1

Teoria istoriei. Cursul 1

- se poate vorbi de o criză a disciplinei istorice ? criză e un termen relative, pt că putem vorbi de o criză
a cunoaşterii în general

- trecutul e o succesiune de prezenturi trăite; noi îl percepem ca timp trecut; prejudecata trecutului

- istoria postmodernă oferă o multiplicitate de direcţii la nivelul discursului istoriografic; condiţia

postmodernă – condiţie relaxată a istoricului

Obiectul de studiu al teoriei istoriei

- se plasează la întâlnirea dintre filosofia istoriei şi istoriografie; teoria istoriei cuprinde câteva reflecţii
şi meditaţii asupra locului şi rolului pe care istoria îl ocupă printre celelalte domenii ale cunoaşterii
umane

- în egală măsură, teoria istoriei se ocupă fragmentar de analiza unor concepte precum:

* timpul istoric

* adevărul istoric

* obiectivitate/subiectivitate în scrisul istoric

* relaţiile scris istoric – celelalte domenii de cercetare

* discurs istoric – CUM se scrie despre trecut şi nu CE se scrie despre trecut

* raportul scris istoric – politica/ideologia epocii

- cercetarea istorică presupune dincolo de trecutul propriu-zis, dincolo de metodologie, şi o serie de

noţiuni, concepte, definiţii, care au un înalt grad de generalitate şi problematizare, iar aceste noţiuni,
concepte şi definiţii reprezintă achiziţii, acumulări provenite din teoria generală a cunoaşterii şi
achiziţii, acumulări teoretice extrase din practica cercetării şi investigaţiei istorice

- de-a lungul timpului au apărut reflecţii teoretice care susţineau necesitatea ca istoricul să aibă şi
cunoştinţe de filosofie istorică; astfel, istoricul şi filosoful istoric francez Henri I.Marrou spunea că „în
cercetarea istorică nu se poate intra dacă istoricul nu e şi filosof, adică dacă nu a reflectat asupra naturii
istoriei şi asupra condiţiei istoricului”

- de aceea, azi se vorbeşte de „spaţiile ontologice” ale istoricului; aceste spaţii ontologice sunt
elementele precedente, bagajul, instrumentarul teoretic al istoricului; au apărut din nevoia de a
răspunde la câteva întrebări pe care scrisul istoric conştient şi le-a pus de-a lungul vremii

Q1: de ce istoricii care sunt contemporani dau interpretări diferite aceluiaşi eveniment?

Q2: de ce există o selecţie subiectivă a faptelor, evenimentelor studiate de istorici?

 2
Q3: dacă acceptăm existenţa acestor precedente subiective, este istoria o ştiinţă sau o artă?

Q4: e istoricul capabil să transmită adevărul despre trecut în integralitatea lui sau poate el transmite un
adevăr nealterat, nedistorsionat asupra subiectului studiat?

- toate aceste întrebări au fost puse în secolul XX, după experienţa istoriei pozitiviste

- perioada pozitivistă în definiţia lui I.H.Marrou era o epocă în care „scrisul istoric se afla în faza
inocenţei” – adică, nu au existat reflecţii asupra statutului scrisului istoric, a rolului istoricului; exista
„amorţeala în care pozitivismul i-a menţinut foarte mult pe istorici”; nu au existat meditaţii teoretice ale
istoricilor, ce nu au avut nelinişti metodologice

* „religia” izvorului istoric, SURSA; totul era arhivă, sursă

- fiecare societate lasă pentru memoria posterităţii doar ceea ce doreşte ea, ce crede ea că trebuie
reţinut; livrează o imagine favorabilă, lasă în arhive doar ce vrea ea

- „mistica arhivelor” a fost întreţinută de pozitivism; când istoria dorea să fie o ştiinţă – în secolul XIX,
dominat de scientism

- prima criză a scientismului: sf XIX, început de sec XX, a doua criză a scientismului:
postmodernismul

- istoria nu e o explicaţie; există zone inexplicabile, „întâmplătorul”, zone ce nu pot fi cuantificate,

reduse la nivelul unor formulări logice; istoria presupune înţelegere – înţelegi omul trecutului; un
model comprehensiv

- pozitivismul s-a aflat într-o stare de servitute faţă de izvoare; nu a avut posibilitatea să producă
deliberări teoretice asupra istoriei şi a trecutului

Istoria între teoria cunoaşterii şi teoria comunicării

- analiza cunoaşterii în domeniul istoriei să ţină cont de aspectele legate în general de teoria cunoaşterii
în ştiinţele umane

- cunoaşterea include 3 elemente

1. SUBIECTUL cunoscător – istoricul

2. OBIECTUL cunoaşterii – realitatea trecută

3. CUNOAŞTEREA ca produs al procesului cognitiv, adică al interacţiunii dintre SUBIECT şi

OBIECT
 3
1. SUBIECTUL cunoscător

- s-a pus accent pe subiectul cunoscător, pe istoric, elaborându-se un model idealist de cunoaştere, în
sensul că, proclamând rolul important al subiectului cunoscător realitatea istorică e în cele din urmă un
produs al subiectului cunoscător

- trecutul se livrează doar de către istoric, trecutul există în măsura în care scriem despre el

2. OBIECTUL cunoaşterii

- se supralicitează realitatea istorică; s-a elaborat un model de cunoaştere construit pe teoria reflectării,
adică: realitatea depăşeşte subiectul cunoscător, rolul acestuia reducându-se la unul contemplativ

- cunoaşterea istorică e descrierea realităţii istorice DAR putem noi se o descriem perfect? Putem scana
trecutul?

3. se elaborează un model de cunoaştere în care atât subiectul cât şi obiectul cunoaşterii deţin un rol
important – cunoaşterea în istorie e rezultatul unui proces cognitiv, în care obiectul cunoaşterii
interacţionează cu subiectul cunoscător

- cunoaşterea trecutului e o parte a procesului general de cunoaştere a lumii şi a realităţii

înconjurătoare; de aceea şi scrisul istoric se poate plasa în raportul produsul cunoaşterii – ştiinţă

- ştiinţa ca ştiinţă a lumii şi naturii e rezultatul cunoaşterii, e codificarea cunoaşterii într-un sistem de
noţiuni, concepte, legităţi, axiome

- între cunoaştere şi ştiinţă s-a instituit un raport de reciprocitate; ştiinţa depinde de procesul
cunoaşterii, pentru că fără procesul cunoaşterii nu există efecte ale cunoaşterii, efecte care formează
consistenţa ştiinţei; pe de altă parte, procesul cunoaşterii e bazat pe achiziţiile ştiinţifice existente;
aceste achiziţii devin la rândul lor puncte de plecare pentru o nouă cunoaştere

(Interacţiunea A-B – rezultă efecte ale cunoaşterii, ce sunt condificate în legi, axiome; se obţine de fapt
sinteza unui proces de cunoaştere, ce formează consistenţa ştiinţei )

Teoria istoriei. Cursul 2

Particularităţile cunoaşterii în istorie

- spre deosebire de celelalte ştiinţe, cunoaşterea istoriei are două nivele de cuprindere a obiectului
cercetării

1. cunoaşterea istoriei în sens larg, cotidian

- cunoaşterea istoriei ce presupune memorie individuală, autobiografia, istoria familiei, scrisori,

documente personale ce vorbesc de trecutul nostru, al familiei; a câştigat în importanţă în condiţiile
postmodernismului, după discursul uniformizator promovat de modernism;
 4
* regim de istoricitate matematizat, foarte limpede; legitimarea prezentului prin comemorarea
trecutului; discurs istoric logic, pentru că era construit, asemenea unui joc de domino – regim de
istoricitate plin de linearităţi; presupune un discurs tare

DAR cunoaşterea de tip cotidian schimbă lucrurile; nu mai e totul bătut în cuie, nimic nu e clar, nici
măcar viitorul nu poate fi previzibil; istoria are o geometrie variabilă, nu e uniformă, nu e asemenea
istoriei oficiale

- să nu negăm existenţa legităţilor în istorie, dar să nu le absolutizăm

2. discursul oficial, tare, instituţionalizat

- se bazează pe surse indirecte (scrise: documente, achiziţii istoriografice, cunoştinţe din alte domenii)
şi directe (arheologice, etnografice)

- spre deosebire de ştiinţele exacte, cunoaşterea istoriei nu parcurge itinerarul de la cauză la efect;
cunoaşterea în ştiinţele exacte e de tip PROGNOTIC (de la cauză la efect), dar în istorie avem o
cunoaştere dinspre efect spre cauză (de tip POSTGNOTIC); în ştiinţele exacte cunoaşterea presupune
investigaţii şi experimente, simulări în urma cărora apare efectul; în istorie, cunoaşterea porneşte de le
evenimente, procese, fapte istorice, încercând să descifreze apoi cauzele, motivaţiile, mecanismele de
manifestare, de construcţie a faptelor istorice

- cunoaşterea în ştiinţele exacte e de tip AFERENT (de jos în sus, de la simplu la complex), iar în
istorie e de tip INFERENT (plecăm de la fapte, pe care le disecăm)

- modelele cognitive sunt diferite în cazul istoriei dc le comparăm cu cele din alte ştiinţe; în domeniul
ştiinţelor umaniste modelul cognitiv e dat de interpretarea faptelor, evenimentelor, proceselor istorice
care pun în evidenţă subiectivitatea, modul de manifestare a faptelor, evenimentelor, proceselor istorice
şi sensul, înţelesul lor;

- teoriile, paradigmele cognitive din ştiinţele exacte relevă natura obiectelor şi modul în care aceste
obiecte sunt legate unele de altele, explicând de ce există relaţii între ele; de asemenea, ele explică care
dintre obiecte au apărut şi dispărut din natura înconjurătoare, de ce au apărut sau dispărut, DAR aceste
modele explicative nu relevă sensul, rostul, semnificaţia acelor obiecte, fenomene, procese; ştiinţele
exacte nu se ocupă de particular, de irepetabil, ci doar de constante şi lucruri repetabile

- în domeniul istoriei, particularitatea şi irepetabilul strâns legate de eveniment; în afară de ilustrarea

diferenţei, a irepetabilului, istoria dă semnificaţii acelor fapte, în funcţie de interesul pe care noi,
contemporanii, îl avem pentru trecut; dacă în domeniul ştiinţelor exacte modelul cognitiv dominant e
de tip explicabil, în ştiinţele istorice modelul cognitiv dominant e de tip interpretativ

- o componentă importantă a modelul interpretativ al istoriei o constituie comprehensiunea istorică;

există o relaţie specială intelectuală şi afectivă cu oamenii trecutului; înţelegerea sensului faptelor unei
persoane din trecute; o apropiere – „să ne plasăm cu gândul în gândirea oamenilor din trecut”; orice
text istoric are partea de interpretare a faptelor personajului istoric; interpretarea = o povestire,
naraţiune, un text despre ce s-a întâmplat; trecutul se apropie de noi
 5
Utilitatea istoriei

- răspunde la întrebări precum: De ce se scrie istoria? La ce foloseşte scrisul istoric?

- utilitatea istoriei poate fi împărţită în:

a. utilitate în sens restrâns – cunoaşterea istorică, scrisul istoric, ca domeniu specializat, profesionalizat;
formează obiectul muncii pentru istorici, pentru specialişti

b. utilitate în sens larg – scrisul istoric, cunoaşterea istorică, satisface nevoile culturale, largi, ale
omului

- utilitatea defineşte mai multe nivele, care în cele din urmă definesc scopul istoriei sau definesc modul
în care ea răspunde nevoilor oamenilor

- nivelele de utilitate sunt:

1. istoria oracol – prin studierea istoriei şi a trecutului se poate prevedea viitorul

- analizând evenimentele trecutului putem găsi similitudini cu prezentul; aceasta ne predispune să

încercăm să facem previziuni; Pierre Chaunu era chemat de ziarele din Franţa să comenteze în cheie
istorică evenimentele curente; pentru a oferi lumii contemporane înţelesuri noi, pentru a căuta
similitudini cu trecutul – o înţelepciune asociativă între trecut şi prezent

2. autocunoaşterea, prin cunoaşterea trecutului – cine sunt eu? O cunoaştere de tip identitară; într-o
lume în care există o tendinţă de uniformizare; particularizarea, diferenţa, „îşi creează demnitatea”; tu
te poţi recunoaşte pe tine ca particularitate etnică – iată dimensiunea etică: presupune gesturi, atitudini,
valori, comportamente; iubirea de sine valorizează un neam

3. istoria curiozitate – prin cercetarea trecutului ne satisfacem curiozităţile individuale sau colective

4. istoria are o încărcătură moralizatoare – istoria oferă învăţăminte pentru prezent; „exemple ce
construiesc, determină un cod moral al societăţii şi aplicarea acestui cod moral poate duce la fericirea
umană” (Sf.Augustin); manual de fapte ce nu merită repetate

5. funcţia contemplativ-estetică a cunoaşterii istorice: trecutul reconstruit prin scrisul istoric poate servi
ca subiect de creaţie literar-artistică; istoria devine în acest caz un stimulent al imaginaţiei artistice,
creatoare; pe de altă parte, prin creaţia literară şi artistică, cunoaşterea istorică dobândeşte o nouă
dimensiune: reconstituindu-l imaginativ, creator şi artistic, trecutul e mult mai uşor de recunoscut şi
asimilat de către om; se realizează aşadar o îmbogăţire a universului uman interior prin recuperarea şi
reproducerea valorilor culturale umane din trecut, fapt ce îmbogăţeşte sensibil şi imaginativ
personalitatea umană

- trecutul reinterpretat prin creaţii artistice: extensie a surselor; aduce în atenţie aspecte, elemente noi –
eg: istoria costumelor, istoria artei, istoria vieţii cotidiene

6. istoria ca obiect al filosofiei – evenimente istorice, fapte, procese, fenomene ce oferă material pentru
meditaţia şi reflecţia filosofică; istoria devine o ştiinţă auxiliară
 6
7. istoria ca modalitate de temperare a solitudinii umane şi a pesimismului

- studierea trecutului, cunoaşterea lumii trecute; face prezentul mai suportabil

- Seneca, în De brevitate vitae : „nici un secol nu este interzis istoricului; puterea spiritului nostru poate
să înfrângă limitele slăbiciunii omului singur; deoarece structura fiinţei umane ne permite să intrăm în
comuniune cu întreg trecutul, de ce să nu ne desprindem de îngustimea temporalităţii noastre şi să
împărtăşim cu cele mai înalte spirite adevărurile magnifice şi eterne”

- omul prezentului trăieşte copleşit de prezent

Teoria istoriei. Cursul 3

Funcţia analoagă a istoriei este determinată de faptul că, prin cunoaşterea oamenilor, faptelor,
întâmplărilor din trecut putem opera o selecţie a propriilor noastre decizii de azi, iar din experienţa
altora putem extrage exemple similare sau contrare propriilor noastre decizii

- trecutul ni se livrează cu o serie de oferte, exemple bune sau rele

Funcţia eliberatoare a istoriei – în sensul că trecutul ne poate configura locul pe care îl avem în lume, în
societate şi cunoscându-l ne putem elibera de limitele impuse de timpul prezent, pe care le
conştientizăm şi, în consecinţă, putem depăşi aceste limite

- situaţii limită în care se face apel propagandistic la trecut – eg: 1916, România în primul război
mondial – foarte mult apel la istorie; trebuie să ne mobilizăm în virtutea faptelor trecute; şi strămoşii
noştri au trecut prin astfel de evenimente

- în egală măsură, cunoaşterea trecutului are rol de catharsis purificator, în sensul că studierea istoriei
devine o terapie psihanalitică, omul se eliberează de un trecut care până atunci apăsa asupra propriei
fiinte datorită necunoaşterii lui; trecutul fiind cunoscut, cu toate racilele şi defecţiunile lui, eliberează
orizontul uman şi îi limpezeşte calea spre viitoar

- Goethe afirma: cunoaşterea istorică îl eliberează pe om de greutatea trecutului său; conform

perceptelor biblice, cunoaşterea adevărurilor îl face pe om liber

* dimensiunea psiho-analitică – psihoistoria; are o valoare individuală (există constant în gândirea

noastră despre un trecut nefast ideea nouă nu ni se poate întâmpla cum li s-a întâmplat lor, pentru că
suntem noi) şi colectivă (putem fi marcaţi de trecut pentru că de exemplu, poporul român a făcut
genocide – maghiari, germani, armeni – DAR nu acceptă aceasta)

b. tensiunile etice ale Franţei – care a fost complicea Germaniei prin intermediul guvernului de la
Vichy; s-a trecut cu vederea peste activitatea guvernului de la Vichy; a încercat să se nege
responsabilitatea sa; subiect tabu, tăcere complice; Franţa putea fi văzută doar sinonimă cu eliberarea

- Vichy – un trecut care nu trece – pentru că francezii nu îl admit, nu vor să îl lase să treacă; rămâne o
presiune etică
 7
Ţinând cont de aceste nivele de utilitate ale istoriei, scrisul istoric şi opera istorică analizată pe
direcţia pragmatismului ei trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să aibă bogăţia de informaţii şi conţinut ce reprezintă dimensiunea ei cantitativă

- reconstituirea adevărului istoric, a plauzibilului istoric, care reprezintă dimensiunea ei calitativă
- puterea de convingere a scrisului istoric
- accesibilitatea scrisului istoric în faţa cititorului de istorie, ce trebuie să înţeleagă ce citeşte
- colores atque sententiae . o expunerea plastică, sugestivă în discursul istoriografic; naraţiunea
istorică să fie asemenea literaturii; miza narativă a istoriei
- opera istorică să deţină aşa numita artă a verbului; talent în expunerea povestirii despre trecut;
tocmai de aceea Henri I.Marrou spunea cel mai mare filosof nu este cel care este cel mai
aproape de adevăr, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma
poetică cea mai înaltă

Opera istorică este rezultatul unui efort de documentare, dar şi a unui efort creator, prin care istoricul
stabileşte un raport adecvat, convingător, între trecutul pe care îl evocă şi prezentul în care trăieşte.

Conceptul de istorie ca sens istoric şi specificităţile sale

- noţiunea de istorie a angajat o serie de dispute şi dezbateri derulate pe o perioadă de sute de ani

- ruptura cronică – istorie din sec XVIII a determinat scrierea scrisului istoric ca un domeniu autonom
al cunoaşterii în rândul celorlalte domenii ale cunoaşterii

- din sec XVIII noţiunea istorie are 2 sensuri:

1. primar – are înţelesul de istorie-realitate şi se referă la o serie de evenimente ce au avut loc şi în

cadrul cărora sunt prezenţi subiecţi cu nume proprii; e vorba de noţiunea de istorie în sensul de res
gestae (întâmplări şi fapte ale oamenilor din trecut)

- multă vreme istoria realitate a însemnat fapte, evenimente şi nume proprii, dar odată cu Şcoala
Analelor (prima jumătate a sec XX) s-a produs o adevărată revoluţie în ştiinţa istorică în ceea ce
priveşte noţiunea de istorie: a presupus revocarea primatului evenimentelor şi numelor proprii în
favoarea duratei lungi şi a vieţii anonimilor

2. secundar – presupune o povestire a evenimentelor care au subiecţi cu nume proprii; adică, istoria
faptelor şi evenimentelor – historia rerum gestarum

- această povestire despre trecut se caracterizează în principal prin incertitudinea sa faţă de

evenimentele relatate şi faţă de realitatea subiecţilor cu nume proprii aferentă acestor evenimente

- din acest punct de vedere se poate afirma că toată istoria nu este decât o istorie; mai exact, faţă de
întreaga realitate a trecutului nu se poate scrie decât o istorie, datorită incertitudinii sale epistemice (de
cunoaştere)
 8
eg: e greşit să zici Istoria Clujului în secolul XVI – trebuie să spui O istorie a Clujului în sec XVI

- o istorie poate să fie sau nu istorie, în funcţie de adevărul pe care îl incorporează, întrucât povestirea
istorică nu se suprapune peste realitatea reprezentată şi nici un istoric care a scris istorie nu poate să
reconstituie decât fragmentar istoria

- în arhitectura internă a istoriei ca scris istoric se degajă 2 elemente esenţiale:

1. evenimentele

2. subiecţii evenimentelor

- scrisul istoric presupune fixarea subiecţilor şi a subiectului şi apoi, conectarea acestora de

evenimentele propriu-zise

- această arhitectură duală a istoriei corespunde în planul scrisului istoric unui raport între referinţă
(subiecţi şi subiectul istoric) şi inferenţă (evenimente) – un raport între un nivel descriptiv şi un nivel
evaluativ, generalizator; ambele prezente în cadrul discursului istoric

- prin practicarea ei de-a lungul timpului, istoria ca şi scris istoric a pus în evidenţă faptul că ea are o
dinamică internă incontrolabilă; atât din punct de vedere al regulilor referinţei, cât şi din punct de
vedere al inferenţei; astfel, realitatea referinţă ca subiecţi şi alegere a subiectelor din istorie se ilustrează
prin reguli independente, iar cunoaşterea (inferenţa) are reguli greu verificabile privind adevărul
cunoaşterii

- miza îndoielilor metodice vizează atât realitatea trecutului, cât şi cunoaşterea ei

- inferenţa = demersul cognitiv care face posibilă atingerea unui grad suficient de certitudine asupra
actorilor principali din istorie, asupra acţiunii şi gândirii lor; prin procesul cunoaşterii specific istoriei
se pătrunde într-un domeniu unde se descoperă sensul unui subiect sau al unui eveniment şi maniera în
care se poate face referinţă la subiect şi inferenţă la eveniment

- pe această structură duală subiect – eveniment, referinţă – inferenţă, se elaborează o altă dualitate ce
aparţine zonei lexicale privind cuvântul istorie

Istoria = evenimente + subiecţi

A. subiecţi - evenimente

| |

B. referinţă – inferenţă

| |

C. nivel descriptiv – nivel evaluativ

 9
D. istorie (istoria realitate) – istorie (grad mai înalt de veridicitate; istoria nu mai e o simplă povestire, e
o povestire conceptualizată); istoria cunoaştere

- despre subiect facem referinţă, o descriere; subiecţii – cadru, perioadă; asociere subiect-timp-acţiune
– ajungem la evenimentul istoric

- trebuie să pornim de la îndoiala metodică, de la incertitudini

- inferenţa presupune o semnificare a descrierii; presupune generalizare, logică – relaţionare între

evenimente; operaţiune logico-narativă, de inducţie, dar şi de deducţie

- nivelul evaluativ (dar totul cu îndoială metodică)

- în lb română se foloseşte cuvântul istorie pentru amândoi termenii; spre deosebire de englezi (story -
history) şi germani (historie - geschichte)

Cursul 4

- în prima jumătate a sec XX Şcoala Analelor produce o adevărată revoluţie ştiinţifică a discursului
istoric, fixează, definitivează diferenţa dintre istoria ştiinţifică/problemă – istoria povestire

- această diferenţă nu este una de substanţă la prima vedere, ci se petrece la nivelul discursului, în ceea
ce priveşte zona cuvintelor, a folosirii cuvintelor, în zona limbajului; conţinutul istoriei ştiinţă
promovată de şcoala Analelor determină o a doua închidere sau restrângere a istoriei povestire, într-un
al doilea grad de istorie în istorie: gradul ştiinţific al istoriei

- istoria ştiinţă în cazul Analelor e o istorie în istorie, astfel încât la nivelul discursului istoric se
observă o gradualitate concentrică în 3 nivele:

* istoria realitate

* istoria povestire

* istoria ştiinţă

- la nivelul şcolii Analelor, la impulsul sociologilor şi economiştilor, se produce o restrângere a istoriei

prin înlăturarea celor 3 idoli ai Vechii Istorii: istoria politică, cronologia, indivizii

- de la o istorie a evenimentelor şi cronologiilor, textul istoric se restrânge, se produce aşadar o calmare

a scrisului istoric prin trecerea de la istoria povestire la istoria problemă

- 1888, filosoful Emile Rourdeau echivala scrisul istoric cu marea, cu valurile sale ridate, cărora li se
opune calmul adâncurilor; valurile = evenimentele, indivizii, faptele; calmul adâncurilor = istoria non-
evenimenţială, istoria problemă, constantele, duratele, impasibilul – civilizaţia, mentalităţile, modelele
şi curentele cultural-istorice
 10
- întâmplarea, aleatorul, nondeterminarea sunt caracteristice cuvintelor şi formelor din istoria povestire;
la nivelul istoriei problemă avem însă un discurs mai teoretic, concluziv, problematizat – în care
cuvintele se îndepărtează de realitatea trecutului, ele formând un limbaj specific cunoaşterii din istorie,
un aşa numit metalimbaj

- în viziunea şcolii Analelor, istoria ca domeniu al cunoaşterii e în fapt o dimensiune diacronică a

explicaţiei fenomenelor sociale reziduale; istoria promovată la demnitatea ştiinţifică de şcoala Analelor
e în fond o istorie dispărută în marea ştiinţă a socialului

* fenomenele sociale reziduale sunt acele fenomene care au avut un impact, au avut o consecinţă; sunt
fenomene sociale ce au marcat o evoluţie, au articulat drumul istoriei; sunt izbitoare, în sensul că au
rămas în istorie; istoria nu le-a putut acoperi

- istoria devine o ştiinţă socială !!!!

- Şcoala Analelor a avut fobia evenimenţialului şi religia duratei lungi

- această tendinţă era văzută în cele 2 teze ale lui L.Febvre şi Fernand Braudel:

* Filip al II-lea şi Franche-Comte (Febvre)

* Lumea mediterană în vremea lui Filip al II-lea (Braudel)

- în cele 2 teze se observă tensiunea, tendinţa de a abandona evenimenţialul în favoarea unei istorii
problemă, dorinţa de a cupla 2 lucruri opuse cum sunt Filip II şi un spaţiu cultural istoric (Mediterana,
Franche-Comte); cele 2 teze sunt simptomatice pentru modul în care acest personaj coexistă cu spaţiul

- în analiza discursului istoric, al povestirii istorice, un rol important îl are poetica cunoaşterii – care
este ansamblul de proceduri literare prin care un discurs se sustrage literaturii şi se alipeşte unui statut
al ştiinţei pe care îl semnifică sau îl particularizează

- poetica cunoaşterii se ocupă de regulile potrivit cărora o cunoaştere se scrie şi se citeşte, adică ea se
constituie ca un gen de discurs specific

- ştiinţele umane, printre care şi istoria, au aşadar o triplă articulare:

1. ambiţia ştiinţifică

2. procedeele literare

3. precedentele, presupoziţiile sau determinările politice

- istoria se plasează într-un spaţiu al ştiinţei, dar şi al povestirii, adică în acest spaţiu marcat de poetica
cunoaşterii

- istoria e obligată să rezolve, să articuleze un triplu contract:

 11
1. un contract ştiinţific care o obligă să descopere ordinea ascunsă a trecutului şi care să stabilească
corelaţiile şi raporturile dintr-un trecut mai îndepărtat sau mai apropiat

2. un contract narativ care înseamnă a înscrie structurile spaţiului ascuns al trecutului sau legile după
care a evoluat trecutul, în formule lizibile ale unei istorii ce trebuie să aibă un început şi un sfârşit,
personaje şi evenimente

- între trecutul care nu vorbeşte şi prezent se află istoricul

3. un contract politic care leagă invizibilul ştiinţei istorice care e trecutul şi vizibilul naraţiunii cu
constrângerile discursului public al istoriei, cu ceea ce este vizibil şi acceptat de toţi şi care e destinat a
fi învăţat ca o istorie comună (manualul de istorie )

Libertate şi determinare în istorie

- faptul istoric îşi găseşte cauzalitatea fie în determinarea obiectivă izvorâtă din evoluţia realităţii, fie în
libera voinţă a oamenilor

- se pune întrebarea: realitatea influenţează mersul istoriei SAU libera voinţă a individului determină
istoria ?

- problema liberei voinţe a fost abordată în primele secole ale Evului Mediu de filosofia creştină

- Sfântul Augustin admitea doar problema predestinării omului, a determinării divine şi a anulat rolul
omului în istorie

- Toma d’Aquino – filosof şi teolog creştin – admitea într-o oarecare măsură libera voinţă a omului în
derularea istoriei

- în prima jumătate a sec XX filosoful creştin Jacques Maritain spunea că în lume, în evoluţia istoriei,
divinitatea determină Binele şi în nici un caz Dumnezeu nu poate să facă şi Bine şi Rău; există o
împletire între determinarea divină a istoriei şi rolul omului în istorie

- materialismul istoric şi dialectic (esenţa marxismului) consideră că acţiunile omului sunt determinate
în totalitate de realitatea înconjurătoare, de aşa numitele legităţi istorice, fapt ce duce în cele din urmă
la o concepţie fatalistă, la aşa numita inevitabilitate a istoriei

- atât rolul realităţii cât şi al legităţii istorice şi al omului nu trebuie absolutizat; absolutizarea liberei
voinţe a omului este inoperantă, de neaplicat, pentru că omul e limitat în acţiunile şi activităţile sale de
cauze

a. naturale – omul e o parte a naturii; e supus ordinii cosmice, legilor naturale; e vulnerabil deci din
punct de vedere al slăbiciunii sale fizice şi intelectuale şi prin urmare există o puternică dependenţă a
omului faţă de natură

b. sociale – aceste limite sociale sunt determinate de:

 12
1. faptul că omul acţionează în condiţiile istorice sociale pe care el le găseşte la naştere şi pe care nu şi
le poate alege; eg: nici cel mai intelegent roman din Antichitate nu putea construi un avion

2. omul ca fiinţă socială nu poate acţiona izolat, ci în cadrul unui grup social, determinat de clasa,
categoria, nivelul social sau cultural în care el se află

c. istorice

Teoria istoriei. Cursul 5

- ieşirea din cele două absolutizări: legitatea (existenţa legilor obiective) şi libera voinţă a omului,
abandonarea acestora, se face prin înţelegerea de către om a realităţii, precum şi prin previziunea
acţiunilor sale individuale

- în contextul discuţiilor despre libertate şi determinare în istorie, s-a abordat şi problema rolului şi
locului personalităţilor în istorie; a existat aşa numita concepţie eroizantă: susţine că un rol determinant
în istorie îl au eroii sau supraoamenii;

- o altă concepţie: nu persoanele au rol determinant în istorie, ci fatalitatea;

- legat de problema rolului şi locului personalităţilor s-au elaborat câteva criterii ce definesc
personalitatea istorică:

1. personalitatea e cea care armonizează acţiunile individuale

2. personalitatea e cea care organizează şi iniţiază acţiunile oamenilor

3. personalitatea e acel om care trebuie să aibă câteva calităţi importante: gradul de influenţă,
capacitatea de decizie şi (cel mai important!) capacitatea de previziune

* eg: R.Reagan şi decizia lui de a lansa programul SDI – impact mondial, vs comunism; iată o dovadă a
capacităţii sale de previziune

reflecţii asupra fatalismului şi finalităţii în istorie

- conform concepţiilor fataliste, istoria se desfăşoară într-o direcţie predeterminată, independentă de

voinţa şi acţiunile oamenilor;

- acest fatalism poate fi:

a. fatalism activ – presupune orice fel de acţiune care urmăreşte cu orice preţ scopurile sale

b. fatalism pasiv – explicat de situaţiile care poartă amprenta ideologiilor contemplative, non-angajante;

- finalitatea sau teleologia (telos = scop; evoluţia istoriei spre un anumit scop) susţine că totul în natură
şi societate e organizat şi condus conform unui scop, de o forţă superioară (divinitatea) şi orice element
al lumii şi al realităţii are un loc bine determinat şi proiectat pentru a atinge scopul respectiv
 13
- teoriile finalismului/teleologice au şi ele mai multe variante:

a. o formă radicală a teleologiei – susţinută de Platon, sfântul Augustin, Toma d’Aquino – conform
căreia, datorită unei intervenţii permanente a unor forţe superioare, lumea evoluează spre un singur
scop, spre eshatologie (Judecata de Apoi)

b. o formă mai moderată – susţinută de Descartes, conform căreia e suficient un impuls iniţial (primum
movens), după care lumea evoluează spre scopurile sale, fără a fi nevoie de o supraforţă permanentă de
activare a lumii; deismul – Dumnezeu a creat lumea, dar apoi s-a retras

3. evoluţia şi devenirea istoria sunt determinate de spiritul epocii; fiecare epocă are un spirit al său
imanent, interior, care îi determină evoluţia şi imprima marca acestei evoluţii

4. susţine ideea vitalismului biologic – există o forţă vitală interioară, care determină dezvoltarea
organismului social şi stă la baza evoluţiei

Determinismul în devenirea istoric

- acest concept a avut diferite variante; una din ele e determinismul geografic, în cadrul căruia au
existat abordări mai radicale sau mai nuanţate

- contribuţii încă din Antichitate:

* Hipocrates, sec VI î.e.n. - clima influenţează varietatea societăţilor; în zonele cu puternice schimbări
de climă şi caracterul oamenilor e tot atât de diferit

* Aristotel în Politika explică cum factorii climatici sunt legaţi cu excepţionalele calităţi politice şi
intelectuale ale grecilor

* Strabo susţine şi el rolul factorului geografic în evoluţia istorică, dar vorbeşte şi de anumite surse
interne în evoluţia istorică

- Ibn-Khaldun vorbeşte de aşa numitul potenţialism geografic: mediul geografic, cadrul natural oferă
posibilităţi pe care omul trebuie să le ştie exploata şi consideră că o climă favorabilă este o condiţie
importantă a dezvoltării

- un istoric francez din sec XVI, Jean Bodin, susţinea că factorul geografic are un rol primordial; astfel,
dezvoltarea Europei se datorează marilor descoperiri geografice din sec XV; DAR el uită că trebuie să
ţinem cont şi de progresul în plan tehnologic...; conform opiniei lui Jean Bodin, diferenţele geografice
între N-S au determinat individualităţi, mentalităţi, grade de dezvoltare

- Montesquieu, în Spiritul Legilor (1748) acordă o mare importanţă acţiunii factorilor geografici

- sec XIX, evoluţionismul – Darwin, Herbert Spencer: asociază evoluţiei şi progresului umanităţii
factorul geografic
 14
- Herder a asociat factorului geografic acţiunea omului: pornind de la un context geografic dat, omul
poate acţiona în favoarea interesului său; asociază TERRA şi ETHOS (ethnos de fapt) – raportul om-
natură; se produce un fel de amicalitate, complicitate culturală între natură şi om; acest raport se
rafinează la nivelul unei culturi, nu există popoare extrageografice

* Herder: istoria e geografia în mişcare

- TERRA – ideologizarea conceptului de determinare geografică în istoria ideologiei naţiunilor din sec
XIX

- importanţa schimbării anotimpurilor, a climei

- geograful german Ratzel, în Geografia politică din 1897 susţine importanţa factorului geografic în
evoluţia unui popor, geografia fiind o coordonată vitală în individualitatea unui popor;

- istoricii structuralişti din sec XX susţin că fenomenele istorice care sunt o serie de structuri, adică
sisteme de relaţii, ce trec în diverse stadii de evoluţie, sunt determinate şi de configuraţiile geografice în
care ele se manifestă; eg: lucrarea lui LeRoy Ladurie – Istorie şi climat

- aceste teorii venite dinspre ştiinţele politice, economie, sociologie – explică dinamica şi schimbarea în
istorie; teorii contemporane

- câteva modele sau dominante ale schimbării în istorie

1. modelul comercial – al creşterii economice; a fost elaborat de Adam Smith în lucrarea Cercetări ale
naturii cauzelor proprietăţii naţiunilor, din 1776

- urmat şi dezvoltat de H.Pirenne în Istoria socială şi economică a Europei medievale

- conform modelului comercial: schimbarea în istorie se datorează diviziunii muncii, extinderii

comerţului interregional, care a determinat acumularea de capital şi avuţii

2. modelul demografic – Th.Malthus în Eseu despre populaţie (1813) susţine că discontinuităţile ciclice
şi creşterile demografice determină dinamica istorică centrată pe ideea procurării de alimente

3. dinamica marxistă se concentrează pe producţia de mărfuri mai mult decât pe dimensiunea

comercială; nu poate explica trecerea de la modul de producţie feudal la cel capitalist

4. cultural – dezvoltat de W.Sombart şi Max Weber

- W.Sombart explică în Capitalismul modern: prezentare istorico-sistematică (1802?) evoluţia

societăţii în raport cu modelele cultural economice; Weber reia teza lui Sombart în lucrarea Etică
protestantă şi spiritul capitalist (1904) – dezvoltarea capitalismului e rezultatul eticii religioase
protestante, ce cultivă munca răbdătoare şi performanţa individuală, ca ispăşire a vieţii păcătoase; ar fi
dezvoltat o mentalitate a muncii

5. modelul de analiză a sistemului mondial – Walter Webb (Marea frontieră, 1952) & Wallerstein
(Sistemul lumii moderne, 1974) – conform cărora revoluţia industrială a fost un transfer al bunăstării
 15
reale, dinspre nucleul NV al Europei (adică de la semiperiferie spre centru) şi apoi spre S Europei,
transfer ce a început încă din sec XVI şi care explică dependenţa economică a periferiilor (S şi E
Europei) de producătorii din zona nucleului NV

- toată evoluţia şi dinamica istoriei: pe traseul N Europei – spre lume

6. modelul mediului natural, înconjurător – explicat de F.Braudel în Lumea Mediterană în timpul lui
Filip al II-lea şi de istoricul american Robert Lopez în Naşterea Europei (1967)

- rolul important al fluctuaţiilor climatice asupra evoluţiei istoriei, în legătură cu pierderile de populaţie
datorita epidemiilor, ce au un rol în evoluţia istorică

- modelele 1-6: oferă doar anumite modele explicative, extrapolând sau supralicitând o cauză sau alta;
ele împletesc aspectele teleologice cu interacţiunile cauzale

- dinamica şi evoluţia istoriei se datorează unui complex de cauze ce presupune însumarea celor 6
modele descrise mai sus

Teoria istoriei. Cursul 6

Existenţial în istorie

- orice act de cunoaştere (implicit şi cunoaştere istorică) presupune o structură binară/duală: obiectul
supus cunoaşterii ŞI subiectul cunoscător

- existenţialul în cunoaşterea istorică înseamnă analiza şi interpretarea subiectului cunoscător; această

abordare existenţială în cunoaşterea istorică este supusă obiectivismului pozitivist, ea accentuând în
schimb spiritul creator, viu, al subiectului cunoscător

- scrisul istoric este o aventură intelectuală, în care personalitatea istoricului e angajată în întregime şi
din acest motiv istoria primeşte o valoare existenţială

- istoricul Dilthey consideră că restituirea istorică e în primul rând un act de autocunoaştere izvorâtă din
subiectivitatea autorului, din tendinţa sa elementară de reconstituire a propriei biografii; de la propria
biografie, prin extensiune, se ajunge la biografia întregii umanităţi

- filosoful francez Raymond Aron descoperă faptul că scrisul istoric conscrie biografia în marea istorie;
afirmă că la un moment dat, un individ reflectează asupra aventurii sale individuale, o colectivitate
reflectează asupra trecutului său şi umanitatea asupra evoluţiei sale; astfel, se naşte autobiografia,
istoria particulară, istoria universală

- istoria aşadar are o valoare existenţială, pentru că relevă propria identitate, iar tentaţia istoriei de
restituire a trecutului apare ca o determinare interioară a istoricului, a subiectului cunoscător,
determinare pe care Heidegger a numit-o fiinţa istorică sau firea istorică – aceasta rezidă din
 16
sentimentul istoricităţii, imanent fiinţei umane; adică, sentimentul trecerii, al existenţei limitate; şi din
acest motiv omul e preocupat de istorie

- acest sentiment al perisabilităţii omului predispune omul la studierea duratei, în sens de trecut istoric

- existenţialul în istorie valorizează trecutul din punctul de vedere al subiectului cunoscător, al

istoricului, ce trăieşte în prezent; de aceea percepţiile asupra trecutului au o determinare a prezentului

- Benedetto Croce în Istoria ca şi gândire şi acţiune, spunea că întreaga istorie e o istorie

contemporană, în sensul că istoriografia poate fi considerată ca o istorie întotdeauna contemporană;
adică, scrisul istoric e marcat, impulsionat, de nevoile intelectuale şi morale ale momentului în care se
scrie istoria; drumul parcurs de istoric în procesul de reconstituire a trecutului e marcat pe de o parte de
istoricitatea fiinţei umane (marcat profund şi patetic), iar pe de altă parte, de asediul prezentului, ce îl
provoacă pe om (şi implicit pe istoric) să reflecteze asupra propriului destin

- în consecinţă, caracterul existenţial al cercetării istorice e reprezentat de faptul că dialogul istoricului

cu trecutul, vine dinspre angajarea acestuia în lupta cu imperativele vieţii prezente

- Raymond Aron afirma că în măsura în care el trăieşte istoriceşte, istoricul tinde în mod firesc spre
acţiunea şi cercetarea trecutului viitorului său; între cele două repere, istoricul ocupă o poziţie
intermediară – el face legătura între un trecut (istoria-realitate) şi un prezent (istoria-cunoaştere);
această informaţie poate fi cuprinsă în formula:

H–i–h

unde H – istoria realitate; h – istoria cunoaştere; i – istoricul

H, h – timp tare; i – timp moale, sub presiunea lui H şi h

- trecutul e un timp tare, un timp obiectiv – care a fost; viitorul e şi el un timp obiectiv, pentru că e un
timp care va fi

- prezentul, timpul istoricului, e un timp subiectiv, pentru că e un timp trecut, trăit în dublă ipostază:
istoricul trăieşte ca re-trăire trecutul ŞI istoricul trăieşte prezentul = timpul existenţial

- acest timp prezent, nedefinit, deschis, e un timp/interval în care istoricul se ilustrează ca reconstitutor,
ca povestitor, ca narator al trecutului; el instituie un discurs asupra trecutului, care nu e doar un simplu
text spus sau scris, ci are trei caracteristici/valenţe

1. e un act memorizator

2. e un act evaluativ asupra trecutului

3. induce o anumită atitudine şi opinii asupra trectului, adică valorizează trecutul

 17
- starea de spirit a istoricului în momentul reconstituirii trecutului e definită de o nelinişte existenţială,
ce incorporează:

1. neliniştea cunoaşterii pure, erudite

2. neliniştea cunoaşterii determinată de nevoile sau de urgenţele prezentului

- din acest motiv, scrisul istoric se detaşează ca o istorie-curiozitate intelectuală şi ca o istorie

prospectivă

- în ceea ce priveşte neliniştea existenţială ca predispoziţie, ca impuls spre cunoaşterea istorică şi

implicit, opţiunea pentru meseria de istoric, există câteva reflecţii ale unor mari istorici; în cadrul lor,
istoricii explică care au fost motivaţiile opţiunilor pentru meseria de istoric, fapt ce conturează
dimensiunea existenţială a scrisului istoric

- Ph. Aries, în eseul Un copil descoperă istoria (1946) şi în cartea Un istoric de duminică, relevă
neliniştile esenţiale, determinările sale personale spre cercetarea trecutului istoric; acestea îşi au
originea în primul rând, în nostalgia faţă de trecut, cultivată într-un mediu familial profund regalist,
unde se citea Action francaise – publicaţie ce spunea povestea trecutului Franţei; aplecarea sa spre un
trecut prevalent regalist s-a concretizat în exerciţiile sale intelectuale de adolescent, de a întocmi
genealogii, cronologii, scheme sintetice privind istoria universală

- în lucrarea sa din 1949, Istoria existenţială, el asociază aceste opţiuni pur intelectuale pentru istorie,
asociază reflecţii asupra modului în care istoricul e permeabil la urgenţele timpului său; conform
opiniei sale, istoria înseamnă un permanent dialog al prezentului cu trecutul; istoricul aparţine lumii în
care trăieşte şi se află într-o permanentă străduinţă de a răspunde neliniştilor contemporanilor săi,
nelinişti pe care le împărtăşeşte

Teoria istoriei. Cursul 7

- în 1970, în România, meseria de istoric era privită ca o opţiune admirată în condiţiile în care în acea
epocă politica regimului era de deschidere, liberalizare, spre valorile occidentale ale mesajului cultural;
se deschide în această perioadă o epocă istoristă în discursul istoric, pe teme istorice; era o deschidere
promovată de discursul naţional comunist, era o redescoperire a trecutului – ce face trecerea spre o
epocă istoristă

- tematica istorică era omniprezentă; această temă istoristă a provocat şi opţiuna de istoric

- Pierre Chaunu, istoric al civilizaţiei europene, în capitolul intitulat Autoportret, publicat în cartea
Memoria eternităţii în 1975, îşi motivează opţiunea sa pentru meseria de istoric, dinspre percepţia pe
care încă din copilărie a avut-o asupra trecutului, obiectivat prin sesizarea morţii umanităţii din
 18
proximitatea sa; astfel, el sesizează în mod direct urmele primului război mondial, mai exact jertfele şi
morţii din timpul luptelor, în osuarul de la Douamont, precum şi urmele războiului de la Verdun
(pădurea distrusă de războiul chimic cu iperită)

- opţiunea sa existenţială pentru istorie va fi dublată de o perspectivă teologală asupra morţii, datorită
formaţiei sale de pastor reformat; astfel, în lucrare Eseu de egoistorie, coordonată de Pierre Nora, el
afirmă că vocaţia sa de istoric este de nedisociat de raportul intim cu moartea, care i-a marcat profund
propria copilărie, ambii părinţi ai săi murind pe când el avea o vârstă fragedă; cu alte cuvinte, această
predispoziţie spre istoricitate are şi o valoare personală, conturată de sesizarea acută, încă din copilărie,
a perisabilităţii fiinţei umane

- din punct de vedere al neliniştilor determinate de urgenţele prezentului, Pierre Chaunu, în eseul
intitulat De la istorie la prospectivă, susţine că prin cunoaşterea istorică se pot evita erorile trecutului în
acţiunea umanităţii de construire a viitorului; el afirmă că pentru a stăpâni viitorul este necesar a regăsi
un discurs coerent asupra morţii şi a regăsi în trecut soluţiile care pot fi activate în prezent; Pierre
Chaunu susţine că viitorul aparţine popoarelor care ştiu să-şi păstreze memoria

- Pierre Nora, în lucrarea Eseu de egoistorie, apărută în 1987 şi în care se anchetează opţiunile pentru
istorie a unor mari istorici, arată că egoistoria este o abordare de tip genealogic a istoriei; istoria este o
asumare, o implicare personală, autobiografică, o prelungire genealogică în timp; asemenea lui Michel
Foucault, el încearcă să susţină teza potrivit căreia scrisul istoric aparţine prezentului, mai exact, scrisul
istoric sau reconstituirea istorică este o ontologie critică despre noi înşine, care poate răspunde la
întrebările cine suntem?, cum am ajuns să fim ceea ce suntem?; prin urmare, existenţialul în scrierea
istoriei este asumarea trecutului propriu, trecutului biografic şi genealogic ca motivaţie a cercetării
trecutului în general

- în istoriografia românească, un exemplu de motivare a opţiunii pentru meseria de istoric, sondată în

propria biografie, este cel reprezentat de Gheorghe Brătianu, care cu puţin timp înainte de izbucnirea
primului război mondial, în urma căruia România şi-a dobândit unitatea statală, face o călătorie
împreună cu tatăl său, I.I.C.Brătianu, de la Bucureşti la Florica, localitatea unde se afla conacul familiei
Brătianu şi în timpul căreia părintele său aduce în discuţie moştenirea lui Mihai Viteazul în istoria
românească, rolul voievodului în procesul unităţii statale româneşti; discuţia reactivează rolul unui
exponent al realităţii noastre politice, în contextul dilemei pe care o trăia omul politic Brătianu în anii
neutralităţii militare a României; s-ar părea că acest moment autobiografic a declanşat pasiunea pentru
istorie a tânărului Gh.Brătianu

- autocunoaşterea trecutului propriu (trecut individual – trecut familial) înseamnă pentru istoric şi o
explicare a lumii în care trăieşte şi, de asemenea, baza pe care se clădeşte atitudinea şi valorile la care
se raportează istoricul în percepţia lumii

- de foarte multe ori, această autocunoaştere genealogică este incorporată în texte care transmit o
profesiune de credinţă a istoricului, a conştiinţei sale profesionale, morale, civice

- Pierre Chaunu, în 1982, în eseul institulat Ce que je crois (Ceea ce eu cred) afirma cred în libertate, în
respectul faţă de viaţă, din înseşi clipa când este dată în pântecele mamei, purtând în sine ceea ce va fi
 19
în timp şi dincolo de timp; cred că civilizaţia din care ne tragem mai are încă de adus lumii
ceva...cobor din ţărani ce au trudit veacuri în şir spre a face să rodească orezul şi castanii, grâul şi
viţa de vie...îmi iubesc familia şi iubesc această ţară şi prin mijlocirea patriei mele, toate celelalte
patrii ale oamenilor. Universalismul meu este ţărănesc, precis şi concret

- dincolo de opţiunea pentru meseria de istoric, existenţialul în istorie poate fi detectat şi în alegerea
subiectului de cercetare pentru istoric; această alegerea a subiectului poate fi jalonată de câteva reguli
sau repere aleatoare

a. de cele mai multe ori alegerea subiectului, care apoi încorporează ani de muncă şi deseori determină
o carieră, se face dinscpre hazardul lecturii, al unei descoperiri în zona documentară sau a surselor
istorice

b. este determinată de graful de inovaţie sau de creativitate pe care istoricul poate să le aducă în
cercetarea sa

c. este determinată de disponibilităţile profesionale, de achiziţiile de competenţă pe care le are fiecare

istoric

- în dezbaterea istoriografică contemporană, alegerea subiectului a fost abordată şi dinspre urgenţele

sau comandamentele societăţii în care trăieşte istoricul; au apărut o serie de reflecţii în acest sens,
circumscrise conceptului de prospectivă istorică, ceea ce înseamnă modul în care cercetarea istorică se
înscrie în elucidarea unor aspecte sau probleme cu care omul contemporan este confruntat

- în jurul anilor ’70, în istoriografia franceză contemporană s-a purtat o amplă discuţie asupra direcţiilor
prospective în cercetarea istorică; unele dintre aceste reflecţii s-au cristalizat în câteva lucrări, precum
cea a lui Pierre Chaunu, intitulată Prospectivul în istorie

- s-au evidenţiat câteva direcţii prospective, care au marcat alegerea subiectului de cercetare, şi, în
egală măsură, elaborarea de lucrări istoriografice deschise spre a răspunde nevoilor contemporane,
astfel de subiecte au fost: sondarea şi cercetarea mecanismelor economice esenţiale (moneda,
asigurările sociale, vămile – comerţul exterior şi interior, finanţele publice, formele de tezaurizare,
securitatea socială)

Teoria istoriei. Cursul 8

Prospectivul în istorie – a prospecta în trecut soluţii pentru nevoile prezentului şi pentru a găsi
similitudini cu lumea contemporană

- interes provocat de marile întrebări pe care şi le pune omul contemporan – istoria abordează astfel de
subiecte:
 20
a. cercetarea mecanismelor economice esenţiale: moneda, asigurările sociale, vămile (comerţul exterior
şi interior), finanţele publice, formele de tezaurizare, securitatea socială

b. viaţa cotidiană şi constrângerile sale: alimentaţia, costurile vieţii, îmbrăcămintea, măsurarea

timpului, igiena domestică, igiena muncii, accidentele de muncă, protecţia muncii, şcoala şi educaţia,
sportul şi timpul liber etc

c. istoria biologică şi medico-socială: sănătatea, instituţiile spitaliceşti, moartea, viaţa sexuală, bolile
fizice şi mentale, bătrâneţea etc

d. istoria utilajului intelectual – eg: contabilitatea şi gestiunea economică, publicitatea, inovaţiile şi

cercetarea, istoria tehnologiei etc

- aceste reflecţii ce aparţin angrenajului contemporan, dau o deschidere prospectivă istoriei; aceste
reflecţii asupra unor noi teme de cercetare care să răspundă întrebărilor pe care omul le pune trecutului
istoric au determinat şi o analiză asupra raportului dintre subiectele tipice de cercetare istorică şi
abordarea lor atipică, inovatoare

- se pot enumera câteva exemple ale acestui raport dintre tipic şi atipic în cercetarea istorică

a. biografia – cercetarea tipică presupunea studierea vieţii unei personalităţi sau a unui personaj istoric
de la naştere până la moarte, discursul istoriografic fiind impregnat de un stil eminamente narativ;
abordarea atipică presupune: evitarea notei hagiografice şi a extrapolărilor moralizatoare în favoarea
cercetării şi a defectelor, a scăderilor din biografia unui personaj. Trebuie căutate şi cercetate
motivaţiile profunde din viaţa şi activitatea unui personaj, ceea ce R.Aron spunea că formează
psihanaliza cazului particular şi demontarea mecanismelor psihobiologice ale personajului respectiv

- această psihanaliză a personajului să nu se facă doar în cazul personajelor negative, ci şi în cazul

personajelor pozitive;

b. istoria instituţiilor – în abordarea tipică a însemnat: cercetarea statutelor acestor instituţii, a normelor
şi regulilor de funcţionare instituţională, a dimensiunilor cantitative (eg: câţi membrii...), fapt ce a
elaborat în exclusivitate o viziune exterioară şi ideală a instituţiilor respective; abordarea atipică
presupune: analiza impactului social al instituţiei respective, rolul oamenilor în instituţia studiată sau
dosarul personal al oamenilor care compun instituţia respectivă

c. istoria eveniment – din punct de vedere tipic înseamnă: analiza cauzelor evenimentului respectiv,
derularea lui şi consecinţele evenimentului istoric respectiv; această abordare tipică a fost impusă de
programul istoriografiei pozitiviste, reprezentat de Lavisse; abordarea atipică presupune, aşa cum
susţinea R.Aron, sondarea conştiinţei şi a determinărilor psihologice ale actorilor care determină
evenimentul istoric respectiv; trebuie puse în evidenţă aspectele raţionale şi iraţionale ale personajelor,
care sunt actori în evenimentul istoric studiat, trăirile particulare ale acestor personaje; astfel, generalul
şi soldatul trăiesc în mod diferit o bătălie purtată şi, de asemenea, se raportează în mod diferit la această
bătălie
 21
d. istoria unui grup social – în abordarea tipică presupune în primul rând o analiză sociologică şi
anume: componenţa, locuri comune de interese, statut, atragere-respingere în interiorul grupului;
abordarea atipică presupune: abordarea grupului social din perspective atât sociologice, cât şi culturale,
mentale, psihologice, etnologice, lingvistice, antropologice etc

e. istoria economică – din punct de vedere tipic înseamnă o istorie cantitativă, cifrată, evaluativă, pe
când din perspectiva abordării atipice istoria economică presupune şi istoria tehnicilor, a teoriilor
economice, psihologia economică (teama, panica economică), modele de consum, nivel de trai,
comportamente şi strategii de gestiune economică individuală şi familială

Adevărul istoric

- adevărul e o categorie filosofică ce desemnează concordanţa cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii,

autenticitatea acestora în raport cu realitatea exprimată de aceste cunoştinţe

- adevărul se defineşte în principal prin opoziţia cu falsul, care exprimă o percepţie denaturată a
realităţii

- adevărul poate avea un caracter obiectiv, întrucât cunoştinţele pe care le cuprinde sunt adecvate
obiectului studiat

- adevărul are şi un caracter relativ, determinat de limitele cunoaşterii umane, de faptul că demersul
cognitiv este perpetuu şi de faptul că el este istoriceşte limitat, exprimând parţial realitatea

- există trei teorii gnoseologice privind natura adevărului

1. teoria corespondenţei conform căreia adevărul este concordanţa dintre idei, judecăţi şi obiectul
exterior la care se referă

2. teoria coerenţei, conform căreia adevărul desemnează o derulare consecventă a ideilor care reflectă
realitatea şi, în consecinţă, formează un sistem de gândire articulat de succesiunea logică a ideilor

3. teoria operaţional-pragmatică, în cadrul căreia adevărul este determinat de valoarea instrumentală

sau operaţională a unei idei, mai exact, adevărul este demonstrat prin validarea, verificarea lui în
practică şi în experiment

- adevărul nu a fost doar un subiect al filosofiei; în Evul Mediu, a fost un subiect alocat teologiei –
astfel s-a elaborat teoria adevărului dublu, demonstrându-se că există:

* adevăruri raţionale, aparţinătoare ştiinţei şi filosofiei ŞI

* adevăruri revelate, aparţinătoare religiei

- aceste două adevăruri pot coexista, fără însă să se anuleze reciproc

 22
- adevărul istoric, spre deosebire de adevărul în filosofie, beneficiază de o serie de particularităţi
şi specificităţi
- astfel, cunoaşterea istorică porneşte de la cunoaşterea omului în bogăţia, complexitatea
manifestărilor sale; în acest caz, adevărul istoric nu poate fi pus la judecata geometriei,
matematicii şi a demonstraţiei din ştiinţele exacte
- spre deosebire de ştiinţele exacte, adevărul istoric nu poate fi verificat prin experiment, ci doar
prin confruntarea, colaţionarea, prin convergenţa diverselor opinii şi ipoteze; în aceeaşi ordine
de idei, spre deosebire de ştiinţele exacte, adevărul istoric este ipotetic
relativizând această afirmaţie, trebuie să admitem că şi în cunoaşterea din domeniul ştiinţelor
exacte, adevărul este ipotetic, prin dimensiunea infinită a cunoaşterii umane

- între adevărul cunoaşterii istorice şi adevărul în cunoaşterea ştiinţelor exacte există o serie de
analogii şi paralelisme:
1. raţiunea umană, demersul logic al enunţurilor din cele două mari domenii ale ştiinţelor exacte şi
umane sunt comune, pentru că operaţiunile logice sunt produse ale intelectului uman, fie el
istoric, fizician sau chimist
2. atât istoricul cât şi cercetătorul în ştiinţele exacte, dincolo de operaţiunile şi demonstraţiile
logice, aduc un coeficient de creativitate cercetărilor pe care ei la întreprind
3. din punct de vedere metodologic – atât fizicianul, cât şi istoricul valorifică o experienţă trecută,
cercetările trecute, dobândite de cercetătorii de dinaintea lui, cunoştinţe pe care le asumă ca
autorităţi în materie