2 Inflaţia şi deprecierile monetare

În seria consecinţelor primului război mondial, un loc central este

ocupat de inflaţie şi de scăderea puterii de cumpărare a monedei româneşti,
fenomene deosebit de nefaste datorită efectelor profunde şi de durată asupra
ansamblului economiei naţionale.
Caracteristica circulaţiei monetare din perioada primilor ani
postbelici o constituie creşterea vertiginoasă a inflaţiei. Dacă în 1914
cantitatea de monedă în circulaţie se ridica la 578.000.000 de lei, iar la
sfârşitul anului 1918 la 2.614 milioane de lei, în 1922 ea a depăşit
15 miliarde.
Această uriaşă creştere a volumului de bani de hârtie în circulaţie
avea loc în condiţiile în care pe piaţă exista o lipsă acută de mărfuri, iar
„acoperirea în aur” a leului era constituită într-o proporţie de 40,2% în 1918,
65% în 1920 şi 89,6% în 1922 din trate şi bonuri de tezaur-aur, adică din
hârtie. În consecinţă, în toată această perioadă, deprecierea leului s-a produs
într-un ritm accelerat.
Creşterea vertiginoasă a cantităţii de semne monetare în circulaţie a
fost provocată atât de dezechilibrul bugetar, cât şi de preschimbarea în lei a
monedelor străine aflate în circulaţie în noile teritorii.
După război, se aflau în circulaţie în România leul emis de Banca
Naţională a României, leul „nou”, emis de Banca Generală Română la
cererea puterilor de ocupaţie, coroana austro-ungară şi rubla. Preschimbarea
monedelor străine şi unificarea monetară au constituit un prilej extrem de
favorabil pentru numeroase speculaţii. Astfel, numai din faptul că în
Transilvania cursul unei coroane era de 50 de bani, iar în Moldova,
 Economia României interbelice în context european

Muntenia, Oltenia şi Dobrogea de 25 de bani, o simplă transferare a

coroanelor dintr-o regiune în alta aducea speculantului un câştig de 100%.
În scopul unificării monetare, guvernul a contractat în 1920 şi 1921,
două împrumuturi la Banca Naţională în valoare totală de 7,5 miliarde de
lei. Cu aceşti bani s-au răscumpărat monedele străine în circulaţie; de
exemplu, coroana austro-ungară a fost răscumpărată cu 50 de bani, deşi
cursul pe piaţă ajunsese 25 de bani. Speculanţii (printre care s-au numărat şi
înalţi funcţionari de stat), ştiind dinainte condiţiile în care urma să se
efectueze preschimbarea, au achiziţionat coroane la un curs redus,
preschimbându-le apoi la Banca Naţională cu 0,50 lei coroana; în acest scop
a fost organizată o adevărată contrabandă cu coroane de peste graniţă.
Aşa se explică faptul că, deşi, după o apreciere oficială, în 1919
circulau pe teritoriul României doar 4 miliarde de coroane, în 1920-1921 au
fost preschimbate 8,7 miliarde de coroane 1.
În contextul general economic, în cercurile politice româneşti ale
anilor ’20 şi ’30, a fost perfect conştientizată situarea monedei ca una dintre
instituţiile fundamentale ale statului, de a cărei trăinicie depindea
dezvoltarea sa ulterioară.
Această concepere a instituţiei monetare ca instrument al politicii
economice a fost o constantă în politica României, iar apărarea monedei
naţionale a fost pusă pe acelaşi plan cu apărarea naţională.
Primul război mondial a bulversat toate sistemele monetare
europene şi în special pe cele ale statelor aflate în conflict. Esenţială, din
acest punct de vedere care a constituit pentru toate ţările o importantă
problemă monetară postbelică, a fost dereglarea mecanismului aur,
consecinţele războiului afectând valoarea internă a banilor şi mecanismul
schimburilor internaţionale. La declanşarea ostilităţilor, România a căutat să

1
Despre această problemă, Slăvescu, V., scria în martie 1920: „Viena este astăzi plină de
lei, pe care cercurile vieneze îi plătesc cu mult peste paritatea de 2 coroane, stabilite în
provinciile din fosta monarhie austro-ungară, ajungând chiar la 5 coroane pentru
1 leu – pentru motive uşor de înţeles”, Slăvescu, V., Marea finanţă din România în vreme
de război, Bucureşti, 1920, pag. 87
Inflaţia şi deprecierile monetare

limiteze efectele situaţiei asupra monedei prin măsuri asemănătoare celor

luate de alte state. Astfel, la 25 iulie 1914 a fost interzis exportul monedelor
de aur, iar la 21 decembrie 1914 a fost suspendată convertibilitatea, fiind
instituit prin lege cursul forţat al bancnotelor.
Criza monetară şi de credit din 1914-1916 a provocat retragerea
creditelor şi capitalurilor externe, precum şi a rezervelor şi depozitelor
interne. De asemenea, dereglarea schimburilor comerciale cu exteriorul în
anii neutralităţii şi apoi căutarea de resurse în vederea susţinerii efortului de
război au avut efecte similare celor din alte ţări.
În anul 1919, inflaţia şi scăderea puterii de cumpărare a monedei
româneşti erau dintre cele mai drastice din Europa, situaţia accentuându-se
în anii următori, astfel încât la mijlocul anilor ’20 leul va reprezenta 1/40 din
valoarea antebelică, atât ca putere de cumpărare internă, cât şi în raport cu
valutele stabile. Excepţie făcând prăbuşirile, dar şi redresările monetare din
Germania, Austria, Ungaria, Polonia şi Rusia, moneda României va ajunge,
după stabilizarea din 1929, să fie cea mai slabă dintre valutele europene prin
prisma definiţiei aur, iar reala redresare monetară după perioada refacerii nu
va aduce leul în ipostaza antebelică.
În evaluarea şi explicarea acestei situaţii trebuie să se ţină seama de
efectele conjugate ale mai multor grupuri de factori2.
În primul rând, există urmările directe ale conflagraţiei, efortul de
război, consecinţele devastatoare ale operaţiilor militare şi ocupaţiei
inamice. Întrucât posibilitatea statului de a apela la economiile populaţiei
era restrânsă, nici posibilităţile de creditare externă nefiind prea multe, o
mare parte a finanţării războiului s-a făcut prin utilizarea emisiunii BNR.
Efortul de război a cântărit pentru România cu mult mai mult decât pentru
alte ţări, utilizarea leului Băncii Generale de către Puterile Centrale având
un impact direct asupra situaţiei monedei prin accentuarea inflaţiei.

2
Vezi, pe larg în Olaru, C., Circulaţia monetară în România (1929-1940), Editura Silex,
Bucureşti, 1999, pag. 77-93 şi Olaru, C., Echilibre monetare europene (1918-1939),
Editura ISIS, Bucureşti, 1995, pag. 69-88
 Economia României interbelice în context european

De asemenea, după încheierea conflictului mondial, prelungirea cu

un an a efortului militar al României a antrenat noi cheltuieli şi a întârziat
demararea refacerii ţării. Astfel, şocul războiului asupra monedei româneşti
a fost deosebit de puternic, având cauze numeroase şi implicaţii greu de
stăpânit, unele de-a dreptul necontrolabile de către autorităţile statului.
Al doilea şir de factori care a contribuit la slăbirea accentuată a
monedei l-a reprezentat, o dată cu unificarea teritoriilor anterior ocupate de
către imperiile rus şi austro-ungar, moştenirea deprecierii monedelor statelor
respective, una dintre cele mai accentuate între beligeranţi.
Unificarea monetară a fost rapid realizată, întrucât nu putea precede
încetarea stării de război şi nici confirmarea internaţională a graniţelor prin
tratate, înlocuirea rublelor şi coroanelor fiind făcută prin supraaprecierea
acestora, intenţia guvernului fiind aceea de a nu provoca greutăţi
suplimentare populaţiei din provinciile unificate, faţă de o situaţie generală
şi aşa deosebit de dificilă. Operaţiunea a necesitat însă un efort suplimentar
de emisiune3.
În al treilea rând, în primii ani postbelici, a avut loc prăbuşirea
aproape totală a exportului românesc, România fiind pentru prima oară în
istoria sa importator de cereale; de asemenea, ca urmare a distrugerii
instalaţiilor de extracţie şi rafinare, a conductelor, exportul petrolului a
cunoscut o scădere accentuată.
La acestea s-au adăugat efectele economice şi psihologice pe plan
internaţional ale sechestrării la Moscova a tezaurului României care
cuprindea o parte însemnată din rezerva de aur a BNR, ceea ce a agravat
poziţia internaţională a leului, căderea sa externă fiind, din aceste cauze, mai

3
Aşa se explică de ce, până la sistarea inflaţiei, din volumul emisiunii, 1.506 milioane lei
(11%) este reprezentat de finanţarea războiului, 5.208,3 milioane (38%) acoperă bugetul
statului, iar 7.026,7 milioane (51%) reprezintă unificarea monetară; cf. Banque Nationale
de la Roumanie. Service des études économiques, Bulletin d’information et de
documentation, Bucarest, 1/1929, pag. 3
Inflaţia şi deprecierile monetare

accentuată decât deprecierea internă a sa4.

Deprecierea monetară a fost evident urmarea inflaţiei provocată de
şirul de factori enunţaţi, ca şi completei bulversări a raporturilor normale din
economia României, unde unei mase monetare mult sporite îi corespundea
un uriaş volum al pagubei provocată de război, evaluată la circa 70 miliarde
lei aur. În aceste condiţii, chiar dacă prin reflexul unor discuţii din epocă
sunt enunţate ulterior drept cauze ale scăderii puterii de cumpărare
întârzierea unificării monetare sau activitatea speculativă5, explicaţia de
fond rezidă în imensul decalaj între volumul mult sporit al circulaţiei şi
drastica reducere a masei bunurilor ca urmare a efectelor războiului.
Un reper orientativ îl poate constitui faptul că în 1938, raportul
dintre suma totală a acestei circulaţii şi a venitului naţional era de 42,2%; cu
un deceniu în urmă, mărimea acestei ponderi era de 40,9%. Aceasta însemna
că circulaţia monetară între aceleaşi date a crescut mai repede decât venitul
naţional, indicele de devansare înscriindu-se într-o valoare de 1,1176.
În anii ’20, în consonanţă cu politica monetară propusă sau
practicată de alte state, în cercurile economice şi politice româneşti s-a

4
Pentru o circulaţie de 2,5 miliarde lei în 1918, acoperirea aur era teoretic asigurată în
proporţie de 33,6%; practic, 40% din această acoperire era reprezentată din trate şi bonuri
de tezaur ale statului, deci un credit a cărui restituire ulterioară ar fi produs o acoperire
reală. Reprezentând teoretic 80% din acoperire, aurul era dispersat în cea mai mare parte
fără posibilitatea de a fi recuperat: astfel, din totalul de 497,1 milioane lei, 315,6 a rămas
sechestrat la Moscova; cele 80,4 milioane depuse la Reichsbank urmau a fi recuperate, pe
moment fiind blocate de către germani, iar 98,1 milioane erau depuşi la Banca Angliei; cf.
Negrea, R., Spoliatorii, Bucureşti, 1991, pag. 187 şi Tezaurul României la Moscova.
Documente (1916-1917), Bucureşti, 1993, pag. 147
5
Este de remarcat că şi în alte ţări din Europa, în special în Franţa, s-a încercat explicarea
scăderii valorii monetare naţionale ca efect al acţiunilor speculative; în acelaşi timp, şi în
România s-a vorbit în aceiaşi termeni, însă respectivele acţiuni au putut cel mult să
intervină ca factori agravanţi şi încă în limite destul de restrânse. Cazul României a fost
deosebit de complex, iar a căuta un număr limitat de factori ori a încerca o ponderare a
acestora pentru a explica deteriorarea leului reprezintă o operaţiune contraproductivă, la
fel de neeficientă fiind ordonarea acestora potrivit criteriilor de natură propagandistică ale
vremii.
6
Calculat de Axenciuc, V., în preţuri ale anului 1938, după Anuarul statistic al României
1939/1940, pag. 41, 262, 346 şi Conjunctura economiei româneşti, an III; cf. Axenciuc,
V., Economia naţională în prima jumătate a secolului XX, în Economia României. Secolul
XX, Postolache, T., coord., Editura Academiei, Bucureşti, 1991, pag. 189
 Economia României interbelice în context european

propagat ideea revalorizării leului, pe care unii şi-o imaginau ca mergând

până la nivelul antebelic. Concepţia deflaţionistă din primii ani ai deceniului
al treilea indică o acută dorinţă de revenire la normalitatea antebelică, dar şi
o relativă înţelegere a mecanismelor monetare: astfel, s-a imaginat în mod
simplist, că, dacă devalorizarea este rezultatul inflaţiei, prin deflaţie ar fi
trebuit să se ajungă la revalorizare7.
Din punct de vedere monetar, în România s-au îmbinat aspecte ce
pot fi constatate atât în ţări învingătoare, cât şi în ţări învinse : ca şi în Marea
Britanie, s-a crezut în revalorizare fără a avea posibilităţile Marii Britanii; ca
şi în Franţa, s-a sperat în repararea pagubelor de către învinşi, fără a dispune
însă de capacitatea acesteia de susţinere a pretenţiilor; ca şi în Germania sau
Austria, au fost puse în circulaţie cantităţi sporite dintr-o monedă în
continuă devalorizare, însă fără a avea motivaţiile ţărilor respective; ca şi în
cazul Poloniei sau Greciei, s-a făcut un efort suplimentar de război, în timp
ce alte ţări treceau încet, dar sigur, la situaţia de pace. De asemenea, nu au
lipsit nici tentativele de aruncare a României într-o situaţie de haos politic
intern, Rusia sovietică făcând toate eforturile în acest sens, fără a-i reuşi ca
în Ungaria sau Bulgaria.
Situaţia monetară europeană postbelică a impus căutarea soluţiilor şi
mecanismelor care să asigure menţinerea stabilităţii interne, ca şi a unor
raporturi internaţionale constante între monede, rezultate anterior din
automatismul mecanismului aur. Treptat găsită pe plan internaţional, soluţia
adoptată şi de România a constat în adoptarea sistemului aur-devize, în care
aurul încetează să mai joace vreun rol în circulaţia internă şi îşi menţine un
rol limitat în schimburile internaţionale, în cea mai mare parte mediate prin
devize aur.

7
Constatând că politica monetară postbelică nu a manifestat luciditate nici în alte ţări, se
poate observa că poziţia unor economişti şi oameni politici români a suferit de aceleaşi
iluzii şi lipsă de adecvare generale în Europa timpului, manifestările din România nefiind
produsul unei situaţii specifice: proprii României erau multiplicitatea şi profunzimea
cauzelor căderii monetare, care nu mai putea fi recuperată, ci doar consemnată.
Inflaţia şi deprecierile monetare

Chiar dacă unii economişti sau politicieni au cochetat cu ideea

revenirii la sistemul aur, ceea ce era evident o iluzie în condiţiile în care nici
o ţară nu a revenit la acesta, ori cu ideea revalorizării leului până la paritatea
antebelică – revenirea dovedindu-se posibilă pentru Marea Britanie, în
condiţii mult deosebite de ale altor ţări, dar s-a realizat şi în Germania,
Ungaria, Austria şi Rusia după prăbuşirea totală a monedelor acestora –
singura posibilitate de manifestare operaţională a monedei româneşti era de
a-i fi constatată deprecierea internă a puterii de cumpărare şi de a-i menţine
stabilitatea externă la nivelul atins la momentul stabilizării legale.
În problema alegerii între aceste soluţii, liberalii au crezut în
posibilitatea revalorizării, iar ţărăniştii au insistat asupra necesităţii
stabilizării legale cât mai rapide a monedei la nivelul postbelic8, însă în mod
practic acţiunea lor a fost în prelungire: liberalii au urmărit revalorizarea
ajungând la o stabilizare de fapt, iar când s-a pus problema stabilizării
legale, măsurile iniţiate de liberali au fost finalizate de ţărănişti.
Că lucrurile stau astfel reiese şi din situaţia, aparent paradoxală, a
faptului că măsurile de asanare din perioada următoare stabilizării au fost
aplicate de ţărănişti în folosul categoriilor industriale susţinătoare ale
liberalilor, iar cele legate de asanarea datoriilor agricole au fost aplicate de
liberali, mai ales în folosul categoriilor susţinătoare ale ţărăniştilor.
Practic, odată cu refacerea economiei şi cu reluarea schimburilor
externe s-a ajuns la stabilizarea de facto a leului, după creşterea accentuată a
preţurilor interne în anii anteriori, curba acestora fiind relativ stabilă după
1923, constatându-se, de asemenea, o cotare relativ constantă a valutelor
străine pe piaţa internă, în limitele variaţiilor sezoniere9.
Astfel, după rapida ascendenţă până în 1923, temperată evident în
1924-1925, indicii preţurilor pe 1926 (3.552), 1927 (3.851), 1928 (3.989) au
fost într-o creştere modică, explicată prin ‘adaptarea preţurilor anterioare

8
Josif, J., La stabilisation du change roumain, Paris, 1939, pag. 97-103
9
Popescu, A. I., Variaţiile sezoniere ale leului, Bucureşti, 1927, pag. 7
 Economia României interbelice în context european

la nivelul determinat de efectele inflaţiei monetare din anii precedenţi’10, la

scăderea puterii interne de cumpărare a leului anterioară stabilizării
contribuind şi nivelul ridicat al dobânzilor practicate de către bănci.
De asemenea, în perioada anterioară stabilizării legale din februarie
1929, cursul leului la bursele internaţionale a fost relativ stabil11.
Politica deflaţionistă a fost consacrată oficial prin convenţiile din
19 mai 1925, încheiate între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională a
României. Convenţia din 19 mai 1925, încheiată pentru „lichidarea
emisiunii de stat şi întărirea circulaţiei fiduciare”, a prevăzut în acest scop:
♦ constituirea de către stat a unui fond de lichidare a datoriei către BNR în
perspectiva următorilor 15-20 de ani;
♦ retragerea pe această cale a biletelor emise pentru stat, ţinând însă cont
şi de necesităţile monetare ale economiei;
♦ limitarea emisiunii biletelor BNR la nivelul atins în 31 decembrie 1924
(21.306 milioane lei), până la reluarea convertibilităţii;
♦ întărirea acoperirii circulaţiei monetare.
De asemenea, a fost prelungit privilegiul de emisiune al BNR până
în 1960, a fost sporit capitalul băncii la 100 milioane lei, statul redevenind
coparticipant cu 1/3 din acţiuni. S-a admis ca 50% din acoperire să fie
constituită din devize aur, BNR asumându-şi obligaţia de a efectua gratuit
operaţiunile de trezorerie pentru stat12.
Ulterior, prevederile convenţiei au fost scrupulos aplicate: a fost
constituit şi permanent alimentat fondul de lichidare a datoriei statului, care
la sfârşitul anului 1928 a atins 3.126 miliarde lei, iar volumul circulaţiei
biletelor a fost menţinut la plafonul fixat, limitarea fiind suprimată la 28
iulie 1928, o dată cu autorizarea BNR de a cumpăra devize în mod nelimitat,
acţiune premergătoare stabilizării legale.

10
Josif, J., La stabilisation du change roumain, Paris, 1939, pag. 123
11
Pentru date concrete privind cursul leului, vezi Recueil mensuel de l’Institut International
du Commerce, 9-éme anne, Tome XVII, nr. 1, 20, Mars 1929, pag. 114
12
Josif, J., La stabilisation du change roumain, Paris, 1939, pag. 84-86; Kiriţescu, C.,
Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. II, Bucureşti, 1968, pag. 305-308
Inflaţia şi deprecierile monetare

În cursul anului 1928, stabilizarea leului s-a bazat pe credite obţinute

sub forma avansurilor pe aur la Banca Angliei şi Banca Franţei, a unui
împrumut de stat şi a unui credit obţinut prin Banca Comercială Română.
Între 1925 şi 1928, BNR a continuat politica de credit iniţiată în 1922, de
majorare a avansurilor către piaţă, portofoliul comercial şi avansurile pe
titluri ajungând la circa 10 miliarde lei13. Abandonarea politicii de
revalorizare a avut loc în decembrie 1927, când BNR a atras atenţia băncilor
din România asupra faptului că politica sa monetară a intrat într-o nouă fază,
caracterizată prin stabilizarea de fapt a leului14.
Relativ la această problemă în Evoluţia economiei româneşti după
războiul mondial, Virgil Madgearu contestă existenţa unei prestabilizări:
„Către finele anului 1927, politica de revalorizare a leului a fost părăsită,
fiind înlocuită prin politica de menţinere a leului la cursul din mijlocul
anului 1927, făcându-se abstracţie că acel curs era datorat unor
împrejurări trecătoare şi avea un caracter artificial. Rezultatul menţinerii
unui curs artificial a fost că s-a produs un exod masiv de devize
(2,9 miliarde lei), iar susţinerea mai departe a acelui curs a necesitat
folosirea unor credite externe însemnate (4,5 miliarde lei). Astfel,
persistenţa în acea politică monetară de menţinere a unui curs artificial a
provocat în cursul anului 1928 o pierdere în devize de 7,4 miliarde lei,
fonduri de primă necesitate care erau atât de trebuincioase pieţei.
Autorizarea dată Băncii Naţionale, la mijlocul anului 1928, de a depăşi
plafonul circulaţiei în vederea achiziţionării de devize, a fost o măsură
tardivă care nu a avut alt efect decât sporirea circulaţiei monetare.
Aceste împrejurări, adăugate la o politică bugetară deficitară au
constituit punctul culminant al unei evoluţii care a dus la stagnarea

13
Enciclopedia României, vol. IV, pag. 544-546
14
Analiza detaliată a perioadei definită ca „prestabilizare” la Josif, J., La stabilisation du
change roumain, Paris, 1939, pag. 84-144; Kiriţescu C. C., apreciază momentul 1925 ca
„revalorizare nereuşită” (cf. Enciclopedia României, vol. IV, pag. 546), iar anii care au
urmat ca „perioada stabilizării de fapt” (cf. Kiriţescu, C., Sistemul bănesc al leului
şi precursorii lui, vol. II, Bucureşti, 1968, pag. 302)
 Economia României interbelice în context european

economică. Dezorganizarea creditului pe termen lung – prin devalorizarea

scrisurilor funciare, lipsa unui credit agricol adecvat noii structuri a
proprietăţii agricole şi imobilizările băncilor comerciale, care substituiseră
creditul bancar creditului de investiţie şi imobiliar – în perioada de
revalorizare şi stabilizare artificială de la 1925-1928 – a exercitat o
influenţă defavorabilă asupra vieţii economice. La rândul său statul, îndată
ce efectele recoltelor deficitare din anii 1927 şi 1928 s-au resimţit asupra
încasărilor publice, a recurs la avansuri oculte de la Banca Naţională, care
în ianuarie 1929 se ridicau la 4 miliarde lei.
Din cele ce preced, rezultă că în anul 1928, când s-au început
pregătirile pentru stabilizarea legală a leului, nu exista nici una din
condiţiile prealabile necesare :
♦ Balanţa comercială era negativă (deficit 5,2 miliarde lei);
♦ Balanţa plăţilor se echilibrase numai prin creditele pe termen scurt şi
prin devizele cedate de Banca Naţională;
♦ Bugetul era deficitar (2,5 miliarde lei) şi tezaurul încărcat cu
angajamente neacoperite (6,2 miliarde lei);
♦ Nivelul preţurilor interne era mai ridicat decât nivelul puterii de
cumpărare a leului în afară;
♦ Stocul de devize al Băncii Naţionale era epuizat.
♦ În preajma stabilizării, economia românească se afla sub semnul unei
întreite tendinţe conjuncturale.
♦ Apogeul unei crize ciclice, cu caracter mai ales financiar, provocată de
politica de revalorizare monetară, întemeiată, în afară, pe susţinerea
cursului şi contrazisă înăuntru de urcarea preţurilor, comprimată
artificial prin taxele de export. La aceasta se adaugă şi politica de
restricţie a circulaţiei şi efectele deficitelor bugetare reale rezultate sub
forma acumulării datoriilor statului către industrie.
♦ Criza industrială ciclică specific românească, caracterizată prin
plafonarea uşor spre declin a preţurilor industriale sub influenţa celui
de-al treilea factor.
Inflaţia şi deprecierile monetare

♦ Criza agricolă, provocată de deficitul recoltei de porumb, din anul

1928, antrenând o uşoară urcare a preţurilor agricole, aflate peste
paritatea normală şi o agravare a dezechilibrului balanţei comerciale.
♦ În această lumină stabilizarea legală a leului la 7 februarie 1929 apare
ca un pas forţat, deoarece ea nu a urmat unei perioade de
prestabilizare, în care să se fi pus bazele reale ale unei stabilizări de
fapt, cea legală urmând a fi numai o consacrare legală. În loc să
traducă o stare de fapt într-o stare de drept, care să consolideze un
proces de asanare a vieţii economice, în plină desfăşurare, stabilizarea
leului, în condiţiile date, a trebuit să fie concepută ca o metodă de
însănătoşire a vieţii economice însăşi. Drept urmare, stabilizarea
monedei naţionale tinde să inaugureze o politică monetară destinată a
aduce prosperitatea economică”15.

Independent de mijloacele utilizate sau de obiectivele vizate,

România trebuia să dispună de o reglementare monetară, iar legea din 1929
a reflectat situaţia de stabilitate a leului.
România a fost ultima dintre ţările Europei care, la sfârşitul anilor
’20, şi-a statuat legal situaţia monetară după primul război mondial16. Fără a
avea consecinţe asupra circulaţiei interne, legea din 1929 a permis
racordarea internaţională a leului, impunând convertirea acestuia în valute
aur. Prin aplicarea soluţiei devize aur, România a adoptat organizarea
monetară inspirată din practica internaţională a momentului, mecanism
viabil în asigurarea stabilităţii monetare şi a schimburilor comerciale
internaţionale în împrejurările postbelice, cel puţin până la apariţia noilor

15
Madgearu, V. N., Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, ediţia a II-a,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pag. 224-225
16
După adoptarea în 1928 a francului Poincare, devalorizarea monedei fiind constatată la
nivelul a 20% din paritatea antebelică, Franţa a servit de exemplu României; în aceiaşi
direcţie a acţionat şi politica monetară a Italiei. Soluţia era deci posibilă în condiţiile în
care în România nu avusese loc prăbuşirea totală a monedei, iar pe o durată destul de
lungă puterea sa de cumpărare se manifestase relativ constant.
 Economia României interbelice în context european

derapaje provocate de criza financiară şi monetară de la mijlocul intervalului

interbelic.
Legea monetară a redefinit leul ca reprezentând 10 miligrame aur cu
titlu 90; convertibilitatea monedei româneşti a fost restabilită, pentru aceasta
BNR fiind obligată să acopere cu aur sau devize 35% din totalul
angajamentelor la vedere (din care 25% aur efectiv). Convertirea era
asigurată la sediul central, la alegere între monede aur sau lingouri
(niciodată aplicată), respectiv în devize străine convertibile în aur, pentru
sume depăşind 100.000 lei pentru o singură operaţiune.
Sistemul adoptat a fost conform principiilor Gold Exchange
Standard, convertibilitatea fiind aplicată într-o singură formă, în devize aur
şi numai pentru plăţi externe. Emisiunea de piese divizionare a fost limitată
la 3 miliarde lei.
Principalele critici aduse ulterior stabilizării din 1929 în România au
privit alegerea nepotrivită a momentului17, în condiţii economice
nefavorabile (recolta slabă din 1928 care nu a permis un flux corespunzător
de devize, existenţa unui buget deficitar). De asemenea, s-a apreciat că a
fost ales un nivel prea ridicat al leului comparativ cu puterea reală de
cumpărare atinsă (3,12 centime aur, în timp ce cursul real era de
2,50 centime aur).
În pofida acestor situaţii, stabilizarea ar fi dat rezultate cu mult mai
bune în absenţa efectelor ulterioare ale crizei mondiale, cu toate implicaţiile
sale economice, financiare şi monetare pe care România le-a suportat.

17
Într-o expresie antologică, Madgearu V., scria: „Criza economică mondială a surprins
astfel România într-un moment de convalescenţă realizat cu mijloace artificiale şi a
anihilat toate rezultatele favorabile dobândite în cursul anului 1929, accentuând până la
maximum relele de care suferise economia naţională înainte de stabilizare”;
cf. Madgearu, V. N., Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, ediţia a II-a,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pag. 309