Sunteți pe pagina 1din 16

1.

Conștiința canonică în lucrarea Bisericii

Vocația de a întrupa în lume învățătura Evangheliei și de a extinde lucrarea lui

Hristos în umanitate1, a dezvoltat în rândul apostolilor și al ucenicilor capacitatea de a

discerne modul în care poate să fie asumată în cotidian legătura dintre credință și

viață, dintre ortodoxie, doxologie și ortopraxie printr-o sensibilitate față de rânduiala

autentică. Această sensibilitate pentru transpunerea în viață a valorilor creștine

fundamentale poate fi numită drept conștiință bisericească, vector de unitate în fiecare

dintre cele trei dimensiuni ale comuniunii.

Comuniunea dogmatică exprimă manifestarea unității de credință și, pentru

concretizarea acesteia, Biserica face lucrătoare sensibilitatea față de doctrina adevărată,

pusă în valoare de conștiința doctrinară. Comuniunea liturgică exprimă modul în care

cultul ne ajută să fim părtași realităților Împărăției Cerurilor încă din lumea aceasta.

Sensibilitatea față de legătura dintre ortodoxie și doxologie este pusă în valoare de

conștiința liturgică. Sensibilitatea față de întâlnirea dintre credință și viață este pusă în

valoare de conștiința canonică2.

Distingerea în cadrul conștiinței bisericești a dimensiunilor doctrinare, liturgice și

canonice are menirea de a ne ajuta să înțelegem mai bine mecanismele prin care este

1
Dumitru STĂNILOAE, „Sinteză eclesiologică”, în Studii Teologice, 5-6 (1955), p. 262.
2
Părintele Liviu Stan arată că putem vorbi despre conștiință canonică atunci când ne referim la ceea ce exprimă modul
de trăire a credinței. Vezi Liviu STAN, „Codificarea canoanelor”, în: Biserica și Dreptul, Studii de drept canonic
ortodox, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, p. 111.
3
Pentru a înțelege importanța dimensiunii de reglementare în Biserică, ne putem imagina un drum folosit de mii de
persoane în același timp, cu sau fără mijloace de transport, dar fără semne de circulație, fără un marcaj al sensurilor,

2
Părintele Liviu Stan arată că putem vorbi despre conștiință canonică atunci când ne referim la ceea ce exprimă modul
de trăire a credinței. Vezi Liviu STAN, „Codificarea canoanelor”, în: Biserica și Dreptul, Studii de drept canonic
ortodox, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, p. 111.
slujită unitatea Bisericii și modul în care se exprimă echilibrul dintre dreapta credință

și dreapta viețuire, așadar dintre ortodoxie și ortopraxie.

Prezența persoanelor într-un context social, viața în comunitate, nevoia de

coerență în trăirea credinței impun o structurare a resurselor și mijloacelor, o

organizare, precum și acceptarea unor repere și reguli pentru ca drumul spre mântuire

să fie parcurs în pace și în armonie personală și comunitară3. Conștiința canonică,

„parte din modul de trăire a credinței”4, este cea care stă la temelia tuturor elementelor

de rânduială canonică, „acte prin care se manifestă conștiința de sine a Bisericii”5 care

exprimă modul de lucrare a harului prin forme de receptare a experienței bisericești în

vederea consolidării comuniunii și dezvoltării slujirii pastoral-misionare. Ea își are

fundamentul în Noul Legământ care îi cheamă pe oameni la o viață de comuniune

așezată pe temelii ce depășesc mentalitățile lumești.

Legământul cel Nou, temelie a conștiinței canonice

Hristos nu s-a mulțumit să întemeieze o Biserică pe care să o conducă prin putere

de sus. El i-a așezat pe ucenici în diferite slujiri pentru poporul ce are nevoie să

primească bucuria trăirii în Dumnezeu și să se hrănească din mulțimea darurilor pe

care firea omenească le poate primi și împărtăși (1 Cor. 12:28). Astfel Biserica este

constituită din toți cei care sunt chemați de Hristos și răspund la chemarea

Evangheliei (Fapte 2, 38-39; Evr. 12, 22-29). Iisus Hristos îi reunește pe ai Săi la nivel

local (Rom 16,5; 1 Cor 16,19; 2 Cor 12,13) și regional (Fapte 8,1; 11,22-26; 13,1; Gal 1,13)

conducând Biserica prin persoane alese pentru slujire (Fapte 14,23; 20,17-31; Ef. 4, 11-

15; 1 Tim 3,1-7; Tit 1,5), care, uniți în același gând și țel, au autoritatea de a se pronunța

în numele Bisericii ( Fapte 15; 16,4; Mt. 18,15-17).


3
Pentru a înțelege importanța dimensiunii de reglementare în Biserică, ne putem imagina un drum folosit de mii de
persoane în același timp, cu sau fără mijloace de transport, dar fără semne de circulație, fără un marcaj al sensurilor,
fără linii de departajare a benzilor de circulație, fără restricții, fără semnalizarea pericolelor, pe care fiecare circulă cu
toată viteza, în toate sensurile, fiecare după bunul plac. În acele condiții drumul respectiv nu ar mai duce la destinația
prevăzută, ci la un dezastru public. La un moment dat nici cei mai bine intenționați și mai responsabili participanți la
trafic nu ar avea posibilitatea să avanseze în siguranță, deoarece dezordinea este contagioasă și distructivă, iar
accidentul nu mai ține de probabilitate, ci este absolut inevitabil. Dacă înțelegem necesitatea structurării, în cadrul unui
sistem, a reperelor în parcursul vieții, înțelegem și importanța dreptului canonic în viața Bisericii.
4
Vezi, Liviu STAN, „Codificarea canoanelor”, în Liviu STAN , Biserica și Dreptul…, p. 110.
5
Vezi, Liviu STAN, „Codificarea canoanelor”, p. 110.
Biserica este organizată instituțional pentru a da mărturie lumii despre prezența

Împărăției Cerurilor în lume (1 Cor 1,2; 1 Tes. 1,1; 2 Tes. 1,1; Apoc 1, 4-11). În această

organizare toți credincioșii sunt mădulare vii, împreună-responsabili (Rom 12,4-8).

Fiecare dintre credincioși este piatră vie în casa duhovnicească, iar viața credincioșilor

trebuie așezată după rânduiala lui Dumnezeu (1 Petru 4, 8-11). În comunitatea

creștinilor totul trebuie să se facă în rânduială, o ordine în care corpul eclezial se

manifestă conștient că îl are drept cap pe Hristos (Efes 1,18-23; 5,23; Col 1,15-18) și

Sfânta Scriptură ca temelie (2 Tim 3,16; 2 Petru 1,20-21).

Aceste câteva exemple, care subliniază modul în care Noul Legământ a marcat de

la începuturi viața Bisericii, sunt completate de alte roade ale trăirii evangheliei în

asumarea conștiinței canonice. Astfel, în diferite momente au fost puse în evidență

modalitățile prin care Biserica a depășit dificultățile inerente trăirii în lume. Cel ce are

în grijă păstorirea bisericii locale, îmbogățit de experiența trăirii credinței în mijlocul

poporului încredințat lui spre păstorire, participă la comuniunea întregii Biserici,

aducând cu sine propria experiență bisericească, care, asumată prin consensul Bisericii

exprimat sinodal, devine dreptar, altfel spus canon6. În acest fel, calea mântuirii este

marcată cu repere și rânduieli, pentru ca împreună-călătorirea să se realizeze într-un

mod ziditor.

Primul exemplu concret, care ne arată cum manifestarea conștiinței canonice stă la

temelia structurării normative, ne este prezentat de cartea Faptele Apostolilor, în

capitolul 15.

În Antiohia, Apostolul Pavel, ca Apostol al Bisericii, mărturisește despre vocația

universală a creștinismului și împărtășește comunității de aici experiența sa de

propovăduitor printre neamuri. El a ajuns la concluzia că povara Legii nu trebuie să

îngrădească misiunea și că aceia care doresc să-L urmeze pe Hristos se pot împărtăși

deplin de roadele Învierii prin Nașterea din apă și din Duh, fără pecetluirea trupului

după rânduiala Legii vechi. Prin această atitudine, Sfântul Apostol Pavel pune în

6
Pentru o exemplificare elocventă putem observa canoanele de la Sinodul din Sardica, unde episcopul Osius
prezintă în fața Sinodului experiența dobândită în Biserica sa și această experiență este receptată în Sinod,
devenind apoi canon prin receptarea de către Biserica întreagă.
aplicare o convingere personală, în acord cu propria-i conștiință și cu ceea ce el

înțelege ca fiind învățătura Bisericii.

Unii creștini veniți în Antiohia din Iudeea erau contrariați de această atitudine pe

care o considerau nepotrivită și afirmau că aceia care nu sunt circumciși după ritualul

lui Moise nu pot dobândi mântuirea (Fapte 15,1). Textul ne mărturisește că Pavel și

Barnaba au avut cu aceștia o discuție aprinsă, iar disputa atingea aspecte foarte

sensibile legate de însăși identitatea creștină și vocația misionară a creștinului.

Conștienți că misiunea lor este misiunea Bisericii, Biserica din Antiohia a trimis pe

Pavel și Barnaba la Ierusalim, pentru a da socoteală despre evanghelia și rânduiala

propovăduită. Pavel și Barnaba au mers spre Ierusalim, trecând prin Fenicia și

Samaria, unde au mărturisit despre experiența misiunii între păgâni. Faptele

Apostolilor ne arată că la Ierusalim au fost primiți de Biserică și de Apostoli și de

preoți și au vestit „câte a făcut Dumnezeu cu ei” ( Fapte 15, 4). La Ierusalim, Apostolii,

cei învestiți de către Hristos cu putere, autoritate și responsabilitate, au luat în discuție

diferitele probleme de rânduială bisericească, inclusiv pe cele prezentate de Apostolii

Pavel și Barnaba și, convinși că lucrarea lor este sub inspirația Duhului Sfânt, au decis

ca de acum înainte să nu se pună jugul tăierii împrejur peste cei convertiți dintre

păgâni, ci să ceară să nu mănânce sânge, animale sugrumate, carne jertfită idolilor și să se

ferească de desfrânare( FA, 15, 20).

Aceste prescripții pot fi considerate drept primele norme de viață eclezială

izvorâte din manifestarea conștiinței canonice a persoanelor investite cu

responsabilitate bisericească.

Normele Bisericii, rezultat al manifestării conștiinței canonice

Pe lângă reperele preluate din Sfânta Scriptură, această conștiință a legăturii

dintre credință și viață a făcut ca la nivelul Bisericii să se simtă nevoia comunicării

experiențelor roditoare astfel încât căile de rânduială identificate într-un loc să inspire

comunitățile învecinate și chiar Biserica întreagă.


Această paradigmă a fost repetată în istorie și a fost model pentru asumarea la

nivel eclezial general a experiențelor canonice din bisericile locale. Unul dintre cele

mai evidente momente de acest fel a fost Sinodul de la Sardica (343), în cadrul căruia,

în mai multe rânduri, Osius din Cordoba supune propria experiență canonică Bisericii

reunite în Sinod, iar Sinodul asumă calea propusă de Osius drept cale a întregii

Biserici. Astfel, soluțiile pastorale asumate regional ca norme ajung să fie receptate de

Sinoade, iar apoi să fie integrate în colecția fundamentală de canoane, devenind prin

generalizarea și uniformizarea cinstirii lor, Sfinte Canoane.

Sfintele canoane ocupă un loc aparte între normele canonice deoarece ele sunt o

sursă autentică a înțelegerii modului în care este trăit adevărul revelat și o cale prin

care acest mesaj pătrunde în viața credincioșilor și a comunităților, în sânul Bisericii7.

Ele nu sunt doar formulări normative8, ci cristalizează experiențe de viață și trebuie să

fie asumate în contextul deplinătății lucrării sacramentale și pastoral-misionare a

Bisericii. Modul în care Biserica înțelege și trăiește experiența eclezială cuprinsă de

Sfintele canoane ilustrează în primul rând prezența conștiinței canonice în

comunitatea celor care constituie Trupul tainic al lui Hristos. Din acest motiv

autoritatea canoanelor constă în faptul că ele sunt și o receptare la cel mai înalt nivel a

modului în care se manifestă conștiința bisericească în dimensiunea ei canonică.

În același timp trebuie să înțelegem că Biserica nu a formulat în mod sistematic

reguli sau principii pentru a anticipa situații cu care ea ar putea fi confruntată și nu a

formulat canoane pentru problemele pe care le-a rezolvat deja convenabil pe cale de

obicei. Astfel, pe lângă Sfintele canoane, în cadrul Tradiției canonice sunt și expresii

ale întrupării conștiinței bisericești fără o formulare scrisă, recunoscute ca normative

7
Vezi pentru mai multe detalii Vlasios PHIDAS, Drept canonic, o perspectivă ortodoxă, trad. de Adrian Dinu, Ed.
Trinitas, Iași, 2008, p. 40.
8
Vlasios PHIDAS, Drept canonic, p. 39.
de către Sinoadele ecumenice, numite obicei canonic9. Obiceiul canonic are o valoare

incontestabilă10, fiind și el normă, rod al manifestării conștiinței bisericești.

Modalitățile de reglementare a vieții ecleziale la nivel regional, care constituie

legislația Bisericilor autocefale, sunt și ele manifestări ale responsabilității marcate de

conștiința canonică, fiind de fapt o receptare a Tradiției canonice în timp și spațiu.

Conștiința canonică a Bisericii, autoritatea canonică și creativitatea normativă

Biserica se deosebește de o corporație structurată după legile societății11 și prin

faptul că, în și prin ea, nu se manifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la

un ideal comun, exprimat prin obiective și ținte ce corespund capacităților omenești și

aspirațiilor lumești, ci o comuniune care este de fapt un răspuns la o chemare (In. 15,

1612), o manifestare tainică a întâlnirii celor omenești cu cele dumnezeiești.

Biserica este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui

Dumnezeu. Responsabilitatea se manifestă și prin competențe, expresii ale

manifestării puterii bisericești, care au vocația de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit,

slujitor13, însuflețite de iubire14. În Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei

trimiși de El15, dar cei trimiși nu pot subordona lucrarea bisericească slăbiciunilor sau

ambițiilor personale, pentru că Hristos este Cel ce se manifestă prin slujitorii ei, fiind

implicit judecătorul lor16. Cei prin care se manifestă autoritatea bisericească au o mare

responsabilitate deoarece prin actele și faptele lor se manifestă Însuși Hristos, izvorul
9
Canonul 7 Sinodul VII Ecumenic: „…Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoane (sfintelor
icoane), au părăsit și alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite și ținute întocmai după așezământul (legea)
scris și nescris.”.
10
Vezi pentru mai multe detalii P. COMAN, „Problema obiceiului de drept în sfintele canoane”, în Studii Teologice, 5-
6/1969, pp. 399-409.
11
Jean ZIZIOULAS, „Le Mystère de l’Eglise dans la Tradition orthodoxe”, în Irenikon, 3/1987, pp. 323-35.
12
„Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să
rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu.” (In. 15, 16).
13
„Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu
tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul
să vă fie vouă slugă. După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul
răscumpărare pentru mulți.” (Mt. 20, 25-28).
14
„Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos. Din El, tot trupul bine
alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate
fiecăruia din mădulare, și se zidește întru dragoste.” (Ef. 4, 15-16).
15
„Pentru aceasta am trimis la voi pe Timotei, care este fiul meu iubit și credincios în Domnul. El vă va aduce aminte
căile mele cele în Hristos Iisus, cum învăț eu pretutindeni în toată Biserica.” (1 Co. 4, 17).
16
„Căci nu mă știu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul.”
(1 Co. 4, 4).
autorității pe care ei o exercită. De aceea, puterea bisericească nu poate fi separată de

Dumnezeu, care îi este autoritate, izvor și judecată.

Autoritatea bisericească este consolidată de raportul dintre putere și

responsabilitate. Această realitate este susținută și de faptul că rolul autorității

bisericești este de a da posibilitatea folosirii mijloacelor deținute de Biserică pentru

împlinirea misiunii și de a face din manifestarea puterii o acțiune mântuitoare.

Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredințat Fiului toată puterea și după trimiterea

ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele

de slujire ale preotului sau episcopului integrate în viața comunitară, ca o lucrare a

Bisericii17, după rânduială18 și în ascultare19.

În virtutea responsabilității bisericești trebuie să nu se piardă din vedere că nicio

slujire nu este suficientă prin ea însăși deoarece ea nu se exercită în numele propriu al

slujitorului, ci împlinește lucrarea celui ce este cap al Bisericii, Hristos20, persoana

slujitoare nepunând de la el nimic altceva decât disponibilitatea21.

Situația în care conștiința canonică a persoanelor investite cu autoritatea

bisericească s-ar altera ar duce la un relativism canonic, care face ca libertatea să fie

confundată cu libertinajul, harismele individuale să fie diluate în moda vremii, iar

idealul comuniunii, ca manifestare a Împărăției lui Dumnezeu acum și aici, să nu fie

perceput decât ca un mit. Pe de altă parte, abordările rigide, excesiv instituționalizate

și autoritariste ale aspectelor bisericești, sub pretextul rigorii canonice, au ca efect

direct alterarea respectului față de Tradiția canonică și chiar șubrezirea impactului

pastoral-misionar al actelor ecleziale.

Din acest motiv, Biserica este capabilă să identifice în fiecare perioadă istorică și

pentru fiecare context noi mijloace canonice de sprijinire a misiunii. Aceasta se poate

realiza în primul rând printr-o interpretare și asumare a Tradiției canonice marcată de

17
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică…, p. 115.
18
„Dar toate să se facă cu cuviință și după rânduială.” (1 Co. 14, 40).
19
„Și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos. Și
gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină.” (2 Co. 10, 5-6).
20
Jean ZIZOULAS, L’Eglise et ses institutions…, p. 379.
21
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMO, București, 1978, p. 10.
creativitate. Trebuie să înțelegem însă că lucrarea de creativitate normativă nu este o

prerogativă a unei persoane fie ea episcop sau întâiul dintre episcopi. Episcopul,

încadrat de comuniunea pe care o păstorește, este cel care asigură manifestarea

canonicității la nivel local, dar împlinește această slujire în comuniune sinodală cu

Biserica întreagă și astfel creativitatea canonică este asumată ca o funcție a Bisericii

manifestată în primul rând la nivel sinodal.

În acest context putem spune că una dintre preocupările fundamentale care ar

trebui să fie valorizate în Biserică este aceea de cultivare a conștiinței canonice, a

sensibilității față de legătura indisolubilă între dreapta credință și atitudinea concretă

în circumstanțe specifice.

Manifestarea conștiinței canonice în slujirea pastoral-misionară

Conștiința canonică se manifestă în slujirea pastoral-misionară în primul rând

prin faptul că fiecare slujitor în parte înțelege că prin el se manifestă și slujește însuși

Hristos.

Prin Taina Hirotoniei, Hristos își leagă lucrarea de slujirea unei persoane alese și

învestite cu misiune. El se și identifică pe Sine cu cei aleși pentru slujire, spunând: „Cel

care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cel ce vă nesocotește, pe Mine Mă

nesocotește...” (Lc. 10, 16) și „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul

veacului” (Mt. 28, 20). Astfel, putem spune că, prin hirotonire, persoana umană a celui

ce va săvârși lucrarea sacramentală este asumată ca mijloc de împărtășire a Harului.

Hristos îl învestește pe episcop cu harisma și cu răspunderea săvârșirii slujirilor

Bisericii în unitate și bună rânduială, pentru ca toți preoții să fie încadrați în aceeași

lucrare (can. 39 Ap.22). În același timp, și cei ce au responsabilitatea cârmuirii trebuie să

se lepede de sine, să-L lase pe Hristos să se manifeste prin ei23.

22 Canonul 39 Apostolic: „Presbiterii și diaconii să nu săvârșească nimic fără încuviințarea episcopului, căci acesta
este cel căruia i s-a încredințat poporul Domnului și acela de la care se va cere socoteală pentru sufletele lor.”
23
SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Efeseni, 3, 12.
Sfântul Ciprian al Cartaginei și Sfântul Ignatie al Antiohiei afirmă legătura dintre

episcop și manifestarea unității Bisericii24, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că

slujirea nu este deplină, decât din încredințarea episcopului25. În același timp, fiecare

episcop este condiționat în lucrarea lui de așezarea Bisericii pe care o păstorește în

comuniunea Bisericii întregi prin viața sinodală și prin comuniunea cu poporul care i-

a fost încredințat, având în vedere că în Sinod episcopul nu se află în nume propriu, ci

poartă cu el întreaga comunitate pe care o păstorește.

Comuniunea cu episcopul și, prin el, cu Biserica în ecumenicitatea ei, face din

lucrarea clerului o lucrare a Bisericii, aspect marcat – în cadrul liturgic – prin

pomenirea episcopului în cult.

Concepția Bisericii, conform căreia episcopul se află în centrul întregii slujiri

aduce asupra arhiereului o mare responsabilitate. El trebuie să fie copleșit de faptul că,

prin sine „om pieritor ca oricare altul sau poate mai slab decât mulți alții.... se

săvârșește cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos” 26 . De aceea, dacă

episcopul și clericul în general nu slujesc din tot sufletul și în deplină dăruire, „nu

numai că nu împlinesc misiunea Bisericii, dar o și împiedică”27.

Conștiința canonică și iconomia bisericească

Credința și comuniunea în Hristos trebuie să guverneze toate acțiunile personale

și comunitare, pentru ca să se ajungă la o bună chivernisire a mijloacelor Bisericii în

vederea împlinirii lucrării mântuitoare în timp28. Prin hirotonie, preotul primește

Harul care îl face iconom al Tainelor lui Dumnezeu în unitatea slujirii și

responsabilității.

Iconomia bisericească este înțeleasă, în general, ca o adaptare a slujirii astfel

încât să fie luat în considerare obiectivul principal, acela al comuniunii omului cu

24
SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI, Epistola către Smirneni, 7, 1.
25
SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omiiile. 2, 4, la 2 Timotei”, în PG, 62, 612, apud. Dumitru STĂNILOAE, Teologia
Dogmatică III…, p. 100.
26
Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică III…, p. 101.
27
Ibidem, p. 102.
28
Liviu STAN , „Iconomie și intercomuniune”, în Ortodoxia, 22/1 (1970) p. 6.
Dumnezeu încă din viața aceasta, o manifestare a Bisericii în aspectele legate de

raporturile canonice și cele privind viața credincioșilor29. Ea este prezentată în cele mai

multe studii ca fiind o derogare, antonimul acriviei, cea ce poate fi asociat, în sens

general, dispensei30. Cu toate acestea, subliniem că, din punct de vedere canonic,

noțiunea de iconomie își găsește utilizarea într-o formă precizată în secolul al IV-lea,

când se vorbește despre o formulare canonică a iconomiei, prin scrisorile 188 și 199 ale

Sfântului Vasile cel Mare către Amfilohie al Iconiumului31. Prin iconomie se împlinește

asumarea rânduielii, dintr-o perspectivă mântuitoare, în duhul lucrării Harului.

Având în vedere că iconomia canonică este înțeleasă ca o manifestare derogatorie

excepțională și punctuală a Bisericii32, raportată la situații pastorale efective, în cele

mai multe cazuri ea se concretizează în acte de înțelegere, milostivire, pogorământ33.

Cu toate acestea, viața pune în fața Bisericii și situații în care atitudinea derogatorie se

manifestă prin asprime, prin acrivie. Echilibrul între aceste atitudini este asigurat de

conștiința canonică.

***

În loc de concluzii putem afirma că asumarea și cultivarea tezaurului canonic al

Bisericii, tezaur de experiență mântuitoare, este calea prin care Biserica, în

dimensiunea ei văzută, își pune în valoare identitatea și vocația. Atitudinea opusă,

relativismul canonic, numit de către unii deschidere, duce la intrarea într-o capcană

întinsă de adversarii Bisericii, care doresc ca ea să fie în rând cu lumea, nu pentru a-i

primi pe cei din lume, ci pentru ca persoanele din interior să poată fi mai ușor amăgite

și îndepărtate.

29
Vezi „Document: L’économie dans l’Eglise orthodoxe. Rapport soumis à la 1ere Conference panorthodoxe
préconciliaire”, în Istina, 3/1973, p. 377.
30
Vezi Pierre RAÏ, „L’Economie dans le droit canonique byzantin des origines jusqu’au XIè siècle”, în Istina, 3
(1973), p. 260.
31
A. de HALLEUX, „L’économie dans le premier canon de Basile”, în ETL, 62 (1986), p. 381.
32
Vezi K. DUCHATELEZ, „L’économie baptismale dans l’Eglise orthodoxe”, în Istina, 16 (1971), p. 14.
33
Vezi Pierre RAÏ, „L’économie dans le droit canonique byzantin...”, p. 262.
Iată de ce este foarte important ca noi să înțelegem modul în care Biserica asumă

canonicitatea ca pe o împărtășire continuă din experiența Bisericii de viețuire în

rânduială sub înrâurirea conștiinței canonice prin care se asigură o sensibilitate

dinamică și creatoare pentru manifestarea legăturii statornice între credință și viață.


II. Autoritatea normelor canonice,

problematica interpretării şi ierarhiei lor

Atunci când vorbim despre norme canonice în general, prin această noţiune
înţelegem tot ceea ce este normativ în Biserică. Biserica nu a formulat în mod sistematic
reguli, norme canonice sau principii, pentru a anticipa situaţii cu care ea ar putea fi
confruntată şi nu a formulat canoane pentru problemele pe care le-a rezolvat deja convenabil
pe cale de obicei34. Astfel, Biserica ortodoxă cunoaşte obiceiul canonic, o trăire a conştiinţei
bisericeşti fără o formulare scrisă, recunoscut ca normativ de către Sinoadele ecumenice35,
Sfintele canoane şi normele Bisericilor locale.

Sfintele canoane şi autoritatea lor

Sfintele Canoane ale Bisericii sunt o manifestare istorică a revelaţiei în Hristos,


fiind şi o expresie a consensului bisericesc privitor la modul în care se întâlneşte credinţa cu
viaţa. Profesorul Vlasios Phidas arată că ele nu sunt doar o sursă autentică a înţelegerii
modului în care este trăit adevărul revelat, ci sunt şi o cale prin care acest mesaj pătrunde în
viaţa credincioşilor şi a comunităţilor, în sânul Bisericii36.
Având în vedere că Biserica nu a elaborat canoanele ca simple texte juridice, ci
acestea sunt o întrupare a conştiinţei doctrinare, este necesar să fie interpretate în contextul
deplinătăţii lucrării sacramentale şi pastoral-misionare a Bisericii. Modul în care Biserica
înţelege şi trăieşte experienţa eclezială cuprinsă de Sfintele canoane, ilustrează prezenţa
conştiinţei canonice în comunitatea celor care constituie Trupul tainic al lui Hristos. Din acest
motiv, atunci când vorbim despre autoritatea şi interpretarea canoanelor, trebuie să înţelegem
că autoritatea lor constă în faptul că ele constituie o receptare la cel mai înalt nivel a modului
34
P. COMAN, „Problema obiceiului de drept în sfintele canoane”, în Studii Teologice, 5-
6/1969, pp. 399-409.
35
Canonul 7 Sinodul VII Ecumenic: „…Căci precum au luat (scos) din biserică chipul
cinstitelor icoane (sfintelor icoane), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie
înnoite şi ţinute întocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris.”.
36
Profesorul Vlassios Phidas face o analiză mai detaliată a acestei problematici în lucrarea
Drept canonic…, pp. 39-41.
în care se manifestă conştiinţa canonică a Bisericii. Fiind o expresie a manifestării conştiinţei
canonice, ele devin un patrimoniu canonic manifestat într-un context istoric şi pastoral
misionar determinat.

Interpretarea Sfintelor canoane

Interpretarea unui canon are ca prim obiectiv luarea în considerare a tuturor


elementelor constitutive ale sfintelor canoane la justa lor valoare37. Elementul istoric pune în
evidenţă contextul în care au fost elaborate, elementu pastoral ne arată exigenţele pastorale
care au fost scoase în evidenţă, elementul normativ ne arată soluţia pastorală identificată de
autorul canonului respectiv, dar toate aceste elemente au vocaţia de a sprijini un element de
conştiinţă canonică, element esenţial de întâlnire a convingerilor de credinţă cu problema de
viaţă la care acesta răspunde. Pentru a ajunge la o interpretare corectă a unui sfânt canon, este
necesar să fie identificate cele patru elemente constitutive, iar apoi să recompunem elementul
de manifestare a conştiinţei canonice împreună cu elementele care marchează problema
concretă la care trebuie să răspundem.
Contextul istoric şi pastoral îngemănat cu experienţa pastorală acumulată, face ca,
în momente istorice diferite, Biserica să identifice soluţii canonice diferite, dar care au ca punct
comun elementul de manifestare a conştiinţei canonice. La un conţinut canonic fundamental
neschimbător, pot fi găsite soluţii pastorale diferite care nu aduc atingere conţinutului
doctrinar, ci îl întrupează, ţinând cont de contextul istoric şi de experienţa pastorală
acumulată.
În cadrul procesului de interpretare a canoanelor suntem sprijiniţi şi de diversitatea
de exprimare canonică regăsită în colecţia de canoane şi în Tradiţia canonică în general, pentru
probleme similare. Atunci când există mai multe formulări canonice legate de acelaşi subiect,
este necesar să identificăm nivelele istorice şi pastoral-misionare distincte pentru a putea
distinge esenţa elementului comun de manifestare a conştiinţei canonice.
Atunci când se subliniază aspectele contradictorii din cadrul canoanelor, se
manifestă o insuficientă distingere a nivelului istoric şi a celui pastoral-misionar. Diferitele

37
Părintele Afanasieff arată că valoarea unui canon constă în modul în care el este o receptare
a elementului de conştiinţă canonică. Vezi N. AFANASSIEFF, „The Canons of the Church:
Changeable or Unchangeable?”, în St. Vladimir's Seminary Quarterly, 11/1967, pp. 54-8.
formulări aparent contradictorii sunt de fapt întrupări ale conştiinţei doctrinare în planuri
istorice şi pastoral-misionare distincte, dar echilibrate de aceeaşi conştiinţă canonică.

Obiceiul canonic

Aşa cum am arătat deja, Sfintele canoane nu acoperă toate aspectele vieţii
bisericeşti, prin ele se poate observa doar în parte modul în care Biserica a răspuns
provocărilor vremii38, dar ele oferă şansa de a identifica manifestări ale conştiinţei canonice
care, împreună cu elementele obiceiului de drept canonic şi normele Bisericilor locale, ne ajută
să aducem rezolvări canonice pentru situaţiile cu care se confruntă Biserica.
Astfel, având în vedere că nu există criterii absolute de evaluare a conştiinţei
canonice, pentru a înţelege dimensiunea canonică a vieţii şi lucrării Bisericii, trebuie să ne
raportăm la întreaga tradiţie canonică care „exprimă nu doar o dezvoltare independentă sau
orizontală a unui pozitivism juridic în viaţa istorică a Bisericii, ci autenticitatea verticală a
raportului său istoric cu adevărul trăit şi deţinut de Biserică în Sfântul Duh”39.
Tradiţia canonică este şi expresie a dinamismului lucrării mântuitoare, manifestat
în cursul vremii dincolo de textele reţinute de colecţia de canoane. Pe măsură ce evoluează
condiţiile concrete în care Biserica îşi desfăşoară lucrarea, Tradiţia canonică a Bisericii ne
pune la dispoziţie noi mijloace canonice autentice, corespunzătoare nevoilor comunităţilor şi
credincioşilor şi, de aceea, experienţele de viaţă bisericească asumate prin consensul Bisericii
ca fiind canonice, îşi au un loc de frunte în tezaurul canonic.
Nu este întâmplător faptul că foarte multe aspecte ale vieţii Bisericii nu sunt
reglementate prin canoane, ci ele şi-au găsit în timp o rezolvare conformă cu conştiinţa
canonică a Bisericii, fiind validate ca soluţionări sau practici canonice. Şi din acest motiv,
Biserica nu a considerat potrivit să intervină prin canoane în cazul unor aspecte rezolvate deja
corespunzător prin cutumă, dar în acelaşi timp, atunci când au fost întrunite condiţiile pentru o
exprimare sinodală în domeniul canonic, nu a ezitat să o facă.
Obiceiul canonic poate fi înţeles ca fiind expresia experienţei ecleziale receptată
tacit prin consensul unanim al Bisericii. Canonul 39 Trulan, întăreşte valoarea obiceiului de

38
Valerian ŞESAN, „Revizuirea canoanelor şi a altor norme bisericeşti, precum şi codificarea
lor”, în Candela, 46/1936, p. 147.
39
Vlassios PHIDAS, Drept canonic…, p. 40.
drept, subliniind ca ceea ce Bisericile locale au socotit ca fiind vrednic de cinstire, să fie
aplicat în continuare.

Normele bisericilor locale

Pe lângă obiceiul canonic şi Sfintele canoane, Tradiţia canonică a Bisericii


cuprinde şi norme bisericeşti prin care Bisericile locale au rezolvat problemele cu care s-au
confruntat, norme elaborate şi asumate de bisericile locale în temeiul aceleiaşi conştiinţe
canonice, în temeiul principiului autonomiei şi autocefaliei. Astfel, Carta canonică a Bisericii
autonome sau autocefale, Statutele de organizare şi funcţionare ale Bisericilor autonome sau
autocefale, hotărârile instanţelor de autoritate bisericească, pot pe drept cuvânt să primească
denumirea de norme bisericeşti sau legislaţie bisericească, deoarece, fiind învestite cu
autoritate de Biserica locală, ele sunt texte normative obligatorii în aria de jurisdicţie
respectivă.
Legiuirile sau normele bisericeşti sunt supuse criteriilor de interpretare şi de
aplicare specifice normelor juridice, dar ele sunt condiţionate în aplicarea lor de raportarea
efectivă şi necondiţionată la întreaga Tradiţie canonică a Bisericii.
O normă bisericească se validează în timp şi este canonică dacă nu contravine
conştiinţei canonice a Bisericii. În situaţii cu totul excepţionale, unele norme bisericeşti pot să
exprime preocuparea fundamentală pentru pace şi bună înţelegere, pentru un timp şi într-un
cadru determinate şi în acest context, să deroge de la anumite practici consacrate de Tradiţia
canonică. Pentru ca o astfel de aplicare să rămână în canonicitate, ea trebuie să răspundă unei
evidente şi excepţionale nevoi pastorale şi să nu ducă la legitimarea unui relativism canonic.
Altfel, prin perpetuarea nedeterminată a pogorământului canonic, excepţia iniţială ajunge să
devină regulă şi printr-o acumulare a excepţiilor se poate să producă o alterare a conştiinţei
canonice.

Ierarhia normelor canonice

Având în vedere specificul fiecărei categorii din cadrul normelor canonice, putem
să facem o ierarhizare a lor, utilă în cadrul procesului de întrupare a normei canonice în viaţa
Bisericii.
Toate elementele Tradiţiei canonice sunt depozitare a manifestărilor concrete a
conştiinţei canonice. Atunci când vorbim despre aplicarea unui canon, nu putem înţelege prin
aceasta altceva decât aplicarea elementului de conştiinţă canonică exprimată în acel text.
Legislaţia bisericească este ea însăşi un act de aplicare a Sfintelor canoane. Din acest motiv în
viaţa bisericească primează implementarea legislaţiei bisericeşti, în litera şi spiritul ei40.
Sfintele canoane şi elementele obiceiului canonic sunt aduse ca argument în sprijinul aplicării
legislaţiei sau acolo unde legislaţia este deficitară.

40
Pentru a exemplifica în concret această afirmaţie, putem observa cum se rezolvă o
problemă comunitară specifică: Dacă o persoană cu responsabilitate bisericească este
învinuită de o atitudine nepotrivită, învinuirea se face pe baza conştiinţei canonice izvorâtă
din cunoaşterea Tradiţiei canonice, dar pentru rezolvarea cazului concret se va face apel la
normele bisericeşti – elementele de legislaţie bisericească – valabile în comunitatea
ecclezială respectivă: articolele din Statut, articolele din Regulamentele bisericeşti, deciziile
organismelor de autoritate bisericească etc.

S-ar putea să vă placă și