily Telegraph, Daily Mail.

În ceea ce priveşte organizarea, o putem numi de tip aristocratic, puterea aparţinând în ultimă

instanţă unei grupări de notabili.

14
Ibidem pp. 239-240.

15
Salvo MASTELLONE, Istoria democraţiei în Europa. Din secolul al XVIII-lea până în secolul XX, traducere de
Bogdan M. Popescu şi Gheorghe-Lenean Stoica, Ed. Antet XX Press, 2006 [2004], Prahova, pp. 243-244.
16
Ioan ALEXANDRU, Claudia GILIA, Ivan Vasile IVANOFF, Sisteme Politico-Administrative Europene, Editura
Bibliotheca, Târgovişte,. 2007.p.379.
9
 Din punct de vedere ideologic, este împotriva intervenţiei statului în economie, ultima

guvernare începută în 1979 cu premierul Thatcher fiind revoluţie conservatoare, statul retrăgându-
17
se, gradual, din viaţa economică, urmând apoi perioada denaţionalizărilor . De altfel, Margaret

„Tatcher a dominat anii’80. A devenit maestrul de neîntrecut al Partidului Conservator, iar

guvernele pe care le-a controlat au condus Marea Britanie către un torent de schimbări fără

precedent. Instituţiile britanice au fost transformate.18

 Partidul Laburist

A fost format în 1900, după Congresul sindicatelor din 1899, aderenţii săi fiind de două feluri:

individuali (15%) şi colectivi (sindicatele). Mai mult decât atât, din 1926 devine partidul cu cel mai

mare număr de aderenţi.

Programul său politic radical, colectivist, egalitar în 1918, s-a modificat de fiecare dată când

partidul a ajuns la putere, devenind liberal şi prudent. Este un partid al justiţiei sociale, progresist,

pacifist. Principala publicaţie laburistă care susţinea partidul era Daily Herald.

 Partidul Liberal

A apărut ca o a treia forţă politică în Marea Britanie, alternând la putere cu conservatorii între

1832-1914. Din 1923 s-a plasat permanent pe locul 3 în opţiunile electoratului, iar din 1928

programul său politic va deveni mai radical fiind desenat după concepţiile intervenţioniste ale lui

Keynes. Cea mai însemnată publicaţie era Manchester Guardian. Locul i-a fost luat de Partidul

17
Cezar AVRAM, Roxana RADU, Regimuri politice contemporane: Democraţiile, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2007,
p.188
18
Paul HIRST, From Blitz to Blair, A new history of Britain since 1939 , Phoenix, London, 1998, traducere proprie,
p.101
10
Liberal-Democrat, despre care Churchill spunea că este atât de mic, încat ar putea încăpea într-un

taxi19. Timpul l-a contrazis se pare.

 Partidul Comunist Britanic (BCP)

Mişcarea politică comunistă a fost creată în 1920, având în perioada interbelică puţin peste

10.000 de aderenţi şi reuşind să trimită cel mult doi deputaţi în Parlamentul britanic. Chiar în

perioada unor tensiuni sociale grave (1931 - 1932), Partidul Comunist Britanic nu a reuşit să

antreneze în acţiunile sale (“marşul foametei”-1932) un număr important de nemulţumiţi, deşi

beneficia de sprijinul unei publicaţii de relativ succes în rândul muncitorilor - Daily Worker.

B. FRANŢA

Deşi a ajuns pe o cale revoluţionară la democraţie şi a trecut printr-o ruptură după cel de-al

Doilea Război Mondial din cauza ocupaţiei, Franţa rămâne una dintre cele mai vechi democraţii.

Cea de-a IV-a Republica se schimbă din cauza războiului din Algeria din anul 1958, fiindcă

era cea mai importantă colonie a Franţei din nordul Africii, iar războiul a determinat acte teroriste

împotriva francezilor şi o mişcare de eliberare naţională. Clasa politică îl cheamă pe Charles de

Gaulle la putere, dar el pune o condiţie: sistem semiprezidenţial. Astfel se schimbă şi constituţia în

1959. În 1962, De Gaulle face un referendum pentru a afla dacă algerienii vor sa fie liberi sau să

rămână în colonia Franţei, iar algerienii aleg să fie liberi.

După regimul parlamentar din cea de-a IV-a Republică Franceză, Republica a V-a este

„regimul semiprezidenţial prin excelenţă”20. Regimul semiprezidenţial este caracterizat pe de o

parte de alegerea directă a preşedintelui de către cetăţeni, iar pe de altă parte, de responsabilitatea

guvernului în faţa legislativului, de aceea regimurile semiprezidenţiale sunt numite şi mixte. Spre

deosebire de Austria, Finlanda, Islanda, Irlanda care au un regim semiprezidenţial, cazul francez

19
Cristian PREDA, Introducere în ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2010, p.133

20
Ibidem p.53
11
este mai complicat „Până în 1968 şeful guvernului era clar preşedintele francez, ales prin vot

popular pentru un mandat de şapte ani, şi nu primul ministru. Puterea preşedintelui, totuşi, se baza

mai mult pe susţinerea majorităţilor parlamentare, decât pe prerogativele constituţionale, iar la

începutul anilor ’80 doi politologi francezi bine cunoscuţi au prevazut că, dacă preşedintele şi-ar

pierde susţinerea majorităţii, sistemul prezidenţial s-ar transforma într-unul parlamentar” 21. Într-un

sistem semiprezidenţial există „posibilitatea confruntării (sau ”coabitării” cum o numesc francezii)

preşedintelui minoritar în parlament, cu un guvern sprijinit de o majoritate parlamentară

concurentă” 22, ceea ce duce, în general, la funcţionarea problematică a sistemului semiprezidenţial.

Modul de scrutin care se aplică în Franţa este cel „ uninominal majoritar cu două tururi pentru

desemnarea Parlamentului şi a preşedintelui şi scrutinul majoritar de listă cu două tururi în alegerile

locale” 23. În acest caz, partidul sau candidatul independent pentru a câştiga trebuie să obţină în

fiecare circumscrimpţie majoritatea absolută( 50%+1). Dacă nimeni nu obţine majoritatea absolută,

se va organiza al doilea tur de scrutin la care pot participa doar cei care au obţinut 12,5% din voturi

în primul tur de scrutin.

În ceea ce priveşte sistemul de partide, în Franţa acesta este caracterizat ca fiind „ d’une part c’est

un système constitué de partis multiples, dont aucun ne possède la majorité absolue des sièges à

l’Assemblée, même s’il est en état de constituer un parti dominant; il y a donc pulvérisation des

partis quant à leur nombre ; d’autre part, c’est un système de partis indisciplinés” 24.

Spectrul politic francez este diversificat, „ în Franţa îşi desfăşoară activitatea politică
25
partidele cu programe şi orientări diverse, de la extrema stângă la extrema dreaptă” . Deşi există
21
Arend LIJPHART, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, traducere de
Cătălin Constantinescu, Polirom, Iaşi, 2006, p.123
22
Aristide CIOABĂ, Constantin NICA, Sisteme electorale şi siteme democratice, Editura Institutului de Ştiinţe Politice
şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti , 2009, p. 218
23
Cezar AVRAM, Roxana RADU, Regimuri politice contemporane: Democraţiile, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2007,
p.271
24
Jean- Louis QUERMONNE, Les régimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 2006, p.97

25
Cristian IONESCU, Regimuri politice comparate, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2006, p. 482
12
acestă diversitate a partidelor şi doctrinelor ideologice, pe eşicherul politic s-au format două curente

semnificative: partide de dreapta şi partide de stânga.

 Adunarea Pentru Republică (Rassemblement Pour la République – RPR) a fost înfiinţată

la 5 decembrie 1976. Adunarea Poporului Francez (Rassemblement du Peuple Français – RPF),

înfiinţată la 14 aprilie 1947 la iniţiativa lui Charles De Gaulle, este nucleul RPR. În perioada 1958 –

1976 denumirea mişcării „gaulliste” va fi schimbată de cinci ori. Din 1981, RPR va adopta aceleaşi

programe ca şi Uniunea pentru Democraţie Franceză ( Union Pour la Démocratie Française –UDF):

„denaţionalizarea sectorului public şi încetarea oricărei intervenţii a statului în domeniul social” 26.

Din 2002 RPR participă la înfiinţarea Uniunii pentru o Mişcare Populară (Union pour un

Mouvement Populaire – UMP). Alături de UDF şi de Uniunea pentru Democraţia Franceză(Union

pour la Démocratie Française), RPR formează, pentru susţinerea candidaturii la alegerile

prezidenţiale a lui Jaques Chirac, Uniunea pentru Majoritatea Prezidenţială(Union pour la Majorité

Présidentielle - UMP).

 Uniunea pentru o Mişcare Populară (Union pour un Mouvement Populaire – UMP) a fost

înfiinţată la 23 aprilie 2002, având ca scop susţinerea candidaturii lui Jaques Chirac. Este o

formaţiune politică de dreapta, având „des principes simples : efficacité, pragmatisme, ouverture,

dialogue ”27 .

 Uniunea pentru Democraţie Franceză ( Union Pour la Démocratie Française –UDF) a

fost înfiinţată „ la 1 februarie 1978 la iniţiativa lui Valéry Giscard d’Estaing de reuni mai multe

formaţiuni şi mişcări liberale: Partidul Republican, Centru Democraţilor-Socialişti, Partidul

26
Claudia GILIA, Valeriu Florin GILIA, Sistemul politic al Republicii Franceze, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007,
p. 74
27
Disponibil la www.u-m-p.org , consultat la 03.04.2013
13
Radical-Socialist, Mişcarea Democrat-Socialistă a Franţei şi Clubul „Perspective şi Realităţi” ” 28.

UDF reprezintă dreapta liberală.

 Partidul Socialist (Parti Socialiste – PS) este succesorul unei fostei formaţiuni denumită

Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti( SFIO ). Printre numele importante din PS se

numără François Mitterrand, care a deţinut funcţia de preşedinte al Republicii pentru două mandate

de şapte ani(1981-1995), şi care în primele nouă luni de mandat prezidenţial s-a ocupat de

programul de naţionalizări 29, dar şi actualul preşedinte François Hollande.

 Partidul Comunist Francez ( Parti Commmuniste Français - PCF ) este un partid bine

structurat, situat la stânga scenei politice.

 Frontul Naţional ( Front National - FN) este un partid de extremă dreapta, Jean –Marie Le

Pen fiind conducatorul acestei formaţiuni politice. Primele rezultate din 1973 şi 1974 la alegerile

legislative şi, respectiv, la alegerile prezitenţiale unde nu obţine nici măcar 1% din sufragii,

reprezintă un eşec pentru FN, însă la ultimele trei alegeri prezidenţiale, FN obţine rezultate bune,

care trec de 10%.

 Lupta Muncitorească (LO) şi Liga Comunistă Revoluţionară (LCR) sunt cele două

formaţiuni politice care reprezintă stânga extremistă.

Este de remarcat faptul că în 2002 făra a susţine un candidat unic, deoarece nu au ajuns la un

consens, reprezentanţii ambelor partide au obţinut fiecare în jur de 5% din sufragii.

 Mişcarea Democrată (Mouvement Démocrate - MoDem) se situează la centrul eşicherului

politic, fiind format majoritar din membrii UDF ce doreau o politică independentă faţă de UMP.

Sisteme Politico-Administrative Europene 30

28
Claudia GILIA, Valeriu Florin GILIA, Sistemul politic al Republicii Franceze, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007,
p. 81
29
Maurice LARKIN, France since the Popular Front, Government and People 1936-1996, Clarendon Press, Oxford,
1997, traducere proprie, p.361

30
Ioan ALEXANDRU, Claudia GILIA, Ivan Vasile IVANOFF, Sisteme Politico-Administrative Europene, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 57
14
Ţara Structura de Forma de Tip de regim Modul de desemnare a

stat guvernământ şefului statului

Marea Britanie Stat unitar Monarhie Parlament Dinastie ereditara

constituţionala
Franţa Stat unitar Republică Semiprezidenţial Sufragiu popular

III.FRANŢA ŞI MAREA BRITANIE ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Primul Război Mondial, prin consecinţele sale economice, sociale şi politice a pus umanităţii

şi Europei, în primul rând, probleme majore spre rezolvare. Aceste probleme, generate de

conflagraţia mondială, şi-au găsit parţial soluţionarea în cadrul lucrărilor forumului de la Paris.

Tratatul de pace cu Germania a evidenţiat şi mai mult disensiunile dintre învingători, cu atat mai

mult cu cât francezii doreau slăbirea maximală a Germaniei din punct de vedere teritorial, militar,

politic şi economic pentru a-şi instaura hegemonia în Europa.

Ideile franceze veneau în contradicţie flagrantă cu politica tradiţională britanică a

echilibrului de forţe. Din aceste considerente englezii doreau, în primul rând, să evite întărirea

excesivă a Franţei pe continent.

În aceste condiţii a apărut tendinţa de creare a unei organizaţii internaţionale a cărei

activitate să fie canalizată spre preîntâmpinarea războaielor şi stingerea focarelor de tensiune

interstatală care puteau degenera în conflicte armate.

Organizaţia urma să asigure securitatea colectivă şi să aplaneze divergenţele dintre state.

Instrumentul menit de a realiza aceste deziderate a fost, în opinia fondatorilor concepţiei, Societatea

Naţiunilor. Dar problema creării acestei instituţii internaţionale a generat discuţii aprinse pentru că

marile puteri doreau să o transforme într-un instrument de realizare a intereselor proprii. Astfel,

15
SUA doreau prin intermediul Ligii să domine lumea, Anglia să-şi consolideze Imperiul, iar Franţa

să domine Europa.

În relaţiile internaţionale apar, aşadar, statele învingătoare – Franţa, Marea Britanie; statele

învinse – Germania şi fostele sale aliate; statele mici şi medii (printre care şi România) şi Rusia

Sovietică. Într-o asemenea Europă, împărţită în state învingătoare şi învinse, state mari şi mici, au

început să se prefigureze de la început dificultăţi în relaţiile interstatale.

Criza din 1920—1931, deşi nu a fost animată de violenţe şi răscoale, a fost mai profundă decât

cea din 1816-1821. Industria Angliei, deficitar echipată faţă de cea a Germaniei şi a Statelor Unite,

era marcată de o paralizie cauzată de salarii ridicate şi de un comerţ exterior marcat de sărăcie şi de

dispariţia consumatorilor. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri

europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte

continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat celor trei ţări

din Benelux pentru a promova “colaborarea militară, economică, socială şi culturală” dintre ele.

În timp ce colaborarea în plan militar a condus în cele din urmă la înfiinţarea N.A.T.O., în privinţa

cooperării economice, următorul pas a fost fondarea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui

şi Oţelului (C.E.C.O.), concretizarea planului Schuman, după numele ministrului francez de

Externe, care spera ca prin implicarea R.F.G.-ului să îmbunătăţească relaţiile franco-germane şi să

sporească eficienţa industriei europene. Au fost eliminate toate obligaţiile şi restricţiile privitoare la

comerţul cu fier, cărbune şi oţel, creându-se o Înaltă Autoritate, ce avea sarcina de a administra

comunitatea şi de a realiza un program comun de dezvoltare. Singura dezamăgire a federaliştilor a

fost aceea că Marea Britanie nu a dorit să se alăture, deoarece a refuzat să atribuie controlul asupra

unei părţi importante din industria sa unei autorităţi supranaţionale.

Acest lucru se explica prin faptul ca dezbaterile privind soarta Europei moderne s-au

desfăşurat din două perspective diferite: cea a interguvernalismului şi cea a federalismului. Marea

Britanie s-a regăsit în ideologia interguvernamentalistă, susţinând ideea conform căreia Europa

16
avea nevoie de o comunitate de natură economic, dar care să nu interfereze cu suveranitatea

statuluisau cu politicile interne. Pe de altă parte, federaliştii vedeau Europa ca o comunitate

superioară statului-naţiune, idee pe care o îmbrăţişează şi Franţa.

Iată un prim clivaj ideologic referitor la Comunitatea Europeană dintre Marea Britanie şi

Franţa. Atitudinea Marii Britanii se explică prin, să-i spunem, “apartenenţa sa la ocean” şi mai

puţin la continent, relaţiile cu Statele Unite ale Americii şi, desigur, tradiţia suveranităţii

Parlamentului englez. Marea Britanie „ are propria concepţie asupra concepţiei europene: Uniunea

trebuie să fie un spaţiu economic organizat, deschis către lume; ea trebuie să reprezinte un

mecanism de concertare politică între statele membre, inserat în ansamblul atlantic sub conducerea

Statelor Unite” 31.

Dinspre Franţa pornesc numeroase iniţiative politice europene, multe dintre ele menite să

ajute la reconstrucţia ţărilor afectate de cel de-al Doilea Război Mondial. De la “Planul Monnet”

până la politicile economice sau agricole (PAC) , francezii sunt parte activă a comunităţii.

Numeroase caracteristici ale Uniunii Europene sunt preluate din sistemul francez. De pildă, încă din

1957, Jean Monnet dezbate modelul american “agency”, conform căruia guvernul nu mai controla

tot administrativul; drept urmare, Monnet implementează modelul agency în Comisia Europeană.

Cu toate acestea, C.E.C.O. s-a bucurat de un succes remarcabil, producţia de oţel sporind cu

50% în primii cinci ani, astfel încât cei şase membri au decis să extindă sfera de activitate a

comunităţii, pentru a cuprinde toate produsele economiilor lor.

Marea Britanie a refuzat şi intrarea în C.E.E. în 1958, fiind probabil o ironie a istoriei, având

în vedere că, deşi Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unul dintre cei mai activi

susţinători ai conceptului de Europă unită, nici laburiştii, nici conservatorii britanici nu doresc în

anii ‘50 să-şi alăture ţara procesului de integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceea că,

alăturându-se C.E.E., Marea Britanie nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va

fi la discreţia unei autorităţi supranaţionale - Comisia europeană. În acelaşi timp, exista teama că

31
Philipe MOREAU DEFARGES, Instituţiile Europene, traducere de Doina Lică şi Ovidiu Pecican, Editura Amarcord,
Timisoara, 2002, p. 108.
17
relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prin intrarea în

C.E.E.; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai promiţătoare

decât aceea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori.

În 1961 britanicii şi-au schimbat punctul de vedere, iar guvernul Macmillan a anunţat că

Marea Britanie dorea să se alăture C.E.E., pentru că economia sa începuse să stagneze. În ianuarie

1963, preşedintele francez Charles de Gaulle a întrerupt convorbirile şi a anuţat că Marea Britanie

nu era pregătită pentru admiterea în C.E.E, fiindcă Marea Britanie se confrunta cu prea multe

probleme economice şi, de aceea, ar fi slăbit Comunitatea Economică Europeană. Preşedintele

francez era hotărât să demonstreze că Franţa era o mare putere şi nu avea nevoie de asistenţa

americană, Marea Britanie având legături strânse cu Statele Unite.

În cele din urmă, deşi Franţa şi-a reiterat veto-ul şi în 1967, admiterea britanică în C.E.E. s-a

produs la 1 ianuarie 1973 cu ajutorul a doi factori: după demisia lui De Gaulle în 1969, succesorul

său, Georges Pompidou, era mai binevoitor faţă de Marea Britanie, iar noul prim-ministru

conservator britanic, Edward Heath, un european angajat, a negociat alăturarea britanică la procesul

de integrare europeană.

Un fapt decisiv pentru această schimbare de poziţie a fost faptul că s-a reuşit, în cadrul unui

package deal de mari dimensiuni, să fie luate în considerare interesele tuturor statelor membre. În

cadrul acestei "soluţii la pachet", Franţa a primit, în schimbul acordului său privind extinderea,

permisiunea celorlalte ţări, de a finaliza şi dezvolta proiectul Politicii Agrare Comunte. Vedeţi

aşadar bine că în acest caz au intrat în joc interese sectoriale cât se poate de serioase

Franţa şi Marea Britanie sunt, în prezent, doi membri de bază ai Uniunii Europene. Totuşi,

încă există diferenţe de vizune explicabile prin tradiţia politică diferită a celor două state: unul cu

trecut reformist, celălalt cu un trecut ceva mai paşnic; Franţa cu viziuni federale eficiente atât pentru

ea însăşi, cât şi pentru celelalte ţări europene, Marea Britanie preferând suveranitatea şi înclinaţia

faţă de continentul american. Diferenţele de perspectivă se reflectă şi în politica europeană actuală.

18
Franţa şi Germania dezvoltă o colaborare eficace, în timp ce Regatul Unit pretinde o oarecare

suveranitate în deciziile ce se iau la nivel European şi îl implică.

BIBLIOGRAFIE:

ALEXANDRU, Ioan, GILIA, Claudia, IVANOFF, Ivan-Vasile, Sisteme Politico-Administrative

Europene, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2007;

AVRAM, Cezar, RADU, Roxana, Regimuri politice contemporane:Democraţiile, Ed. Aius PrintEd,

Craiova, 2007;

CIOABĂ, Aristide, NICA, Constantin, Sisteme electorale şi sisteme democratice, Editura

Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2009;

COMBEAU, Yvan, Istoria Parisului, Editura Corint, Bucureşti, 2002;

COMPAGNION, Beatrice, THEVENIN, Anne, O cronologie a secolului XX, traducere de Radu

Valter şi Rodica Maria Valter, Editura All Educational, Bucureşti, 2000,;

DEFARGES MOREAU, Philippe, Instituţiile Europene, traducere de Doina Lică şi Ovidiu Pecican,

Editura Amarcord, Timişoara, 2002,

DEMIER, Francis, Istoria politicilor sociale. Europa secolelor XIX-XX, traducere de Camelia

Secareanu, Editura Institutului European, Iaşi, 1998;

19
GILIA, Claudia, GILIA, Valeriu Florin, Sistemul politic al Republicii Franceze, Editura

Bibliotheca, Târgovişte, 2007;

HIRST, Paul, From Blitz to Blair, A new history of Britain since 1939, Phoenix, London, 1998;

HOBSBAWM, Eric, Secolul Extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti,

1998;

IONESCU, Cristian, Regimuri politice comparate, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;

LARKIN, Maurice, France since the Popular Front, Government and People 1936-1996,

Clarendon Press, Oxford, 1997;

LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase

de ţări, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

MASTELLONE, Salvo, Istoria democraţiei în Europa din secolul al XVIII-lea până în secolul XX,

traducere de Bogdan M. Popescu şi Gheorghe Lenean Stoica, Editura Antet XX Press, Prahova,

2006;

MAUROIS, Andre, Istoria Angliei, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1970;

PREDA, Cristian, Introducere în ştiinţa politică, Editura Polirom, Iaşi, 2010;

QUERMONNE, Jean-Louis, Les regimes politiques occidentaux, Seuil, Paris, 2006;

VINEN, Richard, A history in fragments, Europe in the Twenthieth Century, Ed.Abacus, London,

2000;

WINTER, Jay, War and the British People, Harvard University Press, Londra, 1986.

SURSE INTERNET

www.conservatives.com , consultat la 27.03.2013;

www.frontnational.com , consultat la 02.04.2013;

www.labour.org.uk , consultat la 27.03.2013;

www.mouvementdemocrate.fr , consultat la 04.04.2013;

www.parti-socialiste.fr ,consultat la 05.04.2013;

20
www.pcf.fr , consultat la 03.04.2013;

www.u-m-p.org , consultat la 03.04.2013;

21