Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat ”Alecu Russo”

Facultatea de Drept

Lucru individual : Noțiunea și

catacteristica generală a insolvabilității

Elaborat:Igor Panteleiciuc, an.IV

Verificat:

Chișinău, 2019
Cuprins:
1. Introducere.
2. Aspecte generale despre insolvabilitate.
3. Caracteristica procedurii de insolvabilitate.
 1. Introducere

Procedura insolvabilităţii reprezintă, cu certitudine, una din cele mai dificile proceduri
civile atît sub aspectul cunoaşterii, cît şi în ce priveşte aplicarea practică a acesteia. În instituţiile
de profil procedurii insolvabilităţii nu i se acordă atenţia cuvenită în cadrul studierii obiectului
procesului civil, mai mult decît atît, studiu doctrinar al instituţiei insolvabilităţii lipseşte cu
desăvîrşire în manuale şi monografii din domeniul dreptului procesual civil, fiind în schimb
numeroase în cele destinate dreptului afacerilor.

Dar studierea în exclusivitate a aspectului material al insolvabilităţii ca instituţie de drept

îi lipseşte pe viitorii practicieni de posibilitatea înţelegerii laturii procesuale a desfăşurării
procesului de insolvabilitate. O asemenea situaţie nu este conformă practicii existente.

Trecerea Republicii Moldova de la economia planificată la economia de piaţă a dus la

liberalizarea dezvoltării vieţii economice în societate. Unul din cele mai importante efecte ale
trecerii la economia de piaţă a fost dezvoltarea antreprenoriatului. Economia de piaţă presupune
competiţia, ceea ce înseamnă că participanţii la viaţa economică sînt obligaţi să facă faţă
mediulşui concureţial, fapt ce determină, uneori, dificultăţi economico-financiare, o parte dintre
aceştea ajungînd în situaţia de aşi reorganiza activitatea specifică sau chiar de aşi înceta existenţa
în cîmpul economic.

Cu toate că trebuie privită ca un proces economic firesc, dispariţia unor agenţi economici
de pe piaţă nu este una care poate fi acceptată pur şi simplu, pentru că, de cele mai multe ori,
operatoriieconomici în cauză lasă în urmă datorii mari şi probleme economico-financiare. Ieşirea
din circuitul economic a unor participanţi poate şi uneori chiar produce o reacţie în lanţ (aşa
numitul efect de domino), ea determinînd, în unele cazuri, blocarea unui sector chiar a mai
multor sectoare din economia naţională.

Insolvabilitatea este un eveniment sau un fapt juridico-economic important, deoarece

poate marca finalul patologic al unei activităţi economice. Dispariţia unui debitor insolvabil,
avînd o poziţie însemnată în cîmpul economic, reprezintă fără îndoială o problemă foarte
importantă pentru mediul afacerilor.

Insolvabilitatea nu poate fi examinată decît cu luarea în consideraţie a normelor juridice

care reglementează procedurile insolvabilităţii, iar regimul juridic aplicabil persoanleor aflate în
stare de insolvabilitate este, neîndoielnic, unul de interes general, pentru că el determină efecte
economic-financiare însemnate.
 Caracteristicile şi conţinutul regimului juridic aplicabil debitorilor insolvabili, care
desfăşoară activităţi în cîmpul economic, se răsfrîng direct sau cel puţin mediat, asupra
rezultatelor economiei sectoriale, naţionale şi indirect chiar asupra economiei mondiale în cazul
companiilor transnaţionale.

Dacă interesele creditorilor pot fi realizate fără dizolvarea debitorului, scopul legii finnd
atins, debitorul poate fi şi el salvat prin reorganizarea judiciară a activităţii sale, deoarece
încetarea fiinţei juridice a acestuia nu este un scop în sine. Într-un asemenea caz acţionează
principiul corelării intereselor generale cu cele particulare. Armonizarea intereselor în societate
înseamnă echitate şi justiţie şi reprezintă una dintre cheile progresului în afaceri. Dificultăţile
pentru recuperarea creanţelor sînt deseori la originea situaţiilor de criză în care se află debitorul.
Aceste situaţii nu-şi vor găsi rezolvarea în alt mod direct decît prin deschiderea procedurii
insolvabilităţii.

Studiul interacţiunilor procedurii insolvabilităţii cu diferite ramuri de drept privat reclamă

echilibrul intereselor divergente, idealul simbolizat de balanţa justiţiei. Nimeni nu trebuie să fie
sacrificat pentru satisfacţia altora, dar fiecare trebuie să accepte sacrificiile pe care le impune
viaţa socială cu sentimentul că nu i se cere mai mult decît altora.
 2. Aspecte generale cu privire la insolvabilitate.

Este incontestabil faptul, că insolvabilitatea reprezintă o instituţie juridică proprie

economiei de piaţă care are menirea să contribuie la crearea unui climat de încredere pentru
investitori, fie şi străini sau autohtoni, pentru creditori, şi în general, pentru oamenii de afaceri,
încrederea ce se fundamentează pe existenţa unui cadru normativ apt să promoveze securitatea şi
respectarea angajamentelor asumate, punctualitatea şi onestitatea în afaceri, dizolvarea
întreprinderilor performante în condiţiile unei pieţe concurenţiale libere, redresarea acelora care
au dificultăţi financiare, dar sînt încă viabile, asanarea vieţuu economice prin eliminarea
întreprinderilor ineficiente.

În prezent, ne confruntăm cu consecinţele negative ale perioadei de tranziţie la economia

de piaţă, în special încetarea activităţii întreprinzătorilor care nu au putut face faţă cerinţelor
pieţii sau care nu sau putut adapta la noua economie de piaţă. Încetarea activităţii
întreprinzătorilor este făcută atît benevol, pe calea lichidării, cît şi forţată prin declararea
insolvabilităţii acestora.

În rezultat, sîntem în faţa activităţii „fructuoase” a instanţelor de judecată în ce priveşte

examinarea proceselor de insolvabilitate şi ca rezultat apar numeroase probleme legate de
aplicarea cadrului legal al insolvabilităţii.

Procedura insolvabilităţii reprezintă acel fel de procedură civilă desfăşurată la cererea

debitorului insolvabil sau creditorilor acestuia, în cazurile de supraîndatorare sau incapacitate de
plată a debitorului cu scopul satisfacerii concomitente şi proporţionale a creanţelor creditorilor.
În activitatea sa instanţele de judecată se conduc de prevederile-cadru cu caracter general,
reglementate de Codul de procedură civilă şi de normele speciale prevăzute de legea
insolvabilităţii. Scopul desfăşurării procedurii de declarare a insolvabilităţii este de a reduce la
maxim efectele negative ale eşuării activităţii economice a întreprinzătorilor şi a apăra interesele
tuturor subiecţilor interesaţi.
 Subiecte supuse insolvabilităţii sunt stabilite de art. 1 , al. 2 a Legii insolvabilităţii care
menţionează că legea este aplicabilă persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi
forma juridică de organizare, întreprinzătorilor individuali, inclusiv titularilor de patentă de
întreprinzător, societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii, companiilor fiduciare,
organizaţiilor necomerciale, înregistrate în Republica Moldova în modul stabilit. Legea
insolvabilităţii nu se aplică băncilor.

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanţa de

judecată (instanţa de insolvabilitate) în conformitate cu competenţa jurisdicţională stabilită în
Codul de procedură civilă şi anume de către instanța de fond. Instanţa de insolvabilitate dispune
de competenţă exclusivă la judecarea, în cadrul procesului de insolvabilitate, a litigiilor ce ţin de
masa debitoare. Dacă partea interesată invocă existenţa unui litigiu de drept referitor la masa
debitoare, instanţa de insolvabilitate va judeca această cauză într-un proces separat, în procedură
contencioasă, conform Codului de procedură civilă. Instanţa pe al cărei rol se află cauza de
insolvabilitate examinează din oficiu toate circumstanţele relevante cauzei.

Dreptul de a depune cerere introductivă îl au: debitorul, creditorii. Debitorul are atât
dreptul cât şi obligaţia de a depune cerere introductivă Astfel Debitorul este în drept să depună
cerere introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată când, în
mod previzibil, nu îşi va putea executa la scadenţă obligaţiile pecuniare.

Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi în cazul în care:

a) executarea integrală a creanţelor scadente ale unui sau ale mai multor creditori poate
cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;

b) în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul
nu poate satisface integral creanţele creditorilor.

Debitorul este obligat să depună cerere introductivă imediat, dar nu mai tîrziu de
expirarea a 30 de zile calendaristice din data survenirii temeiurilor indicate în Lege. Dacă
debitorul nu depune cerere introductivă în cazurile şi în termenul prevăzut, persoana care, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, are dreptul de a reprezenta debitorul, asociaţii cu
răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului răspund subsidiar în faţa creditorilor pentru
obligaţiile apărute după expirarea termenului prevăzut pentru depunerea cererii introductive.
Aceste persoane sînt trase la răspundere penală în conformitate cu legea.

Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea
procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a
procesului de insolvabilitate. Instanţa de insolvabilitate este obligată să admită spre examinare
cererea introductivă depusă de creditor cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă.

Despre admiterea spre examinare a cererii introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă

imediat o încheiere, dar în cel mult 3 zile de la data depunerii. Instanţa de insolvabilitate
hotărăşte, în baza aprecierii temeiului de insolvabilitate şi a faptelor constatate în cadrul
examinării cererii introductive, asupra intentării procedurii de insolvabilitate sau asupra
respingerii cererii introductive.

Hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate devine executorie în momentul

pronunţării. Dispozitivul hotărârii se înmânează administratorului desemnat imediat. Prin
hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate dă apreciere
concluziilor din raportul administratorului provizoriu, prevede mărimea revendicărilor asupra
cărora obiecţiile debitorului şi/sau ale creditorilor au fost respinse ori considerate ca fiind
întemeiate, desemnează administratorul insolvabilităţii şi instituie, după caz, comitetul
creditorilor.

Restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică debitorului în vederea

achitării datoriilor lui, care prevede întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui
plan al procedurii de restructurare, Procedura de restructurare se aplică de către instanţa de
insolvabilitate în temeiul unei hotărîri a adunării creditorilor.

Următoarele categorii de persoane pot propune plan al procedurii de restructurare în

condiţiile de mai jos:

a) debitorul poate depune planul odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea
introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă adresată instanţei de insolvabilitate, dar nu
mai tîrziu de termenul stabilit la adunarea de raportare la care s-a aprobat restructurarea sa;

b) administratorul insolvabilităţii poate propune, la cererea adunării creditorilor sau a

comitetului creditorilor, ori din proprie iniţiativă, redresarea debitorului în baza unui plan;

În cazul în care planul procedurii de restructurare nu este prezentat instanţei de

insolvabilitate în termenul stabilit de adunarea creditorilor de raportare, instanţa poate decide
intentarea procedurii falimentului şi lichidarea debitorului. Dacă au fost exprimate mai multe
intenţii de depunere a unor planuri ale procedurii de restructurare, instanţa de insolvabilitate va
stabili un termen maxim pentru depunerea lor, astfel încât votarea planurilor admise să se facă la
aceeaşi adunare a creditorilor. În astfel de circumstanţe, instanţa de insolvabilitate poate
prelungi, la cererea administratorului insolvabilităţii, a creditorilor sau a debitorului, termenul de
prezentare a planului, dar nu mai mult decât cu 30 de zile.

Planul procedurii de restructurare este compus din parte descriptivă şi parte

organizatorică. Partea descriptivă se includ măsurile întreprinse după intentarea procesului de
insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate pentru a se institui, prin procedură a planului, o
modalitate de exercitare a drepturilor participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre
temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, importante pentru creditori ca să
decidă asupra planului, iar pentru instanţa de insolvabilitate ca să îl aprobe. În partea
organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin intermediul planului procedurii de
restructurare, a statutului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate. Dacă, pe
parcursul realizării planului procedurii de restructurare, debitorul nu respectă prevederile lui sau
planul nu este realizat în termen, comitetul creditorilor sau fiecare creditor poate înainta o nouă
cerere introductivă, care va avea ca efect intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului
debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.

Instanţa de insolvabilitate decide prin încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai
tîrziu de 5 zile lucrătoare, în următoarele cazuri:

a) debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este decăzut din dreptul de a
propune un plan al procedurii de restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;

b) nici unul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedurii de

restructurare, în condiţiile şi termenele stabilite de prezenta lege, sau nici unul dintre planurile
propuse nu a fost acceptat şi confirmat;

c) debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a propus în termen un plan de

restructurare ori planul lui nu a fost acceptat şi confirmat;

d) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sânt îndeplinite în condiţiile stipulate

în planul confirmat sau activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul restructurării aduce
pierderi masei debitoare;

e) adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului insolvabilităţii în care se

propune intrarea debitorului în faliment.

Instanţa de insolvabilitate va pronunţa, prin încheierea de intrare în faliment, dizolvarea

societăţii debitoare şi va dispune:

a) desemnarea unui lichidator, stabilirea atribuţiilor acestuia;

 b) valorificarea şi lichidarea masei debitoare.

După intentarea procedurii falimentului, lichidatorul valorifică şi/sau lichidează

neîntârziat, în condiţii cât mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit, masa debitoare numai cu
acordul expres al comitetului creditorilor sau al adunării creditorilor, după caz. Termenul de
valorificare şi/sau de lichidare a masei debitoare nu va depăşi 2 ani de la intentarea procedurii
falimentului. În cel mult 10 zile de la data aprobării de către comitetul creditorilor sau de către
adunarea creditorilor a preţului iniţial de vânzare, lichidatorul formează loturi de bunuri pentru
vânzare şi stabileşte data şi locul licitaţiei cu strigare, publicând un anunţ care va cuprinde
informaţia prevăzută de legea insolvabilităţii.