Sunteți pe pagina 1din 44

INTRODUCERE IN DREPT

Consideratii generale

Prin continutul obiectului sau, stiinta dreptului apartine stiintelor despre societate, fiind o
stiinta social-umana.
Stiinta dreptului (stiintele juridice) studiaza legile existentei si dezvoltarii statului si
dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret – istorice, corelatia cu celelalte
componente ale sistemului social, modul in care institutiile politico – juridice influenteaza
societatea si suporta, la randul lor, influenta sociala 1.
Dreptul reprezinta o forma normativa de ordonare a raporturilor sociale, in vederea
promovarii si apararii valorilor necesare societatii: proprietatea, persoana, comunitatea.
Datorita complexitatii sale, stiinta dreptului formeaza un sistem, alcatuit din:
Teoria generala a dreptului;
Stiintele juridice de ramura;
Stiintele juridice istorice;
Stiintele ajutatoare.

Teoria generala a dreptului reprezinta studiul conceptelor, categoriilor, principiilor si


notiunilor de baza ale dreptului, urmarind organizarea logica a obiectului sau specific in cadrul
demersului explicativ. Ea reprezinta de asemenea, fundamentul metodologic si epistemologic
al tuturor celorlalte stiinte juridice.
Stiintele juridice de ramura studiaza formele particulare ale formei normative generale; o
stiinta de ramura cerceteaza ceea ce are general, esential, necesar structural si functional o
ramura de drept, alcatuita, fiecare, dintr-un ansamblu de norme si instructiuni juridice, organic
legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si in temeiul
unor principii comune.
Distinctia dintre ramuri nu e rigida, iar intre ele se manifesta o multitudine de conexiuni. O
ramura de drept se constituie daca apar relatii sociale de reglementat cu aceeasi tehnica,
avand note comune in continut. Constituirea ramurilor de drept are loc procesual, adica ele nu
au aparut distinct similtan cu forma juridica normativa a ordinii sociale; autonomizarea
ramurilor de drept s-a realizat cu incetul, in conditiile interdependentelor ce confera unitate
sistemului de drept, precum si a pastrarii unui complex de interferente sensibile.
Stiintele juridice istorice cerceteaza fie istoria generala a dreptului, fie istoria dreptului
dintr-o anumita tara.
In ce priveste stiintele ajutatoare, cum sunt: criminalistica, medicina legala, sociologia
juridica, filosofia juridica etc., acestea se afla in stransa legatura cu stiintele juridice si, chiar
daca nu fac parte din sistemul stiintei dreptului, sunt necesare cunoasterii unor fenomene de
drept sau bunei aplicari a normelor juridice.
Una dintre conditiile ca un ansamblu de cunostinte sa fie numit stiinta este ca acesta sa
utilizeze metode si tehnici adecvate de cercetare, formuland principii de metoda, reguli si
criterii operationale2.

Conceptul dreptului

In cea mai larga acceptiune, dreptul reprezinta forma juridica a societatii, adica forma
normativa de ordonare a raporturilor sociale, in vederea promovarii si apararii valorilor
necesare societatii.

1
Derivat din cuvantul latin directus, care, in sens metaforic insemna direct, in linie dreapta,
termenul “drept” este folosit in prezent, in limba romana, in mai multe sensuri, si anume:
Intr-un prim sens, semnifica stiinta dreptului, acel ansamblu de idei, notiuni, concepte si
principii care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.
In al doilea rand dreptul ne este numai o stiinta, ci si o tehnica a conveituirii umane,
destinata sa disciplineze relatiile interumane si sa apere societatea de excese. In acest sens,
dreptul imbina necesitatea si libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezulta
din scopurile generale ale vietii sociale, scopuri prefigurate in ansamblul normelor de conduita
care guverneaza societatea si a caror respectare este asigurata, daca este necesar, de forta
de coercitiune a unei autoritati publice recunoscute, ansamblu care alcatuieste dreptul
obiectiv. La randul sau, dreptul obiectiv cunoaste o traditionala clasificare in drept public si
drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivitatile publice si
raporturile lor cu persoanele particulare, atunci cand aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public; dreptul public este dominat de interesul general si de aceea in
raporturile juridice de drept public prevaleaza vointa statului, a colectivitatilor publice. Din
dreptul public fac parte ramuri de drept cum sunt: dreptul international public, dreptul
constitutional, dreptul penal, dreptul administrativ etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelorparticulare, fizice sau juridice si
raporturile dintre ele. Din dreptul privat fac parte dreptul civil, dreptul comercial, etc.
In al trilea rand, ansamblul normelor juridice in vigoare, formand un sistem de drept al
unui sistem de stat determinat, reprezinta dreptul pozitiv.
In al patrulea rand, cuvantul drept inseamna facultatea unui subiect de drept de a avea o
conduita, de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un interes, legalmente protejat,
in cadrul raport juridic concret, drept individual numit drept subiectiv.
In al cincilea rand, ansamblul normelor care reglementeaza procedura de judecare a
litigiilor si modul de executare a hotararilor pronuntate, respectiv procedura de aplicare a
dreptului material si de valorificare a drepturilor si obligatiilor participantilor la raporturile
juridice circumscrise in normele dreptului material, formeaza dreptul procesual.
In afara de termenul “drept” se utilizeaza si termenul “juridic”. Acesta este folosit atat ca
adjectiv (norma juridica, raport juridic), cat si ca parte componenta a realitatii sociale, alaturi
de politic, etic, economic etc.
Pornind de la definitia data dreptului de romani, jus est ars boni et aequi (dreptul este arta
binelui si a echitatii), in literatura de specialitate se afirma si in prezent ca “dreptul este si o
arta, adica un ansamblu de mijloace pe care le intrebuinteaza organele care creeaza dreptul
sau care aplica dreptul. Legiuitorul trabuie sa stie sa selecteze din ansamblul trebuintelor
sociale pe cele care raspund unor nevoi reale, judecatorul trebuie sa posede arta de a aplica
legea in conformitate cu litera si spiritul sau si potrivit cu multitudinea conditiilor de timp,
spatiu si persoane in care se deruleaza aspectele de viata 3”.
Avand in vedere toate aceste elemente, dreptul se defineste ca fiind ansamblul regulilor
asigurate si garantate de stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului
uman in principalele relatii din societate, intr-un climat specific manifestarii coexistentei
libertatilor, apararii drepturilor esentiale ale omului si justitiei sociale.

Dreptul si statul

Statul este principala institutie politica a societatii, instrument al conducerii sociale, forta
specializata de constrangere, prin care grupurile sociale isi promoveaza interesele comune.

2
Intr-o prima acceptiune, termenul de stat este sinonim cu cel de tara, suma a trei
elemente: teritoriu, populatie si suveranitate.
Criteriul lui politic de baza il constituie teritoriul. In legatura cu aceasta statul isi stabileste
legaturile cu cetatenii, isi structureaza aparatul (mecanismul) si isi dimensioneaza
suveranitatea.
Un alt element al statului il constituie populatia, care se raporteaza la stat prin legatura de
cetatenie, iar al treilea element il constituie suveranitatea, adica forta publica, denumita si
putere de stat sau putere de constrangere.
Intr-o a doua acceptiune, strict juridica, statul reprezinta forma organizata a puterii poporului,
mai exact mecanismul si sau aparatul statal.
Viata statului este strans legata de cea a dreptului, care are rolul de limitare a puterii prin
normele juridice, chiar daca acestea emana de la organele statului. Pe de alta parte, statul
garanteaza realizarea dreptului si reinstaurarea ordinii juridice lezata prin activitati ilicite.
Ca instrument de organizare si conducere sociala, scopul statului este acela de a apara
interesul general, cu respectarea principiului non-interventiei in treburile private.
Pentru caracterizarea statului trebuie retinut ca el este si persoana juridica in raporturile in
care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii.

Puterea de stat, ca element al statului, istoric este o forma determinata si variabila de


autoritate, cu caracter politic, cu o sfera generala de aplicabilitate, agenti specializati care o
realizeaza si suverana.
Dintre toate aceste trasaturi, cea mai importanta este suveranitatea puterii, care
reprezinta dreptul statului de a conduce societatea in interior (latura interna a suveranitatii sau
suprematia puterii de stat) si de a stabili relatii cu alte state (latura externa sau independenta
puterii de stat). In baza suveranitatii sale, statul isi organizeaza relatiile sale internationale
fara nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state si in
considerarea principiilor si normelor dreptului international.

Intr-un stat democratic puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea


puterii, organizarea canalelor prin care circula puterea sunt incredintate statului; in planul
activitatii statale are loc o separare a puterilor. Teoria separatiei puterilor in stat a fost
fundamentata de Montesqieu in lucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit acestei teorii, in stat
exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Acestea
trebuie sa se exercite independent si sa se auto-limiteze pentru a se preveni abuzul de
putere. Limita exercitarii fiecareia dintre puteri este stabilita de drept, prin fixarea cadrului
legal de functionare a acestora si a raporturilor de cooperare atat intre ele, cat si in cadrul
sistemului social – politic de organizare sociala. Astfel, dreptul confera stabilitatea si siguranta
structurilor de putere cu restul institutiilor sociale si politice, incadrandu-le in limite de ordine.

Statul isi constituie un sistem de institutii pentru relizarea functiilor sale, al caror mod de
functionare, repartizare a competentelor si artibuire a prerogativelor specifice este stabilit in
Constitutie, legi organice si alte acte normative.
Potrivit criteriilor ce stau la baza puterilor in stat, principalele categorii de organe de stat
sunt cele legislative, cele executive si cele judecatoresti, fiecare avand o anumita forma de
activitate desfasurata conform competentei legale.

Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si


externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt forma de
guvernamant, structura de stat si regimul politic.

3
Cea mai generala clasificare a formelor de stat din punct de vedere al guvernamantului
este in republici si monarhii, care reprezinta modul specific al realizarii conducerii prin
intermediul activitatii statului. Republica se caracterizeaza prin faptul ca seful statului este
ales de popor sau de parlament, in timp ce, in cazul monarhiei, seful statului nu este ales, el
venind la putere, de regula, in considerarea apartenentei la o anumita familie cu traditii
monarhice.
In ce priveste structura de stat, aceasta poate fi federala sau unitara, dupa cum statul
este o uniune de state, cu mai multe randuri de organe legislative, executive si judecatoresti
si mai multe constitutii – la nivel federal si la nivelul fiecarui stat component si, respectiv, un
singur sistem de organe legislative, executive si judecatoresti si o singura constitutie, in cazul
statului unitar.
Regimul politic reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii,
cu referire la raporturile dintre stat si individ, la modul concret in care un stat asigura si
garanteaza drepturile subiective. Din acest punct de vedere, statele sunt clasificate in state cu
regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice.

Aprecierea, evaluarea actiunilor umane din punct de vedere al criteriilor juridice


presupune existenta unui sistem de idealuri, principii si norme. Un principiu general de
drept este rezultatul unei experienta sociale si o reflectare a unor cerinte obiective ale
evolutiei societatii, ale convietuirii sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre
drepturile unora si obligatiile altora si reprezinta acele idei calauzitoare, conducatoare ale
continutului tuturor normelor juridice, carora li se subordoneaza atat structura cat si
dezvoltarea sistemului de drept.

Principiile dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt:


a) Asigurarea bazelor legale de functionare a statului – reprezinta premisa existentei
statului de drept si deriva din cucerirea pe cale legala a puterii si exercitarea acesteia in
limitele legalitatii, astfel incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o
democratie.
b) Principiul libertatii si egalitatii – reprezinta garantarea juridica si efectiva a
fundamentelor vietii sociale, libertatea si egalitatea indivizilor. Libertatea priveste capacitatea
oamenilor de a actiona fara oprelisti, iar egalitatea reprezinta echilibrul vietii, posibila numai
intre oameni liberi. Principiul general al libertatii se regaseste in ramurile dreptului fie sub
forma libertatilor fundamentale, fie sub forma libertatilor individuale. In planul realizarii efective
a libertatii sociale, rolul dreptului se materializeaza in ingradirea tendintei unor grupuri sociale
de a nega drepturile si libertatile altor grupuri sociale, precum si in inlaturarea barierelor si a
discriminarilor ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare si progres pentru
toti oamenii.
c) Principiul responsabilitatii – derivata din libertate, responsabilitatea este un fenomen
social si reprezinta asumarea raspunderii fata de rezultatele actiunii sociale a omului.
Dobandind dimensiunea responsabilitatii, individul ne se afla in situatia de subordonare si
supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se raporteaza
constient la normele si valorile unei societati. Dreptul nu intervine numai prin functia sa
punitiva, prin aplicarea sanctiunii pentru incalcarea normelor sale, ci si prin functia sa
preventiva, de modificare a conduitei conforme, liber acceptate, ca o grija asumata fata de
integritatea valorilor sociale aparate pe cale legala.

4
Principiul echitatii si justitiei – readuce in prim-plan problema existentei unor prescriptii
fundamentale preexistente, desprinse dintr-o ordine supraindividuala, al caror scop este acela
de a da siguranta vietii sociale. Justitia este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in
actiune, care asigura egalitatea intre membrii fiecarei categorii esentiale stabilite de lege,
inclusiv prin puterea de constrangere.

NORMA JURIDICA

Definitie si structura

Norma juridica este definita ca fiind o regula generala, impersonala si obligatorie de


conduita, al carui scop este acela de a asigura ordinea sociala, si care, in caz de
nerespectare, este impusa prin forta de constrangere a statului.
Prin norma juridica statul prescrie o anumita conduita (un complex de drepturi si obligatii)
conduita ceruta subiectului in circumstante date si pentru a carei nerespectare se prevede o
sanctiune. Aceste elemente, respectiv conduita, conditiile si sanctiunea, reprezinta structura
normei juridice, care poate fi analizata din doua perspective: o perspectiva data de logica
normei – structura logica-juridica a normei si o perspectiva oferita de constructia tehnica-
legislativa a normei juridice.
Structura logica a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila a normei si
cuprinde ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia sau
sanctiunea normei.
Dispozitia cuprinde drepturile si obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale
reglementate, conduita acestora. Dispozitia poate avea caracter imperativ, impunand o
conduita anume, prin obligarea subiectului sa faca sau sa se abtina de a face ceva.
De asemenea norma poate cuprinde dispozitii permisive, situatie in care ramane la
latitudinea subiectului daca beneficiaza sau nu de dispozitia respectiva.
Sanctiunea, al treilea element structural al normei juridice, contine urmarile nefavorabile pe
care le suporta subiectul in cazul nerespectarii dispozitiei sau ipotezei, dar poate contine si
masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in vederea promovarii conduitei dorite.
Constructia tehnico-legislativa a normei juridice reprezinta structura externa si dinamica a
acesteia. Ea este corelata la cerintele de celeritate ale elaborarii actelor normative, precum si
cu principiile generale de tehnica juridica 4.

Clasificarea normelor juridice

Problema clasificarii normelor juridice prezinta atat importanta teoretica, prin explicarea
pozitiei normei de drept in sistemul dreptului, cat si importanta practica, pentru clarificarea
rolului diverselor reguli juridice in reglementarea normativa a comportamentelor, cu variatii
caracteristice mecanismului de influenta a dreptului asupra conduitei umane, mecanism

5
diferentiat in raport de domeniul social pe care-l vizeaza categoriile de norme (constitutionale,
civile, penale etc.).
Dupa criteriul ramurii de drept, respectiv al obiectului reglementarii juridice si al
metodelor de reglementare, se disting norme juridice de drept civil, de drept constitutional, de
drept penal, de drept administrativ etc.
Dupa criteriul fortei juridice a actului normativ, normele juridice pot fi: la nivelul legii, act
normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema; la nivelul decretului, act
emis de Presedintele Romaniei conform prerogativelor stabilite in Constitutie; la nivelul
ordonantelor si hatararilor emise de Guvern in baza legilor; la nivelul actelor normative emise
in aplicarea legilor de organele administratiei publice centrale si locale, decizii, hatarari,
ordine, instructiuni, regulamente.
Dupa criteriul structurii logice, respectiv al modului de cuprindere a partilor structurale
analizate, normele juridice pot fi complete, atunci cand cuprind toate cele trei elemente ale
normei (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) in acelasi act normativ si incomplete, care, la randul
lor pot fi norme de trimitere sau norme in alb. Normele de trimitere se completeaza cu
dispozitii din alte acte normative, deja adoptate, iar normele in alb fac trimitere la acte
normative ce urmeaza a fi adoptate ulterior.
Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice pot fi norme generale, norme speciale si norme
de exceptie. Normele generale au sfera cea mai larga de aplicare, constituind, de regula,
dreptul comun intr-un domeniu de ramura. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere
restranse de relatii si, de regula, deroga de la dreptul comun (conform principiului specialia
generalibus derogant). Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale,
fara a aduce atingere ordinii de drept.
Dupa gradul si intensitatea incidentei, normele juridice pot fi clasificate in norme –
principii, denumite si norme cardinale, cuprinse, de regula, in constitutii sau declaratii si
norme – mijloace, constituite din celelalte acte normative, menite sa asigure traducerea, in
limbaj specific dreptului, a cerintelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale.
In functie de modul de reglementare a conduitei, normele juridice se clasifica in: norme
operative, prin care subiectului ii este impusa o anumita conduita, este obligat sa
savarseasca o anumita actiune; norme prohibitive, care obliga subiectul sa se abtina de la
savarsirea unei anumite actiuni; norme permisive, care nici nu obliga, nici nu interzic o
anumita conduita, ci lasa la latitudinea subiectului alegerea unei conduite, cu conditia ca prin
aceasta sa nu incalce ordinea de drept.
In functie de natura sanctiunii, normele juridice pot fi punitive, atunci cand sanctiunea
negativa constituie o pedeapsa juridica si stimulative, atunci cand sanctiunea are caracter
pozitiv si constituie un sistem articulat de stimulente, menite a spori eficacitatea normei de
drept.

Actiunea normei juridice

Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt timpul, spatiul si


persoana. In principiu, norma juridica actioneaza pe timp nedeterminat, intr-un spatiu dominat
de notiunea de teritoriu si asupra unor subiecte care participa la circuitul juridic in cadrul
acestui spatiu.
Actiunea in timp a normei juridice

6
Durata de actiune a normei juridice este direct proportionala cu gradul de concordanta a
continutului cu necesitatile de reglementare a relatiilor sociale la care se refera. Cu o durata
mai indelungata sau mai restransa de timp, normele juridice exercita un rol modelator si
conservator in apararea valorilor sociale majore. Dar, la un moment dat, desi bine construite,
normele juridice inceteaza sa mai raspunda nevoilor sociale si trebuie inlocuite. Sporirea
complexitatii raporturilor dintre oameni amplifica volumul elaborarii de norme juridice,
aducand in atentie aspecte legate de coexistenta normelor juridice intr-un spatiu determinat,
de relatiile acestora, de gasirea unor solutii de tehnica juridica pentru rezolvarea conflictelor
ce pot sa apara in procesul concret de aplicare a normelor. Analiza acestei probleme se
axeaza pe cele trei momente importante ale actiunii in timp a normelor juridice: intrarea in
vigoare a normei de drept; actiunea normei de drept; respectiv caracterul activ al normei si
iesirea din vigoare a normei de drept.
Intrarea in vigoare a normei de drept, de regula, coincide cu aducerea la cunostinta celor
carora li se adreseaza si anume data publicarii actului normativ. Prin exceptie, norma juridica
poate intra in vigoare la o alta data, daca aceasta este prevazuta expres in cuprinsul normei
respective.
Din momentul intrarii in vigoare a normei juridice, aceasta este activa, guvernand relatiile
sociale la care se refera. Norma juridica actioneaza pentru viitor, conform principiului
neretroactivitatii, stipulat in art. 15 din Constitutia Romaniei. De la acest principiu fac exceptie
trei situatii, si anume: normele juridice de intrepretare, care fac corp comun cu normele pe
care le explica, avand astfel valabilitate de la intrarea in vigoare a normelor interpretate;
norma juridica penala mai favorabila; retroactivitatea expres prevazuta in norma juridica.
Iesirea din vigoare a normei juridice poate avea loc prin trei modalitati diferite, si anume:
implinirea termenului pentru care a fost instituit, atunci cand acesta a fost prevazut expres;
caderea in desuetudine, datorata schimbarii conditiilor social-economice care au existat la
data elaborarii normei; abrogarea, ca urmare a emiterii unei norme noi, care poate fi expresa
sau tactica (implicita).
Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor
De principiu, norma juridica este teritoriala si personala, in sensul ca ea actioneaza pe
teritoriul statului si asupra cetatenilor sai. Notiunea de teritoriu este definita ca fiind intinderea
de pamant si apele cuprinse intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian, precum si marea
teritoriala (avand latimea de 12 mile marine) cu solul, subsolul si spatiul aerian al acesteia 5. In
ce priveste persoanele asupra carora actioneaza norma juridica, acestea sunt atat cetateni
romani, cat si cetateni straini aflati pe teritoriul Romaniei sau persoane fara cetatenie
(apatrizi).
Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta, dispozitii derogatorii existand in orice
sistem de drept cu referire la sediile si personalul misiunilor diplomatice, asupra carora, pe
baza de reciprocitate, actioneaza legea statului trimitator. Sistemul de privilegii si imunitati al
misiunilor diplomatice este recunoscut pe plan international, in baza unor conventii
multilaterale.

RAPORTUL JURIDIC

Definitie si premise

Raportul juridic poate fi definit ca acea legatura sociala reglementata de norma juridica,
continand un sistem de interactiune reciproca intre participantii determinati, legatura ce este
susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale 6.

7
Premisele raportului juridic sunt: norma juridica, subiectele de drept si faptele juridice.
Normele de drept definesc domeniul comportarii posibile sau datorate, in cadrul unor
raporturi sociale asupra carora statul are interesul de a actiona intr-un anume fel. Norma de
drept defineste capacitatea subiectelor de drept si stabileste categoriile de fapte juridice,
precum si efectele lor. Raportul de drept reprezinta principalul mijloc de realizare a normei
juridice, motiv pentru care raportul juridic este caracterizat ca o norma juridica in actiune.
Aceasta afirmatie este valabila pentru normele juridice imperative cu caracter operativ, care
prescriu expres obligatia de a savarsi o actiune anume, spre deosebire de normele operative
prohibitive, care obliga subiectul sa se abtina de la savarsirea unor actiuni, deci scopul lor nu
este acela de a crea raporturi juridice, ci acela de a impune abtinerea de la lezarea unor
drepturi ori interese. In acest caz, raportul juridic apare ca urmare a nerespectarii abtinerii
prescrise de norma juridica.
In ansamblul premiselor ce actioneaza raportul juridic, norma juridica ocupa locul
determinant, dar in stransa interdependenta cu subiectele de drept si faptele juridice.

Trasaturile caracteristice ale raportului juridic

Trasaturile caracteristice ale raportului juridic sunt:


Raportul juridic este un raport social, avand in vedere ca se stabileste totdeauna intre
oameni, fie intre parteneri persoane fizice, fie intre acestea si persoanele juridice, fie intre
persoane juridice. Omul nu actioneaza niciodata ca un sistem izolat, ci intr-un sistem de relatii
sociale. Desfasurarea relatiilor sociale reglementate de normele juridice, in conformitate cu
prevederilor acestora, da nastere unei ordini sociale specifice – ordinea juridica, parte
componenta a ordinii sociale. Absenta formei juridice la un fenomen social atrage
imposibilitatea de a fi folosite instrumentele specifice dreptului pentru realizarea si ocrotirea
intereselor participantilor.
Raportul juridic este un raport de suprastructura, datorita faptului ca intra in compozitia
suprastructurii juridice si, ca urmare, suporta influenta raporturilor sociale, atat materiale cat si
ideologice. Raporturile materiale, date de relatiile de proprietate, nu epuizeaza substanta
reglementarii juridice, dreptul cuprinzand si raporturi politice, raporturi din sfera vietii familiale,
culturale, de protectie sociala etc. Dar, ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice se
pot manifesta intr-un grad de interdependenta relativa fata de raporturile materiale, putand
fiinta si ca o creatie a normei de drept, cum sunt, spre exemplu, raporturile juridice
procesuale.
Raportul juridic este un raport volitional, fiind terenul pe care se intalnesc doua vointe:
vointa statala, exprimata in norma de drept, prin care sunt consacrate drepturile si obligatiile
participantilor si vointa subiectelor, care actioneaza in limitele stabilite de norma de drept.
Raportul juridic este un raport valoric, intrucat in aceasta isi gasesc concretizarea
valorile esentiale ale societatii, promovate si aparate de stat pe calea normativitatii juridice.
Valorile juridice sunt urmarite in continutul unor raporturi de drept, in scopul asigurarii acelui
cadru legal de viata care sa permita atingerea finalitatilor substantiale ale existentei in
societate.

8
Raportul juridic este o categorie istorica, nefiind un simplu raport social in care se
exprima doar vointa libera a participantilor la relatiile sociale, ci un raport reglementat de o
norma de drept. Ca urmare, raportul juridic va purta in continutul si forma sa amprenta vointei
sociale exprimata in norma juridica ce guverneaza acest raport, vointa sociala caracteristica
fiecarui tip de organizare sociala.

Subiectele raportului juridic

Viata sociala este viata de relatie, ea se desfasoara intre oameni, fie individual fie in grup.
Raportul juridic, in calitatea lui de raport social se desfasoara intre oameni, intr-un context
social dat. El apare, din aceasta perspectiva, ca o forma a coeziunii sociale, reflectand starea
de dependenta reciproca a partenerilor in forme juridice prin care sunt reglementate actiunile
lor reciproce.
Statul recunoaste oamenilor calitatea de subiecte ale raporturilor de drept si apara, daca
este cazul, prin costrangere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor dreptului
continute in normele juridice.
Aptitudinea recunoscuta de lege persoanelor de a avea drepturi si obligatii juridice, poarta
denumirea de capacitate juridica.
Momentul aparitiei capacitatii juridice, intinderea ei, precum si volumul drepturilor si
obligatiilor ce formeaza continutul unui raport juridic sunt prevazute in norma de drept.
Termenul “capacitate” este strans legat de persoana omului si de personalitatea sa, in sens
psihologic, iar in drept termenul se foloseste in mai multe acceptiuni, corespunzator ramurii
de drept sau institutiei juridice de referinta.
Ca posibilitate recunoscuta de lege de a avea drepturi si obligatii in raporturi juridice
concrete, capacitatea juridica apare ca o premisa a calitatii de subiect de drept, participarea
oamenilor sau organizatiilor acestora la relatiile sociale reglementate prin norme juridice
nefiind posibila in lipsa acesteia. Fundamentarea categoriei de capacitate juridica in teoria
dreptului este un aspect al metodologiei stiintifice juridice, motiv pentru care demersul nu
poate fi limitat la o stiinta de ramura, ci trebuie sa puna in valoare insusirile semnificative ale
capacitatii de subiect de drept valabile in toate raporturile juridice.
Subiectele de drept, persoane fizice si juridice, dispunand de capacitatea juridica, nu apar
in mod automat ca purtatori ai unor drepturi si obligatii concrete in raporturi juridice
determinate, ci apar ca titulari ai facultatii recunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii in
viitor.
Avand in vedere ansamblul formelor de manifestare a capacitatii juridice, in teoria
dreptului s-a clasificat capacitatea juridica in capacitate generala si capacitate speciala,
alaturi de traditionala clasificare din dreptul civil in capacitate de folosinta si capacitate de
exercitiu.
Capacitatea juridica generala este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si
obligatii juridice, in principiu, in toate raporturile juridice, fara ca legea sa conditioneze
aceasta participare de indeplinirea unor calitati.
Capacitatea juridica speciala este posibilitatea recunoscuta de lege de a participa ca
subiect de drept in raporturile in care trebuie indeplinite anumite conditii 7.
Subiectele raporturilor juridice se clasifica in subiecte individuale, respectiv persoana fizica, si
subiecte colective, corespunzator activitatii umane, care se poate desfasura prin actiuni
individuale sau de grup.
Persoana fizica apare in raporturile juridice ca subiectul cu raza cea mai larga de
participare. Din punct de vedere al legaturii dintre persoana si stat, persoanele pot fi cetateni

9
ramani sau straini (carora le sunt asimilati si apatrizii), delimitarea avand importanta asupra
volumului si calitatii drepturilor subiective de care beneficiaza si obligatiilor ce le incumba
fiecaruia dintre aceste categorii.
Particularitatile calitatii de subiect de drept ale persoanei fizice sunt conditionate de
continutul relatiilor sociale ce formeaza obiect de reglementare juridica si constituie criteriul
obiectiv de impartire a sistemului dreptului in ramuri si institutii juridice.
Principalul subiect colectiv al raportului juridic intr-o tara este statul, care participa in
calitate de subiect de drept atat in raporturi juridice interne, cat si in raporturi juridice de drept
international. In dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, in primul rand, in raporturile
de drept constitutional, prin raporturile de cetatenie, in baza carora statul are o serie de
drepturi si obligatii. Statul are personalitate juridica, fiind eliberat in categoria persoanelor
juridice din art. 25 al Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si la persoanele
juridice. In raporturile de drept civil, statul este reprezentat prin Ministerul Finantelor.
In ceea ce priveste participarea statului la raporturile de drept international public,
calitatea de subiect de drept se intemeiaza pe suveranitatea sa.
O alta categorie de subiecte colective de drept o reprezinta organele statului, care
participa la realizarea raporturilor de drept in limitele competentelor conferite de lege. Ele sunt
purtatoare ale autoritatii statale si indeplinesc, in calitatea lor de subiecte de drept, cel putin
trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat in diverse domenii, solutionarea
problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele si
asigurarea constrangerii de stat in cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept incalcate,
recuperarea prejudiciilor.
Participarea organelor statului la raporturile juridice se face in numele statului. Raporturile
juridice sunt deosebit de complexe, ele continand atat autoritatea statala, exprimata in
volumul drepturilor conferite organelor statului pentru a le stabili competenta, cat si
numeroase garantii, drepturi procesuale si un sistem special de control al exercitarii acestor
contributii. De remarcat ca, specific participarii organelor statului la raporturile juridice este
faptul ca drepturile lor fata de alte subiecte constituie, in acelasi timp, obligatiile lor fata de
stat. Daca o persoana fizica poate dispune de exercitiul dreptului sau, organul statului este
obligat sa-si exercite drepturile. Se impune precizarea ca unele din organele statului au
personalitate juridica, atunci cand acest lucru este expres prevazut de lege sau de actul de
infiintare.
Persoanele juridice constituie o a treia categorie de subiecte colective ale raportului
juridic. Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine-statatoare,
patrimoniul propriu si in scop propriu, determinat. Acestea se caracterizeaza prin aceea ca
sunt, in acelasi timp, generale, legate, cumulative, exclusive si diverse.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte in raporturile juridice de drept civil,
administrativ sau comercial si au o arie larga de raspundere in circuitul juridic, participand, de
regula, in raporturile juridice de drept privat. O situatie aparte o prezinta institutiile, care, desi
participa ca subiecte la raporturile juridice legate nemijlocit de realizarea competentelor lor
legale, nu au intotdeauna personalitate juridica, ceea ce conduce la concluzia ca
personalitatea juridica nu epuizeaza calitatea de subiect de drept a subiectelor colective.

Continutul raportului juridic

Ansamblul drepturilor si obligatiilor subiectelor intr-un raport juridic, prevazute de norma


juridica, formeaza continutul raportului juridic. In continutul raportului juridic se reflecta

10
legatura indisolubila dintre norma de drept ce determina conduita posibila si datorata ( norma
agendi) si dreptul unui participant la raportul juridic (facultas agendi).
Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe baza normelor de drept, in
care subiectele apar ca titulare, ca purtatoare de drepturi si obligatii. Unitatea drepturilor si
obligatiilor, inter-conditionarea lor, constituie trasaturi esentiale ale raportului juridic.
Dreptul subiectiv ca element al continutului raportului juridic este prerogativa unui subiect
de drept de a avea o conduita sau de a pretinde o asemenea conduita celorlalti, in scopul
valorificarii sau apararii unui anume interes, legalmente protejat, in cadrul unui raport juridic
concret8. Dreptul subiectiv poate fi conceput fie ca o facultate de a face ceva, fie ca o
pretentie ca altul sa indeplineasca ceva in virtutea unei obligatii.
Obligatia juridica reprezinta indatorirea subiectului raportului juridic de a avea o conduita
pretinsa, corelativa dreptului subiectiv al celuilalt participant la raportul juridic. Ea reprezinta
masura dreptului subiectiv si incumba subiectului tinut sa indestuleze dreptul subiectiv.
Dreptul subiectiv si obligatia juridica sunt legate indisolubil, neputand exista unul fara
cealalta. Prin continutul sau, respectiv drepturi subiective si obligatii juridice corelative,
raportul juridic apare ca o forma fundamentala de implemenrare a normei in viata sociala.
Clasificarea drepturilor subiective prezinta un deosebit interes teoretic si practic. In raport
de modul de determinare a subiectilor obligati sa respecte dreptul subiectiv, acestea se impart
drepturi absolute si drepturi relative. Este absolut dreptul subiectiv opozabil erga omnes, deci
trebuie sa fie respectat de toti ceilalti. Acesta este un drept subiectiv general, in sensul ca
sfera persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminata. Spre deosebire de drepturile
subiective absolute, drepturile subiective relative se caracterizeaza prin aceea ca subiectul
obligat este determinat (nominalizat) inca de la inceputul raportului juridic.
La randul lor, obligatiile pot fi de tip activ, din aceasta categorie facand parte obligatia de
a face ceva, de a da ceva, ori de tip pasiv, cum este obligatia de a nu face, de abtinere de la
savarsirea unei anumite actiuni.

Obiectul raportului juridic

Prin obiectul raportului juridic se intelege actiunile pe care titularul dreptului subiectiv le
intreprinde sau le solicita in procesul desfasurarii raportului juridic, ceea ce reprezinta chiar
conduita la care se refera continutul. Atunci cand conduita priveste lucruri materiale, acestea
pot sa apara ca un obiect derivat.

RASPUNDEREA JURIDICA

Notiunea raspunderii juridice

Unul din principiile fundamentale ale dreptului este acela al responsabilitatii, care
reprezinta asumarea raspunderii fata de actiunile savarsite.
Responsabilitatea sociala are diverse forme de manifestare: responsabilitatea morala,
religioasa, politica, juridica.
Fiind un atribut al persoanei si totodata al colectivitatii, responsabilitatea s-a format si s-a
perfectionat pe parcursul dezvoltarii ontogenetice, paralel si conditionat de formarea si
dezvoltarea relatiilor interpersonale, de perfectionarea societatii si relatiilor sociale.

11
In literatura de specialitate se defineste responsabilitatea ca fiind acea capacitate
integratoare de asumare a unei anume conduite, din punct de vedere al continutului si
consecintelor acesteia, pe plan social, juridic, administrativ si moral, conduita consimtita si
deliberata personal si considerata ca o necesitate, in functie de cerintele, exigentele si
normele de drept contemporane, conduita ce este totodata conditionata de exprimarea vointei
proprii, fara constrangeri sau limite de ordin endogen sau reactiv, in deplina libertate si
neutralitate, de experienta de viata, de nivelul cultural, de pozitia sociala si situatia concreta a
existentei la un moment dat, capacitate tradusa de ansamblul trasaturilor unei personalitati
mature dispunand de potentialul necesar de intelegere si angajare a riscului
sanctionariisocial-juridice9.
In cel mai larg sens, a raspunde inseamna a avea sentimentul libertatii de actiune in
cadrul societatii, actiune constituita si fundata pe o serie de drepturi si indatoriri stabilite prin
normele juridice, al coror scop este de a asigura convietuirea dintre oameni si progresul
social.
Reglementand relatiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are in vedere conditiile in
care norma poate si trebuie sa se realizeze, capacitatea normei de a modela conduitele,
indreptandu-le pe un fagas considerat socialmente util. In acelasi timp. Insa, legiuitorul are in
vedere si posibilitatea respectarii normei prin condiute neconforme, care tulbura buna si
normala desfasurare a relatiilor sociale, afecteaza drepturile si interesele legitime ale
semenilor, pune in pericol coexistenta libertatilor si echilibrul social. Pentru aceste motive el
trebuie sa raspunda, sa dea socoteala. Stabilirea formei concrete de raspundere apartine
intotdeauna unor instante sociale special abilitate prin lege, care constituie temeiul declansarii
raspunderii juridice.
Raspunderea este un fapt social si reprezinta reprezinta reactia organizata,
institutionalizata, pe care o declanseaza o fapta socotita condamnabila; institutionalizarea
acestei reactii si incadrarea sa in limitele stabilite de lege sunt necesare, intrucat raspunderea
si sanctiunea sunt modalitati de reparare a ordinii incalcate, de reintegrare a unui patrimoniu
lezat si de aparare sociala. Scopul raspunderii este conservarea sistemului de relatii.
Sanctiunea vizeaza numai un aspect al raspunderii – reactia societatii, care poate fi atat
negativa cat si pozitiva. In ambele sale ipostaze, dar mai ales in forma lor pozitiva, sanctiunile
constituie un element eficient de control social.
Ca raport juridic, raspunderea juridica implica drepturi si obligatii juridice corelative. Din
acest punct de vedere raspunderea a fost definitiva ca fiind un complex de drepturi si obligatii
conexe care, in conformitate cu legea, se nasc ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care
constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice 10.

Formele raspunderii juridice

In principiu, formele raspunderii juridice sunt stabilite in functie de categoria normelor de


drept incalcate si, ca urmare, fiecare ramura de drept cunoaste o forma de raspundere
specifica. Astfel, dreptului constitutional ii este specifica raspunderea juridica cu caracter
politic, dreptului civil cea civila, dreptului penal cea penala etc.
Dispozitii privind raspunderea politica se gasesc in Constitutia Romaniei, acestea fiind
aplicabile sefului statului, respectiv Presedintelui Romaniei. Potrivit art. 95 din Constitutie,
raspunderea politica a Presedintelui intervine atunci cand acesta savarseste fapte grave, prin
care incalca prevederile Constitutiei. In asemenea situatie, Parlamentul poate propune
suspendarea din functie, cu respectarea conditiilor si urmand procedura stabilita in
Constitutie.

12
Diferit de raspunderea politica, Presedintele poate raspunde si penal, dar numai in
situatia in care comite crima de inalta tradare, conform art. 84 alin. 3 din Constitutia Romaniei.
Raspunderea penala este definita ca un raport juridic penal, de constrangere, nascut ca
urmare a savarsirii unei infractiuni, raport ce se stabileste intre stat si infractor, al carui
continut il formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica
sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrange sa o execute, precum si obligatia
infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata in vederea
restabilirii ordinii de drept. Formele de sanctionare pot fi amenda, privarea de libertate,
interzicerea unor drepturi, confiscarea speciala.
Raspunderea civila se declanseaza in temeiul Codului civil si poate fi contractuala si
delictuala. Raspunderea civila este contractuala atunci cand incumba debitorului unei obligatii
izvorata dintr-un contract de a repara prejudiciul produs creditorului prin neexecutarea
obligatiei din vina lui si este delictuala atunci cand paguba a fost produsa ca urmare a faptei
ilicite a unei persoane asupra patrimoniului altei persoane. Specifica raspunderii civile este
sanctiunea repararii pagubei.
Raspunderea administrativa este specifica dreptului administrativ si se sanctioneaza cu
avertisment si amenda administrativa. Incalcarile dispozitiilor administrative se numesc
contraventii.
Raspunderea disciplinara este specifica dreptului muncii si intervine atunci cand un
angajat incalca obligatiile de serviciu, fara a comite o fapte prevazuta de legea penala sau sa
produca pagube materiale. Asemenea fapte se numesc abateri si se sanctioneaza cu
mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradari in functie sau destituire.
Desi cunoaste o varietate de forme, raspunderea juridica are principii proprii de
declansare: legalitatea raspunderii; principiul raspunderii pentru vina, principiul raspunderii
personale, prezumtia de nevinovatie, principiul proportionalitatii sanctiunii in raport de
gravitatea faptei, de circumstantele savarsirii ei atc.

Conditiile raspunderii juridice

Pentru ca raspunderea juridica sa se declanseze, in oricare din formele sale, este


necesar sa fie intrunite cumulativ anumite conditii, si anume: conduita ilicita, vinovatia si
legatura cauzala intre fapte si rezultat.
Conduita ilicita reprezinta comportamentul, fie ca este vorba de o actiune, fie o inactiune,
care nesocoteste o norma juridica. Atunci cand norma de drept obliga la o anumita conduita,
iar prin fapta sa un subiect incalca aceasta prevedere, intra in actiune sanctiunea normei
juridice, apare un raport juridic de constrangere si se declanseaza o forma de raspundere
juridica. De altfel, indiferent daca norma juridica este operativa sau prohibitiva, incalcarea ei
atrage una din formele de raspundere juridica, in functie de gravitatea faptei, respectiv de
valoarea sociala protejata de norma juridica. Si aceasta pentru ca orice conduita ilicita, deci
neconforma cu legea, prezinta un grad mai mare sau mai mic de pericol social.
Vinovatia este o conditie subiectiva a raspunderii juridice si reprezinta atitudinea psihica a
celui ce comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecintele acesteia. Vinovatia
presupune recunoasterea capacitatii oamenilor de a actiona cu discernamant, de a-si alege
constient modul de comportare in functie de scopul urmarit.
Altfel spus, vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii
sale, asumarea riscului acestui comportament. Atunci cand, din cauza unor factori naturali
sau biologici, subiectul nu are reprezentarea faptelor sale, nu actioneaza cu discernamant,

13
raspunderea juridica nu se declanseaza. In lipsa oricaruia din elementele sale, raspunderea
juridica nu exista.
Potrivit dispozitiilor legale, sunt considerate situatii care impiedica atragerea raspunderii
juridice: minoritatea, alienatia mintala, legitima aparare, starea de necesitate, cazul fortuit,
constrangerea fizica ori constrangerea morala.
Formele vinovatiei sunt: intentia si culpa. Intentia, la randul ei, poate fi directa, atunci
cand subiectul actioneaza deliberat, urmarind producerea efectului, cunoscand si asumandu-
si riscurile si indirecta atunci cand subiectul cunoaste urmarile si le priveste cu indiferenta.
Culpa este o forma a vinovatiei caracterizata prin aceea ca subiectul nu prevede consecintele
faptei sale, desi trebuia sa le prevada, sau prevazandu-le, spera in mod usuratic sa nu se
produca. Culpa se prezinta sub doua forme: imprudenta si neglijenta.
Legatura cauzala intre fapta ilicita si rezultatul acesteia este o conditie obiectiva a
raspunderii juridice. Aceasta presupune ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a
actiunii sale, adica actiunea sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de
drept.

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUTIONAL

Consideratii preliminare
Element constitutiv al formei de stat, alaturi de structura de stat si forma de
guvernamant, regimul politic actual a fost instituit prin adoptarea Constitutiei Romaniei, prin
referendum, la 8 decembrie 1991, Constitutie care a fost supusa unei revizuiri prin
referendumul din 18-19.10.2003. Potrivit Constitutiei, in fruntea statului se afla Presedintele
Romaniei, care, printre altele, are rolul de a media intre cele trei puteri ale statului, pentru
asigurarea pacii sociale si progresului tarii si de a reprezenta statul in relatiile internationale.

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale


ale cetatenilor romani

Conceptul de drepturi si libertati fundamentale


In abordarea complexelor probleme ale drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului
s-au manifestat opinii diverse, controversate uneori, in final ajungandu-se la elemente
aproape unanim admise de conturare a acestei institutii juridice.
O mare parte din punctele de vedere opuse exprimate au pornit insasi de la terminologia
folosita, drepturi si libertati publice sau fundamentale, drepturi si libertati ale omului etc.
Indiferent de punctul de vedere exprimat de specialisti, nu trebuie sa punem sub semnul
egalitatii intre drepturile ori libertatile publice si respectiv cele private, deoarece primele
exprima raporturile persoanei cu autoritatile, pe cand celelalte, raporturile intre persoane.
De asemenea, deosebirile intre drept si libertate nu vizeaza aspecte de fond, ci doar de
nuanta, izvorate din devenirea lor istorica, indeosebi a argumentelor si filozofiei iluministe ce
au insotit revolutia franceza din anul 1789. In acea perioada libertatile fundamentale au
aparut ca masuri de protectie a individului impotriva arbitrariului statului.
In concluzie, sub aspect juridic, drepturile si libertatile fundamentale exprima acelasi
lucru, avand aceeasi relevanta in cadrul unei subordonari cu semnificatie pentru oricare
persoana.
Ambele expresii au fost folosite de legiuitorul constituant in Constitutia adoptata in anul
1991, in Titlul al doilea. Amintim, cu titlul de exemplu: dreptul de vot, dreptul la aparare,
libertatea de exprimare, libertatea constiintei etc.

14
O alta problema de esenta o reprezinta delimitarea dintre drepturile si libertatile
fundamentale si cele care nu au aceasta calitate. Elementul de referinta este dat, dupa cum
este vorba de aspecte fundamentale ce-l privesc pe om, precum: viata, libertatea,
personalitatea cetateanului, reglementate in legea fundamentala a tarii ori in documentele
internationale referitoare la persoana, cum ar fi, de exemplu: declaratiile, conventiile,
intelegerile internationale (Declaratia universala a drepturilor omului, Conventia europeana
privind drepturile copilului etc.).
Ca urmare, drepturile cuprinse in aceste documente, insotite de garantii privind
exercitarea lor, sunt considerate ca fiind fundamentale, asa cum este, de exemplu si cazul
dreptului de asistenta sociala.
In concluzie, apreciem ca drepturile fundamentale reprezinta acele drepturi subiective de
ordin politic, economic, social, cultural care decurg din demnitatea inerenta a persoanei
umane, care apartin si sunt esentiale (vitale) pentru fiinta umana, drepturi reglementate,
asigurate si garantate prin legi si Constitutie. Exercitiul unor drepturi poate fi restrans in
conformitate cu prevederile art. 49 din Constitutia Romaniei, dar numai prin lege si institutii
strict determinate, ca de exemplu: “pentru desfasurarea instructiei penale, din ratiuni de
securitate nationala sau ordine publica”, restrangerea fiind proportionala cu nevoia sociala,
fara a putea anula dreptul in sine.
Conceptul de indatoriri fundamentale
Indatorirea fundamentala exprima o obligatiei sau o cerinta stabilita de lege, indeosebi de
cea fundamentala (Constitutie) in raport de obiectivele si neviole societatii omenesti date de o
animita etapa istorica.
Existenta indatoririlor fundamentale constituie principala garantie a exercitarii drepturilor
fundamentale.
Discutiile referitoare la caracterul fundamental sau nu au acelasi suport ca si ceea ce
priveste problema drepturilor si libertatilor fundamentale. Mai mult, suportul juridic este
consolidat prin prevederea expresa din Declaratia universala a drepturilor omului, art. 29 in
care se arata ca “Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate deoarece numai in cadrul
acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale” si “In exercitarea
drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin
lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita cunoastere si respectare a drepturilor si
libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii
generale intr-o sociatate democratica.”
Realizarea indatoririlor fundamentale se face prin atitudinea echilibrata, prin masuri de
convingere si constrangere adecvate ale autoritatilor publice ale statului.
In concluzie, apreciem ca prin indatoriri fundamentale trebuie intelese acele obligatii
esentiale, (fundamentale) ale cetatenilor, de care depinde indeplinirea sarcinilor societatii si a
caror realizare este asigurata, la nevoie, prin forta de constrangere a autoritatilor publice
abilitate.

c) Principiile care guverneaza exercitarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor


fundamentale
Principiile generale care care guverneaza exercitarea drepturilor si libertatilor
fundamentale si executarea indatoririlor premerg enumerarea acestora in Titlul 2 al
Constitutiei Romaniei. Acestea sunt:

Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale


Universalitatea, abordata de o maniera complexa in art. 15 din Constitutia Romaniei,
raspunde exigentelor internationale, fiind conforma cu cerinta inscrisa sub acest aspect in
Declaratia universala a drepturilor omului, ea exprimand pentru cetateni posibilitatea de a

15
beneficia de drepturile si libertatile consacrate in Constitutie si legi si a indeplini cu buna
credinta obligatiile ce le revin din acestea. Punerea nemijlocita in practica se realizeaza in
functie de pregatirea si instruirea fiecarei persoane.

Neretroactivitatea legii
Principiul se concentreaza in dispozitia art. 15 alin. 2 din Constitutie, in care se arata ca
legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile. Principiul
constitutional isi are originea tot in Declaratia universala a drepturilor omului (art. 14 alin. 2) si
este consacrat prin mentiuni exprese in dreptul civil, dreptul penal si alte ramuri de drept ale
sistemului unitar roman.
In ceea ce priveste exceptia de reglementare in viitor, ea vizeaza aspecte care vin in
favoarea persoanei, ca de exemplu, pedepse mai blande ori crearea unor situatii mai
favorabile chiar in ceea ce priveste dreptul de asistenta sociala.

Egalitatea in drepturi a cetatenilor


Principiul egalitatii in drepturi cunoaste o ampla reglementare atat la nivel constitutional
(vezi art. 4 ali. 2 si art. 16 alin. 1 si 2), cat si in celelalte ramuri de drept. Dintre cele cu
rezonanta pentru asistenta sociala, amintim reglementarea din Dreptul familiei care
consfinteste egalitatea dintre barbat si femeie la casatorie sau cea din Dreptul muncii ori al
Securitatii sociale care consacra acelasi tip nediscriminatoriu de egalitate in raporturile de
munca ori de asigurarea a unor riscuri profesionale.

Exercitarea functiilor si demnitatilor publice


Suportul juridic se identifica in art. 16 alin. 3 din Constitutie. Aceasta consta in aceea ca
functiile si demnitatile publice, civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au
domiciliul in tara si cetatenie romana.
Cu titlul de exemplu, dintre aceste functii, amintim: sef de stat, prim-ministru, parlamentar,
ministru, prefect, procuror, politist, judecator etc.

Protectia acordata cetatenilor romani in strainatate


Ca rezultat firesc al legaturii juridice dintre persoana (cetatean) si stat, apare nevoia
prelungirii si in plan extrem, in anumite conditii, a protectiei persoanei. Urmare a acestei relatii
de ordin juridic, cetatenii romani pot cere, oriunde s-ar afla, protectia misiunilor diplomatice
romanesti. Principiul este consacrat in art. 17 din Constitutie. Sunt exceptate de la protectie in
starinatate acele drepturi care nu sunt compatibile cu absenta cetatenilor din tara, cum ar fi
de exemplu, cele care prevad o obligatie “de a face”.

Protectia acordata cetatenilor straini si apatrizilor in Romania


Acest principiu constituie un efect al alinierii Romaniei la standardele internationale in
materie de protectie a drepturilor omului si el este reglementat de art. 18 din Constitutie.
Strainii sunt persoane care au cetatenia altui stat, iar apatrizii reprezinta persoanele fara
cetatenie (nu au cetatenia nici unui stat).
Potrivit legii romane, aceste categorii de persoane pot exercita toate drepturile si
libertatile fundamentale pe care le au cetatenii romani si au aceleasi indatoriri, cu exceptii
prevazute de lege, ca de exemplu: nu pot exercita dreptul la vot, nu pot ocupa functii de
autoritate etc.

Prioritatea reglementarilor internationale

16
In conformitate cu art. 11 alin. 2 din Constitutie, Statul roman se obliga sa indeplineasca
intocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele internationale la care este parte.
Totodata, potrivit art. 20, dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor
vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia universala a drepturilor omului,
aceste reglementari internationale avand prioritate in situatia in care ar exista neconcordanta
intre dispozitiile lor si legile interne.

ELEMENTE DE DREPTUL FAMILIEI

Caracterizare generala a relatiilor de familie

Familia a fost si ramane celula de baza a oricarei societati, iar casatoria – structura
fundamentala a acesteia, fara de care societatea omeneasca ar fi de neconceput, ar deveni
chiar lipsa de sens.
Relatia familie-societate este biunivoca, de interconditionare si cu greu s-ar putea afirma
cine are rolul determinant. Daca familia confera societatii valori de solidaritate umana, de
sens al existentei, de perpetuare a unor conceptii, mentalitati, religii sau interese materiale,
puse in opera in mai multe situatii prin actiuni de asistenta sociala, societatea la randul sau,
este datoare sa asigure familiei protectie, conditii de perpetuare si dezvoltare, care sa-i
permita sa-si indeplineasca cu prisosinta menirea.
Politica familiala poate fi definita ca fiind tocmai reactia societatii in sensul realizarii
acestor indatoriri fundamentale, ca act de constientizare a acestei actiuni, de dirijare a ei in
scopul obtinerii unei eficienta maxime.
Are acum valoare axiomatica faptul ca toate societatile au initiat si dezvoltat o politica
familiala, care sa raspunda unor nevoi imediate si de perspectiva. Astfel, de la Sparta, unde
copii mai putin ori rau dezvoltati, erau aruncati in prapastie, la lumea musulmana, care
traduce indicatiile profetului de a se inmultii, spre a stapani lumea, in toate societatile
omenesti se intalneste o atitudine deliberata fata de problemele familiale, atitudine din care
deducem de fapt o politica familiala.
In aceasta optica, politica demografica reprezinta doar un aspect al politicii familiale.
Daca in orice societate se poate identifica o politica familiala, in timpurile moderne, si mai ales
in ultimele decenii ale actualului mileniu, politica familiala devine mult mai coerenta,
organizata si eficienta, ea dobandeste o noua calitate, cea de globalitate.
Premisele unei astfel de politici, pornesc de la existenta, acelui “eu familial”, “fiinta
familiala” ca realitate de ordin fizic, moral, social si economic, exprimata prin unitatea sa.
Juridic putem spune ca, daca familia nu este un subiect de drept si nu este nici o
persoana juridica, ea reprezinta, prin caracterul sau unitar, un subiect de interese protejate
juridic.
Prin aceasta trasatura fundamentala, familia se deosebeste de fiecare din indivizii care o
compun, care pot avea ei insisi interese personale, ori chiar opuse, celorlalti membrii ai
familiei, cum ar fi spre exemplu, deschiderea succesiunii, iesirea din indiviziune si altele.
Din aceste considerente, punctul de referinta al politicii familiale trebuie cautat nu in
interesele persoanelor ce o compun, ci in elementele care ii confera unitate, care actioneaza
la nivel global. Conceptia globalista si unitara la care ne referim, impune recunoasterea rolului

17
fiecarei familii, ca un factor de actiune civic, educativ, social, economic si cultural, avand
sarcini, interese si responsabilitati.
Neavand calitatea de subiect de drept, familia nu poate dobandi nici drepturi si nu-si
poate asuma nici obligatii, ea ramanand o realitate purtatoare de interese, carora nu le poate
conferii expresie juridica decat prin intermediul membrilor sai.
Suntem de parere, asa cum s-au pronuntat si alti specialisti in materie 11 , ca problema ocrotirii
si dezvoltarii familiei este atat de insemnata – la intrarea in cel de-al treilea mileniu – incat
comunitatea umana ar trebui sa recunoasca dreptul la dezvoltarea familiei, ca pe unul din
drepturile fundamentale ale omului, din cea de-a patra generatie a acestor drepturi”.
Promovarea familiei, trebuie, deci sa constituie suportul oricarei politici familiale, care sa-
si stabileasca anumite obiective, sa puna in actiune anumite strategii pentru realizarea carora
sa mobilizeze anumite mijloace de ordin
In aceasta viziune politica familiala sa adreseaza unei intregi natiuni si ca urmare se
realizeaza in cadrul politic si juridic pe care il pune la dispozitie statul.
Obiectivele politicii familiale sunt aduse la indeplinire in toate tarile evoluate de catre stat,
care isi creaza in acest scop structuri adecvate, ministere, departamente sau directii asa cum
este cazul Romaniei, unde titular al gestionarii acestor aspecte este Ministerul Muncii si
Protectiei Sociale.
Data fiind importanta deosebita a familiei in viata unei societati, Adunarea Generala a
O.N.U. a proclamat anul 1994, ca An International al Familiei, prilej cu care s-a atras atentia
intregii lumi asupra rolului urias pe care il are de indeplinit in societatea contemporana familia.
Numeroasele schimbari produse in societatea contemporana, au modificat intr-o masura
considerabila, rolul si functiile familiei, aceasta continuand sa ramana, cadrul natural in care
membrii sai, si indeosebi copiii, beneficiaza de sprijinul afectiv, financiar si material
indispensabil cresterii si dezvoltarii lor si in care se realizeaza grija pentru batrani, pentru cei
cu nevoi speciale sau intrati sub incidenta delicventei. Prin familie sunt pastrate si transmise
valorile culturale, spirituale, fapt ce confera consistenta si stabilitate oricarei societati
moderne.
In anii din urma, familia, a constituit in numeroase randuri obiect de reflexie si
reglementare al mai multor organizatii internationale.
Astfel, ocrotirea copilului si promovarea drepturilor femeii nu numai in viata sociala, dar si
in raporturile conjugale au condus la adoptarea unor importante reglementari internationale,
indeosebi de catre O.N.U. dintre care amintim cu titlu de exemplu, Conventia privind
drepturile copilului si Conventia eliminarii tuturor formelor de discriminare fata de femei.
Dintre obiectivele importante referitoare la familie, retinem:
- sensibilizarea guvernului si a organismelor private, pentru a intelege mai bine functia si rolul
familiei in societate;
- intarirea organismelor publice competente pentru a fundamenta si controla modul de
aplicare al politicilor familiale;
- stimularea initiativelor vizand reducerea problemelor care afecteaza situatia familiilor, sau
asupra acelora pe care ele le pot influenta;
- sporirea eficientei actiunilor intreprinse la nivel local, regional si national;
- intensificarea colaborarii intre organismele nationale si internationale, publice sau private,
spre a sprijinii activitati multisectoriale.
Comunitatea internationala a structurat si cateva principii care trebuie sa guverneze actiunile
statelor indreptate in sprijinul familiei astfel:
- familia merita o atentie particulara si ea trebuie sa beneficieze de maximum de protectie si
asistenta pentru a putea asuma responsabilitati sporite in conformitate cu Declaratia
universala a drepturilor omului si alte reglementari adiacente acesteia.
- In ocrotirea si asistenta familiei, trebuie sa se tina seama de diversitatea nevoilor acesteia.

18
- Promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, recunoscute tuturor indivizilor
prin instrumentele juridice elaborate de organismele internationale.
- Promovarea egalitatii intre sexe in cadrul familiei, impartirea mai echitabila a
responsabilitatilor familiale si a egalitatii sanselor in cea ce priveste ocuparea locurilor de
munca.
- Sprijinirea familiei pentru a se autosustine si incurajarea ei spre a-si dezvolta resursele care
sa-i asigure normala integrare in colectivitate si societate.
In numele intereselor familiale, pot fi formulate cereri catre stat atat de familie cat si de
asociatii familiale, exprimandu-se prin aceasta rolul societatii civile intr-un stat democratic.
De altfel, la nivel international si intr-un numar insemnat de tari actioneaza in prezent
uniuni de asociatii familiale, care joaca un rol din ce in ce mai important. Mai mult, aceste
uniuni s-au unit intr-o puternica organizatie internationala (U.I.O.F.) Uniunea Internationala a
Organismelor familiale, care are statut consultativ pe langa Organizatia Natiunilor Unite.

Notiunea de familie

Familia reprezinta o forma de relatii sociale, dintre oamenii legati intre ei prin casatorie
sau rudenie.
Structura, functiile si caracteristicile familiei, contribuie in importanta masura la
fundamentarea conceptului sub aspectul ca, putem vorbi de familia restransa si cea largita. In
mod obisnuit din familie fac parte, sotii, partintii si copii, iar uneori alte persoane intre care s-
au stabilit relatii de rudenie. Chiar si sotii singuri, uniti prin casatorie, formeaza o familie.
Privita din perspectiva sociologica familia exprima o forma specifica de comunitate
umana, care cuprinde grupul de persoane unite prin casatorie, rudenie sau filiatie ce se
caracterizeaza prin interese si comunitatea de viata si intrajutorare.
In raport de unghiul din care este abordata, familia poate fi definita diferit ca “forma
primara de comunitate umana care cuprinde un grup de oameni legati prin consanguinitate si
inrudire”12, “Forma de organizare a vietii in comun a oamenilor, constand din grupul alcatuit
din soti si copii”13, realitate sociala prin comunitatea de viata dintre soti, dintre parintii si copii,
precum si dintre alte rude”14.
Terminologia utilizata, dupa cum se poate observa nu este unitara, in sfera de cuprindere
a notiunii intrand fenomene cum ar fi: familia nucleara (sot, sotie), simpla restransa,
conjugala, biologica, elementara, toti cu un sens general echivalent, care se deosebeste de
familia restransa ori largita (din care fac parte mai multe persoane).
Cu toate diferentierile aratate notiunea de familie in sens juridic si sociologic coincid.
Totusi, trebuie facuta distinctia intre raporturile faptice, sociologice de familie si raporturile de
familie juridice. Asa, spre exemplu, in cazul desfacerii casatoriei prin divort, relatiile de fapt, in
sens sociologic, inceteaza intre soti, deoarece nu mai exista intre ei comunitate de viata si
interese, dar unele drepturi si obligatii in sens de relatii de familie in sens juridic, continua sa
existe (dreptul la nume, intretinerea etc.).
In concluzie apreciem ca exprima, in cel mai inalt grad cerintele impuse de Codul familiei,
prin prisma relatiilor de ordin patrimonial si nepatrimonial ce se stabilesc in mod obiectiv,
definitia care considera ca “relatii de familie desemneaza raporturile juridice care izvorasc din
casatorie, rudenie, infiere (adoptie, n. red.), precum si cele asimilate relatiilor de familie” 15.
In raport de interesul legiuitorului, familia formeaza obiectul de reglementare a unor legi
speciale, asa cum ar fi, spre exemplu, si in cazul Legii nr. 119/1997 privind alocatia

19
suplimentata pentru familiile cu copii, care acorda unele indemnizatii familiilor cu doi sau mai
multi copii, evident prin serviciile de asistenta sociala.

Functiile familiei

Sociologii nu exprima un punct de vedere unitar, cu privire la determinarea si clasificarea


functiilor familiei in societatea contemporana. Fara a intra in detalii, vom arata doar ca, dintr-o
perspectiva globala se argumenteaza printre funcii, cele: biologice si sanitare; economice; de
solidaritate familiala, cu puternica rezonanta pentru asistenta sociala; educativa sau
socializatoare etc.
Din perspectiva juridica putem vorbi de urmatoarele functii ale familiei:
a) reproducerea populatiei si perpetuarea speciei umane;
b) economica – realizarea unor venituri suficiente pentru toti membrii sai
educativa – a suferit schimbari importante de-a lungul istoriei
Sistemul de asistenta sociala in curs de cristalizare, ofera astazi tot mai multe alternative
pentru consolidarea functiilor familiei, asa cum ar fi spre exemplu, reglementarile referitoare la
adoptie si protectia minorului aflat in dificultate.

Notiunea si principiile generale ale dreptului familiei

Ca ramura a sistemului dreptului unitar roman, dreptul familiei reprezinta totalitatea


normelor juridice care reglementeaza raporturile persoanelor si patrimoniale ce rezulta din
casatorie, rudenie si infiere si cele asimilate de Lege cu acestea, sub anumite aspecte, in
scopul ocrotirii si intaririi familiei.
Cele mai multe norme de reglementare sunt cuprinse in Legea nr. 4/1954, cunoscuta si
sub numele de Codul familiei, dar importante prevederi contin si Codul civil, adoptat in anul
1864, Decretul nr. 31 si nr. 32, ambele din anul 1954 si altele.
Raporturile de familie reglementate de legislatia romana vizeaza ca obiective:
- raporturile de casatorie “Familia are la baza casatoria liber consimtita intre soti”;
- raporturile care rezulta din rudenie (rudenia exprima legatura dintre mai multe persoane
care coboara din una in alta sau au un ascendent comun);
- raporturile care rezulta din adoptie;
- unele raporturi asimilate, ca de exemplu, relatiile dintre sot si copii celuilalt sot, relatiile
dintre fostul adoptator si adoptat, relatiile intre fostii soti etc.

Principiile dreptului familiei sunt:


- ocrotirea casatoriei si familiei de catre stat (art. 1 alin. 1 din Codul familiei “Statul sprijina
dezvoltarea, consolidarea familiei prin masuri economice si sociale);
- ocrotirea intereselor mamei si copilului;
- casatoria liber consimtita intre soti (art. 1 alin. 3 din Codul familiei “familia are la baza
casatoria liber consimtita intre soti”)
- egalitatea intre barbat si femeie, fapt consfintit atat de Constitutie, cat si de mai multe norme
ale Codului familiei, cum sunt de exemplu, art. 1 alin. 4, art. 25, art. 97 alin. 1);

20
- exercitarea drepturilor si indeplinirea indatoririlor parintesti in interesul copiilor (Codul familiei
art. 1 ali. 4 si art. 97 alin. 1). Legiuitorul a introdus prin ordonantele de urgenta nr. 25 si 26 din
1997, aprobate prin legea 87/1998 si respectiv 108/1998 expresia “interesul superior al
copilului” care are in principiu acelasi sens cu cel dat de Codul familiei;
- obligatiei de acordare reciproca a unui sprijin moral si material de catre toti membrii familiei;
monogamiei (Codul familiei – art. 6) ca efect si consecinta fireasca a dragostei care are un
caracter exclusivist.

Raporturile dintre oameni sunt complexe si cuprind caracteristici proprii mai multor ramuri
de drept, care, insa, nu se exclud reciproc, ci, dimpotriva, se completeaza sau se aplica
separat in raport de domeniul la care se refera.
Ca urmare, se constata, ca, dreptul familiei are numeroase corelatii cu dreptul
constitutional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul muncii si altele.
Precizarile facute in aceasta lucrare cu referire la dreptul civil si corelatiile lui cu dreptul
familiei isi pastreaza pe deplin actualitatea si actualul context de abordare a problemei, fara a
mai face alte detalieri.

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN


MIJLOACE DE DREPT

Caracterizare generala

In procesul de constructie si reconstructie a societatii democratice in Romania nu poate fi


ocolit setul de masuri necesare pentru reasezarea statutului juridic civil al omului in centrul
preocuparilor generale ale statului si societatii civile, sens in care ocrotirea si protectia fiintei
umane capata noi si importante dimensiuni.
Protectia si ocrotirea omului societatii noastre se realizeaza printr-un ansamblu de forme
si mijloace, indeosebi de ordin economic si social. Succesul si eficienta acestora poate fi
asigurata numai in contextul in care, sub aspect juridic, reglementarile imbraca cu
ingeniozitate pragmatismul si flexibilitatea punctuala.
Astfel, fiecare ramura de drept este chemata sa puna la dispozitia autoritatilor publice si
societatii civile cele mai adecvate mijloace juridice pentru protectia si securitatea fiintei
umane, la un nivel din ce in ce mai ridicat.
Este indeobste inteles ca accentul trebuie pus in primul rand pe formele si metodele de
protectie si ocrotire a persoanei prin mijloace cu caracter preventiv si, in subsidiar, pe cele cu
rol de reparatie si sprijin in cazul celor care au ajuns intr-o stare de dependenta, de nevoie
fata de societate.
Abordarea sistemica a mijloacelor juridice de ocrotire a persoanei fizice ne da
posibilitatea sa constatam ca aproape toate ramurile de drept dispun, fara exceptie, de
modalitati adecvate, de natura sa constituie preocupare de studiu si analiza pentru specialisti.
Remarcabil este faptul ca, din ce in ce mai mult, eforturile la nivel national sunt sustinute
de progresul inregistrat de normele dreptului international care protejaza persoana fizica si
drepturile acesteia16.

21
Exista anumite categorii de persoane fizice, si realitatea demonstreaza acest lucru, care
se afla in anumite situatii speciale (in nevoie), situatii care, prin natura lor, impun luarea unor
masuri deosebite de ocrotire a celor ce se incadreaza in ele. Avem in vedere in principal
acele situatii care impun masuri juridice, indeosebi de drept civil. Asa, de exemplu, in
asemenea situatii, din cauza varstei, se afla minorii, apoi din cauza unor boli psihice, se afla
alienatii mintali, precum si bolnavii psihici periculosi.
In fine poate intr-o situatie speciala si persoana fizica din cauza unor imprejurari cum ar fi:
boala, batranetea, disparitia etc.
Dintre mijloacele sau modalitatile de ocrotire, amintim pentru minori: ocrotirea prin parinti
(ocrotirea parinteasca), situatia cea mai fireasca, tutela minorului, curatela minorului,
plasamentul si incredintarea spre crestere si educare, reglementata de lege 17.
Specifice pentru bolnavii psihici sunt interdictia judecatoreasca a alienatului sau a
debilului mintal insotita de tutela ori curatele acestora; tratamentul medical obligatoriu pentru
bolnavii psihic periculosi.
Problema ocrotirii unor categorii de persoane fizice este reglementata in Codul familiei
(cap. I – IV); Decretul nr. 32/1954, cap. III, sectiunea 1 – Procedura interdictiei; Ordonanta de
urgenta nr. 26/1997 privind protectia copilului in dificultate, aprobata si modificata prin Legea
nr. 108/1998; Decretul nr. 313/1980 privind asistenta bolnavilor psihic periculosi.

Ocrotirea minorilor prin parinti

Asa cum rezulta in mod logic si asa cum, de altfel, s-au exprimat si numerosi specialisti 18,
ocrotirea minorului prin parintii sai constituie mijlocul obisnuit, de dorit, de ocrotire a minorului.
Principalele dispozitii legale referitoare la ocrotirea minorului prin parinti se gasesc in
Codul familiei, act normativ care jaloneaza in mare masura si principiile care guverneaza
institutia ocrotirii parintesti.

Principiile ocrotirii parintesti

Astfel, sunt apreciate ca principii ale ocrotirii parintesti urmatoarele:

Drepturile parintesti se exercita numai in interesul copiilor 19 asa cum se exprima mai
adecvat reglementarile internationale si ultimele acte normative, precum si ordonantele de
urgenta nr. 25 si nr. 26 din anul 1997: “exclusiv in interesul superior al copilului”.
Ambii parinti au aceleasi drepturi si indatoriri fata de copiii lor minori (art. 1, alin. 3 si art. 97
alin. 1 din Codul familiei). Egalitatea in exercitarea drepturilor si indatoririlor parintesti intre
parinti.
Parintii au aceleasi drepturi si obligatii fata de copiii lor minori, indiferent ca sunt din
casatorie, din afara casatoriei sau din infiere (art. 63 si art. 97, alin. 1 din Codul familiei). Este
astfel consfintit principiul egalitatii de tratament juridic intre copiii din casatorie, din afara
acesteia ori rezultati prin adoptie, sens al termenului “infiere”, asa cum se exprima Ordonanta
de urgenta nr. 25/1997 cu privire la adoptie, aprobata prin Legea nr. 87/1998.

22
Independenta patrimoniala sau separatia de patrimoniu intre parinti si copii consacrat de
art. 106, Codul familiei, “Parintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului si nici copilul
asupra bunurilor parintelui, in afara de dreptul la mostenire si la intretinere.
Ocrotirea parinteasca se exercita sub controlul societatii. Controlul se exercita atat din
partea autoritatilor publice ale statului, indeosebi organele administratiei publice locale, cat si
a societatii civile, cu precadere printr-o serie de organisme neguvernamentale sau direct, de
catre cetatean, in formele stabilite de lege.
Din perspectiva autoritatilor publice, prin prisma legislatiei in vigoare, competente sporite
revin autoritatii tutelare, ca organ specializat in ocrotirea incapabililor (deci nu numai a
minorilor), instantele judecatoresti, procurorul si Comisia pentru protectia copilului din
structura autoritatilor publice locale coordonata de consiliile judetene ori locale, dupa caz.

Modalitatile exercitarii ocrotirii parintesti

Regula de exercitarea ocrotirii parintesti este aceea ca ambii parinti o realizeaza atunci
cand exista fizic si isi gaseste reflectarea in mai multe dispozitii legale, din care, cu titlu de
exemplu, prezentam art. 98 din Codul familiei, unde se arata ca “Masurile privitoare la
persoana si bunurile copiilor se iau de catre parinti de comun acord”.
In aceasta ipoteza, art.99 din actul normativ mai sus-citat arata ca “De cate ori se iveste
neintelegere intre parinti cu privire la exercitiul drepturilor sau indatorirea drepturilor parintesti,
autoritatea tutelara, dupa ce va fi ascultat pe parinti, hotareste, potrivit cu interesul copilului,
sens in care s-a pronuntat constant si doctrina in materie.” 20
In ipoteza ca ocrotirea parinteasca se exercita numai de catre unul din parinti, fapt ce
constituie situatia de exceptie, ea reprezinta o a doua modalitate de practica, legea enumera
in mod expres situatiile posibile, aratand prin art. 98, alin. 2 din Codul familiei ca: “Daca unul
dintre parinti este mort, decazut din drepturi parintesti, pus sub interdictie sau din orice
imprejurare se afla in neputinta de a-si manifesta vointa, celalalt parinte exercita singur
drepturile parintesti”.
Cu toate acestea, exista acele situatii practice, prevazute de lege, in care exercitarea
ocrotirii parintesti dezvaluie anumite particularitati cum este cazul, de exemplu, atunci cand
intervine divortul parintilor, in cazul incredintarii copilului unei terte persoane ori unei institutii
de ocrotire, de stat care functioneaza potrivit legii.
Sub aspectul continutului ocrotirii parintesti, se evidentiaza faptul ca aceasta cuprinde cel
putin doua aspecte, respectiv persoana acestuia si bunurile copilului. De primul aspect,
referitor la persoana copilului, se leaga preocuparile ce trebuie sa se manifeste cu referire la
ingrijirea copilului rezultata de obligatiile de a-l creste “ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui
fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile, in
conformitate cu telurile statului …, spre a-l face folositor colectivitatii” 21.
Analiza textului la care ne-am referit si a altor texte ce au legatura cu acesta, din Codul
familiei si acte normative, au condus la formarea pentru specialisti a unui concept relativ
unanim “cu unele deosebiri de la autor la autor in ceea ce priveste formularea si numarul
drepturilor si indatoririlor parintesti cu privire la persoana minorului, se retin in general
urmatoarele”22:
dreptul si indatorirea parintilor de a creste copilul referitor la:
- dreptul si indatorirea parintilor de a se ingriji de sanatatea si dezvoltarea fizica a
copilului;
- dreptul si indatorirea de a se ocupa de educarea copilului;
- dreptul si indatorirea de a se ingriji de invatatura si pregatirea profesionala a copilului;
23
- paza si supravegherea copilului.
- dreptul de a lua anumite masuri fata de copil (de corectie);
- dreptul de a cere inapoierea copilului de la orice persoana care-l detine fara drept
(conf. Art. 103, alin. 1 din Codul familiei);
- dreptul de a consimti la adoptia (infierea copilului) si a cere desfacerea adoptiei sau
infierii
- dreptul de a avea legaturi personale cu copilul;
- dreptul de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a
copilului;
- dreptul de a stabili locuinta si resedinta copilului;
- dreptul de a stabili credinta religioasa a copilului.

In ceea ce priveste continutul exercitarii drepturilor si indatoririlor parintesti referitoare la


bunurile copilului, esentiale sunt dispozitiile cuprinse in art. 105, Codul Familiei: “Parintii au
dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului minor si de a-l reprezenta in actele
civile pana la data cand implineste varsta de patrusprezece ani.”
La implinirea acestei varste, minorul isi exercita singur drepturile si isi aduce la
indeplinire, de asemenea, singur indatoririle numai insa, cu incuviintarea prealabila a
parintilor, aceasta cu scopul de a-l proteja impotriva abuzurilor celorlalti participanti la
raporturile juridice ce se stabilesc in societate.
Analiza dispozitiilor legale in vigoare ne conduce la concluzia ca aspectele de ordin
patrimonial in exercitarea drepturilor parintesti se reflecta in administrarea bunurilor,
reprezentarea in actele civile a minorului pana la implinirea varstei de 14 ani si incuviintarea
actelor civile pentru minorul intre 14 si 18 ani. Minorul, dupa implinirea varstei de 18 ani,
potrivit normelor internationale si legislatiei nationale, devine major.
Avand in vedere ca, potrivit articolului din cadrul familiei la care am facut referire,
administrarea bunurilor minorului este supusa regulilor privind tutela minorului, inseamna ca
dispozitiile din Codul familiei, art. 126 – 141 sunt pe deplin aplicabile, acestea urmand a fi
explicatia in contextul dezvoltarii aspectelor referitoare la ocrotirea minorului prin tutela.
Aspectele referitoare la reprezentarea minorului si incuviintarea actelor civile ale acestuia,
isi au suportul in lege si dezvoltarea biologica si psihica a acestuia, cunoscut fiind faptul ca
pana la implinirea varstei de 14 ani, acesta este lipsit de deiscernamant, iar intre 14 si 18 ani
capacitatea de exercitiu este restransa in anumite limite si pentru anumite activitati absolut
indispensabile minorului. Ca urmare, in temeiul legii, anumite acte juridice ale minorului vor
putea fi incheiate de catre parinti, fara nici un fel de incuviintare, altele se vor derula numai cu
acordul autoritatii tutelare si, in fine, altele nu pot fi inclinate nici macar cu incuviintarea
autoritatii tutelare.

c. Raspunderea parintilor pentru modul de exercitare


a drepturilor si implinire a indatoririlor
copilului minor

Exercitarea indatoririlor parintesti referitoare la ocrotirea minorului in mod abuziv ori cu


superficialitate poate atrage, dupa caz, o raspundere nuantata pentru ambii parinti sau numai
pentru unul dintre acestia, in raport cu gradul de indeplinire ori de neindeplinire a
competentelor.
Astfel, in raport de gravitatea si natura consecintelor faptelor daunatoare ale parintilor,
raspunderea acestora se poate intinde, dupa caz, de le cea administrativa civila ori de dreptul
familiei, pana la raspunderea penala.
24
In masura in care se apreciaza necesar si daca acest lucru este in interesul superior al
copilului, raspunderea penala poate antrena pe langa pedeapsa principala, care poate fi
inchisoare sau amenda, si unele pedepse accesorii sau complementare, cum ar fi, de
exemplu, interzicerea drepturilor parintesti ori a celui de a fi tutore sau curator 23, luandu-se
atunci cand situatia impune chiar una dintre masurile de siguranta prevazute de art. 112 din
Codul penal (internare medicala, interzicerea de a se afla in anumite localitati etc.).
Dintre infractiunile susceptibile de a fi savarsite de parinti in contextul exercitarii
drepturilor parintesti, potrivit legii, amintim:
– Abandonul de familie (art. 305 Cod penal) care consta in “savarsirea, de catre persoana
care are obligatia legala de intretinere fata de cel indreptatit la intretinere a uneia dintre
urmatoarele fapte:
- parasirea, alungarea sau lasarea fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice sau
morale;
- neindeplinerea cu rea-credinta a obligatiei de intretinere prevazuta de lege;
- plata cu rea-credinta, timp de doua luni a pensiei de intretinere stabilita pe cale
judecatoreasca, fapta care se pedepseste in cazurile prevazute de lit. “c” cu inchisoare
de la 6 luni la trei ani
- rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal);
- nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 307 Cod penal);
- punerea in primejdie a unei persoane aflate in neputinta de a se ingriji (art. 314 Cod
penal).
Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.
Daca partile nu s-au impacat, dar in cursul judecatii inculpatul isi indeplineste obligatiile,
instanta, in cazul cand se stabileste vinovatia, pronunta impotriva inculpatului o condamnare
cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, chiar daca nu sunt indeplinite conditiile
prevazute de art. 81.
Revocarea suspendarii conditionate nu are loc decat in cazul cand, in cursul termenului
de incercare, condamnatul savarseste din nou infractiunea de abandon de familie.
Este de observat faptul ca subiect al infractiunii poate fi nu numai parintele, ci orice
persoana care are obligatia legala de intretinere.
Art. 81 din Codul penal se refera la conditiile de aplicare a suspendarii conditionate.
Pentru aceasta trebuie indeplinite cumulativ trei conditii, si anume:
- pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult trei ani sau amenda
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni,
afara de cazul cand condamnarea intra in unul din cazurile prevazute de art. 28 Cod
penal, respectiv condamnarile care nu atrag starea de recidiva (infractiuni savarsite in
timpul minoritatii; infractiunile savarsite din culpa; infractiunile amnistiate, faptele care
nu mai sunt prevazute ca infractiuni de legea penala);
- sunt asimilate cu situatiile la care ne-am referit incadrarile pentru care a intervenit
reabilitarea sau in privinta carora s-a implinit termenul de reabilitare.

– Relele tratamente aplicate minorului constau in “Punerea in primejdie grava, prin masuri
ori tratamente de orice fel, a dezvoltarii fizice, intelectuale sau morale a minorului de catre
parinti sau de orice persoana careia minorul i-a fost incredintat spre crestere si educare; se
pedepseste cu inchisoare de la doi la doisprezece ani” 24.
Subiectul infractiunii si in acest caz este determinat de indatorirea legala de a se educa de
cresterea si educarea minorului fara a avea relevanta deosebita imprejurarile concrete si
masurile si trattamentele rele de orice fel fie ca este vorba de amenintari, fie de violente.
Acestea pot fi avute in vedere la individualizarea pedepsei.
25
– Nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului consta in “Retinerea de catre
parinte a copilului sau minor, fara consimtamantul celuilalt parinte sau al persoanei careia i-a
fost incredintat minorul potrivit legii; se pedepseste cu inchisoare de la o luna pana la trei luni
sau amenda”25.
Textele art. 305 – 307 Cod penal au fost reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea
140/1996.

– Punerea in primejdie a unei persoane in neputinta de a se ingriji este reglementata in


titlul IX – Cap. III si consta in “Parasirea, alungarea sau lasarea fara ajutor, in orice mod, a
unui copil sau a unei persoane care nu are putinta de a se ingriji, de catre acela care o are
sub paza sau ingrijire, punandu-i in pericol iminent viata, sanatatea sau integritatea corporala;
se pedepsesc cu inchisoarea de la trei luni la trei ani.
Este aparata de pedeapsa persoana care, dupa savarsirea faptei, isi reia de buna voie
indatoririle.
Raspundere administrativa a parintilor poate fi angajata in temeiul Legii nr. 61/1991
pentru sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si
linistii publice.
Dintre contraventiile care pot fi savarsite de catre parinti, aratam pe cele referitoare la
determinarea copilului sa apeleze la mila publicului, alungarea din locuinta comuna a
copilului, atitudinea de dezinteres in luarea unor masuri pentru impiedicarea minorului.
Raspunderea civila antrenata in conditiile legii poate conduce la decaderea din drepturile
parintesti in conditiile prevazute de legea civila, respectiv in conditiile prevazute de art. 109
din Codul familiei. Totodata in conditiile prevazute de legea civila, poate fi antrenata si
raspunderea parintilor pentru lipsa de supraveghere si educare a copilului.
Masurile care vizeaza incredintarea ori plasamentul minorului unei alte persoane ori
familii intra in sfera de reglementare a dreptului familiei si isi gasesc reflectarea in Ordonanta
de urgenta nr. 26/1997, aprobata prin Legea nr. 108/1999 privind protectia copilului aflat in
dificultate.
In ceea ce priveste raspunderea parintilor pentru neindeplinirea indatoririlor cu privire la
bunurile copilului, fapta poate intruni conditiile necesare pentru infractiunea de gestiune
frauduloasa prevazuta si pedepsita de art. 214 Cod penal, constand in “Pricinuirea de paguba
unei persoane, cu rea-credinta, cu ocazia administrarii sau conservarii bunurilor acesteia, de
catre cel care are ori trebuie sa aiba grija administrarii sau conservarii acelor bunuri, se
pedepseste cu inchisoare de la sase luni la cinci ani.”
Gestiunea frauduloasa savarsita in scopul de a dobandi folos material se pedepseste cu
inchisoare de la trei la zece ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava.
Daca bunul este proprietate privata, cu exceptia cazului cand acesta este in intregime sau
in proprietatea statului, actiunea penala pentru fapta prevazuta la aliniatul 1 se pune in
miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Textul infractiunii este reprodus asa cum a fost modificat in Legea nr. 140/1996.
Evident ca raspunderea parintilor sub aspect penal poate fi atrasa in situatia savarsirii
oricarei alte infractiuni (furt, viol, inselaciune etc.), dar temeiul raspunderii nu va consta in
exercitarea defectuoasa ori neindeplinirea atributiilor parintesti.

Ocrotirea minorului prin tutela

Notiunea de tutela

26
Cu toate ca legislatia referitoare la anumite institutii specifice dreptului familiei se fac
frecvent referiri la tutela, legea noastra nu o defineste in mod expres.
Interpretarea dispozitiilor legale, in materie, de catre specialisti a condus la definirea
acesteia ca fiind “O sarcina gratuita si obligatorie in virtutea careia, o persoana, denumita
tutore, este chemata a exercita drepturile si indatoririle parintesti fata de copilul minor, al carui
parinti sunt decedati ori in imposibilitate permanenta de a-si exercita atibutiile 26.
Alti autori27 definesc tutela minorului ca “sarcina ori mijlocul juridic de ocrotire a copilului
minor lipsit de ocrotire parinteasca”.
Notiunea de tutela astfel definita inregistreaza o dimensiune in sens restrans cand se
refera la sarcina impusa de lege unei persoane de a efectua nemijlocit protectia minorului
lipsit de ocrotire parinteasca, aceasta materializandu-se in mijlocul concret de ocrotire a unui
astfel de minor si o a doua dimensiune, in sens larg, care exprima institutia juridica in sine, ca
un ansamblu de norme juridice prin care se reglementeaza raporturile ce se nasc, modifica
sau sting, in legatura cu realizarea sarcinii ori a mijlocului de ocrotire a minorului.
In ceea ce ne priveste, apreciem ca primul punct de vedere exprimat referitor la definirea
tutelei exprima intr-o mai mare masura realitatea prectica si juridica ce insoteste permanent
realitatea institutiei tutelei.
Analiza continutului notiunii tutelei ne conduce la identificarea trasaturilor specifice sau
caracteristicilor tutelei care sunt:
legalitatea tutelei, rezultand din faptul ca atat instituirea (deschiderea), procedura de
numire a tutorelui, continutul tutelei, incetarea tutelei se realizeaza si se executa numai in
temeiul si pe baza legii28, norme legale care au un caracter imperativ, deci obligatoriu atat
pentru stat cat si pentru persoanele fizice ori juridice implicate.
Obligativitatea tutelei care deriva din aceeasi prevedere legala “cel numit tutore nu poate
refuza aceasta sarcina29”
Fiind dispozitii imperative de stricta interpretare, legiuitorul a admis in mod strict limitativ
si cazurile care deroga de la obligativitatea tutelei, decisituatiile in care aceasta poate fi totusi
refuzata30 de:
- Cel care are varsta de 60 ani impliniti;
- femeia insarcinata sau mama unui copil mai mic de opt ani;
- cel care creste sau educa doi sau mai multi copii;
- cel care exercita o alta tutela sau curatela;
- cel care din cauza bolii, infirmitatii, a felului indeletnicirii, a departarii domiciliului de
locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive intemeiate, nu ar putea sa
indeplineasca aceasta sarcina.
In masura in care vreuna din masurile aratate intervine pe timpul exercitarii tutelei,
tutorele are posibilitatea sa solicite inlocuirea din aceasta calitate.
Nasterea oricarei situatii dintre cele enumerate este singura in masura sa conduca la
incetarea tutelei.

Gratuitatea tutelei rezulta din art. 121 lin. 1 Codul familiei in care se arata ca “Tutela este o
sarcina gratuita”. Cu toate acestea, de la caz la caz, autoritatea tutelara este investita ca
“tinand seama de munca depusa in administrarea averii si de starea materiala a minorului si
al tutorelui” sa aiba posibilitatea sa acorde ultimului o remuneratie care nu poate depasi 10%
din veniturile realizate ca urmare a administrarii bunurilor minorului.

Caracterul personal al tutelei exprima faptul ca aceasta este instituita intuitu personae (in
considerarea persoanei), deci nu poate fi exercitata prin reprezentare. Sarcinile rezultate din
tutela trebuie indeplinite nemijlocit de cel investit cu aceasta calitate.

27
Tutela are si un caracter social dupa cum se exprima unii specialisti 31, fapt ce rezulta din
obligatia de raspundere fata de societate a tutorelui referitor la modul cum se preocupa de
indatoririle ce-i revin.

b. Principiile tutelei minorului

Interpretarea dispozitiilor legale in vigoare, referitoare la protectia juridica a minorului,


conduce inevitabil la concluzia ca liniile directoare, dupa care se orienteaza ansamblul de
metode si mijloace de ocrotire a acestuia, are la baza interesul superior al copilului. Pornind
de la experienta acumulata si punctele de vedere exprimate de specialisti, pot fi identificate
urmatorele principii:
- exercitarea tutelei exclusiv in interesul minorului rezulta in mod expres din dispozitiile
art. 114 din Codul familiei: “Tutela se exercita numai in interesul copilului”, dar si din
alte dispozitii adiacente cuprinse in Legea nr. 87/1998 si Legea nr. 108/1998 care
vizeaza regimul juridic al adoptiei si respectiv protectia copilului in dificultate.
Generalitatea tutelei rezulta din prevederea legala referitoare la instituirea tutelei ori de
cate ori copilul este lipsit de ocrotirea parinteasca, fapt ce trebuie anuntat deindata autoritatii
tutelare de un cerc foarte larg de persoane si autoritati (art. 115 din Codul familiei).
Principiul independentei patrimoniale dintre tutore si copilul aflat sub tutela exprima ideea
ca ambii parteneri sociali au patrimonii distincte si nici unul nu are vreun drept asupra
patrimoniului celuilalt. Acest fapt rezulta expres din interpretarea art. 106 si 125 Codul familiei.
Exercitarea unui control permanent asupra modului de realizare a tutelei din partea
autoritatilor publice, in mod particular din partea autoritatii tutelare, constituie de asemenea un
principiu al tutelei. Astfel, art. 136 din Codul familiei arata ca “Autoritatea tutelara va exercita
un control efectiv si continuu asupra modului in care tutorele isi indeplineste indatoririle sale
cu privire la persoana si bunurile minorului.” Indatoririle autoritatii tutelare sunt mult usurate
de constituirea la nivelul judetelor si a sectoarelor municipiului Bucuresti a unor servicii
specializate pentru protectia copilului care raspund de intreaga activitate de aparare si
ocrotire a minorilor.

c. Deschiderea tutelei minorului

Pentru explicarea situatiilor in care tutela poate si trebuie deschisa, se impune sa


clarificam fie chiar si succint cazurile deschiderii, persoanele obligate sa anunte autoritatile
despre nasterea unei situatii in care legea impune instituirea acesteia si mai ales precizarea
imprejurarilor si temeiurilor de numire a tutorelui.
Asa cum s-a putut remarca din definitia tutelei minorului aceasta survine atunci cand
minorul este lipsit de ocrotirea parinteasca. In sensul legii 32, se apreciaza ca lipsa ocrotirii
exista “in cazul in care ambii parinti fiind morti, necunoscuti, decazuti din drepturile parintesti,
pusi sub interdictie, disparuti ori declarati morti.” In situatia in care, din anumite motive, tutela
nu a fost instituita, desi suntem in prezenta cazurilor expres prevazute de lege, copilul minor
se va aprecia ca se afla in dificultate si ii vor fi aplicate dispozitiile art. 8 din declaratia de
urgenta nr. 26/1997, aprobata prin Legea nr. 108/1998, drepturile parintesti asupra copilului

28
exercitandu-se “de catre Consiliul judetean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor
Municipiului Bucuresti, prin Comisia pentru protectia copilului.”
La randul sau Comisia pentru protectia drepturilor copilului poate hotari “incredintarea
copilului unei familii sau unei persoane care consimte la aceasta si care prezinta conditiile
materiale si garantiilor morale dezvoltarii armonioase ale copilului 33”, dupa ce in prealabil
serviciul public specializat pentru protectia copilului a evaluat posibilitatea incredintarii
copilului rudelor sale pana la gradul al patrulea inclusiv. Punctul de vedere al serviciului
specializat, constituit de regula din specialisti in asistenta sociala trebuie consacrat in
rapoarte scrise cu propuneri corespunzatoare.
Potrivit dispozitiilor legale34 “Au obligatia ca in termen de cel mult cinci zile de la data
cand se afla de existenta unui minor lipsit de ingrijire parinteasca... sa instiinteze autoritatea
tutelara.":
- persoanele apropiate minorului, precum si administratorii si locatarii casei in care locuieste
minorul. Termenul de casa trebuie inteles si ca bloc sau ansamblu de locuinte (n.n.);
- serviciul de stare civila, cu prilejul inregistrarii mortii unei persoane, precum si biroul notarial,
cu prilejul deschiderii unei mosteniri;
- instantele judecatoresti, parchetul si politia, cu prilejul pronuntarii ori luarii unor masuri
privative de libertate;
organele administratiei de stat, organizatiile obstesti ori private, precum si orice alta
persoana.
Numirea tutorelui se face de catre autoritatea tutelara care are in aceasta materie o
competenta exclusiva, ea putandu-se sesiza din oficiu sau prin intermediul celor la care am
facut referire anterior.
In ceea ce priveste competenta teritoriala a autoritatii tutelare este de observat ca in
conformitate cu legea aceasta apartine celei de la “domiciliul minorului” lipsit de ocrotire
parinteasca si nu celei de la domiciliul tutorelui.
Sub aspect formal, dar si al continutului instantei tutelei, deschiderea tutelei presupune:
- emiterea deciziei de numire a tutorelui care se comunica in scris de catre autoritatea
tutelara, persoanei numite ca tutore;
- afisarea deciziei de numire a tutorelui la sediul primariei de la domiciliul minorului, ea
constituind dovada indeplinirii formelor de publicitate, pentru a fi aprobata fata de terti;
- executarea deciziei de catre cel numit ca tutore incepe o data cu primirea comunicarii;
- pe parcurs, pana la exercitarea efectiva a drepturilor si indatoririlor parintesti de catre
tutore, autoritatea tutelara poate lua masuri cu caracter provizoriu determinate de
interesul superior al minorului (se instituie eventual curatela).
O intrebare fireasca care se poate pune este aceea de a sti cine poate fi tutore sau ce
conditii poate sa indeplineasca o persoana pentru a putea fi investita sa indeplineasca
drepturile si indatoririle parintesti.
In lipsa oricaror precizari exprese ale legii, putem aprecia ca, de regula, toate persoanele
care au capacitate civila pot avea, in principiu, aceasta calitate. Dat fiind faptul ca intre
persoanele cu capacitate de exercitiu deplina legea nu face nici un fel de ierarhizari ori ordine
de preferinte, cu exceptia copilului aflat in dificultate, vor fi avute cu precadere rudele pana la
gradul patru ale copilului. Alegerea tutorelui se face de catre autoritatea tutelara, luand in
considerare interesul copilului care va fi evidentiat in rapoartele personalului (asistent social)
serviciului public specializat ori ale organelor private autorizate.
Pornindu-se de la interesul superior al copilului, legiuitorul a expus in mod limitativ si
expres persoanele care nu pot avea capacitatea de a fi tutore.
Astfel, legea arata ca nu poate fi tutore:
- minorul sau cel pus sub interdictie;
- cel decazut din drepturile parintesti sau declarat incapabil de a fi tutore
29
- cel caruia i s-a retras exercitiul unor drepturi politice sau civile, fie in temeiul legii, fie
prin hotarare judecatoreasca, precum si cel cu rele purtari;
- cel lipsit potrivit legii speciale, de a alege sau de a fi ales deputat, in sensul de
“parlamentar”- deputat ori senator al Parlamentului Romaniei;
- cel care, exercitand o alta tutela, a fost indepartat de aceasta;
- cel care, din cauza intereselor potrivnice ale minorului, nu ar putea indeplini sarcina
tutelei.
Daca vreuna din situatiile enumerate intervine pe timpul exercitarii tutelei, ele constituie
cauze de indepartare de la tutela, sens in care s-au pronuntat si alti autori.

d. Continutul protectiei minorului prin tutela

Avand aceeasi finalitate ca si ocrotirea parinteasca, tutela minorului inregistreaza


numeroase conexiuni cu aceasta.
Astfel, asemanator ocrotirii parintesti, protectia minorului prin tutela cuprinde doua
aspecte fundamentale, respectiv latura personala a ocrotirii ce vizeaza aspecte legate de
cresterea si educarea acestuia si latura patrimoniala ce se intinde asupra ocrotirii bunurilor
minorului.
Minorul pus sub tutela locuieste la tutore, cu exceptia situatiei in care autoritatea tutelara
incuviinteaza ca minorul sa aiba o alta locuinta statornica, in raport de interesul lui superior,
situatie identica cu cea referitoare la ocrotirea drepturilor prin parinti.
Dimpotriva felul invataturii sau pregatirii profesionale ale minorului nu pot fi schimbate de
tutore decat cu acordul autoritatii tutelare, in timp ce pentru parinti nu exista nici o interdictie
cu privire la acestea.
In ceea ce priveste drepturile si indatoririle tutorelui cu privire la persoana minorului,
apreciem ca exista identitate juridica de tratament, legea neevidentiind nici o deosebire
relevanta. Dispozitiile care justifica concluzia identitatii de tratament sunt cuprinse in lege.
“Tutorele are obligatia de a ingrijii de persoana minorului” si ca urmare el este obligat sa
creasca copilul, ingrijindu-se de dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea
profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui, in conformitate cu principiile statului de drept
si societatii democratice in folosul colectivitatii umane din care face parte.
Referitor la cel de-al doilea aspect, respectiv al actiunii patrimoniale, trebuie sa relevam
ca continutul este mult mai complex si trebuie analizat diferit, dupa cum este vorba de tutela
minorului sub 14 ani sau a celui peste aceasta varsta.
Originea acestei delimitari isi are izvorul in aspectele de fond ale capacitatii de exercitiu,
ca latura a capacitatii de exercitiu, in primul caz ea lipsind cu desavarsire, iar in cel de-al
doilea existand unele nuantari.
Asa spre exemplu, “Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l
reprezenta in actele civile, insa numai pana la data cand acesta implineste varsta de
patrusprezece ani”, ceea ce face necesara reprezentarea lui legala, in sensul ca tutorele va
incheia in numele copilului si pe seama copilului toate actele juridice, cu exceptia celor expres
prevazute de lege.
Dupa implinirea varstei de 14 ani minorul are capacitate de exercitiu restransa, ceea ce
inseamna ca el va incheia singur toate actele juridice insa numai cu incuviintarea prealabila a
tutorelui, pentru a-l apara impotriva eventualelor abuzuri ale tertilor (a altora), iar in unele
cazuri cu totul limitate si expres prevazute de lege, se va impune si acordul autoritatii tutelare.

30
Rezulta deci, ca latura patrimoniala a protectiei minorului prin tutela, ca si in cazul ocrotirii
parintesti, contine aspecte similare de esenta precum administrarea bunurilor minorului si
reprezentarea in actele juridice ori incuviintarea acestora dupa caz.
Institutia reprezentarii legale a minorului sub 14 ani in raporturile juridice civile presupune
incheierea de catre tutore a oricarui act juridic in numele minorului, ca reprezentant legal.
Unele dintre acestea, cele mai multe, pot fi in incheiate de catre acesta fara nici un fel de
incuviintare, altele doar cu incuviintarea autoritatii tutelare.
Din prima categorie fac parte, de exemplu, actele de conservare a patrimoniului cum ar fi
cele care asigura normala utilizare a unui lucru, vanzarea bunurilor supuse pieririi ori
stricaciunii, a celor devenite nefolositoare care au o valoare sub 250 lei ( aceasta suma
trebuie reevaluata in raport cu noile realitati social-economice).
In aceasta categorie intra, in principiu, toate actele de conservare si administrare, cum ar
fi plata chiriei, impozitelor, repararea acoperisului unui imobil, reparatia gardului imprejmuitor
etc.
La nivel de principiu, in cea de-a doua categorie de acte juridice sunt cuprinse actele de
dispozitie, precum vanzarea unor bunuri ce depasesc sfera dreptului de administrare,
angajarea unor bunuri ale minorului, renuntarea la drepturi patrimoniale ale acestuia, ca de
exemplu la o mostenire etc.
Incuviintarea autoritatii tutelare pentru incheierea actelor din cea de-a doua categorie este
supusa unor reguli prevazute de lege:
- acordarea incuviintarii se face numai dupa actul ce urmeaza a fi incheiat “raspunde
unei nevoi sau prezinta un folos neindoielnic pentru minor”;
- incuviintarea are un caracter individual si se va da pentru fiecare act in parte;
- la actele de vanzare se va preciza in mod expres modul in care aceasta se va realiza;
- autoritatea tutelara va indica de fiecare data modul in care vor fi utilizate sumele
rezultate.
In cea de-a treia categorie intra acele acte juridice care l-ar putea prejudicia grav pe
minor, deci nu pot fi incheiate nici chiar cu incuviintarea autoritatii tutelare, acte de dispozitii
grave, cum ar fi de exemplu donatiile sau garantarea obligatiei altuia sau actele civile in care
pe de o parte ar fi minorul, iar de cealalta tutorele ori o ruda apropiata a acestuia.
In ceea ce priveste administrarea bunurilor minorului, tutorele are o serie de obligatii la
deschiderea, pe parcursul si cu ocazia incheierii tutelei, dupa cum urmeaza:

La deschiderea tutelei:
- preluarea pe baza de inventar, aprobat de autoritatea tutelara, a tuturor bunurilor
minorului; acest lucru se realizeaza dupa numirea tutorelui si in prezenta acestuia, de
un delegat al autoritatii tutelare (asistent social desemnat);
- plata cu aprobarea autoritatii tutelare a eventualelor creante catre tutore, sotul sau o
ruda in linie dreapta, strabunic, bunic (tata, fiu, nepotate de tata) ori fratii si surorile
tutorelui;
- stabilirea de catre autoritatea tutelara a sumei anuale necesare pentru intretinerea
minorului si administrarea bunurilor sale;
- in raport de imprejurari, la cererea tutorelui, aceasta suma poate suferi modificari;
- toate cheltuielile necesare pentru intretinerea minorului si administrarea bunurilor sale
se acopera din veniturile lui, iar daca veniturile nu sunt suficiente, autoritatea tutelara
va putea aproba vanzarea acestora;
- in situatia in care minorul este lipsit de bunuri, autoritatea tutelara prin Comisia de
protectie a minorului va dispune dupa caz masuri adecvate;

31
- depunerea sumelor de bani care intrec nevoile de intretinere a minorului si ale
administrarii bunurilor sale la o banca, de unde nu vor putea fi scoase decat cu
aprobarea autoritatii tutelare;
- tutorele poate depune intr-un cont bancar pe numele copilului si sumele necesare
pentru acoperirea unor nevoi curente sau a intretinerii, sume ce vor putea fi retrase
fara acordul autoritatii tutelare.

Pe timpul exercitarii tutelei:


- prezentarea anuala de catre autoritatea tutelara a unei dari de seama asupra modului
in care tutorele s-a ingrijit de persoana minorului, fapt ce trebuie indeplinit in cel mult
30 de zile de la sfarsitul anului calendaristic;
- redactarea si prezentarea unor dari de seama catre autoritatea tutelara ori de cate ori
aceasta solicita;
- crearea pentru autoritatea tutelara a posibilitatii de a verifica veniturile minorului si
cheltuielile facute de acesta, dand descarcarea tutorelui, potrivit art. 135 din Codul
familiei;

La incetarea tutelei:
- prezentarea unei dari de seama catre autoritatea tutelara in cel mult 30 zile de la
incetarea tutelei ori de la indepartarea din tutela;
- predarea bunurilor minorului, dupa caz, fostului minor, mostenitorului acestuia ori
noului tutore;
- verificarea darii de seama de catre autoritatea tutelara si descarcarea de gestiune a
tutorelui;
- tutorele raspunde pentru toate pagubele pricinuite din culpa sa, chiar daca i-a fost
acordata descarcarea de gestiune, iar in eventualitatea numirii unui nou tutore, acesta
are obligatia de a solicita repararea eventualelor pagube de la fostul tutore.

e. Incetarea tutelei

Problema incetarii tutelei minorului are un caracter complex. Sursa de incetare a acestuia
poate fi diferita, insa finalitatea sau efectele raman aceleasi.
Ca urmare, atunci cand incetarea tutelei se datoreaza unor modificari intervenite la nivelul
tutorelui (moarte, decadere din drepturi, etc.), vom spune ca are loc incetarea functiei
tutorelui.
Cazurile de incetare a functiei tutorelui sunt:
- moartea tutorelui;
- indepartarea de la tutela (vezi art. 17 din Codul familiei referitor la persoanele care nu
au capacitatea de a fi tutore, cum este, de exemplu, minorul sau cel pus sub interdictie
etc., persoana pentru care, prin hotarare judecatoreasca ramasa irevocabila, s-a
dispus ca nu poate fi tutore);
- inlocuirea tutorelui la cererea sau in conditiile art. 118, alin. 2 din Codul familiei.
In eventualitatea incetarii tutelei, ca urmare a modificarilor in ceea ce-l priveste pe minor
(moarte, ajungerea la majorat etc.) vom vorbi de incetarea tutelei.
Tutela inceteaza o data cu incetarea cauzei care a determinat-o, ea este strans legata de
persoana minorului. Sunt, ca urmare, cazuri de incetare a tutelei:
- dobandirea deplinei capacitati de exercitiu, prin implinirea varstei de 18 ani, prin casatorie la
16 ori la 15 ani, dupa caz;
- stabilirea filiatiei minorului fata de cel putin unul dintre parinti;
- ridicarea interdictiei parintesti pentru cel putin un parinte;
32
- reaparitia cel putin a unuia dintre parintii disparuti sau declarati morti;
- moartea minorului;
- incetarea tutelei ca simetrie la dispozitiile art. 85 din Codul familiei.

Practica a dovedit ca pot aparea situatii in care incetarea tutelei sa se realizeze ca


urmare a unor cauze care afecteaza deopotriva tutorele si minorul (moarte in urma unui
accident rutier, explozii etc.), eveniment ce conduce evident la efecte similare celor
mentionate anterior.
Incetarea tutelei este condusa de anumite reguli instituite de dispozitiile legale in materie,
dar si de practica sociala care in principal se refera la obligatia intocmirii darii de seama,
predarii bunurilor si descarcarii de gestiune, exercitarea atributiilor tutorelui pana la inlocuirea
efectiva din aceasta calitate, atunci cand el a solicitat acest lucru, numirea unui curator de
catre autoritatea tutelara in situatii de urgenta (moartea tutorelui, decaderea din drepturi etc.).
Pentru neindeplinirea ori indeplinirea corespunzatoare a indatoririlor tutorelui cu privire la
persoana ori bunurile minorului poate fi angajata in conditiile legii raspunderea juridica a
acestuia.
In raport de gradul de neindeplinire a atributiilor, raspunderea poate fi penala, civila sau
administrativa, dupa caz.
Raspunderea juridica penala cuprinde atat aplicarea unei pedepse principale, cat si a
uneia complementare sau accesorii.
Raspunderea penala a tutorelui poate fi atrasa atunci cand acesta a savarsit una din
urmatoarele infractiuni:
- rele tratamente aplicate minorului, fapta prevazuta si pedepsita de art. 306, Cod penal;
- punerea in primejdie a unei persoane aflate in neputinta de a se ingriji, fapta
prevazuta si pedepsita de art. 314, Cod penal.
Ca pedeapsa complementara, instanta poate dispune interzicerea dreptului de a fi tutore
(art. 64 lit. e, Cod penal).
Raspunderea administrativa (contraventionala) poate fi stabilita in temeiul Legii nr.
61/1991 privind sanctionarea actelor si faptelor care tulbura linistea publica.
Raspunderea civila specifica poatte consta in indepartarea de la tutela, in conformitate cu
art. 138 Codul familiei “Minorul, precum si toti cei prevazuti de art. 115 Codul familiei pot face
plangere autoritatii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui, pagubitoare pentru minor”.
Tutorele va fi indepartat daca savarseste un abuz, o neglijenta grava sau fapte care il fac
nevrednic de a fi tutore, precum si daca nu si-a indeplinit multumitor sarcina.
Consecintele indepartarii de la tutela sunt atat imediate, constand in incetarea acelei tutele la
modul concret in incetarea acelei tutele la modul concret, cat si permanente, in sensul ca
persoana respectiva ramane in incapacitate de a fi tutore.
Raspunderea tutorelui pentru neindeplinirea indatoririlor cu privire la bunurile minorului
poate fi atat penala, cat si civila. Sub aspectul legii penale, infractiunea savarsita este aceea
de gestiune frauduloasa, fapta prevazuta si pedepsita de art. 214 Cod penal, iar din punct de
vedere al legii civile poate fi atrasa raspunderea delictuala.

Protectia minorului prin curatele

Notiune si caracterizare generala

33
Prin curatela si in mod special curatela minorului se intelege mijlocul juridic de ocrotire a
unui minor aflat in situatiile speciale anume determinate de legi.
Asa cum se poate observa, alaturi de ocrotirea parinteasca si tutela, curatela reprezinta si ea
un mijloc juridic de ocrotire a persoanei fizice.
Apoi, fata de ocrotirea minorului prin parinti si in deosebi cand aceasta lipseste, alaturi de
tutela se poate institui alternativ provizoriu, ca mijloc juridic subsidiar, curatela.
Astfel, curatela are doua trasaturi principale,este un mijloc juridic de ocrotire si reprezinta
un mijloc subsidiar.
In afara curatelei care se instituie fara a considera capacitatea celui ocrotit, sunt si cazuri
in care, dimpotriva, ea se infiinteaza in considerarea lipsei de capacitate sau a capacitatii
restranse a celui ocrotit, asa cum este si cazul minorului, fie ca acesta este temporar lipsit de
ocrotire legala, fie ca parintii sau tutorele nu pot sa indeplineasca in numele copilului anumite
acte juridice.
In toate aceste situatii, varsta sau starea de incapacitate a celui ocrotit ramanand
aceeasi, face ca si mijlocul de ocrotire sa nu se schimbe. Ca urmare, curatela in aceste cazuri
constituie o adevarata tutela cu caracter vremelnic sau special, in care reprezentarea ori
incuviintarea actelor juridice civile va ramane neschimbata, ca si inainte de instituirea
curatelei.
Putem aprecia ca sub raportul naturii juridice, curatela reprezinta o tutela ad-hoc si, ca
urmare, ea este supusa regulilor juridice de la tutela minorului.
Din faptul ca, curatela este o veritabila tutela cu caracter temporar, deriva si solutiile care
pot fi date in ceea ce priveste continutul protectiei minorului prin acest mijloc.
Astfel, in principiu, protectia juridica a minorului prin curatela contine cele doua lucrari
principale, respectiv persoana minorului (latura personala si bunurile acestuia (latura
patrimoniala). Raman in acelasi timp valabile si delimitarile la care ne-am referit in contextul
tutelei minorului, referitor la reprezentarea minorului pana la varsta de 14 ani si incuviintarea
actelor juridice ale acestuia pana la majorat.

Instituirea si incetarea curatelei

Procedura instituirii curatelei urmeaza ca regula aspectele tratate la tutela minorului, cu


mentiunea prevazuta de lege “Curatela se poate institui la cererea celui ce urmeaza a fi
reprezentat, a sotului sau a celor aratati in art. 115 Codul familiei (tutela), precum si a tutorelui
in cazurile prevazute de art. 152 lit. “c”. Autoritatea tutelara poate institui curatela si din oficiu.
Incetarea curatelei minorului are loc in momentul in care au disparut cauzele care au
provocat instituirea acesteia sau la cererea curatorului “Curatorul este in drept sa ceara
inlocuirea sa dupa trei ani de la numire” ori chiar din oficiu la initiativa autoritatii tutelare.
Codul familiei reglementeaza patru situatii in care se instituie curatela minorului, si
anume:

- apare contrarietate de interese intre minor si reprezentantul ori ocrotitorul sau


legal, care poate fi parintele sau tutorele.
Sub acest aspect, art. 132, Codul familiei dispune ca “ori de cate ori se ivesc intre tutore
sau minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care sa duca la inlocuirea tutorelui,
autoritatea tutelara va numi un curator.” Potrivit art. 105 alineatul ultim din Codul familiei,
dispozitiile art. 132 Codul familiei se aplica si in cazul contrarietatii de interese care apar intre
minor si parintii sai firesti ori adoptivi, situatii mai frecvente intalnindu-se in cazul unor
mosteniri, cand copiii vin in concurs cu sotul supravietuitor.
34
Prin interese contrare, sensul dispozitiilor legale, trebuie sa intelegem nu numai pe acelea
care au dat nastere la un conflict, ci si acele interese concurente care sunt susceptibile de a
intra intr-un conflict. De altfel, in cauzele in care sunt prezentate mai multe parti exista
intotdeauna interese contrare.

- inlocuirea unui tutore al minorului cu alt tutore care nu se realizeaza imediat (art.
139 Codul familiei).
Astfel, pana la intrarea in functiune a noului tutore, autoritateas tutelara va numi un
curator Termenul de “imediat” se poate intinde de la incetarea unei tutele, pana la intrarea in
functiune a celei noi (dupa 3 ani, curatorul poate cere incetarea curatelei).

In caz de nevoie, pana la punerea sub interdictie a minorului


In conformitate cu dispozitiile art. 142 ali. 2 din Codul familiei “Pot fi pusi sub interdictie si
minorii”.
Ca urmare, din momentul in care a intervenit starea de nevoie, pana la rezolvarea cererii
de punere sub interdictie, autoritatea tutelara va putea numi un curator pentru ingrijirea
persoanei si reprezentarea celui a carui interdictie a fost ceruta, precum si pentru
administrarea bunurilor sale.

Impiedicarea vremelnica a parintelui ori a tutorelui minorului de a-l ocroti.


Cauza acestei piedici vremelnice, temporare, asa cum rezulta din art. 152 lit. “c”, se
explica prin aceea ca “daca din cauza bolii sau alte motive, parintele sau tutorele este
impiedecat sa indeplineasca un anumit act in numele persoanei ce reprezinta sau ale carei
acte le incuviinteaza” se poate institui curatela.
In ceea ce priveste alte motive pertinente alaturi de boala, am putea aminti retinerea ori
arestarea preventiva ca urmare a savarsirii unei infractiuni sau alte situatii temeinice,
justificate care pun persoana in imposiibilitate efectiva de a-si indeplini indatoririle.

Ocrotirea minorului prin mijloace de drept international

Caracterizare generala

Organizatia Natiunilor Unite, principala organizatie cu titlu de universalitate din lume,


pune un accent deosebit pe activitatile menite sa sprijine statele in luarea celor mai potrivite
masuri pentru asigurarea unor conditii normale normale de dezvoltare fizica si psihica a
tinerei generatii, schimbul de maine al omenirii.
Preocuparea comunitatii internationale pentru ocrotirea minorilor s-a manifestat, formal, inca
de la inceputul secolului, cand Consiliul noii organizatii guvernamentale “Salvati Copiii” a
adoptat o declaratie in cinci puncte asupra drepturilor copilului, cunoscuta ca “Declaratia de la
Geneva” din 1923.
Pe masura ce s-a acreditat ideea necesitatii concertarii eforturilor individuale la nivel
statal catre un scop comun, la nivel international, de diminuare a cauzelor care produc
suferinta inutila in randul uneia dintre cele mai defavorizate categorii sociale, minorii, au fost
create institutii specializate si instrumente juridice corespunzatoare pentru realizarea acestui
deziderat. “Declaratia de la Geneva” a fost legiferata in 1924 de cel de-al V-lea Congres al
Ligii Natiunilor, ca in 1948 Adunarea Generala a O.N.U. sa aprobe o versiune mai extinsa a
acelui text, dezvoltat si imbogatit intr-o noua declaratie din anul 1959. Aceasta declaratie a
35
servit ca rampa de lansare si a fost completata de Conventia asupra drepturilor copilului,
adoptata la 20 noiembrie 1989, ratificata si de Romania prin Legea nr. 18/1990.

b. Conventia asupra drepturilor copilului


(20.11.1989)

Fiind mai mult decat un catalog al drepturilor copilului, Conventia asupra drepturilor
copilului din 1989 se constituie ca o listare corespunzatoare a obligatiilor pe care statele sunt
pregatite sa le recunoasca in ceea ce priveste drepturile copilului, acoperind intregul set al
drepturilor omului. Conventia afirma trei lucruri de baza: reafirma, cu privire la copii, drepturile
deja oferite omului in alte tratate; afirma ascensiunea anumitor drepturi de baza ale omului, in
scopul de a lua in considerare nevoile speciale si vulnerabilitatea copilului; stabileste
standarde in domenii care sunt pertinente sau specifice copiilor.
Pe de alta parte, Conventia contine trei inovatii majore: este introdusa “participarea
copilului” la elaborarea drepturilor copilului, ceea ce ofera certitudinea ca este asigurata
informarea copilului despre drepturile ce i se recunosc; in al doilea rand, se prevede dreptul
copilului care sufera diferite forme de cruzime si exploatare la reabilitare, precum si obligatia
guvernelor de a lua masuri de abolire a practicilor traditionale, daunatoare sanatatii copiilor; in
al treilea rand, Conventia include principiile si standardele ce nu au fost prefigurate in texte
anterioare la adoptie si justitie pentru minori.
Totodata, Conventia introduce doua elemente conceptuale cu semnificatii importante, si
anume: “interesele superioare ale copilului”, concept care devine criteriu obligatoriu pentru
“toate actiunile privind copilul” si principiul prin care parintii (sau alti responsabili legali) trebuie
sa conduca copiii prin exercitarea drepturilor lor in acord cu “capacitatile evolutive” ale
acestora.
Conventia Natiunilor Unite cu privire la drepturile copilului cuprinde 54 de articole,
structurate in trei parti.
In prima parte sunt inserate dispozitii cu valoare de principiu, pentru dezvoltarea
drepturilor fundamentale din Declaratia Unioversala a Drepturilor Omului.
Astfel, in primul rand este definit termenul “copil”, ca fiind orice fiinta umana sub 18 ani,
cu exceptia cazurilor cand, in baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub aceasta
varsta. Articolul 2 consacra principiul nediscriminarii pe considerente de rasa, culoare, sex,
religie, limba, opinie politica, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau alta situatie
referitoare la persoana lui sau a familiei sale. Articolul 3 contine dispozitii referitoare la
deciziile guvernelor privitoare la minori sa fie avute in vedere, cu prioritate, interesele
superioare ale copilului. O alta dispozitie cu valoare de principiu este cea din articolul 6
potrivit careia statele parti recunosc dreptul inerent la viata al orcarui copil si vor lua toate
masurile posibile pentru asigurarea supravietuirii si dezvoltarii acestuia. Articolele 7 la 11
consacra drepturile copilului la nume, la cetatenie, de a-si cunoaste parintii si de a fi crescut
de acestia, precum si la dreptul de a-si pastra identitatea, cetatenia, numele si relatiile de
familie, inclusiv in situatia in care copilul este separat de parintii sai care locuiesc in state
diferite. Potrivit articolului 12, statele vor garanta copilului capabil de discernamant dreptul de
a exprima liber opinia sa asupra oricarei probleme care il priveste, prin ascultarea in orice
procedura judiciara, sau administrativa, fie direct, fie prin reprezentantul sau. In conformitate
cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, copilul are dreptul la libertatea de exprimare, la
libertatea de gandire, de constiinta si religie, de asociere si reuniune pasnica, precum si la
protectia impotriva ingerintelor arbitrare sau ilegale in viata sa personala, familia sa, domiciliul
sau corespondenta sa ori impotriva atacurilor ilegale de la onoarea si reputatia sa. Articolul 17

36
cuprinde recunoasterea dreptului la informare, in conformitate cu necesitatile de pregatire si
protejare corespunzatoare.
O importanta deosebita este acordata ocrotirii alternative asigurata de stat in diferite
forme institutionalizate, cum sunt plasamentul familial, adoptia, incredintarea unei institutii
specializate, precum si accesul la statutul de refugiat (articolele 21 si 22).
In concordanta cu alte declaratii ale O.N.U., Conventia cu privire la drepturile copilului
cuprinde referiri, in articolele 23, 24 si 25, la protectia speciala a copilului cu handicap si la
cooperarea internationala in domeniul profilactic al sanatatii, in special asigurarea sanatatii
mamelor in perioada pre- si postnatala.
De asemenea, este reiterat dreptul fiecarui copil de a beneficia de securitate sociala,
dreptul la un nivel de viata suficient pentru dezvoltarea lui fizica, mentala, spirituala, morala si
sociala, precum si dreptul la educatie, cu toate implicatiile metodologice si institutionale.
Articolul 31 se refera in mod expres la recunoasterea dreptului copilului la odihna si timp
liber, dreptul de a se juca si de a participa la viata culturala si artistica.
O parte importanta a Conventiei contine dispozitii principale referitoare la protectia
copilului impotriva exploatarii economice, protectia copiilor impotriva folosirii ilicite a
stupefiantelor, contra oricarei forme de exploatare sexuala, inclusiv prostitutia. De asemenea,
sunt incluse dispozitii care sa oblige statele sa i-a masuri pe plan national, bilateral si
multilateral pentru a impiedica rapirea, vanzarea si traficul cu copii in orice scop si sub orice
forma.
Prin dispozitiile articolului 37 statele se angajeaza sa garanteze ca nici un copil nu va fi
supus la tortura, la pedepse si tratamente crude, inumane sau degradante, chiar daca au
comis infractiuni, iar prin articolul 38 si 39 se cere respectarea regulilor dreptului umanitar
international care le sunt aplicabile in caz de conflict armat si care se refera la copii, inclusiv
refacerea si integrarea ulterioara acestor evenimente.
In ceea ce priveste justitia aplicata minorilor, in cazul incalcarii legii penale, prevederile
articolului 40 din Conventie vin sa intareasca dispozitii de principiu din Declaratia Universala a
Drepturilor Omului.
In partea a doua a Conventiei sunt prevazute dispozitii referitoare la difuzarea cat mai
larga a acestui instrument juridic international si la instituirea Comitetului drepturilor copilului,
compus din 10 experti independenti, menit a examina probele inregistrate de statele parti in
executarea obligatiilor contractate de ele in virtutea Conventiei.
Ultima parte a Conventiei se refera la procedurile uzuale de semnare, aderare si ratificare
a Conventiei.
Mentionam ca, la mai putin de cinci ani de la adoptarea ei, Conventia era ratificate de
catre un procent mai mare de 90% dintre guvernele lumii, caz nemaintalnit in istoria
drepturilor internationale ale omului.

Principiile pentru prevenirea delicventei


Juvenile (Principiile de la Riyadh)

O alta problema majora care preocupa constant comunitatea internationala este


prevenirea criminalitatii si tratamentul delincventilor. Inca din anul 1955 Natiunile Unite au
organizat un Congres despre Prevenirea Crimei si Tratamentul delicventilor, la fiecare 5 ani,
in scopul schimbului de experienta in domeniu si de a cauta solutii viabile pentru reducerea
criminalitatii. Delicventa juvenila a ocupat un loc central in cadrul agendei de lucru a tuturor
congreselor pentru prevenirea crimei, dar cel mai important s-a dovedit a fi Congesul al VIII-

37
lea, care a avut ca urmare doua rezolutii legate de fenomenul delicventei juvenile; Principiile
pentru prevenirea Delicventei Juvenile (Rezolutia 45/112, adoptata la 14 decembrie 1998 de
Adunarea generala in cea de-a 68-a sesiune plenara), numite si Principiile de la Riyadh si
Regulile pentru Protectia Tinerilor privati de Libertate (Rezolutia 45/113), care, impreuna,
completeaza Rezolutia 40/33 din 1985 cunoscuta sub denumirea de Ansamblul de Reguli
Minime pentru Administrarea Justitiei Juvenile.
Principiile pentru Prevenirea Delicventei Juvenile au trei caracteristici principale: sunt
foarte cuprinzatoare, promoveaza o abordare activa si considera copiii ca fiind participanti in
crestere ai societatii.
Principiile de la Riyadh cuprind 66 de puncte, structurate pe sapte capitole.
Primul capitol, intitulat Principiile fundamentale, se refera la considerarea prevenirii
delicventei juvenile ca parte a prevenirii criminalitatii in societate, impunand eforturi din partea
societatii in toate domeniile de activitate, astfel incat orientarea unui copil sa fie influentata.
Incapand cu masurile economice, menite sa asigure un nivel de bunastare suficient, statelor
li se recomanda ca, prin sistemele lor legislative nationale, sa atribuie un rol activ tinerilor, sa
ii considere parteneri si nu obiecte ale socializarii si controlului.
Capitolul II, referitor la scopul principiilor, explica implementarea acestora in contextul
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, al Declaratiei si Conventiei privind drepturile
copilului si al Ansamblului de Reguli minime pentru Administrarea Justitiei Juvenile, pe fondul
conditiilor economice, sociale si culturale dominante in fiecare stat membru.
Capitolul III, intitulat Prevenirea Generala, ofera un ghid practic pentru adoptarea
planurilor de prevenire a delicventei juvenile la nivelul fiecarui guvern, recomandand
cooperarea intre natiuni in acest domeniu.
Procesele socializarii sunt cuprinse in capitolul IV si se refera la importanta socializarii si
integrarii tinerilor, prin intermediul familiei, comunitatii, scolii si organizatiilor voluntare. Este
detaliat rolul socializator al familiei, sprijinul pe carre trebuie sa il acorde statele familiilor fara
posibilitati familiare suficiente si un nivel cultural care sa permita educatia corespunzatoare
nivelului normal de dezvoltare al minorului, rolul sistemului de invatamant, al comunitatii si al
mass-media.
Capitolul V este rezervat Politicii sociale, care este exclusiv in sarcina agentiilor
guvernamentale, stabilind criterii si masuri programatice corespunzatoare scopului propus.
In acelasi context, Legislatia si administrarea justitiei pentru minori, care fac obiectul
Capitolului VI, se vor adopta in concordanta cu celelalte prevederi ale Declaratiei, cu celelalte
instrumente juridice internationale in domeniul drepturilor omului si cu necesitatea infiintarii
unor institutii specializate care sa se ocupe de problemele copiilor prin asigurarea serviciilor
de asistenta.
Ultimul capitol, referitor la Cercetare, coordonare si dezvoltare de strategii, instituie
masuri nationale de promovare a interactiunii si coordonarii dintre agentiile si serviciile
economice si sociale de invatamant si sanatate, sistemul de justitie, organizatii de tineret,
comunitate si alte agentii de dezvoltare, precum si cooperarea internationala, sub egida
Organizatiei Natiunilor Unite si a altor organizatii in domeniu.

Ansamblul de Reguli minime al O.N.U.


pentru administrarea justitiei pentru minori
(Regulile de la Beijing)

38
Un alt document de referinta adoptat de Natiunile Unite in domeniul protectiei drepturilor
copilului este intitulat Ansamblul de reguli minime al Natiunilor Unite pentru Administrarea
Justitiei pentru Minori, cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing, respectiv Rezolutia
40/33 din 29 noiembrie 1985.
Acest document international este structurat in sase parti.
Prima Parte, intitulata Principii generale, cuprinde dispozitii referitoare la perspectivele
fundamentale (articolul 1), reprezentate de politicile sociale menite sa asigure promovarea
binelui minorilor la cel mai inalt nivel posibil, justitia pentru minori fiind conceputa ca parte
integranta a procesului de dezvoltare nationala a fiecarui stat in cadrul unei structuri
cuprinzatoare de instruire sociala pentru toti minorii, contribuind astfel la mentinerea unei
ordini pacifiste in societate. Articolul II defineste principalii termeni utilizati in cuprinsul
documentului, intr-o maniera felxibila, care sa permita aplicarea acestuia in cele mai diverse
sisteme nationale de drept. Dispozitiile articolelor 3 – Extensia Regulilor si 4 – Varsta
responsabilitatii penale se impune a fi sustinute de legislatiile nationale prin prevederile
specifice. Scopurile justitiei pentru minori si scopul controlului fac obiectul articolelor 5 si 6,
delimitand cele doua obiective ale justitiei pentru minori: promovarea intereselor minorilor si
respectarea principiului proportionalitatii, pe de o parte si, pe de alta parte, instituirea unor
mecanisme de inducere a responsabilitatii si crestere a profesionalismului persoanelor
investite cu atributii de administrare a justitiei pentru minori. Drepturile recunoscute minorilor
in cadrul unui proces drept, dreptul la protejarea intimitatii si clauza de ocrotire prin aplicarea
dispozitiilor celorlalte instrumente internationale adoptate sub egida O.N.U. in beneficiul
persoanelor detinute, precum si cele referitoare la drepturile fundamentale ale omului fac
obiectul articolelor 7, 8 si 9 cu care se incheie Partea I.
In Partea a II-a, intitulata Ancheta si urmarirea judiciara, sunt prevazute dispozitii
referitoare la contactul minorului delicvent cu organele competente ale statului, obligatiile
acestora, rolul reprezentantului legal al minorului, recomandarea instituirii unor alternative
extrajudiciare care sa permita evitarea procedurii penale si redirectionarea acestor cazuri
catre serviciile comunitare, precum si limitarea cat mai mult posibil a detentiei preventive.
Partea a III-a, Judecata si solutionarea cazurilor, cuprinde dispozitii de principiu
referitoare la autoritatile competente sa solutioneze cauzele cu minori si calificarea acestora,
dreptul minorului de a fi asistat, obligativitatea intocmirii unor rapoarte de ancheta sociala
care sa ofere o imagine cat mai exacta a situatiei minorului, exemplificarea masurilor
neprivative de libertate ce pot fi luate impotriva minorilor delicventi, rezolvarea cu celeritate a
cauzelor si regimul inregistrarilor referitoare la minori in arhivele autoritatilor publice
competente.
Un accent deosebit se pune pe Tratamentul non-institutional (tratament deschis) al
executarii sanctiunilor si asistenta calificata a reintegrarii sociale a minorilor, prin mobilizarea
voluntarilor si a serviciilor locale sau comunitare si chiar a fostilor delicventi, prevazut in
Partea a IV-a, articolele 23, 24 si 25.
In ceea ce priveste tratamentul institutional (tratament inchis), care face obiectul Partii a
V-a, se aduce in prim plan rolul institutiilor investite cu atributii de pregatire a minorilor
internati, in functie de varsta, sexul si personalitatea acestora, avand drept coordonata
principala interesul dezvoltarii lor arminioase. De asemenea, se face trimitere la aplicarea
Regulilor Minime pentru Tratamentul Detinutilor, in ceea ce priveste constructia asezamintelor
penitenciare, cazarmamentul, echipamentul, regimul plangerilor, contactele cu lumea
exterioara, hrana, asistenta medicala, serviciile religioase, munca, toate acestea constituind
reguli de baza ale tratamentului special acordat minorilor privati de libertate. Se recomanda
statelor sa recurga ori de cate ori este posibil la aplicarea regimului de liberare conditionata,
precum si la utilizarea unui regim semiinstitutionalizat, cum ar fi case de gazduire temporara,

39
case educative, centre de pregatire pe timp de zi, facilitati care sa sprijine procesul de
reintegrare a minorilor in viata sociala.
Ultima parte a documentului, Partea a VI-a, cuprinde indicatii metodologice pentru
organizarea si promovarea unei cercetari permanente, ca baza pentru planificarea efectiva si
elaborarea strategiilor de actiune, precum si pentru evaluarea periodica a tendintelor si
cauzelor delicventei si a criminalitatii juvenile, menite sa ofere solutii de perspectiva pentru o
lupta cat mai eficienta impotriva acestui flagel social.

Regulile O.N.U. pentru protectia minorilor


privati de libertate

La fel de important pentru stabilirea cadrului juridic al tratamentului diferentiat al minorilor


delicventi este si documentul intitulat Regulile Natiunilor Unite pentru protectia minorilor privati
de libertate adoptate de Adunarea generala a O.N.U. prin Rezolutia 45/113 din 14 decembrie
1990, la cea de-a 68-a sesiune plenara.
Documentul este structurat pe 87 de articole grupate in cinci capitole, specific actelor
internationale la nivel de rezolutie.
In primul capitol, intitulat perspective fundamentale, se stabilesc dispozitii generale
referitoare la sistemul si rolul justitiei juvenile, astfel incat incarcerarea minorilor sa constituie
un ultim si cel mai aspru mijloc de sanctionare a minorilor care savarsesc fapte prevazute de
legea penala. Regulile sunt destinate sa serveasca drept ghid pentru persoanele care
administreaza justitia juvenila si, ca urmare, trebuie cunoscute de acestea, precum si de
opinia publica. Se recomanda preluarea regulilor in legislatia nationala in domeniu si
supravegherea aplicarii lor.
In capitolul II sunt prevazute definitiile notiunilor “minor”, care este aceeasi cu definitia din
celelalte rezolutii si conventii ale Natiunilor Unite, si a notiunii “privare de libertate”, ca fiind
orice forma de detentie sau incarcerare, ori de plasare a unei persoane intr-un sistem
custodial public sau privat, din care acestei persoane nu i se permita sa plece cand doreste,
ci prin ordinul unei autoritati judiciare, administrative sau publice.
Sunt specificate, de asemenea, conditiile ce trebuie asigurate minorilor privati de libertate
in vederea garantarii respectarii drepturilor fundamentale ale copilului, subsumate drepturilor
fundamentale ale omului, precum si autoritatile carora le revin asemenea obligatii.
Capitolul III se refera la tratamentul minorilor arestati sau in asteptarea procesului, pentru
care se recomanda un regim cat mai bland, in sensul evitarii pe cat posibil a retinerii inainte
de proces si asigurarii celeritatii procesului; de asemenea, se prevede ca este necesar sa fie
respectat dreptul minorului la consultanta juridica gratuita si dreptul de a comunica regulat cu
aparatorul lui legal; in plus, minorilor li se va permite sa pastreze diverse lucruri pentru timpul
liber si vor avea permisiunea de a munci, fiind remunerati, dar nu vor fi obligati la aceasta.
Detalii referitoare la conducerea asezamintelor pentru minori sunt cuprinse in capitolul IV.
Primirea minorului intr-un loc de detinere se va face numai pe baza unui ordin valabil al unei
autoritati competente, iar inregistrarea datelor despre minorii privati de libertate se vor
constitui intr-un dosar personal cu caracter confidential, la care minorul sa aiba acces si sa
poata solicita indreptarea erorilor, in prezenta unei a treia persoane.
La sosirea minorului intr-un loc de detinere i se vor pune la dispozitie, intrr-un mod care
sa permita intelegerea exacta, informatii la drepturile si obligatiile pe care le are, organizarea
si functionarea locului in care se afla, autoritatile competente sa primeasca plangerile lui si

40
cele care ii asigura asistenta juridica. Orice transfer in alt loc sau scimbare in situatia
minorului vor fi comunicate parintilor sau tutorelui. Clasificarea si plasarea minorului vor fi
facute avand in vedere raportul dintre factorii psihologici si sociali relevanti pentru
identificarea modului specific de asistenta ce trebuie asigurat fiecarui caz in parte, precum si
pe baza raportului medical de examinare. Conditiile de detentie se vor asigura in concordanta
cu varsta, sexul, tipul de infractiune savarsita, sanatatea mentala si fizica ale acestuia,
precum si necesitatile de protectie impotriva influentelor rele si a situatiilor de risc. Sunt
recomandate, in amanunt, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca asezamitele de
cazare din punct de vedere al dimensiunilor, al pazei, al riscului de incendiu, grupuri sanitare,
modul de utilizare a efectelor personale si al medicamentelor, asigurarea hranei si a apei
potabile. O importanta deosebita se acorda sistemului de pregatire profesionala si educatiei,
posibilitatii de a presta o munca retribuita, recreerii si practicarii religiei.
Asistenta medicala a minorilor privati de libertate este obligatorie, luandu-se masuri
speciale pentru tratamentul toxicomanilor, iar informarea parintilor ori a tutorelui despre starea
sanatatii minorului ori decesul acestuia trebuie facuta cat mai curand.
Regulile pentru protectia minorilor privati de libertate contin dispozitii restrictive referitoare
la constrangerile fizice si folosirea fortei fata de minori, ca masuri exceptionale, atunci cand
alte metode de control nu au dat rezultatele asteptate, dar si acestea trebuie sa fie expres
prevazute in lege si regulamentul de functionare a locului de detinere. Masurile disciplinare ce
pot fi luate fata de minorii privati de libertate nu vor cuprinde pedepse corporale, izolare,
cruzimi, tratamente inumane sau degradante, care pot copromite sanatatea fizica ori mentala
a minorului, fiind totodata interzise sanctiunile ca: intreruperea contractului cu membrii de
familie, obligarea la munca sau sanctiunile colective.
Controlul asupra locurilor de detinere pentru minori se va efectua de catre inspectori
calificati sau autoritati echivalente, insotit de personal medical.
In ceea ce priveste dreptul de petitionare recunoscut minorului privat de libertate, acesta
este garantat prin posibilitatea pe care minorul o are de a depune o cerere sau plangere fara
a fi cenzurata, precum si prin crearea unui organism independent (ombudsman, similar
institutiei avocatului poporului), care sa primeasca si sa solutioneze aceste plangeri.

Statele se angajeaza sa instituie servicii speciale care sa ajute minorii sa se reintegreze


in societate, prin asigurarea conditiilor de viata normala (locuinta, loc de munca, haine) la
eliberarea din locul de detinere.
Una din conditiile de baza a realizarii scopului educativ al pedepsei executate prin privare
de libertate este folosirea unui personal calificat, care va include specialisti ca educatori,
antrenori, consilieri, asistenti sociali, psihiatri si psihologi, luandu-se masuri pentru asigurarea
stabilitatii in munca a acestora si a crearii unui climat de cooperare in cadrul colectivului de
specialisti si cu administratia. Numai efortul concertat al tuturor persoanelor responsabile cu
asistenta de specialitate si ingrijirea minorilor poate da rezultatele scontate si poate asigura
respectarea si protejarea demnitatii umane si drepturile fundamentale ale minorilor privati de
libertate, fara de care nu este posibila recuperarea lor pentru societate.

RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR IN


LEGISLATIA ROMANIEI

Conditii generale ale raspunderii penale

41
Raspunderea penala, ca forma a raspunderii juridice, poate fi definita ca fiind raportul
juridic penal de constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii, intre stat, pe de o
parte, si infractor, pe de alta parte, raport complex, al carui continut il formeaza dreptul
statului, ca reprezentant al societatii, de a trage la raspundere pe infractor, de a-I aplica
sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute,
precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii
aplicate, in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii.
Raspunderea penala presupune, pe de o parte, preexistenta unei norme incriminatoare
care interzice, sub sanctiune penala, o anumita actiune sau inactiune, iar pe de alta parte
savarsirea, de catre o persoana careia ii incumba obligatia de conformare, a faptei interzise,
in conditiile in care aceasta fapta constituie infractiune.
In temeiul art. 17 alin. 2 C. pen., numai infractiunea poate genera raportul juridic de
constrangere sau raspundere penala, prin transformarea raportului juridic penal de
conformare preexistent. Totodata, trebuie constatat daca nu exista o cauza care inlatura
caracterul penal al faptei, cum ar fi, de pilda, legitima aparare (art. 44 C. pen.), starea de
necesitate (art. 45 C. pen.), constrangerea fizica sau constrangerea morala (art. 46 C. pen.)
ori eroarea de fapt (art. 51 C. pen.).
O alta conditie pentru stabilirea raspunderii penale se refera la persoana faptuitorului. Nu
orice persoana care savarseste o infractiune devine subiect al raspunderii penale. Astfel
legea penala exclude din categoria infractorilor minori care nu au implinit varsta de 14 ani,
minorii intre 14-16 ani care au savarsit fapta fara discernamant, precum si majorii
iresponsabili sau in stare de betie complet

_________________
1
Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti, 1996, pag.7
2
Gh. C. Mihai, R.I. Motica – Fundamentele dreptului, Editura ALL, 1997, pag. 2
3
N. Popa, op. cit., pag. 45
4
A se vedea Hotararea Guvernului nr. 851/1997 pentru aprobarea metodologiei privind
pregatirea, elaborarea, avizarea si prezentarea propunerilor de acte normative care se
inainteaza Huvernului, precum si procedurile de supunere spre adoptare a acestora, publicata
in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 1998.
5
Pavel Abraham, E. Dersidan, Dictionar de termeni juridici uzuali, Ed. National, 1999, pag.
699
6
N. Popa, op. cit., pag. 289
7
N. Popa, op. cit., pag. 303
8
Gh. Mihai, R. Motica, op. cit., pag. 202
9
V. Dragomirescu, O. Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico-legala psihiatrica, Ed.
Medicala, Bucuresti, 1990, pag. 94
10
M. Costin, Raspunderea juridica in dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pag. 33
11
Victor A. Slatescu si Irina Moroianu Slatescu – Drepturile omului in actiune – pag. 23,
Bucuresti, IRDO - 1994
economic, uman si social.
12
Dictionarul de filozofie – Editura Politica – Bucuresti – 1978, pag. 215
13
Dictionarul Limbii Romane Moderne, Editura Academiei, Bucuresti, pag. 291
14
A. Ionascu si altii – Familia si rolul ei in societate…- Editura Dacia–Cluj Napoca, 1975, pag.
5

42
15
I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Bucuresti, Editura Academiei, 1989, pag. 23
16
Carta Sociala Europeana, revizuita in anul 1997, art. 13 si Codul Securitatii sociale, revizuit
17
Ordonanta nr. 26/1997, cu modificarile aduse de Legea 108/1998.
18
E. Baiasch si altii, “Ocrotirea parinteasca”, Ed. Stiintifica, 1960; Sanda Ghimpu,
“Capacitatea si reprezentarea persoanei in dreptul…”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1960, pag.
101 si urmatoarele; Tr. Ionescu- “Ocrotirea minorului in…” 1963, pag. 185 si urmatoarele.
19
I. Filipescu, Dreptul familiei, 1997, pag. 320 si urmatoarele; Legea 4/1954 – Codul Familiei,
art. 1, alin. 4 si art. 97, alin. 2
20
Gh. Beleiu, Drept civil, 1982. Pag. 141
21
Codul familiei, art. 101
22
Gh. Belciu, Drept civil, pag. 142
23
Codul penal, art. 64, alin. 1, lit. “d” si “c”.
24
Art. 306 Cod penal
25
Art. 307 Cod penal
26
C. Stanescu, Drept civil, 1970, pag. 281; I. Filipescu, Dreptul familiei, 1997, pag.481
27
Gh. Beleiu, Drept civil, 1982, pag. 145
28
Codul familiei, art. 118
29
Ibidem, al. 2
30
Ibidem
31
S. Ghimpu, Tr. Ionascu, T. Popescu, ibidem
32
Codul familiei, art. 113
33
Codul familiei
34
Ordonanta nr. 26/1997 privind protectia copilului aflat in dificultate, aprobata prin legea nr.
108/1998, art. 8, al. 2

43
IOAN TOHATAN

DREPT SI LEGISLATIE
IN
ASISTENTA SOCIALA

Note de curs

44