CURS 1

1. Metoda in cercetarea stiintifica

Metoda științifică (rețeta...) implica următorii pași :

- Observarea-(atenție si întâmplări fericite) Cercetarea (atenție organizata si orientata in sensul
problemei studiate),
- Identificarea problemei,
- Formularea unor păreri despre un subiect si exprimarea unei ipoteze,
- Proiectarea si realizarea unui experiment
- Efectuarea experienţelor si colectarea datelor (masuratori cantitative, obiective)
- Prelucrarea datelor si compararea rezultatelor obtinute cu parerea (ipoteza) initiala de la care s-a
pornit
- Formularea concluziilor care pot sau nu valida ipoteza facuta.
- Prezentarea concluziilor intr-un raport final, intr-un articol, intr-un poster, intr-o lucrare stiintifica.
Sa recapitulam încă o data. Pentru a gasi raspunsurile adevarate la intrebari puse NATURII este
nevoie de o metoda STIINTIFICA, capabila sa deosebeasca intre o simpla banuiala, o oarecare
parere si ceea ce este de fapt.
Întreg ansamblu de activităţi menite sa afle raspunsul la o intrebare pusa NATURII, la o problema
lagata de un fenomen sau proces fizic sau biologic, sau astronomic sau… este de fapt un PROIECT
STIINTIFIC
Un proiect stiintific este un ansamblu de actiuni ce sunt astfel definite incat sa permita
descoperirea raspunsului adevarat la o intrebare bine pusa, folosind in acest scop o „reteta” adica o
metoda specifica - stiintifica .

1.1. Observarea si documentarea initiala

Observarea este procesul de strangere a informatiilor din propriile tale experiente, din carti si
discutii cu cei mai mari, din filme sau din navigarea prin internet. Prin simpla acumulare de informatii si
ajutat de intamplare, la un moment dat mintea ta se va fixa pe un domeniu ce devine de-odata extrem de
interesant. Poate fi oceanografia, si asta pornind de la observatiile facute asupra vietii dintr-un simplu
acvariu, sau poate fi botanica, de la simpla admirare a frumusetii efemere a unei flori de cactus. Oricum
este o „atractie” personala, o exprimare a unei legaturi nevazute intre abilitatile si poate chiar si destinul
unui individ si o problema din miile de probleme ce formeaza inca Misteriosul Univers in care ne
dezvoltam zi de zi.
Prin observatii atente putem sesiza si directiile de cercetare ce preocupa in plan global comunitatea
stiintifica, Si asta se vede din ziare, din telejurnale, din citirea „printre randuri” a stirilor ce „plutesc” in
jurul nostru. Sunt probleme ce preocupa, deci sunt inca lucruri necunoscute si utile pentru omenire:
Mediul, poluarea, ozonul, genetica, clonarea, tehnologiile spatiale, materialele inteligente etc etc…
Din aceasta perspectiva orice directie este interesanta si mai ales UTILA asa ca indiferent daca o
directie iti face „cu ochiul” sau o alegi pentru ca este utila omenirii, problema principala este sa iti alegi
un domeniu si un subiect de interes ce va deveni practic SUBIECTUL UNUI PROIECT STIINTIFIC.
Din acest moment incepe ACTIVITATEA de CERCETARE.

1
 Cercetarea stiintifica este in fond drumul pe care il vei avea de parcus de la observatie la ipoteza si
verificarea ei prin experiment, un drum ordonat pe care, daca il respecti, vei fi capabil sa contribui cu
adevarat la evolutia omenirii. Dar cum spuneam inceputul este legat de observatii si documentare.
Asculta si vizioneaza emisiuni cu caracter stiintific, dezbateri legate de probleme lumii,
urmareste noutatile din ziare si reviste.
Atunci cand nu intelegi un cuvant NU TRECE MAI DEPARTE ci consulta dictionarul
explicativ al limbii romane!
Atunci cand ceva iti pare deosebit, documenteaza-te asupra subiectului, adica cauta si citeste
(macar frunzareste) surse suplimentare de informati: carti , reviste , ziare dar si surse electronice: carti
electronice, documente multimedia, enciclopedii, internet .

Culege informatii de la profesionisti pe care ii poti solicita direct sau prin e-mail: instructori,
bibliotecari si oameni de stiinta cum ar fi fizicieni, biologi, medici, ingineri, matematicieni. Ai curaj si
intreaba-i ori de cate ori ai o nedumerire. Poate cea mai buna solutie este cea a internetului in care, printr-
un e-mail te poti adresa oricui specialist din lumea larga si care se ocupa de subiectul ce te intereseaza! O
scrisoare scurta si politicoasa este intotdeauna cheia succesului! Vai primi, de la oameni adevarati,
intotdeauna un strop de ajutor, un punct de sprijin in propriul tau drum!
Invata sa folosesti cat mai multe limbi straine (engleza, spaniola dar si chineza si japoneza daca se
poate). In engleza insa este oblibatoriu sa sti sa te exprim BINE! caci pana una alta, aceasta este limba
folosita de cercetatorii lumii.
Formeaza un jurnal personal in care iti notezi informatiile gasite, iti extragi citatele care le
consideri esentiale, notand Cartea, Autorul, Editia, Editura, pagina.

Noteaza aici gandurile ce ti-au venit citind randurile de mai sus! Fraza
scrisa ramane marturia „inghetata” a unui gand – Gandul este „o
lumina franata” ... o aschie dintr-un viitor potential... asa ca ...

.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................
.........................................................................................................................................................

2
.........................................................................................................................................................

1.2. Identificarea si definirea unei teme de cercetare

1.2.1. Formuleaza o intrebare

Obiectivul unui cercetator consta in gasirea unui raspuns obiectiv, validat experimental la o
intrebare. Desi pare simplu, poate aceasta este cea mai dificila etapa. Pentru orice subiect poti formula
oricate intrebari. Cu toate aceasta doar una sau oricum putine sunt intrebari „bine puse” care permit un
raspuns simplu si clar in termenii Da sau NU.
De exemplu: „ Cum afecteaza lumina reproducerea mucegaiului care apare pe o felie de paine
pastrata intr-o punga de plastic in care s-a format un usor condens ?” Intrebarea este extrem de generala si
de aceea un raspuns stiintific este dificil de dat, caci in spatele intrebarii se afla o sumedenie de alte
intrebari ce nu apar ca fiind importante la o prima vedere: dar ce tip de mucegai, ce tip de paine? Ce tip de
lumina – albă sau colorata? Naturala sau artificiala? ce intensitate a luminii? Si mult mai multe altele daca
se pune problema conditiilor de mediu: temperatura, umiditate, presiune, camp electric, camp magnetic
etc.... De aceea este necesara delimitarea problemei de studiu si precizarea contextului in care se va
efectua experimentul.

1.2.2. Limitează si delimiteaza problema de studiu

Tine cont de faptul ca intrebarea anterioara este despre un proces complex care se petrece in viata
mucegaiurilor – reproducerea; Iar acest proces este sigur determinat de tipul mucegaiului si de conditiile
de viata puse la dispozitie. Un anume tip de mucegai – mucegaiul „de paine”; Un anume tip de mediu
nutritiv – painea alba de exemplu. Un anume factor ales dintre altii care afecteaza cu siguranta cresterea
sa – lumina. Pentru a gasi raspuns la intrebarea: „Cum afecteaza lumina vizeza de dezvoltare a
mucegaiurilor?” va trebui sa testezi diferite conditii de mediu, diferite medii nutritive si mai ales o mare
varietate de mucegaiuri. Acesta este un lucru greu de facut de-odata, consumator de resurse si timp, asa ca
intelept este sa limitezi intrebarea la „Afeceaza lumina alba, naturala, dezvoltarea mucegaiului de paine
ce se dezvolta pe o paine neagra?”. Raspunsul care se va cauta este de tipul Da sau Nu!
O formulare de tipul: Care este efectul temperaturii asupra vitezei de crestere a mucegaiului? de
exemplu necesita un efort experimental important, o serie de masuratori, caci implica un raspuns
cantitativ, obiectiv! Evident ca sunt intrebari ale caror raspunsuri sunt cuprinse in dictionar: Ce este un
mucegai? sau in cartile de scoala, caci acestea sunt in general scrise in baza muncii generatiilor anterioare
care au contribuit astfel la gasirea raspunsurilor la multe din intrebarile lumii si nu ar fi eficient sa luam cu
totii, totul de la inceput! Dar, cu tot efortul lor, mai sunt atatea mistere pe lumea asta! Atatea lucruri ce se
cer lamurite Asa cum spuneam trebuie doar sa fim atenti, sa ne mire ceva pentru a putea mai apoi formula
o INTREBARE bine pusa.

Exercitiu de gandire

Formuleaza mai jos intrebare care te preocupa, formuleaz-o asa cum „iti vine”!

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

3
Incearca apoi sa o analizezi, sa delimitezi continutul presupus de intrebare si sa o reduci la o intrebare
clara ce poate fi verificata printr-un singur experiment.

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

Observatii

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

Nedumeriri

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

Concluzii in urma dezbaterilor in echipa

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

...................................................................................................................................................

1.2.3. Genereaza o IPOTEZA

O ipoteza exprima o parere, o intuitie, o idee vis-a-vis de solutia unei probleme ce decurge din
formularea clara a unei intrebari fata de un fenomen necunoscut sau mai putin studiat. Atata timp cat o
4
ipoteza este clara si se refera la un singur aspect, la o singura dependenta, ea devine cheia unui proiect
experimental cu sanse de succes. Ipoteza este forma cea mai rafinata a intrebarii initial puse Naturii si la
care Natura va raspunde prin intermediul unui act experimental, prin intermediul unui fenomen ce lasa
„urme” ce trebuiesc interpretate.
Toate proiectele de cercetare sunt astfel elaborate incat sa permita aflarea unui raspuns obiectiv, de
tip Adevarat sau Fals, la raspunsul propus de noi sub forma unei ipoteze. Altfel spus, la interbarea initiala
cercetatorul va formula un raspuns posibil, bazat pe cunostintele sale, raspuns numit in acea faza
IPOTEZA si pe care il contrunta cu raspunsul NATURII prin intermediul unui experiment. Daca
experimentul valideaza iopteza, atunci ipoteza devine Adevar Stiintific Obiectiv si poate sta la baza
constructiei unei TEORI.
Deci Ipoteza terbuie sa fie cat mai clara, izvorata fie dintr-o intuitie – atunci cand se abordeaza
fenomene cu adevarat noi – fie ca sinteza a unei documentatii preliminare, bazate pe date stiintifice
omologate, certe. De exemplu, iata cum se poate „construi” o ipoteza ce leaga cauzal cei doi factori:
lumina si cresterea mucegaiului de paine:
„Cred ca mucegaiul de paine nu are nevoie de lumina pentru a se reproduce in painea alba caci eu
stiu deja ca:
- Organismele cu clorofila au nevoie de lumina pentru a supravietui . Mucegaiurile nu au clorofila
.
- Experienta intamplatoare (punga in care am uitat painea mai multe zile era dintr-un material
plastic opac iar mucegaiul de paine a crescut totusi pe bucatile de painea neagra.”
Afirmatia „Cred ca mucegaiul de paine nu are nevoie de lumina pentru a se reproduce in painea
alba” este o parere, o expresie a unor observatii personale.
Ipoteza: „Dezvoltarea mucegaiului nu depinde de prezenta luminii (in zona subtratului nutritiv)”
este o afirmatie ce urmeaza a se verifica experimental.
Afirmaţia rămâne doar o afirmaţie daca ea nu este verificata experimental. Doar experimentul poate valida
si ridica la rang de adevar o afirmatie si asta doar daca rezultatul experimental ramane acelasi la repetarea
de un numar mare de ori a experimentului (reproductibilitate).
Nu uita:
Documentează-te continuu si fi atent la amanuntele din jurul tau ca sa poti sa ai o baza de
cunostinte cat mai mare atunci cand formulezi întrebări si construieşti ipoteze.
Verifica autenticitatea datelor sau afirmatiilor pe care iti bazezi o ipoteza
Notează ipotezele înainte de a începe proiectul experimental.
Nu schimba ipotezele chiar daca experimentul nu le sustine. Daca timpul permite, repeta sau
reproiecteaza experimentul pentru a-ti confirma rezultatele

1.3. Partea experimentala a proiectului ştiinţific

Este momentul cel mai delicat si important de care depinde validarea unei ipoteze si succesul in
cariera stiintifica. O prima etapa de lucru este proiectarea experimentului: acea organizare a
instrumententelor, a materialelor si a protocolului de lucru in asemenea masura incat sa permita verificarea
unei anume ipoteze facute. Intrebarea din minte trebuie acum transpunsa in experiment. Modul in care se
face acest lucru este deosebit si necesita intuitie, imaginatie, talent de ...experimentator.
Unii dintre noi se simt mai bine atunci cand se „joaca” cu idei si ipoteze, cu modele si teorii – i
sunt TEORETICIENII.
Altii „nu dau doi bani” pe formule. Pentru ei ceea ce este important este ce se poate constata
concret, prin experiment, prin rezultate palpabile, masurabile cu rigla, cu termometul, cu interferometrul,
cu teslametrul, cu ohmmetrul, cu voltmetrul etc...

5
 Sa ne aducem aminte ca o ipoteza exprima o legatura intre doua fenomene, obiecte, lucruri: lumina
si cresterea mucegaiului. O legatura dintre o CAUZA si un EFECT. Spuneam ca ipoteza exprima o parere
asupra acestei legaturi ce urmeaza a trece proba de foc a experimentului. Fiecare obiect, lucru important
ce are efect asupra desfasurarii experimentului se defineste a fi o variabila.
Sunt cunoscute trei tipuri de variabile pe care trebuie sa le identifici in experimentele tale:
 Variabila independenta este variabila pe care o schimbam intentionat.
 Variabila dependenta este marimea observata care schimba ca raspuns la variabila
independenta
 Variabile de control - variabilele care nu se schimba pe parcursul experimentului.
In exemplul de mai sus, variabila independenta a experimentului este lumina iar variabila
dependenta este reproducerea mucegaiului de paine. Pentru a putea fi siguri asupra rezultatelor se
obisnuieste de a efectua in paralel cu experimentul propriuzis un experiment de control, experiment in
care variabila independenta nu se modifica. In acest mod, comparatia devine mult mai obiectiva caci,
multi factori ce nu puteau fi eventual evaluati sau controlati sunt aproape identici in ambele cazuri
(temperatura, umiditate, camp electic si magnetic etc.) ramanand ca diferentele masurate in variabila
dependenta sa fie cauzate de principalul factor studiat – variabila independenta.
Toti factorii amintiti mai sus si care sunt identici in amandoua experimentele (experimental
propriuzis si experimentul de control) alcatuiesc grupul variabilelor de control.
Pare putin mai incalcit asa ca as propune sa faci o mica pauza si sa incerci sa reiei pasajul de mai
sus. Sunt notiuni fundamentale, esentiale care trebuie sa iti intre in reflex asa ca ar fi bine sa acorzi
acum un pic de atentie in plus!
Si poate mai bine ar fi sa ne reluam impreuna acelasi experiment legat de cresterea
mucegailui. Sa facem mai intai o ipoteza mai simpla: mucegaiul de paine apare independet de prezenta
luminii”! Pentru verificarea experimentala luam cateva felii de paine pe care le introducem in pungi de
plastic cat mai opace, de tipul sacilor negri de gunoi. Dupa cateva zile, poti verifica daca s-a format
mucegaiul de paine si daca acesta aparut in toate pungile pregatire in acest experiment. Daca raspunsul
este DA , poti trece mai departe si sa reiei experimentul utilizand de data asta pungi transparente astfel
incat sa poata patrunda lumina. Daca si in acest caz apare si se dezvolta mucegaiul se poate spune cu
siguranta ca lumina nu este un factor care sa conditioneze aparitia mucegaiului de paine. Pentru a
compara insa cele doua experimente este important sa pastrezi variabilele de control cat mai exact:
temperatura, umiditate, etc... In lipsa acestui fapt, rezultatele nu sunt comparabile si deci nu se poate spune
ca experimentul a validat ipoteza facuta.
Pentru a verifica ipoteza: „viteza de crestere a mucegaiului de paine nu depinde de prezenta
luminii” este nevoie de mai multa munca si atentie si mai ales de un instrument de evaluare a VITEZEI de
CRESTERE: viteza medie de crestere poate fi determinata ca raportul dintre suprafata acoperita de
mucegai (mm2) intre doua masuratori si durata de timp (ore, o zi) dintre cele doua masuratori.
Pentru a evalua suprafata acoperita de mucegai la un moment dat, cel mai usor ar fi:
- sa faci cate o fotografie in fiecare zi a experimentului, pe cat posibil din acelasi unghi,
- sa suprapui pe fotografie o retea rectangulara (o hartie de calc pe care ai imprimat linii orizontale
si verticale echidistante din 5 in 5 mm de exemplu ca si pe o foaie de matematica si
- sa evaluezi suprafata acoperita cu mucegai prin suma patratelelor in care se gaseste mucegai si sa o
treci in tabel – S1 (ziua 1) = n1 25mm2 (unde n1 este numarul de patratele cu care se poate
aproxima in ziua 1 suprafata acoperita de mucegai iar 25 mm 2 este suprafata unui patratel,
„rezolutia”cu care se masoara). La fel se procedeaza in ziua a doua, a treia ... pana la ultima.
Diferentele succesive S2 –S1 este suprafata care a crescut intr-o zi si anume in prima. S3-S2 este
suprafata care a crescut intr-o zi si anume in a doua si asa mai departe.... pana la ultima zi. Aceste
valori se impart la durata dintre masuratori si anume 1 zi si astfel se obtine cantitativ Viteza medie

6
 (mm2 / zi) a cresterii mucegaiului de paine. Ce a fost mai greu a recut. Acesta este parametrul
observabil, este variabila dependenta, evaluata obiectiv, cantitatv.
Efectuand aceste masuratori atat asupra experimentului propriuzis (o felie de paine plasata in
punga neagra, la intuneric) cat si asupra experimentului de control ( o felie de paine plasata in punga
transparenta, la lumina) putem trece la a le compara si stabili daca valorile obtinute prin masuratori difera
si cu cat. In cazul in care valorile gasite pentru viteza medie de dezvoltare a mucegaiului sunt comparabile
in fiecare zi de/alungul experimentului se poate spune ca ipoteza „ viteza de crestere a mucegaiului nu
depinde de prezenta luminii albe” a fost corecta si ea capata putere de adevar verificat experimental, de
adevar in sens stiinific.
In caz contrar avem doua situatii ce se cer a fi reanalizate. Fie ipoteza nu a fost corecta si se reia
studiul si se reformuleaza o alta ipoteza fie nu au fost „stapanite” variabilele de control, si un factor ce nu
a fost luat in calcul este cel care a influientat rezultatul. Si in acest ultim caz situatia impune o reluare a
documentatiei, discutii pe marginea temei, reformularea contextului experimental astfel incat parametri de
control sa nu se modifice in timp. Utilizarea tehnicii de calcul a permis ca sa poate fi monitorizati multi
parametri de mediu si context asa ca sansa de a obtine rezultate valode stiintific a crescut semnificativ.
Intreg blocul de text se poate rezuma intr-o foaie de experiment formulata in baza unui protocol
experimental adoptat (protocolul reprezinta o descriere amanuntita a conditiilor in care se desfasoara un
experiment; el permite verificarea unei ipoteze si intr-un alt laborator si de catre o alta persoana in vederea
cresterii sigurantei privind veridicitatea unei ipoteze).
Nu uita:
Sa ai doar o variabila independenta pe parcursul unui experiment .
Sa repeti experimentul de mai multe ori pentru a verifica stabilitatea in timp a rezultatelor (gradul
de reproductibilitate).
Sa ai un control cat mai bun al contextului in care se face experimentul si al variabilelor de control.
Sa definesti un protocol cat mai detailat pe care sa il respecti intocmai, pana la ultima experienta,
chiar daca pe parcurs ai descoperit ceva (nu sari de la un experiment la altul pana nu tragi o concluzie
ferma)
Evoluţia experimentului

Fisa de experiment
Experimentul propriuzis Experimentul de control

ziua ora (in intuneric) (in lumina)

n1 S1=n1s S i+1-Si Vi n1 S1=n1s S i+1-Si Vi

mm2 mm2 mm2/zi mm2 mm2 mm2/zi

2 9 00 6.3 157.5 7.2 180
3 9 10 24.5 612,5 455 455 23.9 597.5 417,5 417,5
4 9 05 72 1800 1187.5 1187.5 73.2 1830 1232.5 1232.5
5

7
6
*) s este rezolutia, suprafata unei „patratele” din caroiajul cu care s-a masurat suprafata – in exemplu este 5x5’25mm 2
Se compara vitezele obtinute. Studiul demonstreaza ca lumina nu influenteaza esential viteza de
dezvoltare a mucegaiului. Reluarea de un numar de ori a experimentului face ca afirmatia sa fie din ce in
ce mai sigura, mai sustinuta de experiment. De ce se intampla asta? Iata o alta intrebare mai subtila care
cecesita mai multe cunostinte si indemanare. Cauza profunda a multor fenomene sau procese nu este inca
cunoscuta. Te asteapta pe tine sa o gasesti!
Masurarea suprafetei acoperite de mucegai, la un moment (ziua 2)

S2= n2  s0 = 6.3*25= 157.5mm2, unde: n2 este numărul de suprafete elementare (patratele) ocupate de
mucegai in ziua a doua şi n2= 3.3 + 2.2 + 0.8 = 6.3 ; s0 = 25 mm2

1.4. Formularea concluziilor

Este partea cea mai importanta caci incununeaza un efort intens si un consum de timp si materiale.
Pentru raspunsuri simple – este sau nu adevarata o ipoteza - este suficienta o simpla evaluare a datelor din
tabele si formularea unui raspuns scris care sa sintetizeze rezultatele. De cele mai multe ori insa, datele
obtinute trebuiesc prelucrate matematic, comparate, evaluate erorile de masura, etc. Si pentru asta
este nevoie de MATEMATICA si INFORMATICA.
Concluzia trebuie precis redactata, scurt, in termeni cantitativi. In cazul in care rezultatele
experimentale nu sustin ipoteza verificata, in faza de concluzii se includ si observatiile personale care ar
putea sa explice esecul experimentului, sugestii pentru viitoarele experimente si ideile cele mai importante
ce au rezultat din acest prim studiu.
De mai multe ori, un raspuns negativ la verificarea experimentala a unei ipoteze este mai pretios
decat unul pozitiv caci el poate pune punct (cel putin pentru moment) unei munci ce consuma timp si
bani.
Asa ca daca rezultatele tale nu sustin ipotezele facute :
- Nu schimba ipotezele in timpul experimentului,
- Nu inlatura rezultatele care nu sustin ipotezele, doar pentru a avea dreptate (mai repede sau mai tarziu
vei fi obligat sa accepti realitatea si atunci va fi mai rau),
- Motiveaza si argumenteaza cauzele posibile ce au facut ca ipoteza sa nu fie verificata de experiment,
- Imagineaza cai de urmat pentru a rafina fie contexul experimental fie a reformla ipoteza,
- NU ABANDONA, NU DESCURAJA CACI BUCURIA SUCCESULUI ESTE PE MASURA
EFORTULUI FACUT! UN REZULTAT AMBIGUU SAU UN ESEC NU ESTE CU-ADEVARAT UN
ESEC CACI EXPERIENTA TRAITA ESTE NEPRETUITA SI RAMANE CA BUN CASTIGAT DE
TINE!
Ai acum un scurt ghid al modului in care se desfasoara un proiect stiintific. Incearca sa meditezi
asupra semnificatiilor fiecarei etape. Incearca sa-i patrunzi, dincolo de cuvinte, semnificatia, sensul,
8
necesitatea... Sa vezi intreg ansamblul de cerinte dincolo de faptul ca par o suma de constrangeri, o
„reteta” de care tocmai spuneam ca nu mai tine in aceasta etapa de dezvoltare „turbulenta” a realitatii!
Vei avea in curand la dispozitie un stand experimental autentic! Un spatiu (un volum – acvariu) in
care poti efectua o seama de experimente – de la cristalizarea unor saruri la generarea unor structuri prin
fragmentare, de la cresterea unor plante la comportanmentul unor vietuitoare. Vei putea monitoriza o
seama de parametri de mediu – deci vei putea evalua fie fluctuatia „stimulului” si influenta sa asupra unei
variabile dependente, fie vei putea aprecia daca, pe parcursul experimentului un parametru (o variabila de
control) s-a mentinut constant. Vei putea sa dai viata unui experiment prin propria ta traire.

9
 CURS 2
REDACTAREA UNUI PROTOCOL DE CERCETARE
1. Titlul (va fi scris de obicei dup redactarea protocolului )
2. Subtitlu (între titlu şi subtitlu se repartizează:
- obiectivul (ex: studiul factorilor de risc ai…)
- metoda (design studiu) (ex: studiu caz-martor, retrospectiv/prospectiv etc.)
- localizare geografică (ex: pacienţi internaţi în clinica de…)
- localizare temporal (ex: perioada 2005-2006)
3. Autori
4. Introducere
- prezentaţi pe scurt ce aveţi de gând să faceţi: studiu descriptiv, etiologic, prognostic, de evaluare a
unei metode diagnostice, terapeutic etc.)
- tipul de studiu (observaţional: serie de cazuri, experimental: RCT…)
- eşantionare: exhaustiv , reprezentativ pentru populaţie etc.
- colectarea datelor: retrospectiv /prospectiv
5. Obiectiv (ceea ce vrem să vedem; beneficiile estimate ale studiului)
6. Justificarea:
- Stadiul cunoştinţelor în domeniu
- Părerea autorilor protocolului
- Beneficiile scontate ale studiului
7. Ipoteza (ipotezele)
8. Populaţia
9. Eşantionul
- cum se face eşantionarea, unde, când
- definiţia unui caz, martor
- criterii de includere/excludere
10. Factorii studiaţi (variabilele)
- studiu descriptiv: variabilele ce vor fi descrise şi cum (număr, proporţii, medie etc.)
- studiu analitic: factorul etiologic/prognostic, testul diagnostic, tratamentul etc.
11. Efectul in măsurarea lui (efect intermediar, de substituţie/surogat, clinic etc.)
12. Factori de confuzie
13. Alte variabile ce vor fi descrise (în afara factorilor studiaţi)
14. Colectarea datelor:
- din foi de observa ie sau prospectiv ?
- Chestionar/fi ?
- Studiu pilot pentru a testa chestionarul/fi a?
- Cine va completa chestionarul? Etc.
15. Analiza statistică
- proporţie;
- comparaţii de medii;
- luarea în calcul a duratei (interval de timp)
- analiză multivariată. Pregătirea tabelelor (goale) în care se vor introduce rezultatele.
16. Mărimea eşantionului
- erori a şi b
- diferenţa minimă care merită evidenţiată

10
- proporţiile probabile (variabile nominale) sau varianţa (variabile cantitative) (din literatură)
17. Buget (material – birotică, comunicare; aparatură, investigaţii; secretariat, deplasări, reuniuni
etc.)
Anexa
5 "BARIERE" IN CALEA PERCEPTIEI IMPORTANTEI STIINTEI IN DEZVOLTAREA
PERSONALA IN GENERAL SI A STIINTEI COMPLEXITATII IN MOD SPECIAL
Stiinta, cercetare, inovativitate... sunt cuvinte ce nu prea mai au azi ecou in randul societatii. In
acelasi timp societatea este obligata sa “consume” din ce in ce mai multe produse de inalta tehnicitate: de
la video-telefonul G3 la autoturisme computerizate ce au sisteme de navigatie tip GPS si blocuri
inteligente de corectie dinamica a “neindemanarii” soferului, de la intregul arsenal al “robotilor de
bucatarie” la sistemul inteligent de conducere a proceselor dintr-o cladire (building management). Din ce
in ce mai multi consumatori si din ce in ce mai puitini cei ce stiu cum se fac asemenea produse, care este
baza lor tehnica sau prinipiile dupa care functioneaza. La aceasta se adauga si notiuni asa de noi incat nici
mediul academic nu le stapaneste in totalitate. Concepte si teorii noi precum: Teoria Haosului si a
catastrofelor, Geometria Fractala, Sinergetica, Teoria sistemelor disipative, desi au deja aplicatii practice
numeroase, sunt putin cunoscute, desi pot fi considerate surse strategice de creativitate, de bunastare. Cel
ce le stapaneste sigur are un avantaj strategic pe piata locurilor de munca. Dar cum sa cunosti ceva despre
care nimeni nu vorbeste? Cum sa “perzi” timpul cu ceva ce nu ti se cere la scoala? Daca nici la facultate
nu sunt cursuri legate de cele de mai sus, de ce ar invata un elev de liceu, fie si autodidact?
Toate cele de mai sus sunt directii de studiu ce au format inca din 1987 un nou mod de a aborda
cercetarea stiintific, de a intelege natura, denumit generic stiinta Complexitatii! Dincolo de noutatea
teoriilor si modelelor reunite sub genericul de: stiinta Complexitatii, dificultatea de asimilare este legata
de necesitatea de a privi altfel in jur, de a intelege diferenta de abordare a sistemelor Complicate fata de
cele Complexe. Altfel spus, stiinta Complexitatii este inainte de toate rezultatul unei schimbari de
mentalitate bazata pe structurarea unui mod nou de a privi realitatea..
Aplicatiile practice ale acestui mod de abordare pot fi cele care vor permite depasirea unor bariere
ce par sa limiteze si sa conditioneze dezvoltarea umana. Rezolvarea „ecuatiei Complexitatii” poate genera
raspunsul la o provacare demna de inceputul unui nou mileniu: cum sa depasim limita energetica,
spatiala si temporala ce ingradeste azi Omul, legandu-l de Pamant.
Pe alt plan intrebarea ar fi: poate oare un om care doar vorbeste despre morala, drepturile omului
sau despre o dezvoltare sustenabila sa aiba acces la aplicatiile unei stiinte ce pare desprinsa, prin
aplicatiile ei, din romanele Sf precum genetica, psihologie cuantica cu aplicatii ale interactiunii Minte-
Materie? Science Fiction-ul a incercat sa raspunda la aceste probleme ce framanta in ultima perioada
intelectualitatea lumii. Doua carti ar fi interesante de recitit in acest context: „Povara Cunoasterii” a lui
Paul Anderson si „Odiseea navei Space Beagle" scrisa de A.E. van VOGT . In cea din urma, gasim printre
randuri, schitat extrem de precis, portretul psihologic al unui specialist in domeniu Complexitatii, numit in
cartea cu pricina NEXIALIST.
Iata pe scurt 5 bariere ce trebuiesc a fi depasite pentru a-ti dezvolta capacitatea de a intelege si
utiliza "Complexitatea Naturii".
Bariera 1. Sfarsitul dualitatii in propria noastra minte - impacarea interioara si eliminarea orgoliului
(vazut ca energie psihica pierduta de individ pentru intretinerea in exterior a unei imagini ce nu este in
conformitate cu realitatea interioara).
Activitatea zilnica poate fi vazuta azi ca o lupta acerba interioara, o lupta cu propriul orgoliu, cu
neputinta (sau mai grav cu nedorinta) de a sti si de a fi. La adapostul asa zisului normal uman, totul se
inrautateste zilnic, pentru ca nimeni nu schiteaza nici o luare de atitudine. "E uman. Adica, are preferinte
si antipatii. Se enerveaza, e iute la manie, face greseli, desi pretinde ca e infailibil. Arde de nerabdare sa
ajunga director. Cand nava se va reintoarce pe Pamant se va face mult caz de seful expeditiei. Fiecare din
11
noi are cate ceva din Kent (numele celui care a luptat pentru a fi ales comandant pe nava Space Beagle).
Da, e un om..." (pag.189)
Putini sunt cei care vad in pozitia de conducator
(parinte, profesor, preot, director, ministru, sef de stat…)
RESPONSABILITATEA de a conduce destinele altora. Mai
mult. Trebuie sa conducem destinul propriu dupa aceleasi legi
profunde ca si destinul celor din jur. Deci o prima cerinta la
nivel de individ poate fi „stingerea conflictului” subtil dintre
mintea rationala (emisfera stanga) si mintea intuitiva
(emisfera dreapta). Se poate realiza astfel "trezirea" unei noi
atentii, a unei noi stari de constinta bazata pe "o tranzitie de
faza" aparute in acele conditii si care pot definii prin
posibilitati si abilitati un alt OM! Alt OM – alte potentialitati
- alt univers de cucerit (reciteste Sfarsitul Copilariei de Arthur
Clark)

ESCER , Scena balconului

imagine discutata in cartea “Seminte pentru alta Lume”, Florin Munteanu, Ed Nemira (1999)

Bariera 2. Dezvoltarea cunostintelor privind fenomenul cognitiei si definirea informatiei ca

proprietate profunda a Universului.
Numeroase afirmatii specifice filozofiei sau abordate in viziuni metafizice, considerate pana nu
demult subiective, incep sa fie azi masurate si evaluate cantitativ, prin metode riguroase, specifice stiintei.
Omul incepe sa se cunoasca din ce in ce mai profund atat ca anatomie (tomografii computerizate,
identificarea traseelor de acupunctura cu trasori radioactivi, harta genetica completa - rezultat al
vastului program de cercetare Genom, etc) cat si ca fiziologie. Intelegerea mai exacta a functionarii
sistemului nervos, modelat prin calculatoarele neurale, cu memorii asociative si filtre adaptative, cu
procesare paralela, permite definirea unor necesitati legice care conditioneaza o dezvoltare "normala" a
creierului si Mintii. Incepem sa putem transmite pe cale rationala, cu evaluari cantitative, observatii cu
caracter universal, care nu ingradesc particularul, liberul arbitru, personalitatea, ci din contra ii asigura
accesul spre nelimitat, prin acordarea cu ceea ce s-ar numi, unica si universala Lege.

12
 Putem comunica si altora, pe cale rationala ceea ce filozofia orientala enunta de mult intr-o
maniera descriptiva, asa cum eroul din cartea lui van VOGT, Grosvenor, absolvent al unei Institutii de
invatamant "nexialist" o face, intr-o comunicare telepatica cu o civilizatie extraterestra scufundata intr-o
realitate virtuala, coerenta dar iluzorie: "Traiti intr-un univers, despre care nu stiti nimic altceva decat
ceea ce va sugereaza imaginile sub care vi se infatiseaza. Dar imaginile acestea nu sunt Universul
insusi... Ele nu va arata Universul in totalitatea lui. Exista multe lucruri pe care nu le puteti percepe
direct, neavand simturile necesare. In interiorul Universului exista o ordine. Iar daca ordinea imaginilor
din voi nu este aceeasi ca ordinea din Univers, inseamna ca va amagiti..." (pag.109)
Realitatea Universului si coerenta unor Realitati virtuale inventate, sunt doi atractori diametrali
opusi, pentru cunoastere. Suntem constienti de faptul ca operam cu modele simplificate, ca orice notiune
nu este decat partial adevarata, ca un cuvant este doar o eticheta pusa unui lucru si care nu are acoperirea
lucrului in sine. si acestea nu fac decat sa sugereze limita parerii noastre despre Realitate. Atata timp cat
suntem constienti de acest fapt totul pare sa fie bine, caci creierul are capacitatea de a cauta, de a slefui
notiunile primare, de a renunta la unele notiuni invechite, asa cum se renunta la orice scula depasita. Dar,
atunci cand ne "indragostim" de imaginea creata, de model, de fapt ne indragostim de o secventa dintr-un
film al propriei noaste evolutii, iar acest lucru devine poate cea mai concreta expresie a suficientei si
limitarii. Cunoasterea din ce in ce mai complexa a structurii si functionarii materiei cenusii, face posibila
cuantificarea afirmatiilor de mai sus. Incepem sa putem masura efectele in timp ale micilor greseli de zi cu
zi, caci intelegem ca sistemul neuronal este un sistem cu autoorganizare, care se structureaza sub
"presiunea" gandurilor si a dorintelor, se auto-construieste permanent. Si daca fata de cei din jur, inca nu
suntem intotdeauna sensibili la suferintele sau la destinul lor, macar cu noi insine am putea fi atenti.
Caci, daca o actiune neglijenta sau care nu respecta anumite reguli, conduce, intr-o operatie de prelucrare
tehnologica la un rebut, (de cele mai multe ori cu consecinte locale si remediabile), o abordare in aceasi
maniera a educatiei si auto-educatiei, ar putea conduce la ceva mult mai grav. Rebutul am putea fi noi
insine, si aceasta cu implicatii pe termen lung si probabil cu caracter ireversibil. Altfel spus putem
ramane la poarta Mileniului fara a lasa urme in viitor!!!
Bariera 3. Cooperarea - necesitate obiectiva pentru rezolvarea unor probleme specifice sistemelor
Complexe
Abordarea teoretica si experimentala a unor domenii in care omul este implicat, impune o alta
strategie de investigare si o pregatire speciala a cercetatorilor. Nu mai este suficient sa fi bun intr-un
domeniu, fie el si de varf. Importanta este interactiunea dintre oameni, dintre ganduri si competente.
Grupul de cercetare poate fi vazut ca o unitate cu proprietati noi, rezultate din integrarea sinergica a
"partilor" ce o compun. O asemenea echipa nu este nici pluri-disciplinara nici inter-disciplinara. Este mai
mult decat o simpla suma de specialisti, trecuti pe statul de plata, intr-o schema organizatorica. Este in
esenta un alt mod de a fi, de a gandi si actiona. Inarmati cu unelte si concepte specifice, grupul de
„specialisti” este capabil sa infrunte NOUL. Este evident ca in fata explorarii Noului, a unor domenii in
care nu exista inca "tipare", omul superspecializat nu va face fata fara o atitudine adecvata. Nu va intui
complexitatea problemei si nici pericolul ce ar decurge din nerezolvarea ei."Din nefericire, oamenii
acestia, care nu stapaneau decat cunostintele unui singur domeniu, sau cel mult doua, nu puteau - sau nu
voiau - sa inteleaga implicatiile celui mai infricosator pericol care amenintase vreodata existenta
intregului Univers intergalactic." (pag.195)
Bariera 4. Structurarea retelei globale de ... creiere.
Se structureaza treptat o retea de grupuri ce proceseaza in timp real informatia la nivel planetar. Se
ataca probleme majore legate de calitatea vietii, dezvoltare durabila, invatamant continuu, societate
informationala. Se simte inceputul… Numerosi specialisti se apleaca spre studii „globale” dar nu se face
inca simtita atitudinea rezultata din studiile stiintei Complexitatii conform careia, un sistem de o asemenea
complexitate nu se controleaza asa cum se controleaza procesul de prelucrare prin aschiere in centrele de
prelucrare adaptativa. "Oamenii acestia nu-si foloseau din plin cunostintele. Fiecare dintre ei isi expusese

13
pe scurt ideile in fata unor colegi care nu erau deprinsi sa sesizeze legaturile posibile dintre aceste idei.
De aceea, planul .... era lipsit de unitate." (pag. 46)
Deci, necesitatea "inventarii" sau redescoperirii unui mod unitar de abordare stiintifica a Naturii nu
mai poate fi contestata. Ca se va numi Nexialism, ca in eseul SF al lui von Vogt, sau Stiinta Complexitatii
(stiinte cognitive, ortofizica) sau prin cine stie ce alt nume mai inspirat, nu este atat de important cat este
important sa prinda viata acest mod de operare mentala, aceasta atitudine in care filozoful este dublat de
omul de stiinta, in care experienta, logica si intuitia isi dau mana, formand o unitate cu proprietati noi.
"Problemele de care se ocupa nexialismul sunt probleme de ansamblu. Omul a impartit viata si materia in
compartimente distincte si cu toate ca foloseste cateodata unele cuvinte ce dovedesc ca-si da seama de
unitatea intregii naturi, el continua sa se comporte ca si cum acest Univers unic si schimbator ar fi
alcatuit din numeroase parti, care ar functiona separat. Metodele despre care vom vorbi, vor demonstra
ca aceasta distinctie intre realitate si comportamentul uman poate fi inlaturata." (pag.232)
Iar rezultatele, continand DOVADA existentei unei Legi Universale ce nu poate fi calcata fara a
afecta direct pe cel ce le incalca, a existentei unei unitati intre toate elementele ce alcatuiesc partea vazuta
si nevazuta a Lumii , se pot aseza la temelia unui Edificiu grandios al Civilizatiei umane, ridicate la
nivelul trairii sentimentului Cosmic.
Bariera 5. Invatamantul continuu -educatia mileniul III
A fi constient de existenta unei posibile trairi la nivelul Sentimentului Cosmic este de natura sa
mobilizeze organismul pentru a face fata efortului de auto-dezvoltare menit sa ridice calitatea si
complexitatea mintii la nivelul cerut de o asemenea traire. Este de dorit sa intelegem cat mai repede ca:
trebuie sa dezvoltam mintea la nivelul complexitatii naturii nu sa simplificam natura la nivelul mintii si
cunostintelor avute la un moment dat. Sa constientizam ca facilul, lenea si obisnuita sunt trei dusmani de
baza ai dezvoltarii omului in drumul sau catre stele. Dar pentru a patrunde sensul si importanta majora a
cuvintelor de mai sus, este necesara o reorganizare a insusi sistemului de valori realizata ca o
consecinta a functionarii corespunzatoare a sistemului educational. Sistemul educational trebuie astfel
reasezat incat sa asigure dezvoltarea spirituala a Omului, prin competitie loiala, in directa corelatie cu
LEGEA, in care orice idee noua este si verificata prin trairea celui ce o afirma. Sistemul de invatamant
trebuie astfel conceput incat sa permita descoperirea de catre cel ce invata a necesitatii si naturii oricarei
notiuni ce urmeaza a fi asimilate, caci: ce nu poti descoperi singur , nu poti duce singur! "La Institutul de
nexialism se invata ca intre fenomenele descrise de diferite stiinte exista o stransa interdependenta.. E o
idee foarte veche, desigur, dar una este sa aprobi formal o idee, si alta sa o aplici in practica. La Institut,
noi am dezvoltat tocmai aplicatiile practice." (pag.53). Si poate ca cei ce navigheaza acum prin Internet si
citesc aceste randuri vor fi cei care, folosind imaginatia, acolo unde este necesara, intuitia antrenata pentru
a deosebi IMAGINARUL de POSIBILUL POTENTIAL, priceperea intr-o meserie oarecare, dar si spiritul
de echipa, vor contura Stiinta complexitatii - atitudine a unei fiinte cosmice constiente de pozitia pe care o
ocupa in univers si de responsabilitatea ce ii revine. Drumul spre acest ideal va fi greu, din motive
devenite "clasice " si care tin de asa zisa latura umana. Chiar si in Odiseea navei Space Beagle, apare
explicit aceasta idee, si inca exprimata de un profesor catre proaspatul absolvent al Institutului de
Nexialism: "Nexialismul este un mod teribil de nou de a concepe invatamantul si relatiile dintre stiinte.
Varstnicii il vor combate instinctiv. Cat despre tineri, daca s-au format la scoala vechilor conceptii se vor
opune automat oricarei teorii care ar putea sugera ca metodele lor tehnice, recent insusite, s-au si
demodat. In ce te priveste, va trebui sa aplici in practica tot ceea ce ai invatat teoretic, desi in cazul
dumitale aceasta tranzitie face parte din insasi formatia stiintifica primita. In momente critice, oamenii
care au dreptate reusesc de obicei sa se faca ascultati." (pag.67)
In concluzie,o stiinta a Complexitatii incepe cu formarea cercetatorului si continua cu depasirea,
rand pe rand, a unor limite impuse de modul actual de ganduire, limitat si centrat pe “acum” si pe “mult”.
De modul in care se va desfasura procesul de constientizare si acceptare al acestui mod de a gandi si

14
actiona va depinde caracteristica mileniului urmator: Razboi sau Pace! Durere sau Bucurie! Scalvie sau
civilizatie!
Acum, dupa ce ai citit acestea, as putea spune ca Viitorul depinde si de tine, de reactia ta! Nu te
speria, nu esti singur in acest “joc” ce poate schimba viata pe planeta, facand-o mai buna si mai “curata”.
Sunt multi cei care doresc acest lucru in sufletul lor doar ca nu stiu cum sa se manifeste, cum sa se faca
simtiti pentru a se aduna intr-o “masa critica” care sa faca in asa fel ca parerea ei sa conteze. Dar amiteste-
ti de experienta “bulgarelui” de zapada: este suficient un bulgare mic ce trebuie doar rostogolit pentru a
creste, devenind treptat o adevarata avalansa ce schimba totul in calea ei...
Iata un nou prilej de meditatie, legat de ceea ce poti face tu cu aceasta viata! Marele nostru
logician, Anton Dumitriu, spunea la un moment dat: “Romanului nu-i lipsteste idealul! Marimea lui ar
putea fi o problema”. Fara un ideal care sa te atraga, vei oscila orbeste, atras de “lumina” dorintei altora
care se vor folosi de tine, fapt extrem de neplacut daca dorinta lor este legata de doar de aspecte imediate,
concrete, tangibile.... Daca vei avea un ideal adevarat, precum cel de a te dezvolta, de a intelege si
participa la conturarea unui stil de viata sanatos, adaptat schimbarilor climatice si socio-economice
globale, vei intalni oameni deosebiti, dornici sa iti impartaseasca din propria lor experienta, dornici de a
colabora.
As putea spune in acest final de “pastila de stimulare a gandirii” ca te afli in fata unei
alegeri cruciale. Ce vei face? Vei alege sa prosperi impreuna cu semenii tai? sau vei alege sa “mori” de
unul singur? Altfel spus, incerc sa iti atrag atentia ca omenirea se afla la un prag critic de bifurcatie:
Competitie sau Cooperare?

15
 CURS 3

2. Noţiuni de acustică

2.1. Definiţia sunetelor

Sunetul este o vibraţie a materiei, transmisă sub formă de unde elastice de către particulele
mediilor solide, lichide sau gazoase.
Pentru apariţia unei unde mecanice este necesar ca o particulă a mediului respectiv să înceapă a
vibra, cedând energie particulelor învecinate. Particula iniţială care determină apariţia undei este denumită
sursa undei, iar în cazul sunetelor – sursa sonoră. Acesta generează o cantitate de energie, care determină
oscilaţiile particulelor din jur. Energia se transmite cu unda. Fiecare particulă a mediului preia energia de
la particula precedentă, efectuează o mişcare de oscilaţie în jurul poziţiei de echilibru, cedează energia
particulei următoare şi revine la poziţia de echilibru. Undele constau din zone de condensare
(compresiune) care alternează în mod regulat cu zone de rarefiere (decompresiune) a particulelor mediului
de transmisie. Sunetele sunt unde mecanice. Spre deosebire de undele electromagnetice, care se propagă
în vid, pentru propagarea sunetelor este necesar un mediu material. Prin urmare, sunetele nu se propagă în
vid.
Grafic, unda poate fi reprezentată sub forma unei curbe sinusoide (fig. 1) alcătuită dintr-o
succesiune de oscilaţii pozitive şi negative, simetrice faţă de o linie de bază.

Fig. 1. Reprezentarea grafică a undei sonore şi a mărimilor fizice care o caracterizează.

Caracteristicile undelor sonore

Mărimile fizice care caracterizează undele sonore sunt (fig. 1):
- amplitudinea (A) [m] defineşte deplasarea maximă a particulei într-un sens sau altul faţă de poziţia de
echilibru.
- perioada (T) [s] reprezintă timpul necesar particulei pentru a efectua o oscilaţie completă şi a reveni la
pozitia initială de echilibru, miscându-se în acelasi sens.
- lungimea de undă ( ) [m] reprezintă distanta parcursă de unda sonoră pe durata perioadei.
1
- frecvența ( f  ) [Hz] reprezintă numărul de oscilații complete pe unitatea de timp (secundă).
T

16
- viteza (c) sunetului reprezintă distanta parcursă de undă în unitatea de timp. Relatia cu ceilalti parametri
ai sunetului este dată de:
c f � . (1)
Undele elastice pot să fie longitudinale și transversale și ele nu se propagă în vid.
Viteza de propagare a undei longitudinale elastice (sunetului) într-un mediu solid omogen este
constantă la o temperatură dată şi depinde de caracteristicile mediului, respectiv de densitatea şi
elasticitatea acestuia:
E
clong - s  , (2)
rs
unde: E este caracteristica de elasticitate a mediului și r este densitatea mediului de propagare, în timp ce
în gaze o undă longitudinală se va propaga cu viteza:
K
clong -l  , (3)
rl
unde: K este coeficientul de compresibilitate adiabatică.
În gaze cu temperatura relativ constantă (izoterm), viteza de propagare a undelor longituinale cu
frecvență mică respectă legea:
RT
clong - g -izoterm  , (4)
m
iar dacă frecvența este mare și nu are loc un schimb de căldură cu mediul,
g RT
clong - g - adiab  , (5)
m
unde: m este masa molară a gazului.
Undele transversale se propagă doar în medii solide după legea:
t
ctrans  , (6)
r
unde: t este efortul unitar tangențial (de forfecare).
În general, viteza de propagare este mică în gaze, mai mare în lichide şi cea mai mare în solide.
Deoarece viteza de parcurgere a unui anumit mediu este constantă, frecventa şi lungimea de undă se vor
găsi într-o relaţie de invers proporţionalitate: cu cât frecventa este mai mare, cu atât lungimea de undă este
mai mică, relaţie care se poate transfera şi spre frecvență, luând în considerare legătura cu frecvența. Ea
este diferită în diferite medii întâlnite în corpul omenesc (Tabelul 1).
Tabelul 1. Viteze de propagare a ultrasunetelor în medii din corpul omenesc.
Mediu Viteza (m/s) Mediu Viteza (m/s) Mediu Viteza (m/s)
Aer 331 Creier 1510 Sânge 1570
Apă 1430 Ficat 1550 Muşchi 1590
Ţesut adipos 1440 Rinichi 1560 Os 4090- 7800*
*În functie de tipul anatomic şi de gradul de mineralizare al osului.

17
- energia acustică. Undele sonore reprezintă variaţii de presiune exercitată asupra particulelor unui mediu.
Sursa acustică generează o anumită cantitate de energie care determină oscilaţiile particulelor şi care se
transmite odată cu unda.
- puterea acustică (sau fluxul de energie acustică) reprezintă cantitatea de energie care trece în unitatea de
timp printr-o suprafaţă dată a mediului de propagare.
- intensitatea acustică reprezintă fluxul de energie pe unitatea de suprafaţă.

2.2. Caracteristicile şi generarea ultrasunetelor

2.2.1. Caracteristici
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un mare
interes, din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai mare de
20 000 Hz.
Orientarea liliecilor, spre exemplu, se bazează pe faptul că aceştia emit semnale ultrasonore scurte
de frecvenţe între 30 – 60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale pe secundă. O parte din
acestea sunt recepţionate de urechile mari ale liliacului sub formă de semnale ecou, după un timp cu atât
mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura apropierii de obstacol liliacul emite din ce în ce
mai multe semnale într-o secundă ajungând ca de exemplu la un metru de obstacol să emită până la 60
semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului să simtă precis poziţia sa faţă de obstacole.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a acestora. Din această
cauză, de exemplu, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub formă de fascicule,
spre deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate direcţiile. Astfel se constată experimental că
dacă lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale sursei unda se va propaga în linie
dreaptă sub formă de fascicul. În afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de difracţie
(ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici în timp ce sunetele
obişnuite ocolesc practic aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele suferă reflexia şi refracţia la suprafaţa de separare a două medii diferite la fel ca
undele luminoase. Folosind acest fenomen au fost construite oglinzi concave sau lentile speciale care să
concentreze într-un punct fascicule de ultrasunete.
Deoarece intensitatea undelor sonore este proporţională cu pătratul frecvenţei, energia transportată
de ultrasunete este mult mai mare decât energia sunetelor de aceeaşi amplitudine. Pe de altă parte în cazul
ultrasunetelor fenomenul de absorbţie care apare la propagarea tuturor oscilaţiilor elastice devine foarte
important. Atenuarea intensității undei elastice de la valoarea I0 la valoarea I la trecerea printr-un mediu
depinde de distanța parcursă xs, de natura mediului care a re un coeficient specific de atenuare  și de
frecvența undelor ultrasonice:
I = I0 e-r. (7)
Se poate arăta atât teoretic cât şi experimental că  depinde atât de caracteristicile mediului
(densitate, vâscozitate, căldură specifică etc.) cât şi de frecvenţa undei care se propagă crescând cu
pătratul frecvenţei. Din această cauză practic nu putem obţine propagarea ultrasunetelor, de exemplu în
aer, la o distanţă mai mare de un kilometru. Mai mult, un ultrasunet de o frecvenţă de cca. 3000 kHz este
practic absorbit complet, la o distanţă de cca. 0,6 cm. În lichide coeficientul de absorbţie este de 2-3
ordine de mărime mai mic decât în aer, iar în solide şi mai mic, intensitatea ultrasunetelor fiind mult mai
puţin atenuată. Cunoașterea coeficientului de atenuare este foarte importantă atât în defectoscopia US cu
referire la modificprike materialelor – elasticitate, oboseală etc. – cât și în domeniul medical unde se pot
obține imagini ale țesuturilor adânci sau mai puțin adânci prin analiză cu US.

18
 Un fenomen interesant care apare la propagarea ultrasunetelor în lichide este fenomenul de
cavitaţie care constă în apariţia unor bule care se ridică la suprafaţă şi se sparg. Aceasta se explică prin
faptul că dilatările şi comprimările extrem de rapide care se succed în lichid duc la apariţia unor mari
tensiuni în anumite zone care fac să se “rupă” moleculele de lichid. Astfel iau naştere bulele care conţin
vaporii şi gazele dizolvate în lichid. Bulele mici se contopesc în bule mai mari care încep să vibreze şi
apoi se sparg dând naştere unor presiuni locale foarte mari care se manifestă sub formă de şocuri
hidraulice în volume foarte mici. Deteriorarea paletelor turbinelor şi a elicelor vapoarelor se explică prin
fenomenul de cavitaţie produs de ultrasunetele generate de vibraţiilor maşinilor.

2.2.2. Generarea ultrasunetelor

Înainte de a discuta câteva din aplicaţiile practice ale ultrasunetelor să vedem cum pot fi produse.
Vom trece peste procedeele mecanice (fluier ultrasonor, sirena ultrasonoră) şi termice (cu ajutorul
vibraţiilor unui arc electric) deoarece ultrasunetele produse de acestea au în genere amplitudini mici şi
sunt mai puţin importante practic.
2.2.2.1. Efectul piezoelectric
Să analizăm generatorul piezoelectric. Efectul piezoelectric1 constă în faptul că supunând un cristal
de cuart (sau alte ceramici: sulfatul de litiu, titanatul de bariu, turmalina etc.) la deformări de tracţiune sau
comprimare după anumite direcţii, pe feţele sale apar sarcini electrice egale de semne contrare care îşi
schimbă rolul dacă înlocuim tracţiunea prin comprimare şi invers. Există şi efectul piezoelectric invers 2
sau electrostricţiunea, pe care se bazează producerea ultrasunetelor, care constă în dilatări şi comprimări
succesive ale cristalului sub acţiunea unui câmp electric alternativ.
Partea esenţială a generatorului constă dintr-o lamă piezoelectrică de obicei de cuarţ pe feţele
căreia sunt aplicaţi doi electrozi, sub forma unor straturi subţiri metalice, legaţi la o sursă de tensiune
alternativă. Sub acţiunea câmpului electric alternativ lama începe să vibreze cu o frecvenţă egală cu cea a
tensiunii aplicate. Vibraţiile lamei sunt transmise în mediul înconjurător sub formă de ultrasunete. Cu
astfel de generatori se poate ajunge până la frecvenţe de cca. 150 000 kHz şi la intensităţi ale radiaţiei
ultrasonore de la câteva zeci de waţi pe cm2 până la câteva sute de waţi pe cm2.
2.2.2.2. Efectul magnetostrictiv
Se pot produce ultrasunete şi cu ajutorul efectului magnetostrictiv care constă în deformarea
corpurilor feromagnetice (fier, nichel, cobalt) sub acţiunea unui câmp magnetic. Introducând o bară dintr-
un astfel de material (Ni) într-un câmp magnetic, paralel cu lungimea ei (produs de exemplu de o bobină
în care e introdusă bara), aceasta se scurtează. Când câmpul magnetic variază periodic (curentul care
străbate bobina este periodic) bara se va scurta periodic. În cazul unor frecvenţe mari ale câmpului
alternativ vibraţiile capetelor barei dau naştere la unde ultrasonore. Pentru a obţine amplitudini mari se
aleg dimensiunile barei astfel ca să avem rezonantă între vibraţiile elastice proprii şi frecvenţa curentului
alternativ excitator. Generatorul magnetostrictiv este avantajos pentru producerea ultrasunetelor de
frecvenţă joasă (de la 20 – 60 kHz) şi energii considerabile.
Datorită frecvenţei mari şi a energiei mari pe care o transportă, ultrasunetele produc o serie de
efecte fizico-chimice dintre care menţionăm : distrugerea stărilor labile de echilibru; încălzirea mediului;
formarea de sisteme disperse (emulsii şi suspensii) şi distrugerea de astfel de sisteme (coagulări);
influenţarea potenţialelor electrochimice şi a pasivităţii metalelor; voalarea plăcilor fotografice; creşterea
vitezei unor reacţii chimice; explozia substanţelor puţin stabile (de exemplu iodura de azot) etc.

1
Efectul a fost descoperit în 1880 de frații Pierre (1859-1906) și Jacques (1856–1941) Curie.
2
Descoperit de Gabriel Lippmann (1845-1921) în 1989.

19
 CURS 4

3. Aplicaţii ale ultrasunetelor în industrie şi medicină

3.1. Aplicaţii industriale

Proprietăţile ultrasunetelor permit folosirea lor într-o mare varietate de aplicaţii practice.
Ultrasunetele produc încălzirea şi redistribuirea substanţei din celulele vii ceea ce duce la folosirea
lor în terapeutică (încălzirea anumitor ţesuturi şi masaje adânci) precum şi la conservarea alimentelor (prin
folosirea unor ultrasunete de frecvenţă şi intensitate potrivită care distrug microorganismele).
O altă aplicaţie a ultrasunetelor este legată de măsurarea adâncimii mărilor. În esenţă procedeul
este acelaşi ca şi în cazul folosirii sunetelor obişnuite, prezentând însă avantajul fasciculelor dirijate. De
asemenea se pot produce semnale foarte scurte ceea ce măreşte precizia măsurării intervalului de timp
dintre producerea semnalului direct şi înregistrarea celui reflectat.
Ultrasunetele se folosesc în diferite procese tehnologice cum ar fi: spălarea, curăţarea,
uscarea sau sudarea unor corpuri şi de asemenea pentru prelucrarea unor piese. În principiu,
prelucrarea cu ajutorul ultrasunetelor constă în următoarele: se introduce piesa (sau porţiunea de
piesă) care trebuie prelucrată într-un lichid în care se găsesc în suspensie particule de praf abraziv
dur. Sub acţiunea unei surse de ultrasunete în lichid apare fenomenul de cavitaţie. Datorită
şocurilor hidraulice particulele de abraziv sunt lovite cu putere de suprafaţa piesei smulgând aşchii
din aceasta. Pe acest principiu se bazează construirea unor maşini unelte care să taie filetele şi dinţii
pinioanelor fine, care rectifică piese complicate, taie şi găuresc plăci etc.

3.1.1. Defectoscopia ultrasonoră

Dintre numeroasele aplicaţii ale ultrasunetelor nu vom mai menţiona decât defectoscopia
ultrasonoră. Controlul ultrasonor permite stabilirea existenţei unor defecte (fisuri, goluri) în interiorul unor
piese metalice masive. Principalele tipuri de defectoscoape ultrasonore utilizează transmisia sau reflexia.

Fig. 1. Principul defectoscopiei ultrasonore.

În defectoscopul prin transmisie emiţătorul şi receptorul de ultrasunete sunt situate de o parte şi de
alta a piesei de cercetat (fig.1). Dacă între emiţător şi receptor nu există nici un defect (de exemplu între
sursa S1 şi receptorul R1) semnalul ultrasonor transmis va trece neatenuat producând o anumită deviaţie a
acului aparatului de înregistrare (A1). În cazul în care întâlneşte un gol (D) o parte a semnalului ultrasonor
este reflectat pe suprafaţa de separare dintre metal şi aerul din golul respectiv şi semnalul este mult atenuat

20
ceea ce se va observa la aparatul indicator (A 2). Dispozitivul folosit practic are o singură pereche emiţător-
receptor care este plimbată în lungul piesei de cercetat. Această metodă are două incoveniente : în primul
rând ultrasunetele propagându-se prin piesă se reflectă pe feţele opuse ale acesteia îngreunând observarea
defectelor; în al doilea rând acest procedeu nu permite stabilirea adâncimii la care se găsesc defectele.
Aceste incoveniente sunt în bună măsură eliminate de defectoscoapele prin reflexie (sau în
impulsuri). La acestea emiţătorul şi receptorul sunt situate de aceeaşi parte a piesei unul lângă altul
(fig.2a). Ultrasunetele se propagă prin piesă, ajung la faţa opusă unde sunt reflectate şi apoi revin la
receptor. Dacă în piesă există un defect, semnalul ultrasonor se va reflecta de acesta şi va ajunge mai
devreme la receptor decât cel reflectat de faţa opusă. Emiţătorul generează impulsuri scurte la intervale
lungi constante care împreună cu semnalul reflectat sunt marcate pe ecranul unui oscilograf. În fig.2b prin
1 şi 3 am indicat locurile unde spotul luminos are devieri bruşte care marchează momentele în care a fost
emis semnalul ultrasonor şi respectiv în care a fost receptat semnalul reflectat de faţa opusă. Prin 2 am
indicat locul unde este indicată primirea unui semnal reflectat de un defect. Poziţia relativă a acestuia în
raport cu 1 şi 3 ne permite să determinăm adâncimea la care se găseşte defectul.

(a) (b)
Fig.2. Defectoscopia prin reflexie (cu impulsuri): schema de principiu (a); spectrul răspuns al sistemului (b).

3.1.2. Sistem de filtrare cu ultrasunete

a. Prezentare generala
Aparatul proiectat poate face faţă caracterului extrem de divers al apelor uzate ce rezultă de la
vopsire, responsabil de dificultăţile foarte mari în proiectarea unei tehnologii cu largă eficacitate. De
aceea, sistemul conceput este prevăzut cu numeroase căi de abordare a gradului de poluare al apelor uzate,
şi anume:
1. Ultrasonarea apelor uzate provenite de la vopsire;
2. Ultrasonarea apelor uzate urmată de ultrafiltrare;
3. Ultrasonarea apelor uzate urmată de ultrafiltrare activată cu ultrasunete;
4. Ultrasonarea apelor uzate asociată cu acţiunea apei oxigenate;
5. Ultrasonarea apelor uzate asociată cu acţiunea apei oxigenate urmată de ultrafiltrare activată cu
ultrasunete;
6. Ultrasonarea apelor uzate asociată cu acţiunea apei oxigenate urmată de ultrafiltrare;
7. Decolorare oxidativă a apelor uzate;
8. Decolorare oxidativă a apelor uzate urmată de ultrafiltrare;
9. Decolorare oxidativă a apelor uzate urmată de ultrafiltrare activată cu ultrasunete;
10. Obţinerea unui grad avansat de puritate al apei epurate prin ultrafiltrare;
11. Obţinerea unui grad avansat de puritate al apei epurate prin ultrafiltrare asistată de acţiunea
ultrasunetelor.
Sistemul computerizat de filtrare şi separare activat cu ultrasunete asigură, în toate fazele, controlul
procesului de către computer, pe baza informaţiilor preluate de biosenzori (figura 3) :

21
 - în primă fază, biosenzorii stabilesc concentraţia iniţială a colorantului in soluţie de tratare
(concentraţie larg variabilă, atât din motive legate de specificul unui anumit proces tinctorial, cât şi
din motive tehnologice, putând fi vorba de apă uzată de la procesul de vopsire propriu-zis sau de la
una dintre etapele de spălare). În funcţie de situaţia identificată, computerul comandă intensitatea
ultrasonării, durata acesteia, precum şi eventuala asociere cu decolorarea cu apă oxigenată şi
nivelul concentraţiei acesteia. În cazul în care nivelul de impurificare justifică asocierea
ultrasonicării cu tratarea cu apă oxigenată, este analizat nivelul pH-ului, care este apoi adus în zona
în care eficienţa decolorării este maximă.
- caracteristicile apei rezultate în urma primei faze de epurare sunt analizate de către un al doilea
biosenzor, care trimite informaţiile colectate către computer, programul dedicat hotărând asupra
uneia dintre următoarele căi de acţiunea ulterioare.
- în condiţiile constatării unei îndepărtări avansate a coloranţilor din apele uzate, apa epurată este
recirculată către un nou ciclu de vopsire;

Fig. 3. Sistem computerizat de filtrare şi separare activat cu ultrasunete.

- dacă se constată că epurarea este incompletă, dar suficient de avansată pentru a putea fi desăvârşită
în faza de filtrare prin membrane, apa uzată este direcţionată către această fază, controlată de
computer, care urmăreşte nivelul de ultrasonicare care să faciliteze efectuarea filtrării.
- dacă epurarea este incompletă, dar gradul de impurificare face inutilizabilă filtrarea prin
membrane, apa uzată este direcţionată către circuitele uzuale de colectare a apelor uzate care o
conduc în staţia de epurare a întreprinderii;
- după parcurgerea fazei de filtrare prin membrane asistată ultrasonic, biosenzorul ce analizează
caracteristicile apei rezultate trimite datele către computer, care în funcţie de situaţia existentă
poate alege una dintre următoarele continuări:
- apa uzată, al cărui nivel de epurare este avansat, este direcţionată către noi cicluri de vopsire;
- apa uzată este incomplet epurată şi improprie pentru reutilizare, dar gradul de epurare realizat
justifică reluarea ciclului de epurare pentru aducerea acesteia la parametrii care să permită
introducerea în noi cicluri de vopsire;
- nivelul de epurare este insuficient, apa uzată fiind direcţionată către canalizare, unde urmează
circuitul curent al apelor uzate.
Deşi iniţial reţelele de calculatoare au fost dezvoltate având ca funcţie principală transferul
fişierelor între diferite tipuri de computere aflate La distanţă, realizările din domeniul senzorilor,
actuatoarelor, precum şi a microcontrolerelor au permis realizarea unei adevărate fuziuni între aceste

22
domenii. Mai recent extensia satelitară a reţelei GSM permite realizarea unor sisteme care să integreze
senzori, actuatoare, unităţi de procesare locală, interfeţe de comunicaţie la diferite topologii de reţele, fiind
posibilă astfel dezvoltarea unor adevărate sisteme nervoase digitale cu dimensiune planetară.
Acestea permit efectuarea ‚acţiunilor’ la distanţă , respectiv permit controlul proceselor active
utilizând computere clasice conectate la Internet sau telefoane mobile.
O alternativă de soluţie pentru astfel de sisteme este reprezentată in figura 4.
Sistemul local dispune de un computer integrat într-un singur circuit cu procesor RISC –MWE
SBC8/16/32 (cu variante pentru 8,16-DSC, 32 biţi) cu memorie flash pentru stocarea codului, modul
conversie analog/numerică, modul comunicaţie cu protocol RS232, module comunicaţie I2C, SPI, ceas de
timp real RTC. La acesta este dezvoltată o interfaţă pentru generarea semnalelor ultrasonice precum şi
pentru achiziţia informaţiilor furnizate de o gamă largă de sensori (biosensori). Ansamblul este complet
programabil utilizând instrumente de dezvoltare cod care rulează pe computere PC, în final codul
executabil fiind transferat şi executat din memoria flash locală.

Fig. 4. Arhitectură sistem control prin Internet procese filtrare.

Implementarea funcţiilor în memoria flash oferă un grad sporit de flexibilitate precum şi

posibilităţi de ataşare a unei game largi de sensori şi actuatoare.
Sistemul local comunică cu un server WEB (MWE GSM Server) pentru care sau dezvoltate
programe adecvate care permit unui utilizator aflat la distanţă să acceseze resursele instalaţiei
controlate/monitorizate. Serverul poate rula atât pe computere clasice (PC – freBSD), cât şi pe structuri de
tip “embedded computer” alimentate cu energie solar/eoliană. Fiind independent energetic acesta poate fi
amplasat în zone greu accesibile sau neelectrificate. Pentru ataşarea fără fir a sensorilor/actuatoarelor
sistemele locale sunt prevăzute cu interfeţe pentru transferul datelor cu protocol IEEE 815.4 (Zigbee).
Acestea operează în banda de 2,4Ghz având 16 canale şi permit conectarea sistemelor aflate la distanţe de
100-200 metri. Ansamblul este implementat utilizând tehnologii de procesare a datelor şi comunicaţii cu
foarte înaltă eficienţă energetică (Green Computing Technologies).
b. Modul de ultrasonare
Modulul de ultrasonare este reprezentat în figura 5. Acesta este compus din 3 celule grupate în
serie în care fluidul este introdus printr-o pompă, apele rezultate fiind trecute printr-un cilindru prevăzut
cu senzori.

23
 Fig. 5. Ansamblu modular pentru ultrasonare.

Computerul de tip embedded realizează controlul complet AL regimurilor de funcţionare şi asigură

comunicaţiile cu un sistem master.
Schema bloc funcţională a instalaţiei este reprezentată în figura 6.

Fig.6. Schema bloc funcţională instalatie filtrare cu ultrasunete.

Generatoarele de ultrasunete sunt amplasate la baza cilindrilor fiind posibilă atât utilizarea
ultrasunetelor pentru operatii de filtrare cit şi pentru curăţarea filtrelor. Generatoarele de ultrasunete
funcţionează în gamele 20 khz respectiv 40khz având traductoare magnetostrictive, respectiv
piezoceramice.

24
c. Modul de ultrafiltrare – ultrasonare
Ultrasonarea se efectuează la o frecvenţă constantă de 37 kHz şi o putere de 55 W/cm2 folosind un
procesor ultrasonic de înaltă intensitate, model CV17, de la Sonics & Materials, Danbury, Connecticut,
USA, utilizând un sonotrod pentru imersie directă cu o suprafaţă de 1,325 cm2. Pentru o mai bună
eficienţă a procesului de ultrasonare, se recomandă acordarea procesorului (operaţie de tuning) după
fiecare 10 minute de operare continuă. Sonotrodul <1 procesorului se introduce în soluţia de tratare la o
adâncime de 3,5 cm, efectuându-se cicluri de 10 minute alternate cu pauze aferente operaţiei de tuning,
realizându-se în total un timp de ultrasonare de 3 ore şi 40 de minute (220 de minute). Se foloseşte doar
modul de operare continuu, iar butonul de control al puterii ieşite de la sursă se setează pe poziţia 5.
Sistemul de ultrafiltrare (schema bloc prezentată în figura 7) este capabil să realizeze procese de
ultrafiltrare în ambele moduri de operare (deadend şi cross-flow), precum şi spălarea membranelor cu apă
demineralizată. De asemenea este posibil controlul debitelor şi al presiunilor pe întreaga instalaţie.

Fig. 7. Schema sistemului de ultrafiltrare.

Principalele componente ale sistemului de ultrafiltrare propus sunt:

• Pompa – pentru acest sistem de ultrafiltrare a fost utilizată o pompă peristaltică de ISMATEC,
modelul Flowmaster FMT300, deoarece permite un control foarte bun al debitelor şi presiunilor, dar şi
datorită faptului că poate opera cu ape uzate cu încărcări poluante mari. Din aceste considerente s-a optat
pentru o pompă peristaltică capabilă să realizeze presiuni de până la 3,2 bar, şi un debit cuprins între 37
mL/min – 13 l/ min.
• Modulul cu membrane. Pentru realizarea studiilor experimentale ale procesului de ultrafiltrare s-a
optat pentru un modul produs de către firma ITT Aquious.
• Sistemul de măsurare al debitului permeat este format dintr-un debitmetru cu elice (model
Bürkert 8031), un traductor de debite (model Mitsubishi Electric) şi un sistem de înregistrare al datelor
(calculator) şi permite măsurarea on-line a valorilor debitelor de permeat, precum şi înregistrarea valorilor
obţinute. De asemenea, sistemul de înregistrare permite şi calculul volumelor de permeat înregistrate pe
durata unui test de ultrafiltrare. Debitmetrul cu elice produce impulsuri electrice pe care traductorul de
debit le transformă în semnale digitale care mai departe sunt transmise unui calculator prin intermediul
unei interfeţe RS232. Cu ajutorul unui soft original semnalele digitale sunt înregistrate sub formă de
fişiere text care conţin valorile momentane ale debitului, precum şi datele de volum total. Ulterior fişierele
text pot fi exportate şi prelucrate cu uşurinţă în orice program de calcul tabelar. Softul permite, de
asemenea, vizualizarea on-line a valorii debitului momentan pe parcursul testelor de ultrafiltrare.

25
 • Manometrele permit măsurarea presiunilor în diverse puncte ale instalaţiei, şi pe baza citirilor
momentane se poate realiza controlul presiunii. Diferenţa de presiune măsurată Δp variază între 0-6 bar.
• Ventilele asigură controlul întregii instalaţii, cu ajutorul acestora se pot schimba modurile de
operare între cross-flow, dead-end sau se poate comuta pe modul de spălare. De asemenea cu ajutorul
ventilelor se poate ajusta presiunea transmembrană.
• Vasele de stocare. Unul dintre acestea este destinat pentru apa uzată sintetică şi este prevăzut cu
un agitator mecanic pentru omogenizare, iar celălalt este destinat pentru apa demineralizată care se
foloseşte la spălarea inversă a membranelor şi pentru determinarea fluxurilor de apă demineralizată.
Capacitatea vaselor de stocare este de 50 l.
Instalaţia experimentală prezentată mai sus poate fi operată atât în mod cross-flow cât şi dead-end,
cu sau fără recirculare şi poate fi controlată cu ajutorul ventilelor numerotate de la V1 la V10, conform
tabelului 1. Procedeul integrat de ultrafiltrare-ultrasonare pentru epurarea apelor uzate conţine două etape
de epurare (figura 8). Apa uzată este alimentată prin conducta 1 în baia de ultrasunete 2 unde are loc prima
etapă a procedeului integrat de epurare. Baia de ultrasunete emite radiaţii ultrasonice care vor scinda
moleculele de coloranţi prezenţi în apele uzate în compuşi mai simpli, rezultând astfel scăderea gradului
de colorare a acestora.

Fig. 8. Schema tehnologică a procedeului integrat de ultrafiltrare - ultrasonare pentru epurarea apelor uzate.

În continuare, apa uzată este preluată cu ajutorul pompei 3 şi pompată în modulul de ultrafiltrare 7
care conţine membranele semipermeabile de ultrafiltrare. Randamentul procesului (gradele de epurare
obţinute) depind în mod esenţial de caracteristicile membranelor de ultrafiltrare utilizate.
Membranele de ultrafiltrare reţin încă o parte din moleculele de coloranţi prezente în apele uzate
(care nu au fost distruse în cadrul procesului de ultrasonare), precum şi materiile solide în suspensie şi
coloizii prezenţi, rezultând astfel un efluent a cărui calitate se încadrează în normele legislative în vigoare
pentru a fi deversat în receptori naturali.
Parametrii procesului integrat, şi în special ai celui de ultrafiltrare sunt urmăriţi cu ajutorul
manometrelor 4 şi 9, iar fluxul de permeat este măsurat cu ajutorul debitmetrului 8. Când valoarea fluxului
de permeat, exprimat ca debit raportat la suprafaţa ariei membranelor de ultrafiltrare, scade sub o anumită
valoare considerată a fi prag critic din punct de vedere economic, procesul trebuie oprit, iar membranele
de ultrafiltrare trebuie spălate în sens invers.
Pentru aceasta se introduce apă demineralizată (sau conţinând un agent chimic de spălare
recomandat de producătorul membranelor) prin conducta 6, iar apele de spălare sunt colectate prin drenul
11.

26
 CURS 5

3.2. Aplicaţii medicale. Ultrasonografia

3.2.1. Elemente tehnice ale aparatelor de diagnostic ultrasonografic

Aparatul utilizat în diagnosticul medical cu ultrasunete se numeşte ecograf. Aparatele de
diagnostic ultrasonografic prezintă elemente tehnice constructive şi comenzi comune. Pe de altă parte,
fiecare producător de aparatura de acest gen are propriile soluţii şi inovaţii tehnice şi introduce comenzi şi
funcţii originale. Din aceste motive, standardizarea în domeniul aparaturii ecografice lasă, de multe ori, de
dorit. În cele ce urmează vor fi prezentate principalele elemente tehnice constructive ale aparatelor de
ecografie, precum şi unele comenzi comune tuturor aparatelor.
Schema bloc a unui aparat de ecografie este prezentata în fig. 9. In alcătuirea unui aparat de
ecografie intra un generator de puls şi unul de fascicul US, care controlează emisia transductorului.
Ecourile sunt controlate de către blocul receptor şi sunt transmise, stocate şi prelucrate In memoria
microprocesorului. Datele din memorie sunt transferate unui monitor TV.

Fig. 9. Schema bloc a unui aparat de diagnostic ecografic.

Generatorul de puls emite pulsurile electrice care activează traductorul. EI controlează durata,
tipul şi intensitatea pulsului electric. Prin controlul asupra duratei impulsului electric, generatorul de puls
determina, de fapt, FRP. In mod obişnuit, excitaţiile electrice au frecventa egala cu frecventa nominala a
traductorului, determinând, la suprafaţa acestuia, o excitaţie de soc. In cazul în care se urmăreşte emisia
unor US cu alta frecventa decât cea nominala, se aplica frecventa dorita semnalului electric şi acesta
forţează traductorul sa emită US cu frecventa care poate varia cu pana la 30% fata de frecventa nominala.
Acest tip de excitare se numeşte burst excitation. Generatorul de puls determina şi puterea US emise.
Generatorul de fascicul US răspunde de activarea decalata a pieselor piezoelectrice care alcătuiesc
traductoarele. El asigura activarea succesiva a unor grupe de elemente ale traductoarelor lineare. Tot
aceasta componenta a aparatului determina emisia divergenta a US în cazul transductoarelor sectoriale
electronice precum şi decalajul necesar pentru focalizarea dinamica de transmisie.
Traductorul este componenta esenţială a oricărui aparat de ecografie. Noţiunea de transductor
defineşte un dispozitiv care transforma o forma de energie în alta. In cazul ultrasonografiei, transductorul
asigura transformarea reciproca între energia electrica şi energia mecanica (acustica).
Structura transductoarelor este complexă. Elementul central îl constituie materialul piezoelectric
(ceramica sau masa plastica), a cărui grosime determina frecventa nominala. Pe faţa anterioara (de emisie)
a materialului piezoelectric se afla un strat extrem de subţire de material plastic al cărui impedanţă
acustica este intermediara între cea a elementului piezoelectric şi cea a ţesuturilor în care se transmit US.
Acest strat este denumit strat adaptativ de sfert de lungime de unda şi are rolul de a facilita transmisia US
din transductor în corp, crescând randamentul traductorului. Deasupra stratului adaptativ, suprafaţa de
emisie este acoperita cu un strat de material plastic care are impedanţa apropiata de cea a corpului
omenesc. Fata posterioara a materialului piezoelectric este căptuşită cu un material atenuator care are
27
rolul de a reduce capacitatea de rezonanta sonora. Acest ansamblu constructiv este cuplat la componenta
electrica a aparatului, care asigura generarea pulsurilor şi recepţia ecourilor. In cazul în care antrenarea în
mişcare a elementelor piezoelectrice se realizează în mod mecanic, în structura transductorului intra şi un
mic motor. Întregul ansamblu de elemente constituente este cuprins într-o carcasa de plastic, închisa
ermetic şi izolata. In timpul examinării ecografice, operatorul vine în contact doar cu aceasta carcasa. Un
cablu electric asigura legătura la consola aparatului de ecografie.
La extremitatea dinspre consola exista o mufa complexa. In funcţie de modul de emergenta al US şi
de modalitatea utilizata pentru secventializarea fasciculelor de US, traductoarele pot fi clasificate în mai
multe grupe, prezentate în tabelul 1.
Traductoarele lineare produc pe ecran 0 imagine dreptunghiulara, deoarece fasciculele de US
emerg paralel între ele şi perpendicular pe suprafaţa traductorului. Transductorul linear mecanic este
alcătuit dintr-o singura piesa piezoelectrica, înglobata într-o carcasa cu lichid şi angrenata mecanic într-o
mişcare rapida de "du-te-vino", pe niste sine paralele cu suprafata de emisie a traductorului. Traductorul
linear electronic este alcătuit dintr-un numar variat (64-128) de elemente piezoelectrice, aranjate linear (ca
şi claviatura unui pian) şi activate electronic succesiv, în grupe de cate 4 sau 8 (fig. 10).
Tabel 1. Tipuri şi variantele constructive ale traductoarelor utilizate în diagnosticul ecografic.

Tip de transductor Varianta constructiva

Linear • mecanic
• electronic
• mecanic
Sectorial - pendulant
- rotativ
- cu un element
- cu mai multe elemente
- inelar
• electronic
- propriu-zis, cu emisie fazatii (phased-array)
- vectorial
- convex
• pentru modul M
Monoelemente • pentru modul A
• pentru tehnica bidimensional static
Combinate
• pentru Doppler continuu
• cu frecvente multiple
• cu funcţii multiple
Traductoarele sectoriale produc pe ecran o imagine de sector de cerc (triunghiulara), vârful
sectorului corespunzând cu suprafata de emisie de pe traductor. Fasciculele de US emerg divergent (în
evantai), dintr-un punct comun de pe suprafata traductorului. Exista mai multe variante de traductoare
sectoriale mecanice.
Traductorul pendulant este alcătuit dintr-o singura piesa piezoelectrica antrenata mecanic într-o
mişcare de pendulare (tip metronom) în fata ferestrei prin care emite US . Transductorul rotativ poate fi
alcătuit din unul sau mai multe elemente piezoelectrice. Traductorul rotativ eu o singura piesa
piezoelectrica, care efectuează o rotaţie de 360°, este utilizat în unele examinări endocavitare (vezica
urinara, prostata, tub digestiv, vascular). Imaginea obţinută va fi circulara. Traductorul rotativ cu mai
multe piese ceramice este frecvent utilizat în examinarea abdomenului şi a cordului. Piesele sunt antrenate
mecanic într-o mişcare de rotaţie, fiecare piesa ajungând pe rând în rata ferestrei de emisie a
transductorului (fig. 11)

28
 Fig. 10. Traductor linear. Fig. 11. Traductor sectorial mecanic.

Traductorul sectorial electronic realizează tot imagini de sector de cerc, însa prin activarea
electronica decalata (asistata de computer) a unor elemente piezoelectrice fixe. Acest tip de traductor
grupează un număr mare de piese piezoelectrice aşezate linear pe o suprafaţă mică şi activate" în pachete".
Traductorul convex este, în ultima instanţă, un traductor linear ca şi construcţie, dar care se
caracterizează prin convexitatea suprafeţei de emisie, cu activare electronica succesiva a componentelor şi
obţinerea unei imagini trapezoidale (fig. 12).

Fig. 12. Traductor convex.

Traductorul inelar (anular) este caracterizat prin dispunerea pe inele concentrice a

microelementelor ceramice, care au focalizare variata şi activare în bloc. In acest mod se obţin fascicule
US foarte subţiri, cu focalizare extinsa. Antrenarea In mişcare a celulelor piezoelectrice este realizata în
acelasi mod ca şi la traductoarele sectoriale mecanice clasice.
Monoelementele sunt traductoare a1catuite dintr-o singura piesa piezoelectrica, deci ele nu pot fi
antrenate în activare electronica secvenţială. Aceste traductoare sunt deplasate de către mâna
examinatorului, nefiind antrenate nici în mişcarea mecanica automata.
Monoelementele pentru modul M sunt plasate pe regiunea precordiala, unde sunt păstrate
nemişcate. Ele au frecventa şi focalizare fixa.
Monoelementele pentru examinarea Doppler continuu sunt utilizate în mod similar. Ele sunt
alcătuite din doua elemente piezoelectrice, dintre care unul emite în mod continuu US, iar celalalt
recepţionează, continuu, ecourile.
Monoelementele pentru modul A mai sunt, rareori, utilizate în oftalmologie şi neurologie.
Monoelementele pentru examinarea statica au frecventa şi focalizare fixa. Ele sunt mişcate manual de
câtre examinator pe tegumentele pacientului, generând imaginea ecografica statica.
Traductoarele combinate caracterizează aproape toate aparatele moderne. Aceste traductoare sunt
complexe, combinând mai multe din posibilităţile traductoarelor simple prezentate pana acum.
Traductoarele cu frecvente multiple înglobeaza într-un singur ansamblu constructiv elementele necesare
examinării cu frecvente între 3,5 şi 10 MHz. Traductoarele cu funcţie multipla permit efectuarea, cu
acelaşi traductor şi concomitent, a examinării în modurile A, B, M şi Doppler (continuu, pulsat şi color).
In funcţie de modul lor de aplicare, diferenţiat după scopul urmărit, traductoarele se împart în mai
multe categorii.

29
 Traductoarele pentru aplicaţie externa (percutanată) pot avea frecventa mica sau mare. Cele cu
frecventa redusa (2,25 - 3,5 MHz) sunt utilizate pentru examinarea regiunilor profunde ale corpului la
adult (ficat, pancreas, rinichi, retroperitoneu, obstetrica). Cele cu frecventa mare (5 - 7,5 - 10 MHz) sunt
utilizate pentru examinarea pediatrica sau a organelor superficiale (tiroida, glanda mamara, scrot, carotide
etc.).
Traductoarele endocavitare au frecventa nominala mare şi sunt utilizate pentru examinarea în
detaliu a unor organe din vecinătatea cavităţilor naturale. Traductoarele pentru aplicaţie endorectala permit
explorarea în detaliu a prostatei, veziculelor seminale, vezicii urinare şi rectului. Aplicarea endovezicala a
traductoarelor este utilă în patologia prostatica şi a vezicii urinare. In obstetrică şi ginecologie au mare
utilitate traductoarele aplicate endovaginal. Traductoarele introduse în tubul digestiv sunt utile atât pentru
examinarea cordului, cat şi pentru evaluarea esofagului (ecografie transesofagiana), stomacului şi
colonului (ecoendoscopie). De asemenea, pot fi explorate organele învecinate (pancreas, cai biliare, porta
etc.). Aplicarea endovasculară a transductoarelor cu frecventa de 20 MHz este utila pentru aprecierea
peretilor vasculari. Traductoare montate pe microcatetere au fost introduse în cavitatea şi trompele uterine,
în uretere, în bronhii, în calea biliara principala, vena porta etc.
Transductoarele pentru uz intraoperator sunt complet sterilizabile, au frecventa mare şi sunt
aplicate direct pe diverse organe în cursul intervenţiilor chirurgicale. Tot în aceasta categorie intra şi
traductoarele concepute pentru a fi utilizate în timpul operaţiilor laparoscopice.
Valoarea şi limitele diferitelor tipuri de traductoare este prezentata în tabelul 2.
Receptorul este componenta aparatului de ecografie în care sunt prelucrate impulsurile electrice
generate de către ecouri la nivelul transductorului. Voltajul foarte mic al impulsurilor recepţionate este
amplificat. Amplificarea este reglabila. Ea se poate adresa atât tuturor ecourilor de amplificare globala
(gain - engl.) - cat şi anumitor domenii ale valorilor, prin intermediul curbei de compensare a atenuării în
funcţie de timp (TGC).
Tabelul 2. Comparatie între diferitele tipuri constructive de traductoare (pentru aceeaşi frecvenţă nominală)

Traductor linear Traductor Traductor sectorial Traductor sectorial

Criteriul de apreciere
electronic convex mecanic electronic
uniforma pe toata uniforma, fără limitata în câmpul limitata în câmpul
Informatia anatomica
imaginea limitări apropiat apropiat
Rezolutia în câmp buna buna foarte slaba slaba
apropiat
Rezolutia în
buna foarte buna foarte buna foarte buna
profunzime
Examinarea cordului greu realizabila posibila foarte uşor realizabila uşor realizabila
Examinarea
cu unele dificultăţi fără dificultăţi Tara dificultăţi fără dificultăţi
abdomenului
Examinarea organelor
uşoara posibila foarte dificila dificila
superficiale
Uzura mecanica a prezenta,
absenta absenta absenta
unor componente semnificativa
Cost moderat mediu mediu mare
Tot la nivelul receptorului este modelat raportul dintre cel mai puternic şi cel mai slab ecou, prin
stabilirea unui domeniu dinamic al valorilor ecourilor (dynamic range - engl.). Domeniul de diferenţa între
ecouri este de 100 dB, ceea ce înseamnă zece miliarde de ori. Prin TGC pot fi compensaţi 60 dB care sunt
datoraţi atenuării. Întrucât capacitatea maxima de afişare a monitorului poate cuprinde doar nuanţe de gri

30
care sa corespunda la 25 dB din cei 40 dB rămaşi necompensaţi, este necesara comprimarea ecourilor prin
amplificarea selectiva a ecourilor slabe şi amplificarea foarte redusa a ecourilor puternice. Amplificarea
electiva se realizează după o curba logaritmica.
O alta funcţie a receptorului o constituie filtrarea primara a semnalului electric, pentru a elimina
semnalele electrice foarte slabe care corespund zgomotului de fond sau reflexiilor multiple.
Memoria electronica este o componenta fundamentala a oricărui aparat de ecografie. Semnalul
electric provenit de la receptor este transformat în informaţie binara de către un convertor analog-digital.
Informaţia este stocata şi prelucrata în straturile memoriei, după cum a fost prezentat în secţiunea
referitoare la imaginea ecografica. Convertorul digital analog transforma informaţia prelucrata în semnal
electric. Acest semnal electric este demodulat - respectiv, este supus la procesele de rectificare şi filtrare -
pentru a deveni semnal video. în fine, semnalul video este trimis spre monitor.
Monitorul este alcătuit dintr-un tub catodic, al cărui fascicul de electroni este activat sub forma de
linii orizontale. Fiecare linie corespunde· unui rând din memoria digitala. Cu alte cuvinte, informaţia
ecografica este obţinută şi stocata în coloane, dar este afişată în rânduri (fig. 13.). 0 imagine afişată pe
monitor este alcătuita din 525 de linii. Pentru a reduce efectul de oscilaţie ("clipire") a imaginii, fiecare
imagine este divizata în doua câmpuri - câmpul liniilor cu număr par şi cel al liniilor cu număr impar -
care sunt afişate alternativ. In cursul examinarii în timp real obişnuite, pe ecran sunt afişate 30 de imagini
(60 de câmpuri) pe secunda.

Fig. 13.

3.2.2. Comenzi şi funcţii uzuale ale aparatelor de ecografie

Fiecare aparat de ecografie are propriile comenzi şi funcţii. In cele ce urmează sunt prezentate
unele comenzi şi funcţii comune tuturor ecografelor şi care necesita identificare rapida pentru a putea
începe mânuirea instrumentului. In paranteza este prezentata denumirea acestor comenzi în limba engleza,
aşa cum apar ele pe tastatura celor mai multe aparate.
Îngheţarea imaginii (Freeze) se realizează prin apăsarea unei taste sau/şi a unei pedale. Ultima
imagine afişată pe ecranul monitorului este păstrată nemişcată timp nelimitat, pana la anularea comenzii.
Întrucât, odată cu îngheţarea imaginii, dispare necesitatea achiziţionării de noi informaţii, la majoritatea
aparatelor îngheţarea este asociata cu trecerea transductorului în repaus.
Scala de mărire a imaginii (Scale, Zoom) permite mărirea unei anumite regiuni de interes din
imagine de mai multe ori. Mărirea se poate produce la achiziţia imaginii (write-zoom), ducând la creşterea
rezoluţiei sau la citirea informaţiilor din memorie (read-zoom), fără creşterea rezoluţiei. Mărirea la
achiziţie poate fi aplicata doar imaginii în mişcare, în timp ce mărirea la citire poate fi aplicata şi imaginii
îngheţate.
Cursoarele luminoase (Caliper) pot fi apelate pentru efectuarea unor măsurători multiple, dintre
care distanta, perimetrul şi aria sunt comune tuturor aparatelor.
Focalizarea (Focus) permite examinatorului sa stabilească numărul de focare, precum şi adâncimea
dorita pentru zona de focalizare.

31
 Selecţia modalităţii de examinare ecografica este realizata prin mai multe butoane, corespunzând
fiecare unei anumite tehnici: mod A, mod M, bidimensional în timp real (B), Doppler continuu (CW),
Doppler pulsat (PW), color sau modul Doppler putere (Power).
Selecţia traductorului dorit (Probe) dintre cele cuplate la aparat se realizează prin apăsarea unei
taste care poarta un număr sau o pictograma sugestiva pentru formatul imaginii.
Compensarea atenuării în funcţie de timp (TGC) este obţinută prin mânuirea unei scări de
potenţiometre. Curba TGC are o porţiune de amplificare iniţială (near gain), o panta a amplificării în
regiunea mijlocie a imaginii (slope) şi o porţiune lineara de amplificare în profunzime (far gain).
Puterea US emise şi amplificarea totala a ecourilor (Gain) sunt controlate de către potenţiometre
separate.
Domeniul dinamic de compresie a nivelelor de gri (Dynamic range) este comandat de către o tasta
cu mai multe nivele de activare.
Amplificarea marginilor (Edge enhancement) este o funcţie accesibila aproape tuturor aparatelor,
comandata de o tasta cu activare, de asemenea, în trepte.
Inversarea direcţiei imaginii (stânga-dreapta, uneori sus-jos) poate fi obţinută printr-o tasta.
Aceasta comanda permite orientarea corecta a imaginii pe ecran fără a fi nevoie sa se schimbe poziţia
traductorului.
Tastatura alfanumerica oferă posibilitatea de a introduce pe imagine informaţii privind identitatea
pacientului, locul şi identitatea examinatorului, comentarii asupra elementelor vizibile pe imagine, diferite
pictograme etc. De asemenea, la cele mai multe aparate, funcţiile de întreţinere şi calibrare ale aparatului,
destinate service-ului, sunt accesate tot prin tastatura.
Conectarea eu un videocasetofon extern (VTR playback/store) permite înregistrarea pe caseta a
imaginilor şi redarea lor pe monitorul aparatului.
Viteza de derulare (Sweep speed) a ecranului pentru unele modalităţi grafice de examinare, cum
sunt ecografia în modul M sau Doppler, este comandata prin taste cu mai multe trepte. La unele aparate,
aceeaşi funcţie controlează şi frecvenţa imaginilor bidimensionale,
Memoria video interna (Cineloop) constructiva care permite vizualizare dinamice fara înregistrare
video externa.
Marcarea poziţiei traductorului (Body mark) se realizează cu ajutorul unor pictograme care
reprezintă corpul omenesc sau/şi anumite regiuni anatomice.
In afara acestor facilităţi tehnice, multe aparate de ecografie permit marcarea şi delimitarea pe
imagine a zonelor de interes, efectuarea unor măsurători şi prelucrări speciale (de tipul histogramei
ecografice), afişarea curbelor de pre- şi postprocesare precum şi înscrierea automata a unor date de interes
general: data şi ora examinării, frecventa transductorului şi date cifrice privind regimul de funcţionare al
aparatului. Unele aparate moderne pot sa cuprindă pe ecran simultan 2-4 sau 8 imagini bidimensionale
(seriografie) sau pot afişa simultan informaţia ultrasonora în modul A, M, B şi Doppler. Facilităţile tehnice
depind de firma producătoare şi variază mult de la un aparat la altul.

3.2.3. Principii fizice

3.2.3.1. Impulsul de ultrasunete.
In diagnosticul ultrasonografic, aceeaşi piesă de material piezoelectric emite US şi recepţionează
ecourile. Emisia şi recepţia se realizează alternativ: traductorul emite un impuls scurt de US după care,
pentru o perioada de timp, recepţionează ecouri ce, realizând ciclul puls-ecou. Acest ciclu se repeta ritmic.
Ciclul puls-ecou este alcătuit din doua componente: impulsul (pulsul) de US şi perioada de recepţie
a ecoului. Pulsul de US este un sunet scurt, alcătuit din 2 - 3 cicluri de unda. Durata obişnuită a unui puls
de US este de 1 microsecunda. In timpul perioadei de recepţie, traductorul nu emite energie US, ci doar
recepţionează ecourile. Durata perioadei de recepţie este mare, de aproximativ 99 microsecunde (fig. 14).

32
 Fig. 14. Ciclul puls-ecou.

Frecventa de repetiţie a pulsului (FRP) defineşte numărul de impulsuri (de cicluri puls-ecou) pe
care traductorul le emite într-o secunda. Unitatea de măsură a FRP este Hz, iar mărimea obişnuită a FRP
este de ordinul kHz.
Perioada de repetiţie a pulsului defineşte timpul scurs între începutul a doua cicluri puls-ecou
succesive. Ea este egala cu durata unui ciclu puls-ecou. Unitatea de măsură a perioadei de repetiţie a
pulsului este secunda cu submultiplii săi. Aceasta mărime a ciclului puls - ecou se afla în relaţie de inversa
proporţionalitate cu FRP (fig. 15).
Lungimea spaţiala a pulsului (LSP) defineşte distanta parcursa de unda pe durata producerii unui
impuls de US. Aceasta mărime se poate calcula înmulţind numărul de cicluri de unda dintr-un impuls cu .
Unitatea de măsura este milimetrul. LSP este un factor hotărâtor în stabilirea rezoluţiei axiale a unui
transductor (fig. 15). Noţiunile teoretice privind rezoluţia în ecografie sunt prezentate ulterior, odată cu
imaginea ecografica.

Fig. 15. Mărimile fizice care caracterizează pulsul de ultrasunete.

In continuare sunt prezentate câteva interrelaţii între mărimile fizice care caracterizează unda
sonora şi mărimile definitorii pentru pulsul de ultrasunete.
FRP ↑→ perioada de repetiţie e pulsului ↓
Perioada ↑→ durata pulsului ↑
Numărul de cicluri în puls ↑→ durata pulsului ↑
Frecvenţa ↑→ durata pulsului ↓
Lungimea de undă ↑→ LSP (lungimea spaţială a pulsului )↑
Numărul de cicluri în puls ↑→ LSP↑
Frecvenţa ↑→ LSP ↓
Frontul undei ultrasonore reprezintă locul geometric al tuturor punctelor din mediul de
propagare a sunetului care se afla la un moment dat In faza (fig. 16).
Forma frontului de unda depinde de mărimea suprafeţei transductorului şi este definita de
principiul lui Huygens (fig. 17): daca suprafaţa traductorului este mica în comparaţie cu  undele se vor
împrăştia concentric şi vor realiza fronturi de unda semicirculare (fig. 17, a); dacă suprafaţa traductorului
este mare comparativ cu  sau dacă se alătură mai multe surse sonore mici, undele US se vor ' împrăştia ca

33
şi cum ar proveni de la o multitudine de surse mici, aranjate liniar. Rezultă un front de unda linear, paralel
cu suprafaţa traductorului şi de lărgime egală cu a acestuia (fig. 17, b). Importanţa practica a formei
frontului de unda rezidă în faptul că aceasta determină, în ultima instanţă, formatul dreptunghiular sau
triunghiular al imaginii ecografice.

a) b)

Fig. 17. Principiul Huygens: dacă sursa sonoră are suprafa ţa mică,
frontul undei are forma circulara a); dacă se alătură multiple surse
sonore mici (sau dacă suprafa ţa sursei este foarte mare), frontul
Fig. 16. Reprezentarea frontului undei sonore. undei este linear, paralel eu suprafaţa ansamblului de surse sonore b).

3.2.3.2. Calităţile materialelor piezoelectrice.

Pentru a obţine o rezoluţie cât mai buna a imaginii, în diagnosticul ecografic se utilizează
impulsuri foarte scurte de US. Rezoluţia spaţială ideala este egală cu A şi se obţine când la un singur
impuls electric, materialul piezoelectric emite o unda US care durează o singura perioadă. Cristalele de
cuarţ au o mare capacitate de rezonanta. Cu alte cuvinte, un cristal de cuarţ supus acţiunii unui singur
impuls electric va produce US timp de cca. 1500 de perioade, ceea ce induce degradarea imaginii.
De aceea, în producerea US pentru diagnosticul ecografic nu se utilizează cristale de cuarţ, ci
traductoare din ceramica sintetica - de tipul zirconatului de plumb sau al titanalu/ui de bariu - sau din
derivaţi de mase plastice - de tipul fluorurii de poliviniliden. Aceste substanţe sunt alcătuite din particule
încărcate electric şi orientate linear prin expunerea timp îndelungat la câmpuri magnetice puternice.
Aranjarea spaţială a particulelor are loc în timpul producerii materialului, în perioada în care acesta este
topit. Supraîncalzirea unui traductor poate determina depolarizarea materialului piezoelectric, urmată de
pierderea calităţilor specifice ale acestuia. Capacitatea de rezonanţă a acestor materiale este mult redusă în
comparaţie cu cuarţul. In plus, traductoarele sunt căptuşite cu un material atenuator, numit araldită. In
acest mod, la o singură stimulare electrica, se obţin unde sonore cu durata de doar 2-3 perioade şi cu
amplitudine rapid descrescândă (fig. 18).

Fig. 18. Capacitatea de rezonanta: foarte mare în cazul cristalului de cuarţ şi mica pentru titanatul de bariu.

34
Frecvenţa nominala a unui traductor.
O piesa data din ceramica sintetica se caracterizează prin frecventa de rezonanta, reprezentând
frecventa US emise în condiţiile în care conversia energiei electrice în energie acustica se realizează cu
randament maxim. Frecventa de rezonanta a unei piese ceramice depinde de grosimea ceramicii. Cu cât
materialul este mai gros, cu atât frecventa US emise este mai mica. Dependenta frecvenţei de grosimea
materialului piezoelectric este ilustrata în tabelul 3.
Tabel 3. Grosimea materialului piezoelectric pentru diferite frecvente nominale (dupa Kremkau).
Frecvenţa Grosime
MHz mm
2 1
3,5 0,6
5 0,4
7,5 0,3
10 0,2

Frecventa nominala a unui traductor defineşte o anumita valoare a frecventei US emise care este
caracteristica pentru acel traductor. Datorita dependentei de grosimea materialului piezoelectric, frecvenţa
nominala este prestabilita în cursul fabricării traductorului şi are valoare fixa pentru fiecare traductor în
parte. In practică, se constată rezonanţă transductorului nu numai la frecvenţa de rezonanţă, ci şi la
armonicele ei, bineînţeles cu randament redus. Ca atare, la stimularea electrica a materialului piezoelectric
rezulta un spectru de frecvente ultrasonore, în care domină cele având valoarea frecvenţei de rezonanţă.
Acest spectru de frecvenţe poarta numele de lărgimea de bandă a semnalului ultrasonor şi are aspectul
unei curbe gaussiene (fig. 19). Lărgimea de bandă suferă modificări la diferite profunzimi în corpul
omenesc datorita absorbţiei frecvenţelor înalte. Frecvenţa dominantă în lărgimea de bandă şi care are
utilitate maximă în generarea imaginii ultrasonore, poartă denumirea de frecvenţa nominală a
traductorului respectiv.

Fig. 19. Lărgimea de bandă a ultrasunetelor emise de către un traductor cu frecvenţa nominală de 3,5 MHz.

3.2.3.3. Fasciculul de ultrasunete.

La aplicarea unui stimul electric asupra unei piese de material piezoelectric, nu se produce o
singura unda ultrasonora, ci este emis un fascicul (sau mănunchi) de unde care au origine pe toata
suprafaţa materialului (fig. 20).
Grosimea fasciculului de US nu este uniformă, fiind determinată în primul rând de diametrul
materialului piezoelectric. Forma fasciculului de US este complexă. Dacă se ia în considerare o piesă
piezoelectrică cu forma circulară, atunci fasciculul de US are, în vecinătatea piesei, forma cilindrică (zona
apropiată sau zona Fresnel), iar în regiunea îndepărtată, forma tronconica (zona îndepărtată, zona de
divergenţă sau zona Fraunhofer) (fig. 1. 21).
35
 Fig. 20. Fasciculul de unde.

Fig. 21. Componentele geometrice ale unui fascicul ultrasonor nefocalizat.

Diametrul materialului piezoelectric şi lungimea de unda a US determină atât lungimea zonei

Fresnel, cât şi gradul de divergenta al US. Cu cât materialul piezoelectric are diametrul mai mare, cu atât
fasciculul de US este mai gros, lungimea zonei Fresnel este mai mare, iar divergenţa US este mai mică
(fig. 22, a). Scăderea frecventei US (creşterea lungimii de undă) determină scurtarea zonei Fresnel şi
creşterea unghiului de divergenţă (fig. 21, b).

Fig. 22. Dependenţa geometriei unui fascicul US nefocalizat de diametrul şi frecvenţa nominală a traductorului:
a) cu cât diametrul traductorului este mai mare, lărgimea fasciculului creşte dar zona Fraunhofer se îndepărtează de suprafaţa de
emisie; b) cu cât frecvenţa nominala este mai mare, cu atât zona Fraunhofer este mai îndepărtată de suprafaţa de emisie.

36
 Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi volumul iniţial, după ce a fost
supus unei deformări mecanice.
Rigiditatea (sau modulul elasticităţii) defineşte rezistenţa unui material la compresiune. Pentru
organele parenchimatoase, rigiditatea depinde de proporţia de ţesut conjunctiv fibros care intră în structura
organului. Rigiditatea este principalul factor care determină viteza de propagare a sunetelor într-un ţesut.
Cu cât rigiditatea este mai mare, cu atât viteza de propagare creste.
Densitatea defineşte concentraţia materiei şi exprimă masa/unitate de volum. Creşterea densităţii
determina scăderea vitezei de propagare. Cu toate acestea, factorul determinant al vitezei de propagare
este rigiditatea. Mediile cu rigiditate mai mare au şi densitate mai mare. Valorile densităţii variază mult
mai puţin comparativ cu cele ale rigidităţii, astfel încât mediile mai rigide, caracterizate prin densitate mai
mare,vor fi definite prin valori mai mari ale vitezei de propagare a ultrasunetelor. Impedanţa acustică (Z)
este o mărime care defineşte măsura în care un mediu permite propagarea ultrasunetelor. Ea se calculează
prin produsul dintre viteza sunetului printr-un anumit mediu şi densitatea mediului respectiv:
Z  cr

Unitatea de măsura este denumita rayl (kg/m3 m/s). In tabelul 4 sunt redate impedanţele acustice
ale câtorva medii mai importante întâlnite în corpul omenesc.
Tabelul 4. Valori ale impedanţei acustice caracteristice pentru diferite medii biologice.

Mediu Impedanţa (rayl10.6 ) Mediu Impedanţa (rayl10.6 )

aer 0,0001 rinichi 1,62
ţesut adipos 1,38 ficat 1,65
apa 1,50 muschi 1,70
sange 1,61 oase 7,80

După cum se poate constata, impedanţele acustice ale ţesuturilor moi din corpul omenesc au valori
foarte apropiate, în timp ce aerul şi osul sunt caracterizate prin valori care se abat mult de la media pentru
ţesuturile moi. Valorile impedanţei acustice au o importanţă mare în generarea ultrasunetelor reflectate.
Relaţia între impedanţa şi factorii săi determinanţi este prezentată mai jos.
Densitate 
 Impedanta 
Viteza de propagare 
Viteza de propagare ↑

37
 CURS 6

3.2.4. Comportarea US in corpul omenesc

Undele US se propagă linear în ţesuturile biologice. In interiorul corpului omenesc, undele
ultrasonore emise de un traductor se comportă similar cu un fascicul luminos. Ele suferă fenomene de
transmisie, reflexie, refracţie şi difracţie, precum şi alte fenomene specifice US cum sunt atenuarea,
absorbţia şi difuzia.
3.2.4.1. Transmisia şi reflexia ultrasunetelor.
Noţiunea de interfaţă defineşte, în ecografie, suprafaţa de separare între două medii cu impedanţe
acustice diferite. In momentul în care un fascicul US întâlneşte o interfaţă, o parte din energia fasciculului
incident se reflectă, întorcându-se în mediul de provenienţă sub forma de unde US reflectate şi generând
ecoul care stă la baza diagnosticului ecografic. Restul energiei fasciculului incident se transmite în cel de-
al doilea mediu, unde va suferi noi fenomene de reflexie şi transmisie.
Cantităţile de energie US reflectată şi transmisă se află în relaţie de inversă proporţionalitate. Cu
cât se reflecta mai multa energie la nivelul unei interfeţe, cu atât se transmite mai putina energie în cel de-
al doilea mediu (fig.1.l2).

Fig. 23. Transmisia şi reflexia US la nivelul unei interfeţe.

Cantitatea de energie acustică reflectată la nivelul unei interfeţe depinde de diferenţa între
impedanţele acustice ale celor doua medii care formează interfaţa. Amplitudinea ecoului este exprimată de
către coeficientul de intensitate a reflexiei, calculat prin formula:

 
Ir W / cm2  Z 2 - Z1 
  
2
CIR 

Ii W / cm2   Z 2  Z1 
unde: CIR = coeficientul de intensitate a reflexiei; Ir = intensitatea ultrasunetelor reflectate; Ii =
intensitatea ultrasunetelor incidente; Z2 = impedanţa mediului în care se transmit US; Z 1 = impedanţa
mediului din care provin US.
Coeficientul de intensitate a transmisiei (CIT) reprezintă raportul dintre intensitatea fasciculului
transmis în al doilea mediu şi intensitatea fasciculului incident de US. EI poate fi calculat prin formula:
CIT  1 - CIR .

38
Fig. 24. Reflexia speculară: a. daca fasciculul este perpendicular pe interfaţă, ecoul se întoarce la traductor pe acelaşi drum ca şi
fasciculul incident; b. daca fasciculul incident nu este perpendicular pe interfaţă, ecoul nu se întoarce la traductor.
Din formula pentru CIR, ţinând cont de valorile prezentate în tabelul 4, rezulta ca:
- la interfaţa dintre doua ţesuturi moi (ex: ficat şi rinichi) se reflect o cantitate foarte mica de US
(pentru exemplul menţionat: 0,81 %) şi, implicit, se transmite o mare proporţie de US în cel de-al doilea
mediu;
- la interfaţa între un ţesut moale (ex: ţesut adipos) şi aer se reflecta o cantitate mare de US (99,9%
pentru exemplul dat);
- la interfaţa a dintre un ţesut moale (ex: muşchi) şi os se reflecta de asemenea o cantitate mare de
US (64,5 % în exemplul dat). Concomitent, la nivelul acestor tipuri de interfeţe se va transmite o cantitate
foarte mică de energie ultrasonoră în cel de-al doilea mediu.
Din aceste exemple reiese faptul că atât aerul cât şi osul împiedică transmiterea US şi, prin urmare
direcţia fasciculului reflectat depinde de unghiul pe care îl realizează fasciculul incident cu interfaţa. Dacă
fasciculul incident este perpendicular pe interfaţă, unda reflectată va urma acelaşi drum în sens invers
până la traductor (fig. 24, a). Dacă, însă, fasciculul incident este înclinat cu un unghi 1 faţă de
perpendiculara pe interfaţă, fasciculul reflectat va emerge sub un unghi 2 = 1 dar situat de cealaltă parte
a perpendicularei (fig. 24, b) şi, neîntorcându-se la traductor, nu va putea fi sesizat de acesta. Acest tip de
reflexie, denumit reflexie speculară, se produce atunci când reflectorul are suprafaţa netedă şi dimensiuni
mai mari decât lungimea de undă.

Fig. 25. Refractia ultrasunetelor.

Refracţia defineşte schimbarea direcţiei de transmisie a fasciculului US incident după ce a
traversat o interfaţă. Deşi se produce în mod curent, refracţia nu afectează în mod esenţial examinarea

39
ecografică, deoarece acelaşi traductor este utilizat ca emiţător şi receptor, iar ecourile se refractă în sens
invers faţă de fasciculul incident (fig. 25). Unghiul de refracţie este mai mare sau mai mic în funcţie de
creşterea sau descreşterea vitezei în mediul de transmisie comparativ cu mediul de origine al US.
Difracţia reprezintă deflectarea undelor US în jurul unei interfeţe care este mai mică decât
lărgimea fasciculului ultrasonor. Undele US se propagă în spatele obstacolului fără a-şi pierde energia
iniţială, dar cu direcţie modificată. fig. 26).

Fig. 26. Fenomenul de difractie.

Dispersia fasciculului de US (dispersia Rayleigh) defineşte împrăştierea US sub forma unor ecouri
dezordonate, de joasa amplitudine, atunci când fasciculul de US interacţionează cu reflectori nespeculari,
caracterizaţi prin suprafaţa neregulata sau/şi dimensiuni mai mici decât lungimea de unda (fig. 27,a).
La împrăştierea fasciculului de US contribuie şi difuzia fasciculului, care reprezinta preluarea de
către unele particule din mediul de propagare a unei cantităţi din energia incidenta şi reemiterea acestei
energii în toate direcţiile, sub forma unor fronturi de undă sferice (fig. 27, b). Fenomenul de difuzie este
cu atât mai pronunţat cu cât particula are dimensiunea mai apropiată de amplitudine.

Fig. 27. Dispersia fasciculului de US: a. fasciculul incident interacţionează cu o structura care are dimensiuni foarte mici şi
suprafaţa neregulată; b. difuzia fasciculului de US reprezintă preluarea de către unele particule din mediul de propagare a unei
cantităţi din energia incidenta şi reemiterea acestei energii in toate direcţiile, sub forma unor fronturi de undă sferice; c.
fenomenul de scintilaţie acustică (ecourile de împrăştiere) apare datorita interferenţelor multiple dintre fronturile de unda
secundare.

40
 Difuzia şi dispersia stau la baza apariţiei ecourilor de împrăştiere - fenomenul de scintilaţie
ultrasonoră - care au o importanţă majoră în generarea imaginii ecografice. Ecourile de împrăştiere sau
scintilaţie (engl. = speckle) rezultă din reflexii multiple ale unor fascicule ultrasonore de energie joasă la
nivelul interfeţelor întâlnite în structura organelor parenchimatoase. Apariţia acestor ecouri depinde nu
numai de unghiul de incidenta al fasciculului primar de US, ci şi de cantitatea şi calitatea interferenţelor
între undele US secundare (fig. 27, c). Ecourile de împrăştiere joacă un rol hotărâtor în generarea imaginii
ecografice a organelor parenchimatoase.
Interferenţa defineşte rezultatul acţiunii concomitente a mai multor unde asupra aceleiaşi particule din
mediul de transmisie. Dacă două unde care interferează sunt în fază, efectul lor se cumulează - situaţie
definită drept interferenţă constructivă (fig. 28, a). Interferenţa a două unde aflate în antifază duce la
reducerea reciprocă a efectului acestora - interferenţa distructiva (fig. 28, b). Interferenţele se produc în
număr mare în special în vecinătatea suprafeţei traductorului, ceea ce face ca examinarea structurilor
anatomice din aceasta zonă să fie dificilă.

Fig. 28. Interferentele undelor sonore: a. interferenta constructiva determina dublarea amplitudinii undei; b. interferenta
distructiva duce la anularea undei.
Absorbţia defineşte pierderea treptata a energiei fasciculului incident, în cursul propagării, prin
transformarea graduala a energiei acustice in energie termica.
Atenuarea fasciculului ultrasonor reprezintă suma pierderilor de energie acustica rezultând din
absorbţie, difuzie şi reflexie. In mod normal, din energia sonora doar 20% se pierde prin difuzie şi
reflexie. Factorii care influenţează atenuarea sunt:
- absorbţia. Determină 80% din pierderile de energie;
- difuzia. Joacă un rol important în atenuare în cazul în care există un număr mare de interfeţe mici,
cu dimensiuni apropiate de A (ex.: ţesutul adipos sau fibros);
- reflexia. Are rol în atenuare, mai ales în prezenta unor interfeţe puternic reflectogene (ex.: aer, os,
calculi, pasta baritată);
- distanta parcursa. Atenuarea este un fenomen exponenţial, fiind proporţională cu pătratul
distantei parcurse de fasciculul US;
- frecventa US. Atenuarea este direct proporţională cu frecvenţa fasciculului US. Ultrasunetele cu
frecvenţă mare sunt atenuate rapid, după un parcurs scurt, iar în profunzime se transmit doar US cu
frecvenţa mica.
Măsurarea atenuării. Deoarece în organism US sunt puternic atenuate, apar diferenţe cantitative
însemnate între intensitatea fasciculului incident la suprafaţa (mai mare) şi intensitatea aceluiaşi fascicul
de US în profunzime (mai mica).
In practică interesează raportul între cele două intensităţi, care reprezintă, de fapt, valoarea
atenuării US. Datorita diferenţelor mari de ordin de mărime între valorile celor doua intensităţi, a fost
necesara introducerea unei scări logaritmice pentru măsurarea acestui raport. Unitatea de măsură a
atenuării se numeşte decibel (dB) şi se calculează prin formula:

41
 I2
dB  10 log , (1)
I1
unde: I2 este intensitatea în punctul studiat, iar I1 este intensitatea în punctul de origine al US.
Semnificaţia valorii atenuării exprimata în dB este prezentată în tabelul 5.
Tabel 5. Comparaţie între exprimarea logaritmicii (dB) şi cea procentuala pentru atenuare.
Atenuare Raportul intensităţilor Atenuare Raportul intensităţilor
dB ( I2/I1 ) dB ( I2/I1 )
3 0,5 0 30 0,001
6 0,25 40 0,0001
10 0,10 60 0,000001
20 0,01 100 0,0000000001
25 0,003
Coeficientul de atenuare reprezintă atenuarea în funcţie de distanţa parcursă de către fasciculul de
US şi se calculează prin raportul dintre atenuare şi distanţa între cele două puncte în care s-a măsurat
intensitatea fasciculului de US. Valoarea se exprimă în dB/cm.
Rata atenuării exprimă coeficientul de atenuare în raport cu frecvenţa US şi se măsoară în
dB/cm/MHz. In ţesuturile moi umane rata atenuării este de 0,5 dB/cm/MHz.
Distanţa de înjumătăţire a intensităţii reprezintă profunzimea la care intensitatea US este jumătate
(-3dB) din intensitatea iniţială. Pentru a calcula aceasta distanţa se împarte cifra 6 la frecvenţa US
exprimata în MHz. In tabelul 6 sunt prezentate valori ale coeficienţilor de atenuare şi ale distanţei de
înjumătăţire a intensităţii pentru diferite frecvenţe ale traductorului.
Tabel 6. Dependenta atenuarii în funcţie de frecventa (dupa Pinkney)
Frecvenţa Coeficient de atenuare Distanta de înjumătăţire a intensităţii
MHz dB/cm cm
2,25 1,125 2,67
3,5 1,75 1,71
5,0 2,5 1,2
7,5 3,75 0,8
10,0 5,0 0,6
Capacitatea de penetrare a fasciculului US defineşte distanţa de la transductor şi până la cel mai
îndepărtat punct în care intensitatea fasciculului transmis este încă suficientă pentru a genera ecouri cu
utilitate în diagnostic. Cu alte cuvinte, capacitatea de penetrare a unui fascicul US defineşte profunzimea
până la care acel fascicul permite explorarea ecografica. Ca şi în cazul relaţiei reflexie - transmisie,
penetrarea este termenul antagonic al atenuării.
Absorbţie  Frecventa 
Difuzie  Lungimea de undă   Penetrare 
Reflexie  Atenuare 

3.2.5. Obţinerea şi înscrierea grafica a informaţiei ultrasonore

3.2.5.1. Principiul fundamental de obţinere a informaţiei ultrasonore
Tehnicile ecografice clasice, care produc informaţii anatomice, analizează intensitatea ecoului,
care este factorul determinant al amplitudinii semnalului electric generat prin efect piezoelectric.
Traductorul funcţionează alternativ ca emiţător şi receptor de US. El generează în mod regulat impulsuri

42
de US cu durata de 1 microsecundă şi apoi recepţionează ecourile timp de 99 microsecunde, desfăşurând
un ciclu puls-ecou cu durata de 100 micro-secunde. Ulterior, ciclul emisie-recepţie se reia. Emisia de US
are deci, un caracter pulsator, intermitent. Ceramica piezoelectrică supusa unei diferenţe de potenţial
electric emite un impuls scurt de US care, pe măsură ce se propagă în mediul de transmisie, întâlneşte
interfeţe. La nivelul fiecărei interfeţe, o parte din energia acustică se reflecta, generând ecourile, iar restul
de energie se transmite mai departe, spre o altă interfaţă. Ultrasunetele reflectate parcurg traseul invers
fasciculului incident, interactionează cu ceramica traductorului şi generează impulsuri electrice, prin efect
piezoelectric inversat.
Ecoul corespunzător interfeţei celei mai apropiate de traductor este recepţionat primul. Ulterior
sunt recepţionate, din ce în ce mai târziu, ecouri de la interfeţe din ce în ce mai îndepărtate. Ca atare, în
urma emiterii unui singur impuls de US sunt recepţionate o multitudine de ecouri distanţate între ele în
timp, datorită distanţării în spaţiu a interfeţelor care le-au generat (fig 29). Acesta este principiul care stă la
baza obţinerii informaţiei ecografice.
Datorita vitezei constante de propagare a US (1540 m/sec) se poate considera că, în ecografie,
distanţa este echivalentă cu timpul.
Pentru ţesuturile moi ale corpului omenesc, distanţa dintre traductor şi o interfaţă se poate calcula
înmulţind valoarea timpului dus-intors al US (timpul scurs între momentul emiterii US şi momentul
recepţionării ecoului) cu 0,77. Amplitudinea impulsului electric generat de ecou este direct proporţională
cu intensitatea ecoului.

Fig. 29. Principiul fundamental de obţinere a informaţiei ultrasonografice: In urma emiterii unui singur impuls de
US sunt recepţionate o multiludine de ecouri distanţate între ele în timp, datorita distanţării în spaţiu a interfeţelor
care le-au generat.

3.2.5.2. Modalităţi de reprezentare grafica a informaţiei ultrasonore

Totalitatea ecourilor recepţionate în urma emisiei unui singur impuls de US formează o linie de
informaţie ultrasonografică. In reprezentarea acestei linii se porneşte de la premiza că toate ecourile
recepţionate au luat naştere în urma unei reflexii normale, prin aceasta înţelegând reflectarea unui fascicul
de US care abordează interfaţă în mod perpendicular. Daca US interacţionează cu interfaţă sub un unghi
diferit de 90°, atunci ecourile nu se mai întorc la traductor şi ele nu mai pot fi recep ţionate. Fiecare ecou
generează un impuls electric propriu. Impulsurile electrice corespunzătoare ecourilor recepţionate pot fi
afişate grafic în mai multe moduri.
43
 Fig. 30. Ecograma în modul A: sunt reprezentate doar Fig. 31. Ecograma în modul B: fiecare ecou este
amplitudinea ecourilor şi profunzimea de la care provin reprezentat printr-un punct luminos. cu cât amplitudinea
acestea. ecoului este mai mare, cu atât luminozitatea punctului
corespunzător este şi ea mai mare.
Modul A (modularea amplitudinii, A-Mode, modulul A, amplitude - engl.) este reprezentarea
grafica a unei singure linii de informaţie în spaţiu. Pe orizontala este reprezentata amplitudinea ecourilor,
iar pe verticala, profunzimea de la care provin aceste ecouri (fig.30).
Modul B (modularea strălucirii, B-Mode, modulul B, brightness - engl.) sta la baza obţinerii
imaginii ecografice bidimensionale. Fiecare ecou al unei linii de informaţie ultrasonora este transformat
electronic într-un punct luminos, având strălucirea direct proporţională cu amplitudinea ecoului (fig. 3l).

Fig. 32. Imaginea ecografica bidimensionala este alcătuita din multiple linii de informaţie US codificate în modul B şi alăturate,
astfel ea devenind o tomogramă bidimensională ultrasonoră plană a organului studiat.

Prin mişcarea traductorului (manuală sau automată) se obţin mii de astfel de linii de informaţie,
alăturate, care generează imaginea ecografica bidimensională, datorită faptului că amplitudinea ecourilor
pe fiecare linie în parte variază în funcţie de caracteristicile ţesuturilor întâlnite de US. Imaginea
ecografică în modul B reprezintă o tomogramă bidimensională ultrasonoră plană a unei regiuni limitate a
organismului, obţinută în planul în care este antrenat în mişcare traductorul (fig. 32 ). Ecografia
bidimensională este modalitatea de diagnostic US cel mai frecvent utilizată în practica medicală.

44
 Fig. 33. Modul M. Linia de informaţie este nemişcată. Se mişcă doar structurile examinate în sens axial faţă de fasciculul de
US. Prin desfăşurarea electronică în timp a acestor mişcări se obţine ecograma în modul M.

Modul M (modularea poziţie-timp, M-Mode, modulul M sau TM, motion, time - motion - engl.)
are utilitate în ecocardiografie, pentru studierea mişcărilor rapide ale structurilor cardiace.
Acest traductor este antrenat în mişcare de către examinator pe tegumentele pacientului. Pe măsură
ce se deplasează, traductorul generează linii de informaţie paralele, modulate în funcţie de strălucire, care
creează imaginea ecografică. In acest mod de examinare, linia de informaţie a traductorului este menţinuta
nemişcată, ecourile fiind transformate în puncte strălucitoare. Fasciculul de US intersectează structuri
mobile (valve, pereţi cardiaci) care generează ecouri puternice, angrenate într-o mişcare ritmica de "du-te-
vino" în susul şi în josul liniei de informaţie. Aceste ecouri joacă un rol similar peniţelor de la aparatele de
electrocadiografie, deoarece, prin derularea uniforma a unei hârtii fotosensibile prin faţa lor (sau derulare
electronică pe ecran), se obţine o desfăşurare în timp a mişcării structurilor cardiace, sub forma unor curbe
ondulate, ritmate (fig. 33). Ecograma în modul M are două dimensiuni: pe verticală este reprezentat
spaţiul iar pe orizontală, timpul (fig. 34). Ecograma în modul M înregistrează mişcarea tuturor structurilor
de pe o singură linie de informaţie, în funcţie de timp.

Fig. 34. Dimensiunile ecogramei în modul M.

3.2.5.3. Modalităţi de examinare ecografica bidimensionala

Imaginea ecografica bidimensionala poate fi obţinută pe mai multe cai.
Examinarea statica (manuala). Traductorul este format dintr-o singură piesă de material piezoelectric,
care are rol atât de emiţător cât şi de receptor.
Aceasta imagine este statică, reprezentând o singură secţiune tomografică printr-o regiune a
corpului, la un moment dat, şi poate fi comparată cu o radiografie (fig. 35). In practica ecografică actuală,
modul de examinare static nu mai este utilizat, fiind înlocuit de către examinarea ecografică în timp real.
Examinarea în timp real (real-time). Traductorul este alcătuit din una sau mai multe piese de material
piezoelectric, antrenate în mişcare mecanică sau activate electronic succesiv. Examinatorul ţine traductorul
nemişcat pe tegumentul pacientului.
Piesele de material piezoelectric generează o succesiune rapidă de imagini ecografice (până la 60
imagini/sec.), care sunt afişate succesiv, în acelaşi ritm rapid, pe ecranul aparatului. Rezultă un "film" al
structurilor examinate, care redă mişcarea acestora. Examinarea în timp real este dinamică, reprezentând o
succesiune rapidă şi neîntreruptă de tomografii ecografice care evidenţiază mişcarea organului examinat şi

45
poate fi comparată cu o radioscopie. Această tehnică este utilizată în prezent în toate aplicaţiile clinice ale
diagnosticului ultrasonografic (fig. 36). Pentru a obţine un film continuu, fără senzaţia de schimbare a
imaginilor, este necesar ca imaginile să se succeadă cu cadenţa de minimum 15 imagini pe secundă.

Fig. 35. Ecograma bidimensională în modul static.

Tomografia ecografică este o variantă ameliorată de examinare statică. Bolnavul stă culcat pe o imensă
pernă cu apă în interiorul căreia se află mai multe traductoare care realizează un baleiaj aproape
semicircular şi produc o imagine ecografica al cărei aspect este foarte asemănător cu cel al imaginii
obţinute la computer tomografic. Costul ridicat, calitatea deseori suboptimală a imaginii şi lipsa de confort
în efectuarea examinării fac ca acest tip de explorare sa fie foarte puţin utilizat astăzi. Aparate de acest tip
îşi găsesc utilitatea în departamente specializate pentru diagnosticul patologiei sânului.

Fig. 36. Ecograma bidimensionala în timp real.

Tomografia ultrasonora de transmisie este o tehnica puţin utilizată în prezent. Metoda funcţionează după
principiul tomografiei computerizate, emiţătorul de US şi receptorul aflându-se la extremităţile opuse ale
zonei de examinat. Imaginea ultrasonografică se realizează prin analiza computerizată a atenuării
fasciculului de US, după ce acesta a traversat întregul corp omenesc.

46
 CURS 7

3.2.7. Imaginea ecografica

Produsul "finit" al oricarei examinari ultrasonografice este imaginea ecografica. Pe aceasta
imagine este fundamentat diagnosticul ecografic. Evaluarea subiectiva a imaginii ecografice necesita
cunoasterea unor notiuni esentiale care definesc structura şi calitatea imaginii, precum şi tehnici de
manipulare şi stocare a acesteia.
3.2.7.1. Structura imaginii ecografice
O imagine ecografica este alcătuita din totalitatea liniilor de informaţie ultrasonora obtinute în
urma efectuarii, de către traductor, a unei singure miscari de baleiaj asupra zonei de examinat. Imaginea
ecografica este o imagine digitala. Semnalul electric analog generat de către ecouri la nivelul materialului
piezoelectric al traductorului este amplificat şi apoi transformat în informaţie digitala de către un
convertor analog-digital. In acest mod, este atribuit un număr pentru valoarea intensitatii fiecărui ecou.
Informaţia digitala este stocata în format specific şi prelucrata de către un computer. Memoria digitala în
care este stocata informaţia ecografica are format matricial. Matricea are dimensiuni de 512x512 celule.
Fiecare celula a matricei poate avea doar valoarea 0 (stins) sau 1 (aprins), informaţia digitala fiind înscrisa
în sistem binar (fig 37).

Fig. 37. Structura matriciala a memoriei digitale.

In practica, ecourile pot avea intensitati cu valori foarte variate. Pentru a putea stoca într-un format
digital şi alte valori decât 0 sau 1 este necesara utilizarea memoriei multistrat. Intr-un astfel de ansamblu
de memorii, fiecare celula a matricei este caracterizata nu numai de către pozitia sa în matrice
(coordonatele x şi y), ci şi de către "profunzimea" sa. Valoarea finala atribuita unei celule este rezultatul
combinatiilor valorilor de 0 şi 1 înscrise In pozitia celulei respective pe diferitele straturi ale memoriei
(fig. 38).

Fig. 38. Modalitatea de înscriere numerică a nuantelor de gri în memoria multistrat.

Corespondenta între unele valori zecimale şi valori binare, pentru 0 memorie cu 6 straturi, este
prezentata în tabelul 7.
Numărul total de valori distincte care pot fi înscrise într-o memorie cu n straturi este 2n. Daca
memoria are 6 straturi, ea va putea cuprinde 26 = 64 valori distincte, iar daca memoria are 8 straturi, vor
putea fi inscrise 28 = 256 valari distincte ale intensitatii ecourilor.

47
 Datele din memorie sunt citite linie cu linie (rasterizat), iar valorile cuprinse în fiecare celula sunt
transformate în semnal electric de cifre un convertor digital-analog.
Semnalul electric astfel obtinut este transmis la un tub catadic, ducând la aparitia imaginii
ecografice pe monitorul TV. Imaginea afişată pe monitor este alcătuita din multiple elemente patratice
mici, denumite pixeli (picture element - engl.), Fiecare pixel corespunde unei celule din memoria digitala,
Ca atare, fiecare pixel este monocrom, avand o culoare uniforma determinata de către valoarea înscrisa în
celulele de memorie corespunzatoare (fig. 38).
Dimensiunea anatomica pe care o reprezinta fiecare pixel depinde de dimensiunea matricei de
memorie, precum şi de mărimea regiunii care este reprezentata în memorie, Daca matricea are
dimensiunea de 512x512 celule, iar în ea este reprezentata o regiune anatomica cu profunzimea de 20 cm
atunci fiecare pixel reprezinta o dimensiune anatomica de 0,4 mm. In cazul în care pe aceeasi matrice este
reprezentata o regiune anatomica cu profunzimea de doar 10 cm un pixel va corespunde dimensiunii
anatomice de 0,2 mm.
Tabel 7. Corespondenta între numere zecimale şi binare (după Kremkau).

Zecimal Binar Zecimal Binar Zecimal Binar

0 000000 7 000111 50 110010
1 000001 8 001000 55 110111
2 000010 9 001001 59 111011
3 000011 10 001010 60 111100
4 000100 20 010100 61 111101
5 000101 30 011110 62 111110
6 000110 40 L01000 63 111111
3.2.7.2. Rezolutia
In imagistica medicala, termenul de rezolutie, utilizat în general, defineşte cantitatea de detalii pe
care le ofera o imagine sau o metoda, cu cât detaliile sunt mai numeroase, cu atât se afirma ca rezolutia
este mai buna (sau mai mare).
In ultrasonografie, rezolutia este definita din trei puncte de vedere: rezolutia de detaliu, rezolutia de
contrast şi rezolutia temporala.

Fig. 39. Rezolulia. Cu cat pixelii care compun imaginea sunt mai mari (deci în număr mai mic) cu atât se disting mai putine
detalii. Daca pixelii sunt foarte mici, imaginea prezinta multe detalii.

48
 Rezolutia de detaliu defineşte distanta minima între doua puncte separate din spatiu care apar
separat pe imaginea ecografica. Cu cât distanta între cele doua puncte este mai mica, cu atât rezolutia este
mai mare, Rezolutia de detaliu poate fi intuita prin referire la dimensiunile pixelilor. Cu cât pixelii sunt
mai mari, cu atât se vad mai putine detalii pe imagine. Cu cat pixelii sunt mai mici, se pot observa mai
multe detalii structurale (fig. 39).
Rezolutia de detaliu se masoara în milimetri. Daca distanta dintre doua interfete este mai mare
decât valoarea rezolutiei, pe imaginea ecografica cele doua interfete detennina doua ecouri separate. Daca
distanta între interfete este mai mica decât valoarea rezolutiei, pe imaginea ecografica, în locul celor doua
interfete, apare un singur ecou gros şi neregulat (fig. 40).

Fig. 40. Rezolulia de detaliu: a. daca distanta dintre doua interfete este mai mare decât valoarea rezolutiei, cele doua interfete
apar separat pe monitor; b. daca distanta dintre doua interfete este mai mica decât valoarea rezolutiei, pe monitor apare, în locul
a doua ecouri, un singur ecou gros, deformat.
Un factor esential de care depinde rezolutia de detaliu este numărul liniilor de informaţie
ultrasonora din care este alcătuita imaginea. Cu cât în alcatuirea imaginii intra mai multe linii de
informaţie, cu atât rezolutia este mai mare. Rezolutia de detaliu este considerata separat în sens axial şi
lateral.
Rezolutia axiala defineşte capacitatea de discriminare între doua interfete orientate perpendicular pe
directia de propagare a US. Distanta dintre interfete (care detennina valoarea rezolutiei) este măsurăta de-a
lungul directiei de propagare al US (fig. 41). Cu cat aceasta distanta (valoarea în milimetri a rezolutiei
axiale) este mai mica, cu atât rezolutia axiala este mai buna, pentru ca se vizualizeaza mai multe detalii.

Fig. 41. Rezolutia axiala.

Principalul factor care determina rezolutia axiala este lungimea spatiala a pulsului. Relatia dintre
rezolutia axiala (Ra) şi LSP este data de formula:

49
 LSP
Ra  . (2)
2
Toti factorii fizici care influenteaza LSP actioneaza în acelasi sens şi asupra valorii rezolutiei
axiale, afectand implicit calitatea imaginii ecografice. Valoarea rezolutiei axiale este mai mica
(ameliorata) daca LSP este mai mica.
Pentru aceasta este necesar ca numarul de cicluri dintr-un puls sa fie cat mai mic. La acest
deziderat se ajunge prin utilizarea ceramicii piezoelectrice cu capacitate de rezonanta mică şi prin
aplicarea unui material atenuator pe traductor. Este, de asemenea, necesar ca lungimea fiecarui ciclu în
parte (lungimea de undă) să fie cât mai mică, ceea ce se obtine prin utilizarea unor traductoare eu
frecventa mare.
LSP 
Nr. cicluri / puls 
Lungimea de undă   Valoarea rezolutiei axiale  (rezolutie ameliorată)
Frecventa 
Din pacate, US cu frecventa mare (şi care permit examinarea tesuturilor în mod foarte detaliat)
sunt atenuate rapid, având capacitate de penetratie redusă. Prin urmare, detaliile organelor situate profund
nu pot fi examinate daca sunt utilizate traductoare aplicate extern, pe tegumente. Relatia dintre frecventa
traductorului, rezolutia axiala şi capacitatea de penetrare a fasciculului de US, pentru puls de doua cicluri,
este prezentata în tabelul 8.
Tabel 8. Dependenta rezolutiei axiale şi a profunzimii de penetrare a
fasciculului US de fecventa nominala (dupa Kremkau).
Frecventa Penetrare Rezolutie axiala
MHz cm Mm
3,5 1 0,44
5 7 0,31
7,5 1 0,2

Rezolutia laterala defineste capacitatea de discriminare între două interfete orientate paralel cu directia de
propagare a US. Distanta dintre interfete (care detemlina valoarea rezolutiei) este masurata perpendicular
pe directa de propagare a US (fig. 42).

Fig. 42. Rezolutia laterala.

Principalul factor de care depinde rezolutia laterala este largimea (sau grosimea) fasciculului de
US. Cu cât fasciculul este mai îngust, cu atât rezolutia laterală este mai bună. Dupa cum a fost prezentat
anterior, fasciculul ultrasonor nu are grosime uniformă. Pentru a se obtine fascicule de US cât mai înguste
se recurge 1a focalizarea fasciculului de US (fig. 43).

50
 Fig. 43. Diferentele de formă între un fascicul US nefocalizat şi unul focalizat.
Un fascicul focalizat prezinta un punct unde grosimea fasciculului este minimă. Acest punct se numeşte
punct focal. De o parte şi de alta a punctului focal, pe o distanta definita, grosimea fasciculului variaza foarte putin.
Zona în care largimea fasciculului este similara cu grosimea din punctul focal se numeşte zona focala. Distanta de
la suprafata traductorului la punctul focal se numeşte distanta (lungime) focala (fig. 44).

Fig. 44. Marimile care caracterizeaza focalizarea unui fascicul de US.

Focalizarea se poate obtine în mai multe moduri. O solutie consta din imprimarea - prin constructie
- a unei curburi a fetei anterioare a materialului piezoelectric, care dobândeste aspect de lentila plan -
concava. Acest tip de focalizare se numeste focalizare fixa, deoarece punctul şi zona focala sunt situate
întotdeauna la aceeasi lungime focala fata de traductor. Activarea alternativa, cu un anumit decalaj, a
microcomponentelor unui traductor complex, are efect similar cu aplicarea unei curburi suprafetei
traductorului. Faptul că decalajul poate fi variat la fiecare nouă emisie a US determină posibilitatea de
aplicare a unei "curburi electronice" variabile pentru traductor, ceea ce duce la posibilitatea de utilizarea a
mai multor focare simultan. Acest gen de focalizare electronica se numeste focalizare dinamică (fig. 45).

Fig. 45. Focalizarea fixa şi focalizarea dinamică.

Avantajul major al focalizarii dinamice consta în faptul că devine posibilă examinarea cu rezolutie
laterală crescută a întregii imagini. Aparatele moderne sunt dotate cu un dispozitiv denumit generator
electronic de fascicul US care produce un fascicul filiform pe toată profunzimea imaginii.
În pofida focalizarii electronice, rezolutia laterală este întotdeauna mai mică decât rezolutia axială.
Din acest motiv este necesară abordarea perpendiculară a interfetelor de studiat pe imaginea ecografică.
De asemenea, în portiunea profundă a imaginii rezolutia laterală este mai mică (datorita zonei Fraunhofer)
ceea ce face ca în aceasta arie detaliile anatomice să fie mai putin precise.

51
 Rezolutia de contrast defineşte capacitatea instrumentului de a discrimina între ecouri care au
intensitati foarte apropiate. US sufera o atenuare importanta în organism. Pe o imagine ecografica
obisnuita apare o diferenta de aproape 90 dB între cel mai slab şi cel mai puternic ecou. In aceasta situatie,
posibilitatile de afisare ale monitorului sunt depăsite şi se constată pierderea unor informatii diagnostice
utile. Pentru a depăsi acest inconvenient, s-a introdus sistemul scării de nivele (sau nuante) de gri, în care
ecourile slabe sunt amplificate electiv, în detrimentul ecourilor puternice, care sunt comprimate. Termenul
de scară a nivelelor de gri defineste succesiunea tonalitatilor de gri cuprinse în intervalul cromatic dintre
alb pur şi negru. Această modalitate de reprezentare a informatiei ecografice permite afisarea pe ecran a
unui spectru larg de intensităti ale ecourilor, fără a se pierde informatii semnificative. Aparatele moderne
de ecografie pot afisa imagini cu 64, 128 sau 256 nivele de gri. Intrucât pixelii sunt monocromi, fiecare
pixel în parte are atribuită o anumita nuanta de gri (fig. 46).

Fig. 46. Scara nivelelor de gri.

Prima generatie de aparate de ecografie avea capacitatea de a reprezenta doar doua nuante de gri
(alb şi negru). Aceste aparate se numeau aparate cu afisaj bistabil şi functionau dupa legea "totul sau
nimic" în afisarea informatiei US. Cu cât un aparat permite afisarea mai multor nuante de gri, cu atât pot fi
identificate mai multe detalii anatomice (fig. 47). Cele mai performante aparate digitale de ecografie pot
genera 512 nuante de gri. Ochiul omenesc nu poate distinge în mod curent mai mult de 14-20 nuante de
gri. Numărul mare de nivele de gri utilizate de către aparat este necesar pentru prelucrarea computerizata
de finete a informatiei ecografice, astfel încât să fie extrase şi afisate datele clinice relevante.

2 nuante 8 nuante

32 nuante 256 nuante

Fig. 47. Nuantele de gri. Cu cât sunt prezente mai multe nivele de gri pe imagine cu atât sunt identificate mai
multe detalii anatomice.

52
Rezolutia temporala defineste capacitatea metodei de a reprezenta evenimente aflate în desfasurare rapida
în timp. Ecografia în modul M este considerată a fi o tehnică de mare rezolutie temporală, întrucât una din
dimensiunile sale este timpul. Ecografia bidimensională statică nu are de loc rezolutie temporală.
Pentru ecografia bidimensională în timp real, factorul determinant al rezolutiei temporale este
numarul de imagini generat şi afisat pe monitor în o secundă, respectiv frecventa imaginilor. Cu cât
frecventa imaginilor este mai mare, cu atât rezolutia temporală este mai bună.
La rândul ei, frecventa imaginilor depinde de numarul de linii de informatie care alcatuiesc
imaginea, precum şi de profunzimea imaginii. Cu cat o imagine ecografică este alcatuita din mai multe
linii de informatie, cu atât informatia anatomică este reprezentată mai complet (fig. 48). Intrucat aparatul
necesită un anumit interval de timp pentru a genera fiecare linie de informatie în parte, obtinerea unei
imagini alcatuite din multe linii de informatie dureaza relativ mult. Din aceasta cauză, numarul de imagini
care pot fi afisate pe monitor în o secundă este mic, iar frecventa imaginilor este redusă.

Fig. 48. Influenta densitatii liniilor de informatie asupra informatiei ecografice continute în imagine. Densitatea
mare a liniilor permite explorarea anatomică integrala a structurilor de interes.

Mai mult, este necesară emisia unui impuls de US pentru fiecare focar al fiecarei linii de informatie
de pe fiecare imagine. Frecventa de repetitie a pulsului (FRP) este determinata de catre produsul dintre
numarul de focare de pe o linie de informatie (NF), numarul de linii de informatie a unei imagini (NLI) şi
numarul de imagini pe secunda - frecventa imaginilor (FT). Profunzimea imaginii (penetratia), definită de
catre distanta dintre suprafata traductorului şi punctul cel mai îndepartat din corp reprezentat pe acea
imagine, este stabilită de catre operator în limitele fizice pe care le impune frecventa traductorului. Pentru
a receptiona şi a reda în imagine ecouri care provin de la structuri situate profund în corp este necesar un
timp îndelungat de receptie. S-a calculat că pentru reprezentarea fiecarui centimetru de profunzime este
necesar timpul de receptie de 13 microsecunde. Cu alte cuvinte, explorarea unor structuri situate profund
impune timp lung de receptie pentru fiecare impuls de US, ceea ce face ca într-o secunda să poata fi
generate mai putine impulsuri, deci mai putine linii de informatie şi, în ultima instanta, mai putine
imagini, ducând la scăderea rezolutiei temporale.
Relatia dintre factorii implicati în rezolutia temporala a imaginii ecografiee este redată In formula:
Penetratia (cm)  NF  NLI  FI  77.000 .

Cifra 77.000 reprezintă jumătate din viteza US (154.000 cm/sec). Dacă produsul factorilor
depăseste aeeastă cifră, înseamnă că un nou puls de US este emis înainte ca să fie receptionat şi ecoul cel
mai profund, ceea ce duce la ambiguitatea reprezentarii pozitiei unei interfete. Din formula de mai sus
rezulta principalele interrelatii care determină rezolutia temporală a imaginii ecografice.

53
 CURS 8
3.2.7.3. Formatul imaginii ecografice
Formatul imaginii ecografice este determinat de particularitătile constructive ale traductorului.
Formatul poate fi dreptunghiular (traductoare lineare), triunghiular sub forma unui sector de cerc
(traductoare sectoriale), trapezoidal cu două laturi în formă de arc de cerc (traductoare convexe) sau
circular (traductoare endocavitare) (fig. 49).

Fig. 49. Formatul imaginii ecografice: liniar (a); sectorial (b); convex (c); endocavitar (d).

3.2.7.4. Prelucrarea (procesarea) imaginii ecografice

Termenul de procesare se referă la aplicarea unor transformări coerente datelor din memoria
digitală a aparatului, astfel încât să fie obtinute imagini cu calitate ameliorată. In functie de relatia dintre
momentul înscrierii în memorie a datelor şi momentul aplicării acestor transformări, procesarea poate fi
subdivizata în preprocesare şi postprocesare. Termenul de preprocesare se refer a la transformarile care
sunt aplicate semnalului electric provenit de la traductor, înainte ca datele continute de acest semnal
electric să fie înscrise în memorie. Termenul de postprocesare înglobeaza modificările care sunt aplicate
datelor numerice înscrise în memorie înainte ca ele sa fie transmise la monitor (fig. 50). In principiu, toate
modificarile care pot fi aplicate unei imagini înghetate pe ecran intră în categoria postprocesarii. Tehnicile
de preprocesare pot fi aplicate doar imaginilor în miscare, în timp real.

Fig. 50. Locul unde actioneaza tehnicile de pre- şi postprocesare.

Tehnici de preprocesare
Compensarea atenuarii in functie de timp (time gain control - TGC, depth gain control - DGC,
engI.). Atenuarea US in corpul uman este un fenomen exponential. Datorita acestui fapt, acelasi tip de
structura anatomica (ex: parenchimul hepatic) da nastere la ecouri cu intensitati diferite: ecouri mai
intense pentru regiunile din vecinatatea traductorului şi ecouri mai slabe pentru regiunile situate la distanta
de traductor. Din punct de vedere diagnostic este esential ca un tip de tesut sa fie identificat prin ecouri cu
aceeasi intensitate pe imaginea ecografica, indiferent de localizarea (sau profunzimea) zonei examinate.

54
Prin urmare, pentru a putea fi examjnate şi zonele situate in profunzime este necesara compensarea
electronica a atenuarii. Cu cât un ecou ajunge mai tarziu la traductor, cu atat el este amplificat electronic
mai mult. Compensarea electronica a atenuarii este şi ea exponentială: un ecou venind de la o distanta
dubla fata de traductor este receptionat dupa un interval dublu de timp şi este amplificat electronic de 4
ori. In acest mod, structuri anatomice similare genereaza ecouri similare pe intreaga imagine ecografică,
indiferent de profunzimea la care sunt situate. La aparatele moderne de ecografie, compensarea atenuării
este comandată de o scală digitalizată şi examinatorul poate sa regleze după dorintă stralucirea imaginii la
diferite profunzimi (fig. 51).
Compresia logaritmică a intensitătii ecourilor în anumite domenii de valori este realizata în mod
computerizat, după anumite curbe de compresie care pot fi reglate de către utilizator.
Umplerea prin interpolare. In cursul baleiajului cu US a unei anumite regiuni a corpului omenesc,
unele puncte din planul de examinare nu sunt explorate de US datorită distantării fasciculelor, in special în
cazul examinării cu traductoare sectoriale. Pixelii din RAM care corespund acestor puncte vor avea
valoarea 0 (zero).

Fig. 51, Modul de actiune al curbei TGC.

Dacă fiecare astfel de pixel ar fi afisat ca zero (negru), imaginea obtinută ar avea aspect de tabla de
sah, mai ales în zonele profunde. Pentru a se evita aceasta situatie, computerul realizează media aritmetică
a valorilor celor doi pixeli din vecinătatea punctului neexaminat şi introduce valoarea rezultată în spatiul
destinat pixelului neexplorat. Se realizează astfel "umplerea" imaginii ecografice prin interpolare.
Amplificarea marginilor (edge enhancement·engl.) este o tehnică de filtrare electronică prin care se
scoate în evidentă, se obtin date usor diferite fată de datele care caracterizează imaginea premergătoare.
Acest fenomen este datorat unor procese fiziologice: peristaltism, respiratie, ciclu cardiac, etc. Pentru a
actualiza imaginile ecografice există două modalităti de prelucrare a datelor US. In tehnica ultimei valori,
vechea valoare a unui pixel din RAM este înlocuită de valoarea nouă obtinută pentru acel pixel. In tehnica
mediei pixel cu pixel, se realizează media aritmetică între valoarea veche şi cea nouă pentru fiecare pixel
al imaginii, iar rezultanta este introdusa în RAM ca valoare actualizată a pixelului respectiv.
Mărirea imaginii la achizitie (write zoom - engl.) este o altă tehnică de preprocesare. Examinatorul
are posibilitatea să definească pe imagine o anumită regiune de interes. Elementele anatomice cuprinse în
această regiune dispun, în momentul activării optiunii de mărire, de întreaga memorie a aparatului pentru
a fi reprezentate. Cu alte cuvinte, fiecărui element anatomic al regiunii de interes îi vor fi alocati mai multi
pixeli pe imagine. Mărirea imaginii la achizitie duce la cresterea rezolutiei de afisare a structurilor din
regiunea de interes.
Tehnici de postprocesare

55
 Mărirea imaginii la citire (read zoom - engl.) este o tehnică prin care pixelii din regiunea de interes
sunt măriti. Se poate ajunge în situatia ca pixelii să devină vizibili, iar claritatea imaginii să scadă. Această
tehnică nu duce la cresterea rezolutiei de afisare.
Inghetarea imaginii pe monitor este, în ultimă instantă, tot o tehnică de postprocesare. Pentru a
obtine imaginea nemiscată pe monitor, acelasi set de date din memorie este citit în mod repetat şi afisat pe
ecran cu o anumita cadentă (20-60 imagini/s). Intrucât nu există variatii de la o imagine la alta, rezultatul
este o imagine statică, complet nemiscata, "inghetată".
Harta scării nivelelor de gri. Majoritatea aparatelor modeme de ecografie pot afisa pe ecran 64 sau
128 nuante de gri. Există, însă, 256 valori numerice potentiale pentru fiecare pixel. Pentru a reprezenta
fiecare din aceste valori într-una din cele 64 de nuante de gri, se atribuie un anumit domeniu de valori
fiecărei nuante. In exemplul concret de mai sus, fiecărui nivel de gri îi vor corespunde patru valori
numerice succesive. Se obtine astfel harta scării nivelelor de gri. Modificarea acestei hărti nu schimbă
datele din RAM, ci doar modul în care acestea sunt afisate.
Inversia alb/negru este o metoda simpla de inversare a polaritătii imaginii, utilizată mai mult în
scopul imortalizării imaginii prin fotografiere.
Medierea imaginilor. In cursul examinării ecografice se produc 15 sau 30 de imagini pe secundă.
Metoda de mediere suprapune în memoria electronică 4 sau mai multe imagini si are ca rezultanta o
imagine care reprezintă "media" aritmetică a imaginilor, cu raport semnal/zgomot mare, deci cu reducerea
marcată a zgomotului de fond. Pentru ca acest sistem să fie operativ este necesar, însă, ca diferenta dintre
două imagini succesive (deci miscarea interfetelor) să fie relativ mică. In memorie sunt create zone de
stocare temporara - banci de date - care acceptă, secvential, cea mai recentă imagine şi exclud, tot
secvential, imaginea cea mai veche. Pe monitor este afişata media aritmetică, pixel cu pixel, a celor 4
imagini existente în memorie.
Limitarea nuantelor de gri este o metoda de postprocesare utilizată pentru evidentierea continuitătii
unor contururi. Valori mai mari sau mai mici decat o valoare de referintă sunt eliminate de pe imagine.
Amplificarea contrastului. Există diverse curbe ale hărtii nivelelor de gri, care modifică contrastul
pe imaginea afisată: lineară, logaritmică, cu fereastra pozitivă/ negativă, sigmoidă, etc.
Finisarea electronică este o tehnică avansată de filtrare digitală menită să reducă zgomotul. In
esenta, este vorba despre o tehnică de mediere bidimensională, în care pixelii învecinati sunt utilizati
pentru calcularea unei noi valori a pixelului de interes. Pe datele memorate se aplică o minimatrice de trei
ori trei pixeli, numita kernel. Centrul kernelului se suprapune peste pixelul de interes. In kernel sunt
introduse valori de referintă prestabilite şi constante pe toată intinderea acestuia. Kernelul se aplică
succesiv de atatea ori câte permite matricea imaginii. El se aplică pe datele brute din memorie, de aceea
trebuie să aibă valori separate şi prestabilite. Prin aceasta metodă se realizează o medie ponderată, fiecare
pixel avand valoare dependentă de cei invecinati. In acest mod se reduce zgomotul de fond, dar scade într-
o oarecare măsură şi rezolutia spatială.
Calcularea unor parametri biologici. Dimensiunile reale atribuite unui pixel de memorie au valori
cunoscute (de exemplu latura = 0,2 mm). Marcarea a două puncte pe imagine face ca acestea să fie
separate de un număr de pixeli cu dimensiuni cunoscute. Prin aceasta metodă se pot calcula o serie de
parametri fizici şi biologici: distante, perimetre, arii, volume, unghiuri, vârsta sarcinii, etc.
Definirea regiunii de interes. Printr-un cursor luminos se definesc marginile unei regiuni închise,
considerată de interes. Pixelii din aceasta arie sunt supusi unor prelucrări matematice speciale: analiza
matematică a nivelelor de gri (a valorii pixelilor), obtinerea unor valori numerice caracteristice pentru aria
analizată, histograma nivelelor de gri, etc.

56
 Modalitătile de prelucrare a semnalului şi imaginii ecografice prezentate anterior sunt departe de a
epuiza toate metodele de pre- şi postprocesare imaginate. Progresul tehnologic face ca în fiecare an să fie
imaginate noi metode de prelucrare, mai sofisticate.
3.2.7.5. Stocarea imaginii ecografice
Imaginea ecografica poate fi stocată în mai multe moduri. Pelicula fotografică a constituit una din
primele modalităti de stocare a imaginii. Fotografierea unui monitor anexa a aparatului, chiar utilizând
camere sofisticate şi pelicule fotografice de înaltă fidelitate, duce la pierderea unor detalii, în special în
momentul transferării imaginii pe hartia fotografică. In plus, tehnica este laborioasă, iar accesul la copia
imaginii se face în câiteva zile. Utilizarea hârtiei fotografice cu developare instantanee (tip polaroid)
scurtează timpul de acces la copia imaginii, dar calitatea imaginii obtinute este mediocră, iar costul relativ
mare. Filmul tip roentgen pentru imagistica medicală (granulatie fină) utilizat în instalatii de tipul
multiformat-camera este o solutie bună pentru stocarea şi transmiterea imaginilor ecografice. Hârtia
termosensibilă utilizată în videoprintare reprezintă, de asemenea, o solutie bună care permite compromisul
între calitatea şi pretul imaginii. Înregistrarea video a imaginilor ecografice are avantajul că permite
stocarea unor secvente în miscare. Stocarea într-o memorie digitală cu capacitate mare poate fi realizată
fie prin preluarea directă a imaginilor în memona unui calculator personal, cu ajutorul unor placi de
achizitie de imagini, fie, la unele aparate, prin facilitătile de digitizare încorporate direct în aparat de către
producator. Stocarea informatiei sub formă digitală este metoda optimă din punctul de vedere al calitătii,
întrucat nu există pierdere a informatiei ecografice.

3.3. Efectul Doppler. Aplicatii în diagnosticul ultrasonografic

Efeclul Doppler este un efect fizic descris de Christian Johann Doppler în 1842. Acest efect
defineste comportamentul lungimii de undă a undei receptionate, atunci când sursa undei şi receptorul
undei se află în miscare relativă (unul fata de altul). In conformitate cu acest efect, pot fi întâlnite trei
situatii distincte:
- dacă sursa undei este stationară fată de receptor, A (implicit şi frecventa) undei receptionate este egala
cu A (şi frecventa) undei emise;
- dacă sursa undei şi receptorul se apropie, A receptionată este mai mică (implicit, frecventa
receptionatăeste mai mare) fată de cea a undei emise;
- dacă sursa undei şi receptorul se îndepartează, A receptionată este mai mare (implicit, frecventa
receptionată este mai mică) fată de cea a undei emise.

3.3.1. Aplicarea efectului Doppler în diagnosticul medical - principii fizice

In corpul omenesc, reflectorul sau "tinta" studiată cu ajutorul efectului Doppler este fluxul sanguin
în cord şi vase, alcătuit din fisicuri de hematii şi caracterizat prin sens şi viteza de miscare.
Ultrasonografia Doppler studiaza frecventa ecourilor, spre deosebire de ecografia bidimensională, unde
informatia anatomică este codificată de către intensitatea ecourilor.
Daca se iau în considerare două traductoare asezate alăturat pe o regiune anatomică, dintre care
unul emite în mod constant US cu frecventa de emisie (FE) cunoscută şi constantă, iar celălalt
receptionează în mod constant ecourile cu frecventa reflectată (FR) variabilă, în functie de sensul de
deplasare a reflectorului ("tinta" care reflectă US), în conformitate cu efectul Doppler, pot fi întalnite
următoarele situatii:
- dacă reflectorul este stationar: FR = FE;
- dacă reflectorul (fluxul sanguin) se apropie de traductor: FR > FE;
- dacă reflectorul (fluxul sanguin) se indepartează de traductor: FR < FE (fig. 52).

57
 Variatia de frecventa sau frecventa diferentială (FD) reprezintă diferenta dintre frecventa emisă şi
cea reflectată. FD este informatia de bază obtinută prin examinarea Doppler. Ea se calculează prin
formula:
FD = FR – FE.
Daca reflectorul este stationar, FD = 0. In cazul în care fluxul sanguin se apropie de traductor, FD > O, iar
dacă fluxul se îndepartează de traductor, FD < 0.
Cu ajutorul FD se poate calcula viteza fluxului sanguin după formula:
FD  c
v ,
2  FE  cos 
unde: v este viteza fluxului sanguin, FD este frecventa diferentială, c este viteza de propagare a US în
mediul respectiv, FE este frecventa US emis, iar  este unghiul între fasciculul de US emis şi directia de
miscare a sângelui. Formula de mai sus reprezinta ecuatia Doppler:
Deoarece c are o valoare constanta şi cunoscută, iar FE are de asemenea o valoare cunoscută
(predeterminată prin fabricarea traductorului), valorile lor pot fi înglobate într-o constantă k:
c
k .
2  FE
In acest mod este obtinută varianta simplificată a ecuatiei Doppler:
FD
vk .
cos 

Fig. 52. Principiul de ulilizare a efeclului Doppler in scop diagnostic medical.

58
 Calcularea vitezei fluxului sanguin depinde de FD şi de unghiul . In conditii ideale ( cu valori
între 0 - 20°, cos  cu valori de 1 - 0,9) înregistrarea FD reprezintă, de fapt, înregistrarea vitezei fluxului
sanguin.
Fiecare moment al unel revolutii cardiace este caracterizat printr-o anumită viteza şi un anumit
sens de deplasare a fluxului sanguin ţntr-o regiune examinatş. Viteza şi sensul de deplasare a fluxului
sanguin variază în timp, ceea ee antrenează variatii corespunzatoare ale FD. Inregistrarea variatiei FD în
fiunctie de timp reprezintă informatia fundamentală oblinută prin examinarea Doppler. In conditii optime
de examinare, prin metoda Doppler se înregistreaza, în fapt, variatia vitezei şi a sensului fluxului sanguin
în functie de timp.
FD are ca ordin de marime kHz, înscriindu-se în domeniul sonor audibil. Din acest motiv, semnalul
Doppler are atât reprezentare grafica cât şi corespondent sonor audibil.

3.3.2. Factori care influenteaza calitatea examinarii Doppler

Unghiul  reprezintă unghiul dintre fasciculul de US şi directia fluxului sanguin în vase, în locul
explorat (fig. 53).
Examinarea Doppler oferă informatii optime în cazul în care unghiul  are valori intre 0-20°.
Aparatele moderne computerizate sunt dotate cu programe care calculează automat corectia matematică
pentru aceste unghiuri şi o introduc în semnalul afisat, astfel încat examinarea Doppler este posibilă şi
pentru valori mai mari ale unghiului . Pentru o examinare Doppler optimă este necesar ca unghiul  să fie
cât mai mic.

Fig. 53. Unghiul dintre fasciculul ultrasonor şi directia fluxului sanguin.

Frecventa US emis (FE). După cum se vede din ecuatia Doppler, FE este o constituentă a ecuatiei
Doppler. Viteza înregistrată este invers proportională cu FE şi, ca atare, pentru a putea înregistra viteze
mari este necesară o frecventă nominală mică a traductorului.

3.3.3. Diferentele dintre examinarea ecografică bidimensională şi examinarea Doppler

Diferentele dintre examinarea ecografică bidimensională şi examinarea Doppler sunt prezentate în
tabelul 9. Datele prezentate în acest tabel explică motivele pentru care efectuarea simultană a unei
examinări ecografice bidimensionale şi Doppler este foarte dificilă.
Tabel 9. Diferente fizice între examinarea ecografică bidimensională şi Doppler.
Factori de care depinde o examinare optimă Ecografia c1asică (mod B) Ecografie Doppler
Unghiul între fasciculul incident şi reflector cât mai aproape de 90° cât mai aproape de 0°
Frecventa nominală a traductorului cât mai mare cât mai mică
Modul de emisie a US pulsat continuu sau pulsat
Calitatea fizică examinată a ecoului intensitatea frecventa

59
3.3.4. Informatii obtinute cu ajutorul metodei Doppler
Informatiile obtinute prin metoda Doppler sunt înscrise pe un grafic care reprezintă desfăsurarea
variatiei frecventei diferentiale în functie de timp şi se numeste curba Doppler (sau semnalul Doppler)
(fig. 54). Acest grafic reprezintă pe verticală FD, iar pe orizontală, timpul. Toale traseele oblice definesc
modificarea vitezei în timp: crestere (acceleratie) sau scădere (deceleratie). Informatiile fundamentale
obtinute prin metoda Doppler sunt: prezenta, sensul, viteza şi caracterul fluxului sanguin, precum şi
estimarea numărului de hematii care contribuie la generarea semnalului Doppler.
Prezenta fluxului sanguin este tradusă de aparitia unei deflexiuni fată de linia timpului;
Sensul fluxului sanguin: apropierea de traductor este înscrisă, în mod conventional, deasupra
liniei timpului (semnal pozitiv), iar îndepărtarea de traductor dedesubtul liniei timpului (semnal negativ);
Viteza curentului sanguin poate fi aflată, pentru orice moment al revolutiei cardiace, dacă se
rezolvă ecuatia Doppler, respectiv dacă este introdusă corectia unghiului. In această situatie, pe verticala
graficului curbei Doppler FD este înlocuită de către viteză.
Caracterul laminar sau turbulent al fluxului poate fi dedus din aspectul traseului Doppler cu
reprezentare spectrală, care este descris împreună cu tehnica Doppler cu emisie pulsatii.
Estimarea numarului de hematii care contribuie la geneza semnalului Doppler poate fi făcută
prin intermediul intensitătii (sau puterii) semnalului Doppler. Acelasi flux, având acelasi sens, caracter şi
viteză, poate fi reprezentat printr-un semnal Doppler intens, net trasat dacă la geneza semnalului
contribuie multe hematii - sau printr-un semnal cu intensitate mică, fin trasat, dacă numărul de hematii
care induc semnalul este mic. Pe această informatie se bazează tehnica Power Doppler.

Fig. 54. Traseul Doppler. Fig. 55. Examinare Doppler eontinuu.

Din informatiile primare prezentate mai sus pot fi derivate informatii secundare cu mare valoare
diagnosticăi, spre exemplu: gradientul de presiune între cei doi versanti ai unei stenoze sau ai unui orificiu
valvular, severitatea unei stenoze arteriale, debitul sanguin printr-un vas etc.

3.3.5. Modalităti de examinare şi înscriere a informatiei Doppler

3.3.5.1. Examinarea Doppler cu emisie continuă.
Pentru acest mod de examinare, traductorul este alcătuit din două piese piezoelectrice alăturate,
dintre care una emite US în mod continuu, iar a doua receptionează, tot continuu, ecourile. Avantajele
constau în faptul că traductorul are dimensiuni reduse şi permite examinarea usoară a vaselor periferice.
Echipamentul de acest tip are cost relativ redus. Dezavantajele acestei tehnici devin evidente în cazul

60
aplicării sale la regiuni cu circulatie complexă, unde, în acelasi moment, la diferite profunzimi, se
întâlnesc fluxuri sanguine cu viteze şi directii diferite (exemplu: cordul). In aceste situatii, semnalul afisat
este o "sumă aritmetică" a caracteristicilor fluxului sanguin la diferite profunzimi. Acest mod de examinare
nu permite individualizarea fluxului sanguin într-o anumita regiune, la o anumita profunzime (fig. 55).
Emisia US fiind continuă, organismul este supus la un flux semnificativ de energie acustică.
Inscrierea informatiei se face în mod directional. Aparatul sesizează atât prezenta cat ~i sensul
fluxului sanguin, prin variatiile de amplitudine ~i sens ale FD. Sel11J1alul apare ca deflexiuni pozitive ~i!
sau negative fa ta de linia de referinta a timpului. Au existat la un moment dat ~i aparate Doppler
nedirectionale, capabile sa sesizeze doar prezenta fluxului sanguin, nu ~i direqia acestuia, dar utilizarea lor
este astazi, practic, abandonata. Traseul Doppler continuu nu prezinta fereastra spectrala.
Examinarea Doppler cu emisie pulsatorie (Doppler pulsat). Caracteristic pentru acest mod de
examinare este faptul ca acelasi traductor emite şi receptioneaza US în mod alternativ, deci emisia US se
face în mod pulsator. Introducerea acestui tip de examinare a fost necesară tocmai pentru a depăsi
dificultătile constatate în cazul ecografiei Doppler cu emisie continua. In cazul în care US sunt emise în
mod pulsator, aparatul are capacitatea de a detecta profunzimea de la care provine un anumit ecou. Pentru
tehnica Doppler cu emisie pulsatorie, examinatorul are posibilitatea de a selectiona în profunzime zona
din care urmeaza sa fie înregistrat semnalul US, zona denumita esantion Doppler. In acest mod se poate
studia comportarea fluxului sanguin într-o zonă foarte restransă a corpului, făra ca examinarea să fie
influentată de către curentii sanguini din vecinătate. La aparatele moderne, computerizate, variatia FD este
transformata şi afisata direct sub formă de variatie a vitezei. Pentru fiecare moment al curbei Doppler
poate fi determinată cea mai mică şi cea mai mare viteză din esantion, rezultând un spectru al vitezelor în
functie de timp. Curba Doppler pulsatorie are aspect similar cu cea obtinută prin Doppler directional cu
emisie continuă. Ceea ce particularizează traseul Doppler pulsator este faptul ca între linia timpului şi
traseul Doppler există, în mod normal, o zonă neagră, lipsita de selmnal, denumită fereastră Doppler sau
fereastră specială. Intrucât emisia US se face în mod pulsator, imaginea ecografică bidimensională
obtinută concomitent cu semnalul Doppler este utilizată pentru alegerea zonei de amplasare a esantionului.
Această metodă se numeste ecografie duplex - Doppler (bidimensional + Doppler pulsator) (fig. 56).

Fig. 56. Examinare duplex - Doppler. In partea dreaptă se află imaginea bidimensionala cu esantionul, Doppler iar în stânga
traseul Doppler pulsat.

Fluxul laminar este caracterizat prin spectru îngust şi fereastra spectrală netă. In cazul scurgerii
turbulente a sângelui, spectrul curbei Doppler este larg iar fereastra spectrală dispare.
A vantajele tehnicii Doppler cu emisie pulsatorie sunt evidente. Metoda permite examinarea
fluxului sanguin în zone foarte limitate care pot fi alese de examinator dupa dorintă, folosind imaginea
ecografică bidimensională drept ghid anatomic. Emisia US fiind pulsatorie, organismul este supus la un
flux incident de energie acustică nesemnificativ.

61
 Dezavantajele tehnicii Doppler cu emisie pulsată sunt legate în primul rând de frecventa mare a
artefactelor. Principala limitare a acestei tehnici este indus a de faptul că cea mai mare viteza a fluxului
sanguin care poate fi înscrisă în mod neechivoc pe traseul Doppler are o anumită valoare limită
superioară, denumită limita Nyquist, care nu poate fi depăsită. Limita Nyquist defineste faptul că cea mai
mare valoare a FD (implicit a vitezei) care poate fi înscrisă în mod neechivoc pe traseul Doppler are
valoarea egală cu jumatate din FRP.
In cazul în care FD are valoare mai mare decat limita Nyquist (FRP/2), semnalul Doppler este
înscris, în acelasi moment, pe ambii versanti ai liniei timpului, rezultând artefactul de ambiguitate a
reprezentării semnalului Doppler (aliasing - engl.). De asemenea, nu poate fi neglijat costul crescut al
echipamentelor ecografice capabile să realizeze examinări duplex-Doppler.

62
 CURS 9
3.3.5.1. Ecografia Doppler codificată color (Doppler color).
In această tehnică, traductorul are posibilitatea de a oferi concomitent atât imagine bidimensionala,
cât şi informatii Doppler extinse. Operatorul delimitează, pe imaginea bidimensională, o anumită regiune
de interes. Fiecare punct al regiunii de interes este studiat instantaneu prin metoda Doppler pulsat, fiind
tratat ca şi un esantion Doppler. Informatiile Doppler obtinute sunt codificate color după cum urmează:
- prezenta fluxului sanguin este tradusă de colorarea imaginii;
- sensul fluxului sanguin este indicat de către culoare.
In mod conventional, fluxul care se apropic de traductor este colorat în rosu, iar fluxul care se
îndeparteaza, în albastru;
- viteza fluxului sanguin este indicată de către nuantele culorii de bază. Cu cât viteza este mai
mare, cu atât culoarea corespunzătoare are nuanta mai deschisă (mai aproape de alb);
- caracterul fluxului sanguin: fluxul laminar are culoare pură; fluxul turbulent este indicat prin
adăugarea culorii verzi la culoarea de bază, rezultând nuante de portocaliu sau turcoaz. Fluxul turbulent cu
viteza mare are aspect de mozaic.
Codificarea color este realizată instantaneu şi repetată permanent, astfel încât se obtine o imagine
bidimensională color în timp real a f1uxului sanguin în cord sau vase. Ultrasonografia Doppler color
reprezintă o hartă bidimensională color a frecventelor diferentiale înregistrate de către aparat. Ea nu
substituie angiografia, fiind, în ultimă instantă, o varianta a tehnicii Doppler pulsat (fig. 57).
Avantajul major al acestei tehnici constă în informatia vizuală bidimensională asupra
caracteristicilor f1uxului sanguin. In acest mod, ghidarea esantionajului pentru metoda Doppler pulsat este
realizată mult mai rapid, iar timpul de examinare este redus semnificativ.

Fig. 57. Doppler color.

Ultrasonografia Doppler color are dezavantajele comune ale tehnicii Doppler pulsat, în special cele
legate de fenomenul de ambiguitate, la care se adaugă şi costul foarte mare al echipamentului.
Ecografia Doppler cu codificarea color a puterii semnalului Doppler denumită în mod curent
power Doppler (sinonime: energy Doppler, ultrasound angio engl.) analizează doar intensitatea sau
puterea semnalului Doppler. Nu sunt explorate viteza sau directia fluxului. Metoda detectează doar
prezenta fluxului sanguin şi numărul de hematii care determină semnalul Doppler. Informatia înscrisă este
monocromă. Prezenta culorii corespunde prezentei fluxului, iar nuanta culorii defineste numărul de
reflectori care produc semnalul Doppler în regiunea de interes (fig. 58). La rândul său, numarul de
reflectori este determinat de către interactiunea complexă dintre hematocrit, agregarea hematiilor în
rulouri, diametrul vascular şi viteza fluxului. Profunzimea zonei examinate are, de asemenea, importantă
63
foarte mare: cu cât ecoul provine de la o regiune mai profundă, cu atât intensitatea sa este mai mică,
făcând semnalul nedetectabil.
Avantajul major al acestei tehnici constă în faptul ca are sensibilitate mult mai mare la prezenta
fluxului sanguin, comparativ cu tehnica Doppler color şi, ca atare, este capabilă să detecteze fluxuri mult
mai lente, în vase mult mai mici. Un alt avantaj major îl constituie relativa independentă fată de unghiul
de abord al vasului, ceea ce permite evaluarea optimă a structurilor vasculare tortuoase.
De asemenea, tehnica power Doppler nu prezintă fenomenul de ambiguitate (aliasing).

Fig. 58. Power Doppler.

Dezavantajul principal al metodei este reprezentat de sensibilitatea foarte mare la miscările tisulare
care pot induce artefacte multiple. Din acest motiv nu este posibilă exammarea structurilor aflate în
vecinatatea cordului sau a unui vas care pulsează. Lipsa de directionalitate a informatiei înscrise pe
monitor reprezintă un alt dezavantaj al acestel tehnici. Explorarea vascularizatiei structurilor situate
profund este foarte dificilă datorită atenuării US.
In prezent, metoda power Doppler se află în plin proces de evaluare a utilitătii clinice. Relativ
recent a fost introdusa în practică reprezentarea pseudo-tridimensionala a informatiei oferite de către
tehnica power Doppler, metodă care a fost denumita a doua generatie de power Doppler (fig.59).

Fig. 59. Power Doppler – a doua generatie – reprezentare pseudo-tridimensională a circulatiei în micile vase palmare.

64
3.3.6. Tehnologii noi în ultrasonografie
În ultimii cinci ani, diagnosticul ultrasonografic a cunoscut importante progrese în domeniul
prelucrăriiimafinii şi al explorării vasculare. Neinvazivitatea metodei, costul redus şi accesibilitatea sa
largă fac ca ultrasonografia să fie în continuare, o tehnică de "primă linie" în abordarea diagnostică a unei
game largi de afectiuni. Competitia dură la care este supusă ecografia de către rezolutia excelentă şi costul
în continuă scădere al altor tehnici imagistice (CT, RMN) a determinat producătorii de echipament
ecografic să investească în cercetare şi dezvoltarea unor tehnologii ultrasonore alternative.
Principalele direclii de dezvoltare a ultrasonografiei au fost canalizate spre câteva domenii
principale: tehnici alternative de diagnostic vascular, ultrasonografie tridimensională, substante de
contrast, microtraductoare şi tehnici noi de reprezentare a informafiei ultrasonore.
3.3.6.1 Tehnici alternative de diagnostic vascular
În diagnosticul vascular ultrasonografic, tehnicile dereferinta cu valoare bine documentată, sunt
reprezentate de către examinările Doppler, spectral - cu emisie continuă sau pulsată - şi color. Aceste
tehnici au limitări fizice inerente, cea mai importantă constând din artefactul de ambiguitate (aliasing).
Sensibilitatea acestor metode în detectarea fluxurilor foarte lente este, de asemenea, redusă. Pentru
depăşirea acestor limite, au fost imaginate câteva modalităţi alternative de explorare vasculară.
Angiodinografia este o tehnică ultrasonoră care nu utilizeazâ efectul Doppler. Principiul metodei
constă în detectarea ecourilor generate de către grupurile de hematii aflate în mişcare în lumenul vascular.
Fiecale grup este urmărit pe un număr de imagini consecutive. astfel încât în memoria aparatului sunt
stocate informaţii în legătură cu prezenţa, sensul de deplasare. viteza şi numărul grupurilor de hematii
explorate. Informaţia este integrată şi codificată color, astfel încât pe imaginea ecografică bidimensională
este suprapusă o hartă color a migcării hematiilor în functie de sensul, viteza şi numărul lor. Aspectul final
al imaginii este similar cu cel al explorării Doppler color. Avantajele tehnicii constau în lipsa artefactului
de ambiguitate şi în posibiiitatea de calculare a debitului real printr-un vas. Dezavantajele se referă în
principal la costul relativ mare şi la sensibilitatea mică pentru fluxurile lente.
Tehnica power Doppler (ultrasound angio, potver Doppler mode, energy mode - engl.) este o
tehnică ultrasonoră care analizeazâ variatiile de energie (sau putere) a serrnalului ultrasonor. În ultimă
instantă, metoda detectează orice mişcare aflată în relaţie cu hematiile. Informatia este suprapusă pe
imaginea ecografică bidimensională, fiind codificată în culori. Principalul avantaj al metodei este
reprezentat de sensibilitatea foarte mare pentru fluxurile lente. Informafiile obţinute pot fi asimilate cu o
parenchimatogramă vasculară. Utilitatea tehnicii rezidă în posibilitatea de diagnostic a infarctelor în
organele parenchimatoase, precum şi în detectarea fluxurilor foarte lente. Dezavantajele constau în
codificarea monocoloră a acestuia precum şi în artefactele induse de către miscarea traductorului sau a
unor structuri învecinate faţă de zona de interes. Recent, au fost dezvoltate modalităti de reprezentare
tridimensională a infromatiilor obţinute prin această tehnică (fig. 60).

Fig. 60. Imagine power Doppler tridimensională a vascularizatiei renale.

65
 Tehnica Doppler color în modul convergent (converging mode.- engl.) reuneşte informaţiile
oferite de tehnicile Doppler color şi power pe o singură imagine. În acest mod se profită atât de
sensibilitatea mare a tehnicii power cât şi de directionalitatea tehnicii color. În momentu1 actual, această
tehnică reprezintă patentul câtorva firme producătoare de aparatură ecografică.
Tehnica Doppler tisular codifică semnalele Doppler care provin de la tesuturile aflate în mişcale.
Utilitatea maximă a acestei tehnici se regăseşte în aplicaliile cardiologice. unde sunt codificate în culori
viteza, acceleratia şi energia diferitelor segmente miocardice (fig. 61).

Fig. 61. Tehnica Doppler tisular (b-d): a. examinare Doppler color clasică a cordului, Se colorează doar cavitătile
ventriculare, iar miocardul septului interventricular sunt reprezentate în nivele de gri. Prin contrast, în tehnica Doppler tisular
sunt colorate doar structurile anatomice solide ale cordului (miocard, inserţri valvulare), iar cavitălile cardiace rămânnecolorate;
b. Doppler tisular - modul acceleratie c. Doppler tisuiar - modul energie; d. Doppler tisular - modul viteză.

Ultrasonografia Doppler color tridimensională reprezintă o combinatie între tehnicile Doppler

color şi obtinerea tridimensională a informatiei ecografice. Tehnica se află încă sub cercetare şi promite
informatii suplimentare, în special datorită rezoluţiei spatiale crescute. Există şi perspectiva de
reprezentare tridimensională în timp real a fluxului endovascular (fig. 62).
3.3.6.2 Ultrasonografia tridimensională (3D)
Metoda ultrasonografică tridimensională explorează şi memorează punct cu punct un volum în
locul unui plan.
Există deja aparate comerciale care au încorporată această facilitate. Modalitatea de obţinere în
bloc a informatiilor ultrasonografice care să permită reconstructia tridimensională diferă la fiecare
producător de aparatură. Există mai multe tehnologii utilizate în mod curent. Una dintre aceste tehnologii

66
implică activarea succesivă a multiple traductoare dispuse paralel într-o incintă, realizându-se o
succesiune de secţiuni paralele între ele şi situate la distanle egale una fată de alta.

Fig. 62. Doppler color tridimensional al arterei carotide, Se obtine atât reconstrucţia tridimensională a vasului, cât şi
reprezentarea color a fluxului în interiorul acestuia.
Alte solulii constructive sunt reprezentate de rotirea cu 1800 a traductorului aplicat pe un anumit
punct al corpului. Dacă această rotire se realizeazâ într-un timp dat, aparatul poate calcula distanta dintre
secţiuni în grade şi permite reconstituirea volumului. În fine, tehnici sofisticate utilizeazâ giroscoape
montate pe traductoare normale. Aceste dispozitive comunică permanent pozitia traductorului către
consola aparatului, care realizează o reprezentare tridimensională a traseului traductorului şi permite,
astfel, reconstructia tridimensională a volumului examinat. Reconstructia 3D este mult mai uşoară în cazul
în care se utilizeazâ traductoare endocavitare. Întrucât acestea pot fi retrase sau rotite de distanţe fixe.
Metoda 3D oferă posibilitatea reconstruirii rapide în mai multe planuri a unei regiuni de interes,
precurn şi capacitatea de reprezentare tridimensională a suprafelelor unor organe (fig. 63 şi fig. 64).
Pentru realizarea ecografiei 3D este necesar un aparat de înaltă rezolutie, traductor specializat,
putere mare de calcui a procesorului şi prezenta unui software specializat. Chiar dacă achizitia datelor
brute se realizează instantaneu, timpul pentru reprezentarea 1or pe ecran poate fi de ordinul minutelor, iar
reconstructia unor suprafete curbe şi reprezentarea 3D a acesteia poate atinge 10 minute.
Conditiile anatomice care facilitează examinarea 3D sunt reprezentate de forma sferică şi
mobilitatea redusă a organului şi de prezenţa contrastului lichidian.
În acest moment, utilitatea metodei pare a fi maximă pentru depistarea prenatala a malformatiilol
fetale. Există aplicatii ale metodei în patologia abdominală, în studiul turnorilor prostatei, în patologia
tumorală oculo-orbitară , în studiul intraoperator al tumorilor encefalului.
Studiul arhitecturii interne a ventriculilor cardiaci precum şi evauarea tridimensională a jeturilor
intracardiace reprezintă aplicatii majore ale metodei 3D în cardiologie. Noi domenii de aplicare ale
metodei sunt deschise de către asocierea acesteia cu substanţele de contrast.

67
 Fig. 63. Ecografie tridimensională a extremitătii cefalice fetale: se Fig. 64. Reconstrucţia tridimensională a fetei
obtine atât reconstructia imaginii în trei planuri ortogonale, cât şi fetale.
reprezentarea suprafetei capului fetal.

Limitările ultrasonografiei 3D în momentul actual sunt legate, în primul rând, de costul ridicat al
echipamentului. Este dificilă exanrinarea organelor voluminoise, a structurilor aflate în mişcare rapidă,
precum şi a zonei care nu prezintă contrast lichidian suficient.
3.3.6.3 Microtraductoarele
Tehnologia microtraductoarelor reprezintă un alt domeniu de progres al diagnosticului ecografic.
Dimensiunile microtraductoalelor sunt similare cu cele ale vârfului unei mine de pix. Ele se află montate
la extremitatea unor catetere. Frecventa de explorare depăşeşte 15 MHz. Avantajul major al acestui tip de
traductoare îl constituie faptul că pot fi introduse în cavrtăti naturale extrem de mici şi pemit explorarea cu
înaltă rezolutie a unor regiuni greu accesibile pentru ecografia standard. Astfel de microtraductoare au fost
aplicate în cavitatea uterină şi în trompele uterine, în uretere şi bazinetul renal, în vasele sanguine, în
bronhii, în ductul coledoc, vena portă etc. (fig. 65).

Fig. 65. Microtraductoare: a. aspectul unui microtraductor; b. imagine obtinută cu un

microtraductor introdus în esofag.
O variantă aparte o constituie traductoarele pentru uz laparoscopic, care au frecventă ceva mai
mică dar dispun şi de posibilitatea de efectuare a unei explorări Doppler color, urmărindu-se evaluarea
neivazivă a căilor biliare şi a patentei vasculare în timpul operaliilor laparoscopice (fig. 66).

68
 Fig. 66. Traductor pentru ecografie laparoscopică.

3.3.6.4 Tehnici noi de reprezentare a informatiei ultrasollore

3.3.6.3 este o tehnică aflată în cercetare şi care exploatează elasticitatea tesuturilor evaluată prin
abilitatea de redobândire a formei initiale după deformarea indusă de către o undă ultrasonoră. Aplicatii
clinice iniliale ale metodei au demonstrat mare acuratete a acesteia in diagnosticul diferential dintre
nodulii mamari benigni (elastici) şi maligni (rigizi).

Fig. 67. Vizualizarea fluxului intravascular prin ecografie armonică fără sustante de contrast: a. bifurcatie femurală examinată
în mod conventional; b. bifurcatie femurală examinată cu ecografie armonică; c. valvă venoasă examinată în mod conventional;
d. valvă venoasă examinată cu ecografie armonică.

69
 Evaluarea imagistică armonică utilizează ultrasunete cu o anumită frecventă pentru emisie în
corp şi analizează ecourile returnate la frecvente armonice (mai mari sau mai mici) ale frecventei de
emisie. Avantajul major al metodei constă îl constituie faptul că zgomotul de fond este eliminat aproape în
totalitate. Tehnica permite, pe de o parte, ameliorarea rezolutiei şi, pe de altă parte, vizualizarea spontană a
fluxului sanguin. De asemenea, contrastul indus de către substantele specifice este mult amplificat în
modul de reconstructie armonic (fig. 67).
Imagistica armonică în bandă largă denumită şi ultrasonografia armonică cu inversia
pulsului este o tehnică introdusă pe aparatele de ecografie comerciale în 1999. Această tehnică de
cxaminarc presupune obtinerea de imagini ultrasonografice ale aceleaşi reiuni, generate prin impulsuri
emise în antifază. Prezenta substanţei de contrast în câmpu1 de examinare induce semnal US armonic
indiferent de faza pulsului incident, iar semnalele care provin provin de la structurile lipsite de substată de
contrast se anulează reciproc. Într-o oarccare măsură această modalitate de examinare seamănă cu
angiografia cu substractie digitală.
Prelucrarea simultană multicanal a întregii informatii ultrasonore. recent introdusă în
practică, constă din achizitionarea datelor ultrasonore în mod simultan de pe 512 canale de infomatie şi
prelucrarea concomitentă a semnalului atât din punct de vedere al amplitudinii (imagine bidimensională)
cât şi a1 frecventei (imafine Doppler) şi al puterii (imagine power mode).Calitatea informatiilor în toate
cele trei moduri este net superioară tehnicilor clasice, astfel încât tehnica este considerată o adevărată
revolutie în conceptul de achizitie şi reprezentare a informaţiei ultrasonografice.
Ultrasonografia panoramică este o continuare ,odernă a mai vcchii tehnici statice. În acest mod de
examinare se realizeazâ achizitia continuă a imaginii 1a una dintre extremitătile traductorului, în timp ce
informatia achizitionată este stocată în mod dinamic. Rezultă o imagine panoramică, având dimensiuni
mult rnai mari decât suprafata traductorului. Avantaju1 evident al acestei tehnici constă în cantitatea mare
de informatie ultrasonografică cuprinsă pe o singură imagine şi în ilustrarea net ameliorată a raporturilor
anatomice (Fig. 68).

Fig. 68. Ecografie panoramică a fătului.

Prezentarea succintă a celor mai recente progrese tehnice în ultrasonodiagnostic are rolul de a sublinia
faptul că, departe de a se limita la modalitătile bidimensionale şi vasculare traditionale. ecografia este o
tehnică diagnostică activă, în continuă dezvoltare, cu largi perspective de a concura efectiv celelalte
tehnici imagistice.

70
 GATA!!!!!

CURS 10

4. Imagistică medicală cu rezonanţă magnetică nucleară

4.1 Tomografia
Termenul de tomografie vine de la gr. tomì=secţiune, deci înseamnă obţinerea unor imagini pe
secţiuni. Prima etapă este stabilirea secţiunii ori secţiunilor pe care se face înregistrarea. În continuare
secţiunea se împarte în elemente de volum (voxel = volum element) şi trebuie obţinut un semnal
corespunzând răspunsului individual al fiecăruia. Odată înregistrate aceste semnale imaginea se
construieşte de către un calculator în aşa fel încât fiecărui element de volum să-i corespundă un element de
imagine (pixel = picture element). Un parametru al răspunsului tisular, cel mai adesea intensitatea, dar nu
numai, se traduce în grade de luminozitate (uneori culoare) a pixel-ului corespunzător, astfel încât
matricea reprezintă o matrice de elemente (puncte) de luminozitate. Fiecărui element de imagine
corespunzându-i un element de volum, cu cât matricea e mai mare, cu atât elementul de volum e mai mic.
Evident, nu se pot distinge detalii mai mici decât un voxel. Micşorarea voxel-ului duce însă, de
regulă, la mărirea zgomotului.
Prin înregistrarea unui număr mare de secţiuni adiacente, se poate construi, pe calculator o imagine
tridimensională (3D), care apoi poate fi examinată în orice secţiune: planuri diferite şi unghiuri diferite.

71
 Element de volum Element de imagine
voxel pixel

Corespondenţa element de volum ― element de imagine în

tomografie
4.1.1 Principii
O particulă în mişcare de rotaţie e caracterizată de un moment cinetic (L), vector perpendicular pe
planul traiedtoriei, dependent de masa şi viteza particulei şi raza traiectoriei, deci descrie caracteristicile
mişcării: L~mvr.
O sarcină electrică în mişcare este influenţată de un câmp magnetic, deci se comportă ca un mic
magnet, caracterizat printr-un moment magnetic. Momentul magnetic e tot un vector perpendicular pe
planul traiectoriei, sensul depinnzâd de semnul sarcinii.

Fig. 69. Momentul cinetic şi momentul magnetic: a. Momentul cinetic şi momentul cinetic de spin al unui electron; b.
Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de spin al unui electron; c. Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de
spin al unui proton; L = momentul cinetic orbital al electronului; v = viteza; r = raza orbitei; S = momentul cinetic de spin; μ =
momentul magnetic de spin; e = sarcina elementară; me, mp = masa electronului, respectiv a protonului.

Electronul are un moment cinetic şi, respectiv, un moment magnetic orbital, corespunzător rotaţiei
în jurul nucleului, dar şi un moment cinetic şi, respectiv, un moment magnetic de spin. Acestea din urmă
ar putea fi interpretate intuitiv ca fiind corespunzătoare unei mişcări de rotaţie în jurul propriei axe. În
mecanica cuantică, momentul cinetic de spin sau spinul (S) e cuantificat, depinzând de numărul cuantic de

72
  h 
spin (s), S  s    s , ce poate lua valorile s   1 2 . Momentul magnetic corespunzător (de spin) are
 2 
valoarea:
 h 
m  - ggS  - gg   s ; [μ]=J/T (3)
 2 
unde: γ=e/2m este raportul giromagnetic, g este factorul lui Landé, constantă ce depinde de natura
particulei, h este constanta lui Plank, S este momentul cinetic de spin şi s munărul cuantic de spin ce poate
lua valorile: 1/2, -1/2.
Momentul magnetic se măsoară în joule/tesla (J/T).
Mărimea μB=γ h / 2π=h e / 4π me se numeşte magnetonul lui Bohr (me=masa electronului) se poate
considera o cuantă de moment magnetic. În mod similar protonul are şi el moment magnetic de spin. Se
defineşte magnetonul nuclear, μN=h γN / 2π=h e / 4π mp, în care s-a înlocuit masa electronului cu a
protonului (mp); γN fiind raportul giromagnetic al protonului. Magnetonul nuclear este cu trei ordine de
marime mai mic decât magnetonul lui Bohr deoarece masa protonului este mai mare. Se constată şi se
demonstrează în mecanica cuantică faptul, inexplicabil în cadrul mecanicii clasice, că neutronul, deşi
neutru, are totuşi un moment magnetic de spin, egal cu al protonului. Ca şi în cazul electronului, nucleolii
se asociază in perechi de spin opus (+1/2 şi –1/2), astfel încât pentru un număr par, spinul total e nul.
Pentru un nucleu, cuprinzând un număr Z de protoni şi A-Z neutroni, momentul magnetic de spin
total se obţine prin însumarea momentelor corespunzătoare protonilor şi, respectiv, neutronilor. Sunt
posibile trei cazuri:
 atât protonii cât şi neutronii sunt în număr par (A şi Z pare); rezultă un spin nul;
 numărul de masă (A) e impar, deci fie protunii, fie neutronii, sunt în număr impar; rezultă un spin
semiîntreg (+1/2 sau –1/2);
 A e par şi Z impar, ceea ce înseamnă că atât protonii cât şi neutronii sunt în număr impar; spinil
este întreg (1), deoarece spinul semiîntreg rezultat pentru fiecare tip de nucleoni în parte se adună,
dând 1.
Dacă o particulă, având un moment magnetic nenul, e plasată în câmp magnetic (B), asupra ei se
exercită un cuplu de forţe, ceea ce imprimă o mişcare de precesie, precesia Larmour, având ca ax direcţia
câmpului magnetic, în urma căreia se va orienta pe direcţia lui B, mişcarea fiind similară cu a unui titirez.
Viteza unghiulară (ωL) şi, respectiv, frecvenţa (νL) mişcării de presesie sunt date de relaţiile:
ωL=gγB; (4)
νL=ωL/2π=g (γ / 2π) B. (5)
Înmulţind frecvenţa cu constanta lui Plank, se regăseşte expresia magnetonului. Deci,
hνL=g (γ h / 2π)B=g μB B  pentru electron
hνL=gN (γN h / 2π)B=gN μN B  pentru un proton.

73
 Fig. 70. Mişcarea de precesie a protonului în câmp magnetic: B = inducţia câmpului magnetic; μ =
momentul magnetic; ωL = viteza unghiulară a precesiei Larmour; θ = unghiul format de momentul
magnetic şi inducţia câmpului magnetic.

Deci νL, frecvenţa Larmoure a protonului, e proporţională cu inducţia câmpului magnetic şi cu

magnetonul nuclear. Ea este de ordinul MHz, aşadar în domeniul de radiofrecvenţă.
Dacă o particulă având un moment magnetic se plasează într-un câmp magnetic uniform de
inducţie B, ea va avea o energie potenţială ε= - μB = - gN μN Bs.
Comparând această relaţie cu expresia frecvenţei Larmoure, rezultă că la o variaţie a numărului
cuantic de spin cu 1 unitate (între –1/2 şi +1/2), energia variază cu Δε=hνL.
Deci într-un câmp magnetic, protonul se poate afla în două stări energetice, cea mai joasă
corespunzând spinului +1/2. Cele două stări reprezintă o orientare paralelă (p), respectiv, antiparalelă (a),
cu direcţia câmpului. La echilibru, într-o populaţie de protoni, repartiţia pe cele două nivele este dată de
relaţia lui Boltzmann:
Np -
hB
e 2 kT ,
Na
(6)
în care: Np şi Na reprezintă numărul de protoni aflaţi pe cele două nivele (paralel, respectiv antiparalel), B
este inducţia câmpului magnetic, k esteconstanta lui Boltzmann, h este constanta lui Plank şi T,
temperatura absolută.
Raportul are o valoare puţin mai mare decât 1, deci pe nivelul fundamental se află mai puţini
protoni. În consecinţă, la echilibru, μN rezultant e paralel cu inducţia câmpului magnetic (B).

Fig. 71. Nivelele energetice ale protonului: B = inducţia câmpului magnetic ; Np, Na = numărul de protoni cu orientare paraleleă
şi respectiv antiparalelă; Δε = diferenţa dintre nivelele energetice.

Pentru ca un proton să treacă de pe nivelul fundamental pe nivelul excitat, trebuie să i se furnizeze

o energie egală cu Δε. Deci el poate absorbi o radiaţie electromagnetică de frecvenţă egală cu frecvenţa
Larmoure; este frecvenţa de rezonanţă. Supă cum reiese din relaţiile de mai sus, această frecvenţă e
proporţională cu inducţia câmpului magnetic B.

74
4.1.2 Spectre de rezonanţă magnetică nucleară
O populaţie de nuclee cu spin nenul, plasată într-un câmp magnetic uniform şi constant se
repartizează, aşa cum am văzut între cele două nivele energetice conform legii lui Boltzman. Dacă peste
acest câmp se suprapune un câmp electromagnetic cu frecvenţa Larmour, spinii absorb energia şi pot trece
rapid pe nivelul energetic superior; ei intră în rezonanţă cu câmpul electromagnetic. Reorientarea spinilor
induce o tensiune electromoroare într-o înfăşurare ce înconjoară proba. Aplicându-se un câmp
electromagnetic de frecvenţă variabilă continuu (în domeniul de radiofrecvenţă), fiecare specie nucleară
cuprinsă în eşantion va intra în rezonanţă la propria frecvenţă Larmour (ν=νL); s-a realizat astfel un
baleiaj de frecvenţă. Înregistrându-se semnalul se obţine spectrul RMN, A(ν); frecvenţa liniilor spectrale
corespunde frecvenţei Larmour a nucleelor, iar amplitudinea numărului de nuclee care absorb la frecvenţa
respectivă.

Fig. 72. Schema de principiu a unei instalaţii de spectrometrie RMN: GRF = generator de radiofrecvenţă (RF); BE = bobină de
excitare; BR = bobină de recepţie; P = probă; RRF = receptor de RF; AF = analiza Fourier (în cazul excitării cu un impuls scurt
de frecvenţă fixă); ν = frecvenţa; A = amplitudinea semnalului.

Operaţia se poate realiza şi altfel: câmpul EM aplicat are o frecvenţă constantă, dar peste câmpul B
se aplică un al doilea câmp, de intensitate mult mai mică (ΔB) şi reglabil. Rezonanţa se obţine pentru gN μN
(B+ΔB)=h νL. S-a făcut un baleiaj de câmp.
În prezent, spectrele RMN se obţin prin aplicarea unui semnal de radiofrecvenţă sub forma unor
impulsuri scurte (μs), de frecvenţă fixă. Acestea induc o perturbare a spinilor. După încetarea impulsului,
ei revin în situaţia de echilibru, printr-o precesie Larmour liberă, corespunzând unui semnal sinusoidal
amortizat, specific pentru fiecare specie nucleară prezentă. Se înregistrează răspunsul sistemului ca o
funcţie de timp f(t). Printr-o transfirmare Fourier se obţine spectrul A(ν) al sistemului.

Fig. 73. Semnal recepţionat la excitarea în impulsuri: a. evolutia în timp a semnalului receptionat; b. spectrul corespunzător.

Frecvenţa Larmour, depinzând de inducţia câmpului magnetic în imediata vecinătate a nucleului, e

influenţată de câmpurile magnetice ale altor nuclee prezente şi de norul electronic ce înconjoară nucleul.
Acesta realizează o ecranare, ce se manifestă prin faptul că nucleul „simte” un câmp magnetic mai nic
75
decât cel aplicat (B). Consecinţa va fi o deplasare a frecvenţei de rezonanţă faţă de cea a nucleului izolat.
Deplasarea e de ordinul 10-6 din frecvenţa de rezonanţa şi se exprimă în părţi pe milion (ppm=10-6).
Deplasarea poate da indicaţii asupra mediului ambiant. De exemplu, frecvenţa de rezonanţă a protonilor în
grăsimi e deplasată faţă de cea în apă cu 3,3 ppm. La B = 1 T, frecvenţa Larmour a protonilor fiind 42,6
MHz corespunde unei deplasări de 140 Hz. Exprimarea în ppm are avantajul că nu depinde de intensitatea
câmpului.

Fig. 74. Deplasarea chimică. La o frecvenţă Larmour a protonului, la B = 1 T, νL = 42,6 MHz, unei
deplasări chimice de 3,3 ppm îi corespunde o variaţie a frecvenţei de 140 Hz.

4.2 Spectroscopia RMN bidimensională

La excitarea cu un câmp de RF a macromoleculelor, interacţiunile dintre protoni sunt multiple, deci
spectrele ce se obţin sunt extrem de complexe, multe linii spectrale suprapunându-se, aşa că devine destul
de dificil de extras informaţia. Acest lucru este înlăturat prin spectroscopia bidimensională. Extitarea se
face în secvenţe. Într-o primă etapă, proba este iradiată cu un semnal de RF care va excita toate nucleele.
Fiecare însă va avea o precesie cu o frecvenţă ce depinde de câmpul local, deci de interacţiunile la care ia
parte. După un timp t1 variabil în trepte, când spinii var fi defazaţi în funcţie de propria frecvenţă Larmour,
se aplică un al doilea semnal de RF, care va avea, evident, efecte diferite asupra fiecărui spin. După un
timp t2, timpul de achiziţie, se înregistrează răspunsul. Operaţia se repetă pentru diferite valori ale lui t1,
aşteptându-se, de fiecare dată, revenirea în starea de repaus. Prin analiza Fourier a răspunsurilor
înregistrate, s(t1,t2), se obţine spectrul bidimensional, funcţie de două variabile de frecvenţă, ν 1 şi ν2,
corespunzătoare timpilor t1 şi t2. Spectrul va cuprinde o serie de vârfuri aflate pe diagonală, reprezentând
spectrul unidimensional, dar şi alte vârfuri, aşezate simetric faţă de dagonală. Acestea indică interacţiunile
dintre protoni: un vârf având coordonatele (νa, νb) şi simetricul lui de coordonate (νb, νa) indică
interacţiunea dintre un nucleu cu frecvenţa de rezonanţă νa şi unul cu frecvenţa νb. Spectroscopia RMN
bidimensională e foarte utilă pentru determinarea structurii proteinelor şi a altor macromolecule biologice.

4.2.1 Relaxarea spinilor

Dacă peste câmpul magnetic uniform B0, care a orientat spinii pe direcţia lui se suprapune un al
doilea câmp, câmpul de excitare (β), variabil cu frecvenţa Larmour şi orientăt perpendicular pe primul,
spinii vor ieşi din starea de echilibru. Ei se vor orientă pe direcţia câmpului de excitare, deci normal la
direcţia câmpului B0. Magnetizarea pe direcţia lui B0, pe care o vom nota cu λ va deveni nulă, iar cea pe
direcţia câmpului excitator (β), notată μx, va fi maximă. La întreruperea câmpului β, spinii vor revenii,
după un anumit timp, la starea de echilibru, efectuând o mişcare de precesie cu frecvenţa Larmour.
Variaţia câmpului magnetic rezultată poate fi măsurată prin t.e.m. indusă într-o bobină. Semnalul
înregistrat e un semnal sinusoidal atenuat (după o lege exponenţială), cu frecvenţa νL. Constanta de timp
de atenuare se numeşte timp de relaxare. Amplitudinea semnalului scade datorită cedării energiei
moleculelor înconjurătoare. Timpul de relaxare înregistrat pe direcţia longitudinală (z = direcţia câmpului

76
B0) se numeşte timp de relaxare longitudinală sau timp de relaxare spin-reţea, reţeaua desemnând
ansamblul moleculelor cărora le cedează energie. Se notează cu T1.
 -
t 
 T1 
m z  m 0 1 - e



, (7)
 

în care μ0 este magnetizarea (momentul magnetic) în repaus, orientat pe direcţia câmpului B0(z) şi μz este
componenta longitudinală a magnetizării.
La t=T1, μz = μ0 (1-1/e) ~ 0,63 μ0 , iar la t = 3 T1; μ0 creşte la 0,95 μ0, deci practic a revenit la
valoarea iniţială.
Timpul de relaxare înregistrat într-un plan perpendicular pe B0 se numeşte timp de relaxare
transversal sau timp de relaxare spin-spin. Se notează cu T2.
t
m x  m x 0 e - T2 , (8)

în care: μx0 este magnetizarea transversală în momentul iniţial, deci după excitare în momentul în care
începe relaxarea şi μx este componenta transversală a magnetizării.
La t = T2; μx = μx0 (1/e) ~ 0,37μx0, iar la t = 3 T2; μx scade la 0,05 μx0, deci se poate considera că a
revenit la 0.
T2 este mai acurt decât T1. Explicaţia este următoarea: înmomentul întreruperii câmpului excitator,
toate nucleele au aceaşi orientare, deci oscilează în fază (semnalele sunt coerente). Pe măsura relaxării, are
loc un schimb de energie între nuclee (de aici denuluirea de timp de relaxare spin-spin) ceea ce face să se
piardă coerenţa, deci rezultanta se va anula înaintea revenirii pe direcţia revenirii pe direcţia lui B0. În
tabelul de mai jos sunt daţi timpii de relaxare pentru unele ţesuturi. T1 s-a indicat prin două valori ale
câmpului magnetic, deoarece depinde de acesta.
La pierderea coerenţei contribuie esenţial şi neomogenităţile câmpului magnetic extern (al
magnetului) şi susceptibilitatea magnetică diferită a ţesuturilor. Deci, de fapt, constanta de timp
înregistrată va fi determinată de aceste neomogenităti, macând constanta de timp caracteristică probei. Se
defineşte o constantă de timp T2* dată de neomogenităţile câmpului. Între aceste constante de timp există
relaţia: T2*<<T2<T1.
Tabelul 10. Timpii de relaxare ai unor ţesuturi.
Tesutul T2 (ms) T1 (ms) (B=0,5T) T1 (ms) (B=1,5T)
Adipos 80 210 260
Ficat 42 350 500
Muşchi 45 550 870
Materie alba 90 500 780
Materie cenuşie 100 650 920
Aşa cum am văzut, numai nucleele cu spini nenuli sunt sensibile la aplicarea unor câmpuri
magnetice. În plus, momentul magnetic depinde, în afara inducţiei câmpului magnetic şi magnetonului
nuclear, de factorul Landé (gN), specific fiecărei specii nucleare. Asta înseamnă că sensibilitatea diferiţilor
nucleizi e mult diferită. Se defineşte ca sensibilitate relativă raportul dintre intensitatea semnalului produs
de o anumită specie nucleară şi a semnalului produs de acelaşi număr de nuclee de hidrogen (protoni).
Dată fiind concentraţia mare în care se află în orice ţesut viu, este elementul cel mai indicat pentru
înregistrare RMN in vivo. Uneori se fac şi înregistrari ale fosforului.

4.3 Imagistica de rezonanţă magnetică (IRM)

77
 Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dintr-o anumită secţiune a
corpului din care e posibilă obţinerea unei imagini tridimensionale, pornind de la un număr mare de
secţiuni ori chiar a unei înregistrări tridimensionale, a răspunsului ţesuturilor la un semnal magnetic ce
induce RMN a protonilor, oferind în felul acesta informaţii privind starea fiziologică sau patologică a
ţesuturilor.
Parametrii măsurabili care mijlocesc aceste informaţii sunt densitatea de protoni şi timpii de
relaxare (T1 şi T2). Primul parametru (densitatea de protoni) este, evident, legat de hidratarea ţesuturilor,
iar ceilalţi doi depind de starea apei în ţesuturi (apă liberă, apă legată), deci de interacţiunea ei cu
moleculele biologice. Se observă că, spre deosebire de alte molecule imagistice în care se înregistrează un
singur parametru, radiaţia transmisă, pentru razele X, radiaţia reflectată, în ecografie, ori gradul de fixare
în ţesuturi, în cazul scintigrafiei, imaginile RMN pot înregistra 3 parametrii, ceea ce înseamnă o mai mare
flexibilitate şi o cantitate mai mare de informaţie, dar şi o complexitate sporită atât a aparaturii cât şi a
protocoalelor de lucru deci necesită o reglare mai fină a parametrilor funcţie de ceea ce se urmăreşte. În
plus, prelucrarea răspunsului pentru obţinerea imaginii e şi ea mai complexă. Marele avantaj al imagisticii
RMN este faptul că nu utilizează radiaţii ionizante (X sau γ ), deci nocivitatea este incomparabil mai mică.
Imaginea se obţine, ca şi în cazul altor forme de imagistică, prin diferenţa intensităţii semnalului
înregistrat în zone alăturate, corespunzând unor caracteristici diferite. Deci problema care se pune e
convertirea variaţiei parametrilor înregistraţi în modificări ale intensităţii semnalului. În ceea ce priveşte
concentraţia protonilor, chestiunea e relativ simplă, dat fiind că amplitudinea semnalului de RF de relaxare
creşte monoton cu aceasta. Pentru timpii de relaxare, intensitatea semnalului depinde de momentul în care
se înregistrează răspunsul şi de frecvenţa stimulilor de excitare. În funcţie de acestea există mai multe
regimuri de funcţionare, dând evident informaţii diferite. Pentru îmbunătăţirea contrastului se folosesc şi
„agenţi de contrast”. Aceştia sunt, în general, materiale paramagnetice, substanţe cu electroni nepereche;
ele au o susceptibilitate magnetică ridicată, ceea ce duce la o distorsiune locală a câmpului magnetic şi
deci la modificarea timpilor de relaxare.

Instalaţia
Corpul pacientului este introdus în interiorul unui magnet care generează un câmp magnetic
uniform. Se folosesc magneţi permanenţi, electromagneţi ori magneţi supraconductori. Magneţii
permanenţi sunt mai puţin costisitori în exploatare (nu consumă energie); marele lor dezavantaj e
greutatea, care poate ajunge la 100t. Electromagneţii au un mare consum de energie şi degajă o cantitate
importantă de căldură, datorită didipaţiei pe rezistenţa înfăşurărilor, ceea ce implică necesitatea unui
sistem de răcire. Pot genera câmpuri magnetice de până la 0,15T. Magneţii supraconductori sunt
electromafneţi răciţi până la -269°C, printr-un dubli circuit cu azot şi heliu lichid. La această temperatură,
rezistenţa înfăşurării devine nulă (fenomenul de supraconductivitate), deci consumul de energie e foarte
mic. Pot genera câmpuri de până la 2T.
Pentru stabilirea secţiunii şi a elementelor de volum de pe care se face înregistrarea se aplică, pe
anumite direcţii, câmpuri magnetice neuniforme liniar variabile în spaţiu, suprapuse peste câmpul
magnetic principal, aşa-numiţii gradienţi de câmp. Aceştia se obţin cu ajutorul unor înfăşurări cu
geometrie şi orientare adegvate.
Semnalele de RF excitatoare se aplică prin intermediul unor bobine prin care circulă un curent
alternativ cu frecvenţa de rezonanţă (dependentă de inducţia câmpului magnrtic). Uneori, aceleaşi bobine
se folosesc şi pentru înregistrarea răspunsului.
Prelucrarea semnalelor înregistrate şi construirea imaginii se realizează pe computer.
Dat fiind că se lucrează în câmp magnetic şi cu semnale electromagnetice de radiofrecvenţă, pot
apărea interacţiuni cu mediul înconjurător, în ambele sensuri. Omogenitatea câmpului magnetic poate fi
alterată de prezenţa unar obiecte feromagnetice cu deosebire dacă acestea sunt în mişcare; invers, câmpul
magnetic poate perturba funcţionatrea unor aparate electrice cum ar fi: stimulatoare cardiace, monitoare

78
video, suporturi pentru înregistrare magnetică (discuri, benzi), tuburi de radiaţii X, etc. Semnalele de RF
înregistrate fiind slabe pot fi perturbate de semnale captate din exterior. Pentru evitarea acestor interacţiuni
se face o ecranare a încăperii şi se evită introducerea de surse de radiaţii (exemplu: iluminatul fluorescent).

Fig. 75. AIRIS (HITACHI Medical Corporation Japonia): Sistem de Rezonanta Magnetica Nucleara - cu
Magnet Permanent - 0.3 Tesla.

AIRIS II este unul dintre cele mai performante sisteme RMN disponibile la ora actuala, oferind o
gama larga de functii si facilitati de ultima ora. Spre deosebire de sistemele cu magnet rezistiv sau supra-
conductor, AIRIS II, datorita magnetului permanent, are costuri de intretinere extrem de scazute, precum
si o fiabilitate foarte mare:
 magnet permanent 0.3 T, cu camp magnetic vertical
 Deschidere 210O in fata si 70O in spate
 Circuit magnetic fara curenti liberi Eddy
 Sistem gradient 15 mT/m, slew rate 30 T/m/s
 Sistem de transmisie si receptie radiofrecventa 5 kW, iesire pe 4 canale
 Masa pentru pacient
Bobine
 Bobina deschisa QD pentru cap
 Bobina flexibila QD medie pentru corp
 Bobina flexibila QD mare pentru corp
 Bobina pentru gat si articulatii
 Bobina QD pentru genunchi
Computer control si procesare a datelor Computer RISC Ultra Sparc, 64 bits
 Procesor de imagine
 3.5'' / 9 GB hard disk
 5.25'' / 2.6 GB disk optic
 Monitor color 21''
Pachet Gating
 Gating ECG
 Unitate Gating periferic
Pachet scanare rapida
 High Resolution Fast Spin Echo / Fast IR
79
  Pachet "dual slice"
Pachet MRA
 2D / 3D TOF
 2D / 3D PC
Accesorii standard
 Cutie filtrare
 Fantoma de calibrare
 Matlasare masa pacient
 Interfon
Optiuni
1. Sistem de compensare a fluctuatiilor magnetice
2. Bobina pentru san
3. Bobina QD pentru genunchi
4. Bobina pentru articulatii (L - mare)
5. Bobina pentru articulatii (S - mica)
6. Iesire I/F semnal DICOM 3
7. Bobina QD pentru incheietura mainii
8. Bobina QD pentru umar, preformata
9. Bobina preformata pentru umar "multiple array"
10. Kit "multiple array"
11. Bobina pentru cap / gat "multiple array"
12. Bobina QD flexibila pentru corp (S - mica)
13. Bobina TMJ
14. Bobina pentru cap / gat
15. Fluoroscopie Rezonanta Magnetica
16. Blindarea camerei pentru radiofrecventa (4 x 5 m, o fereastra, o usa)
17. Aer conditionat
18. Imprimanta laser 8700
19. Secvente EPI (SE / DW)
CURS 11

5. STIMULATOARE PENTRU RECUPERAREA APARATULUI

NEUROLOCOMOTOR

80
5.1. Introducere
În urma cu 50 de ani a fost implantat în Statele Unite primul pacemaker, care stimula inima,
reglându-i ritmul cu ajutorul unor impulsuri electrice. Ideea era în principiu simpla: în corpul nostru o
retea de mii de metri de conductori transmite semnale electrice care comanda “tot ce misca”. Orice muschi
e actionat electric. Comenzile care vin de la creier sau maduva spinarii circula cu 300 m pe secunda pe
firul nervilor si asigura functionarea întregului organism. Daca muschiul inimii începe sa se contracte
anapoda si sa puna viata unui om în pericol, un aparat care emite regulat impulsuri electrice poate asigura
coordonarea batailor inimii astfel ca ea sa înceapa sa bata din nou cu frecventa stabilita de medic si de
constructorul pacemakerului. Miniaturizarea electronica si crearea unor baterii suficient de mici si de
durabile au permis la jumatatea secolului trecut lansarea pe scara mare a pacemakerului. Milioane de
cardiaci, care altfel ar fi murit, traiesc acum normal cu pacemakeruri. Numai în SUA anual piata acestor
mici stimulatoare atinge 10 miliarde de dolari.
Veti fi, poate, surprinsi sa aflati câte alte stimulatoare specializate s-au inventat si au fost
implantate pe scara mare. Sunt în lume 190.000 de persoane care poarta, implantati în capul lor!, electrozi
legati la stimulatoare ce controleaza tremuraturile maladiei Parkinson sau aparate implantate în zona
pântecului, legate de nervul sacral, acolo unde acesta iese din partea de jos a maduvei spinarii, pentru a
controla prin impulsuri electrice, incontinenta urinara. 30.000 de oameni poarta stimulatoare legate prin
electrozi de nervul vag din zona gâtului pentru a preveni atacurile de epilepsie. Alti 60.000 de oameni au
implantati electrozi în urechea interna, care trimit semnale direct la creier, unde sunt interpretate ca sunete,
astfel ca se înlatura efectul surditatii. Aceste cifre cresc de la an la an si cresc foarte repede. Scump
deocamdata - la 15.000 de dolari bucata -, dar eficient e un neurostimulator destinat combaterii depresiei
cronice, aprobat pentru comercializare în SUA la începutul lunii februarie a.c.
Un mare viitor pare sa aiba stimulatorul care poate vindeca obezitatea. Cum în lume sunt sute de
milioane de obezi potentialul lui de utilizare e enorm. Se afla acum în testare clinica doua modele de
stimulatoare pentru stomac. Ele au marimea unui ceas de buzunar si sunt implantate, printr-o incizie de 9
cm, imediat sub pielea abdomenului. Doi conductori atasati de peretele exterior al stomacului trimit
acestui organ scurte impulsuri electrice care reduc senzatia de foame.
În prezent neurostimularea e pe cale sa îsi deschida un orizont foarte larg. Primele succese au aratat
medicilor ca folosind propria cale a organismului se pot reface circuitele electrice naturale sau se pot
trimite semnale de control ale muschilor astfel ca se prevede vindecarea în scurta vreme, în cca 5 ani, a
unor boli diverse cum sunt apneea din somn, angina, tulburarile tractului digestiv, tulburarile psihice de
tipul celor compulsiv-obsesive, sindromul Tourette, bulimia si diverse tulburari ale creierului.
Totusi sa nu uitam ca în faza actuala a tehnicii toate aceste stimulatoare trebuie înlocuite o data la 5
sau 10 ani fiindca li se termina bateria. Din fericire operatiile sunt foarte usoare însa... dispozitivele însesi
sunt deocamdata scumpe. Avantajul neurostimulatoarelor este ca ele actioneaza asupra unui sistem natural
astfel ca nu apar efecte secundare, ca în cazul medicamentelor de sinteza. Totusi o utilizare pe scara de
81
masa a acestor stimulatoare nu este de prevazut pentru urmatorul deceniu din cauza ca ele sunt scumpe.
Un pacemaker sau un neurostimulator costa cca 15.000 de dolari. Numai în Statele Unite sunt 500.000 de
persoane carora medicamentele nu le ajuta sa îsi controleze epilepsia. Lor li se adauga 750.000 de oameni
care anual sufera de paralizii din cauza unor atacuri cerebrale, 3 milioane de persoane cu migrene cronice
si alte 4 milioane care au depresii. Înmultiti aceste cifre cu 15.000 de dolari, plus costul operatiilor de
implantare.
Neurostimularea electrica transcutanata (TENS) are la baza electrodul activ care se leaga prin
cablu de un stimulator implantat, eventual cuplat inductiv mutual cu o sursa externa reglabila, de comanda
si alimentare. Impulsurile se regleaza in intensitate si frecventa (1...150Hz). Curentii de stimulare utilizati,
pentru blocarea fibrelor nervoase de conductie rapida pot avea functii de diferite forme
Neurostimulatoare implantate, cu alimentare externa contin surse electrice reancarcabile periodic,
un generator de impulsuri bifazice cu durata si frecventa controlate, un generator de purtatoare in
radiofrecventa si un modulator de amplitidine (semnalul purtat fiind sirul de impulsuri) legat la o bobina
plata care se asaza peste bobina secundara introdusa sub piele.
Electroterapia transcerebrala se face cu ajutorul unui aparat cu patru circuite de iesire
independente, astfel se poate asigura tratamentul a patru pacienti in acelasi timp. Frecventa generata de
oscilator se regleaza continuu in doua game, de la 1 la 52 Hz si de la 48 la 100 Hz. Circuitul de separare
(CS) transfera impulsurile in circuitele de iesire reglabile (CER), in curent. In impuls, curentul poate fi
reglat de la 0 la maximum 5v.
Stimularea antispastica este un procedeu care consta in generarea unor serii de impulsuri alternand
ritmic, in doua surse distincte. Impulsurile au durata de 0,3 ms, se obtin efecte prelungite de reducere a
spasticitatii, o imbunatatire a coordonarii miscarilor si ameliorare a deficientelor perceptive.
Electoprofilaxia si terapia trombozelor care are la baza stimularea electrica a musculaturii pulpelor
pentru intensificarea refularii singelui venos emite impulsuri cu durata de 10-50 ms si o frecventa de 12-
30 imp/min; cei doi electrozi se fixeaza intre articulatia genunchiului si calcai iar la fiecare impuls apare o
contractie energica de flexare plantara a piciorului.
Terapie sub autocontrol (biofeedback) are la baza o aparatura cu semnalizare acustica si optica a
aparitiei si persistentei potentialelor insumate generate prin contractarea sau decontractarea musculaturii.
Efectele electrice date de unitatile motrice se insumeaza in dreptul electrozilor si se amplifica pentru a
realiza comanda semnalizarii prezentei si intensitatii contractiei.
Stimularea electrica a sudurii osoase se foloseste de un aparat realizat care are o sursa de curent
continuu pulsator, de mica putere, alimentat de la baterii. Electrozii se implementeaza in os de cele doua
parti ale fracturii, stimularea electrica gaseste aplicatii in sudura osoasa asigurand o vindecare rapida si
uniforma.
Corectarea staturii in cazul unor deviatii de coloana se face tot prin stimulare electrica folosind
doua perechi de electrozi de-o parte si de alta a coloanei.

5.2. Stimularea electrica si magnética a inimii

Rolul de pacemaker natural al cordului în organismul uman este acela al unui generator de transmitere a
unor impulsuri ritmice de tensiune, ce depind, ca formă, de starea sa patologică.
Ritmul cardiac este dat de succesiunea acestor unde de tensiune produse prin depolarizarea
naturală a unei zone din atriul drept (nodul sino-atrial SA) şi transmise prin conducţie electrică în tot
miocardul. Studierea acestui fenomen contribuie la evaluarea posibilităţilor de influenţare artificială a
funcţiei cardiace, prin stimulare electrică sau magnetică.

82
 Stimularea cardiacă realizează asistarea permanentă sau temporară a funcţiei cardiace, acţionând
în sensul corectării unor pertubări în ritmul natural al cordului sau chiar al suplinirii generatorului natural
de semnal de depolarizare. Aceasta se realizează curent, în terapeutica medicală:
- fie prin producerea de impulsuri periodice de tensiune (la putere mică), aplicate direct
miocardului prin implant cardiac, pentru compensarea ori înlocuirea funcţiei nodului SA de generator de
tact sau pentru a suplini funcţia de conducere a impulsului excitator la blocarea conducţiei prin fasciculele His
(funcţia de pacing);
- fie prin producerea de impulsuri izolate de tensiune (la putere mare), aplicate extracutanat, în
cazul fibrilaţiilor (funcţia de defibrilare).
În tehnica medicală curentă, atât pacing-ul, cât şi defibrilarea sunt realizate numai prin mijloace
electrice, existând doar câteva încercări experimentale de aplicare a stimulării cardiace produse prin câmp
magnetic variabil în timp.

5.3. Cordul
Componentele anatomice ale inimii cu funcţii electrofiziologice sunt: ţesutul muscular al atriilor şi
ventriculelor, ţesutul conductiv (ramurile His, reţeaua Purkinje) şi celulele pacemaker. Aceste celule
specializate ale nodului SA sunt excitate de sistemul nervos, comportându-se ca o sursă de potenţiale de
acţiune regulate, care imprimă ritmul cardiac. Excitaţia trece de la o celulă la alta în toată zona atrială, cu
o viteză de circa 1 m/s, în cca 80 ms, apoi cuprinde aproape simultan atriul drept.
N od
s in u s a l
e x c ita ţie s p o n ta n ă
A u r ic u le
(a n s a m b lu l
fib re lo r
a u ric u la re )
N o d a tr io -v e n tr ic u la r
V e n tr ic u le
n o d s in u s a l (a n s a m b lu l
fa s c ic u lu l lu i H is fib re lo r
n o d u l a trio v e n tric u la r v e n tric u la re )
re ţe a u a lu i P u rk in je
ra m u rile lu i T a w a ra R e ţe a u a H is
M io c a r d v e n tr ic u la r R a m u r ile T a w a r a
(d e la in te r io r la
e x te r io r ş i d e R e ţe a u a
la v â rf s p re b a z ă ) P u r k in je

Fig. 76. Excitatia activitatii ritmice a inimii: a. structura anatômica a structurilor electrofiziologice;
b.circuitul de transmitere a excitatiei electrice.

Unda de excitaţie ajunge la nodul AV, pe care îl parcurge mai lent. Apoi se transmite, prin ţesutul
conductiv format de fasciculul His, în ventricule, unde ţesutul conductiv His-Purkinje răspândeşte rapid
(cu viteza de cca 2 m/s) impulsul excitator în toată zona ventriculară internă şi apoi, prin contiguitate, cu
viteza de cca 0,3 m/s, în tot muşchiul ventricular. Se spune că excitaţia se transmite global in inimă de la
bază la apex şi în miocard de la endocard (membrana interioară) la epicard (membrana exterioară).
Exista modele numerice ale cordului, bazate pe reprezentarea structurii şi comportării electrice a
miocardului.

5.4. Defibrilarea cardiaca

83
 Defibrilarea cardiacă are ca scop stoparea reintrărilor multiple şi necontrolate în activare, care
provoacă contracţii musculare de fibrilaţie. Fibrilaţia muşchiului ventricular produce oprirea totală a
pompării de sânge, ducând la o scădere bruscă a presiunii sanguine, lipsă de oxigen în creier şi moarte în
cele din urmă, aceasta survenind în câteva minute dacă nu se aplică defibrilarea artificială.
Deoarece circuitele de reactivare sunt prezente în tot ţesutul cardiac, procedura presupune
aplicarea stimulării întregului cord, nu doar unei porţiuni, cum se întâmplă în cazul pacing-ului.
Există mai multe ipoteze care stau la baza mecanismului defibrilării, care nu a fost încă pe deplin
înţelese, multe observaţii făcându-se doar pe baza unor încercări experimentale.
Ipoteza masei critice – în cadrul căreia mecanismul de bază al defibrilaţiei este presupus a fi
întreruperea frontului de activare prin depolarizarea ţesutului refractar sau în repaus printr-un câmp de
defibrilare. Se mai stipulează, de asemenea, şi ipoteza că nu tot ţesutul de acest tip trebuie activat pentru
încetarea fibrilaţiei, ci doar o “masă critică” (adesea sugerată a fi de cca 75 % din ţesut).
O altă ipoteză a fost aceea a “vulnerabilităţii pragului superior” [2], care dă o interpretare diferită
rezultatelor obţinute, asociind succesul sau insuccesul defibrilării cu mărimea intensităţii şocului aplicat,
fibrilaţia reinstalându-se în cazul unui câmp de stimulare insuficient de mare.
Se poate presupune că singura modalitate prin care şocul electric poate influenţa comportamentul
celulelor aflate în fibrilaţie este prin tensiunea transmembranară.
Defibrilatorul este un generator de impulsuri de mare putere, aplicate transtoracic, prin electrozi
plasaţi pe piele. Şocul se aplică între cei doi electrozi astfel încât circuitul să fie izolat de orice potenţial de
altă valoare (masă sau pământ), pentru evitarea oricăror alte descărcări electrice care ar putea produce
electrocutarea pacientului sau medicului.
În asistenţa medicală de urgenţă electrodul pozitiv se aplica pe stern şi electrodul negativ în dreptul
apexului cardiac.

Fig. 77. Schema electrică a defibrilatorului.

Impulsurile de tensiune cu o durată de 3÷10 ms se aplică între cei dói electrozi în cel mai scurt
timp de la declanşarea fibrilaţiei, succedându-se la um interval de cel mult 30 s, într-un ritm crescător al
transferului de energie de la 200 J la 400 J, întrerupându-se la refacerea ritmului natural. În general sunt
utilizate formele de variaţie trapezoidală sau sinusoidală atenuată, fiind puţine dovezi despre superioritatea
uneia faţă de cealaltă din punct de vedere al eficienţei defibrilării.
Impulsurile de tensiune aplicate între electrozii defibrilatorului se produc prin descărcarea unui
condensator cu o capacitate de circa 20 μF, încărcat la 3÷7 kV, PE un circuit R-L, fiind dovedit
experimental ca impulsului amortizat (curentul este întârziat datorită inductivităţii) are şanse mai mari de a
produce efectul de defibrilare urmat de reluarea ritmului cardiac normal.
La defibrilatoarele portabile sursa de tensiune alternativă este înlocuită cu acumulatori Ni-Cd.
Rezistenţa Rr şi inductivitatea L se dimensionează pentru obţinerea unei forme de undă cu eficienţă
maximă. Rezistenţa pacientului Rp variază datorită rezistenţei de contact a electrozilor.

84
 Expresia de variaţie în timp a intensităţii curentului de descărcare a condensatorului cu tensiunea
iniţială U, prin circuitul RLC, unde R = Rr + Rp, depinde de parametrii circuitului [5], se prezintă în
tabelul de mai jos:

Regimul aperiodic:  2  - t e t - e - t
1 i  t   UC 1  2 e
α  ω0 , Q  , ω  α 2 - ω02    2
2  

Regimul aperiodic:
1 i  t    2UCt e -t
α  ω0 , Q 
2
Regimul oscilant amortizat:   - t
2
1 i  t   UC 1  2 e sin t 
α  ω0 , Q  , ω  ω02 -  2   
2  

Parametrii specifici circuitelor oscilante sunt:

- constanta de atenuare:   R /  2 L  ,
- pulsaţia de rezonanţă: 0  1 / LC şi
- factorul de calitate: Q  0 / 2  0 L / R .

Fig. 78. Tipuri de stimuli.

Experienţa a dovedit că forma optimă a stimulului este între regimul aperiodic critic şi cel oscilant
amortizat, respectiv pentru un factor de calitate : 0.5 ≤ Q ≤ 0.92.
Electrozii proiectaţi pentru aplicarea directă pe cord (utilizaţi în procedurile chirurgicale) sunt mici
(cu diametre de 4÷8 cm). Cei cu diametre mai mari sunt utilizaţi pentru obţinerea unui câmp uniform în
miocard şi evitarea densităţilor mari de curent ce pot provoca arsuri la nivelul pielii.
Impedanţa totală transtoracică este de 25÷150 Ω, iar cea transcardiacă de 20÷40 Ω. Impedanţa
transtoracică, care depinde de cea de la interfaţa pieleelectrod, poate fi redusă la 50 Ω prin utilizarea unui
gel electroconductor sau a unei ţesături ude (în situaţii de urgenţă). Ţinând seama de faptul că energia
transferată este de 200÷360 J, se obţin pentru curent valori de 2÷3 A iar pentru tensiune 100÷150 V.
Defibrilatoarele implantabile sunt din ce în ce mai utilizate. Datorită contactului direct cu inima,
curentul necesar de 1÷2 A poate fi atins la tensiuni şi energii scăzute. De exemplu, pentru o impedanţă
transcardiacă de 20 Ω, este necesară o tensiune de cca 30 V şi o energie de 30 J.
O problema încă de actualitate rămâne şi găsirea poziţiei şi mărimii optime a electrozilor în
defibrilarea electrică transcutanată, astfel încât efectul defibrilator să se producă la un curent minim
transferat prin corpul uman.

85
5.5 PACING-ul cardiac
Scopul pacing-ului cardiac este de a menţine ritmul cardiac la un nivel suficient, chiar dacă
activitatea nodului sinusal nu este transmisă muşchiului ventricular datorită unor blocări ale sistemului
conductiv.
Stimulatorul de tip pacemaker are, în cea mai mare parte a utilizărilor sale, rolul de stimulator
permanent şi funcţionează intracorporal, implantat. Există şi tipul extracutanat, cu utilizare temporară, în
timpul unui tratament medical sau a unei operaţii. În aplicarea pacemaker-ului cardiac, se ţine cont de
anumite aspecte caracteristice acestei tehnici, cum ar fi: biocompatibilitatea implantului cu organismul,
pragul de captură (nivelul minim al stimulului pentru a obţine efectul de depolarizare ventriculară
artificială), controlul impulsurilor (intervenţia sincronizată cu semnalele naturale), locul stimulării,
parametrii de excitaţie şi configurarea lor, durata de viaţă, caracteristicile surselor implantabile,
caracteristicile electrozilor.
Primele pacemakere implantabile erau proiectate să acţioneze continuu in timpul activării
ventriculare, provocând descărcarea fără sens a bateriilor implantate şi fiind în neconcordanţă cu stimulul
natural, suprapunându-se defectuos şi provocând uneori tahicardie şi chiar fibrilaţii.
O dată cu proiectarea circuitelor integrate, a devenit posibilă implantarea unor componente
electronice care să detecteze prezenţa semnalelor atriale şi/sau ventriculare şi să răspundă la acestea în
conformitate cu nevoile electrofiziologice.
Aceste tipuri de pacemakere poartă denumirea de “a demande” (la cerere), atribuindu-se fiecărui
model un cod de trei litere, corespunzătoare camerei stimulate, camerei în care acţionează funcţia de
sensing (detectare) şi tipul răspunsului.
În modelele de început, electrozii erau suturaţi direct pe cord, iar conductoarele de legătură şi
generatorul de impulsuri erau plasate în cavitatea toracică sau abdominală. Pentru evitarea traumelor unei
toracotomii, electrozii sunt introduşi in camerele inimii transvenos. Electrodul atrial drept este ancorat în
capătul camerei atriale, iar cel ventricular în vârful (apexul) ventriculului drept. Bateria este plasată de
obicei în zona prepectorală.
La începuturile aplicării pacemakerelor implantabile, bateriile cu durată de viaţă cea mai lungă
erau cele pe bază de zinc şi mercur, care asigurau alimentarea timp de cca 2 ani. Un alt dezavantaj al
acestui tip de baterii era faptul că, din célula de Zc-Hg se elibera hidrogen gazos la presiune mare,
neputându-se crea o carcasă perfect ermetică a bateriei.
O inovaţie importantă a constituit-o introducerea bateriilor cu litiu-iod, folosite în modelele cele
mai noi de pacing. Capsula poate fi închisă ermetic, neavând loc degajări de gaz şi poate asigura
alimentarea timp de 12 ani, cu o eficienţă relativ constantă pe toată perioada de funcţionare.
Caracteristicile energetice ale semnalului optim de stimulare la o astfel de baterie sunt: un impuls
de 5 V, respectiv 10 mA (sarcina tipică dintre electrozi fiind de 500 Ω), cu o durată de 0.5÷0.6 ms şi un
transfer de energie pe impuls de 30 μJ.
Electrozii sunt de cele mai multe ori utilizaţi în aşa-numita configuraţie unipolară: electrodul activ,
cel negativ, este introdus endocardic (în ventriculul drept) sau epicardic (prin toracotomie, este fixat prin
înşurubare în peretele exterior al miocardului, spre apexul ventriculului stâng). Electrodul de referinţa,
pozitiv, este conectat la carcasa capsulei generatorului. Mai există şi tipul cu electrozi flotanţi, situaţi pe
aceeaşi tijă, în camera atrială. Electrozii sunt realizaţi dintr-un metal sau dintr-un aliaj (platină-iridiu,
tantal, platină, carbon, zinc, etc.). Pregătirea suprafeţelor acestora (prin oxidare, prin creare de suprafeţe
poroase etc) este foarte importantă, deoarece micile fisuri pot deveni punctul de origine a coroziunii sau a
unor curenţi nedoriţi. Trebuie considerată şi duritatea materialului de fabricaţie, deoarece s-a constatat în
unele cazuri că o duritate prea mare poate conduce la o perforare a miocardului.
Noile modele necesită un stimul de 5 V, cu durata de 0.5 ms, cu un consum de curent de cca 11 μA
la 72 bătăi/min.

86
 Problemele de biocompatibilitate a implantului, fiabilitatea sistemului şi eventualele ajustări de
parametri impun supravegherea atentă a pacientului şi controlul periodic iar pentru optimizarea stimulului,
a mărimii electrozilor şi a materialelor utilizate se fac încă multe cercetări în domeniu.

5.6 Stimularea magnetică a tesutului cardiac

Stimularea magnetică este o metodă prin care se stimulează un ţesut excitabil printr-un curent
electric produs de un câmp magnetic variabil în timp. Motivul utilizării câmpului magnetic variabil în
timp pentru producerea curentului de stimulare este distribuţia diferită a acestuia (în comparaţie cu cazul
stimulării electrice), precum şi faptul că acesta penetrează mult mai uşor regiuni cu rezistenţa electrică
crescută (cum ar fi craniul sau celelalte oase), evitând, de asemenea, densitatea mare de curent în anumite
zone cu receptori senzoriali (cum ar fi scalpul), şi deci senzaţiile de durere, fiind, practic, o metodă
neinvazivă, datorită lipsei contactului fizic dintre bobina de stimulare şi ţesutul vizat.
În stimularea magnetică, una din ipotezele importante este că permeabilitatea magnetică a ţesutului
biologic este cea a vidului, neavând un efect important asupra câmpului magnetic. Ultimele experimente
în acest domeniu încearcă să demonstreze eficienţa acestei tehnici şi în cazul stimulării cardiace, utilizând
acelaşi tip de bobine ca şi in cazul afecţiunilor neuromusculare.
Stimulatorul magnetic include o bobină plasată în apropierea pielii. Pentru inducerea curentului în
ţesuturile interioare, bobina trebuie să genereze un câmp magnetic puternic care să varieze rapid. {n
practică, acesta este generat prin încărcarea la tensiune mare a unui condensator şi apoi descărcarea sa (cu
um tiristor) prin bobină. Modelele tipice de bobine utilizate în stimularea magnetică sunt: bobina
cilindrică cu straturi multiple, bobina disc cu straturi multiple, bobina cilindrică cu un strat lung.
Stimulatoarele magnetice utilizate azi generează o energie de 500 J şi folosesc 3÷5 kV pentru
funcţionarea bobinei. Valorile de vârf sunt de cca 2 T iar maximul lui dB/dt este de ordinul 5x104 T/s.
Energia W necesară stimulării ţesutului este proporţională cu pătratul inducţiei magnetice şi deci cu
pătratul produsului dintre intensitatea câmpului electric şi durata impulsului.
Stimularea ţesuturilor excitabile rezultă din fluxul curentului indus prin membrană, fără de care
depolarizarea şi excitarea nu ar avea loc.

5.7. Functia de stimulare

Funcţia de stimulare evidenţiază mărimea electrică activă în procesul de stimulare. Abordând
modelul cablului coaxial pentru fibra (celula) cilindrică, se pune în evidenţă comportamentul acesteia sub
acţiunea unui stimul de activare is, rezultând variaţia spaţio-temporală a tensiunii de membrană:
 2Vm Vm
λ2 -τ - Vm  ro is λ 2 , (9)
x 2 t

unde Vm  Vm - Vr reprezintă variaţia tensiunii transmembrană Vm în raport cu valoarea sa în repaus Vr, λ
= rm /(ri + ro ) este constanta spaţială iar τ = rmcm este constanta de timp.
Pentru evidenţierea funcţiei de stimulare, se scrie ecuaţia de mai sus, sub forma:
 2Vm Vm
λ2 -τ - Vm  λ 2 f s . (10)
x 2 t
Termenul liber al acestei ecuaţii reprezintă creşterea ce trebuie înregistrată de tensiunea de
membrană faţă de valoarea de repaus, sub acţiunea unui stimul, pentru producerea depolarizării.
Semnificaţia fizică a funcţiei de stimulare poate fi descrisă atât în cazul stimulării electrice, cât şi în cazul
celei magnetice.

87
 În cazul stimulării electrice, printr-un sistem de electrozi conectat la o sursă de tensiune, se
generează un curent de stimulare, funcţia corespunzătoare fiind în acest caz: fs=rois.
În cazul stimulării magnetice, se produce un câmp electric variabil în timp şi spaţiu, datorită unui
câmp magnetic variabil în timp, generat în afara organismului, funcţia de stimulare fiind în acest caz
derivata intensităţii câmpului electric exterior după direcţia longitudinală a fibrei : f s  E x / x .
Cele două funcţii de stimulare sunt echivalente, lucru care se poate demonstra pe schema electrică
a modelului fibrei cilindrice. Valorile pozitive ale acestei funcţii ridică tensiunea de membrană spre pragul
de depolarizare, producând activarea dacă sunt suficient de mari, în timp ce valorile negative produc
hiperpolarizarea. Pentru determinarea repartiţiei acestei funcţii, trebuie estimată intensitatea câmpului
electric indus în zona supusă stimulării.
Există modele matematice care permit optimizarea procedeelor de stimulare după anumite criterii,
ce au în vedere maximizarea eficienţei printr-o repartiţie a funcţiei de stimulare cu un maxim în zona
vizată şi cu valori cât mai apropiate de zero în regiunile învecinate.

88
 CURS 12

6. Procesul de dializă.

6.1 Aparatură necesară

6.1.1. Dializa. Principii

Prin multiplele sale funcţii rinichiul este un organ vital al organismului uman. Acest lucru impune
ca în cazul unei insuficienţe sau disfuncţionalităţi a sistemului renal să existe posibilitatea suplinirii
funcţiilor rinichilor.
Procesul extra-renal în urma căruia se corectează tulburările metabolice, hidrice şi electrolitice ce
caracterizează insuficienţa renală acută sau cronică (apărute ca urmare a instalării uremiei), adică se
realizează suplinirea funcţiilor rinichilor afectaţi, se numeşte proces de dializă, aceasta fiind singura
posibilitate de menţinere în viaţă a pacienţilor cu afecţiuni renale până la efectuarea transplantului renal.
Suplinirea principalelor funcţii ale rinichilor pe parcursul procesului de dializă se bazează pe un
schimb de substanţe între sângele pacientului şi o soluţie hidro-electrolitică numit lichid de dializă.
Schimburile de substanţă între sânge şi lichidul de dializă se realizează extracorporal la nivelul
unei membrane semipermeabile aflată în construcţia elementului principal al rinichiului artificial numit
cartuş filtrant (dializor).
Membranele semipermeabile din construcţia cartuşelor filtrante trebuie să permită schimbul de
substanţe între sânge şi lichidul de dializă, adică să permită trecerea substanţelor toxice din sânge (uree,
creatinină, acid uric) în lichidul de dializă respectiv să permită trecerea unor substanţe medicamentoase
(glucoză, substanţe anticoagulante) din lichidul de dializă în sânge.
Dializa este un tratament medical aplicat în cazul deficienţelor renale (îmbolnăviri ale
glomerulelor) sau în cazul leziunilor arteriale renale. Ea constă în epurarea sângelui de substanţele toxice
(uree, acid uric, creatinină), acumulate pe parcursul procesului metabolic.
Procesul de dializă (suplinirea funcţiilor rinichilor) se desfăşoară pe parcursul unor şedinţe de
dializă (de la patru la cinci ore, de regulă de trei ori pe săptămână), utilizând o aparatură specializată
(aparat de dializă), epurarea sanguină realizându-se în afara corpului uman (în dializorul conectat la
circuitul extracorporal).
Pentru a facilita racordul pacientului la aparat, este necesară o intervenţie chirurgicală asupra
pacientului (realizarea abordului vascular).
Suplinirea funcţiilor rinichilor este realizată printr-un schimb de substanţe, între sângele destinat
epurării şi un lichid hidroelectrolitic (cu o compoziţie asemănătoare a lichidului extracelular normal),
numit lichid de dializă.
Schimburile de substanţe între sânge şi lichidul de dializă se realizează la nivelul unei membrane
semipermeabile, transfer de substanţă cauzat de diferenţa de concentraţie şi de presiune pe cele două feţe
ale membranei.
Membrana poate fi artificială, caz în care ea este încorporată într-un dializor (cartuş filtrant), sau
naturală (cazul dializei peritoneale). Schimbul de substanţe la nivelul membranei semipermeabile este
prezentat în mod schematic în fig. 79.
Sensul de circulaţie a lichidului de dializă este opus vehiculării sângelui (curgere în contracurent),
prin acest mod realizându-se o creştere a eficacităţii transferului de substanţe între cele două lichide.
În absenţa circulaţiei lichidelor, concentraţiile celor două fluide se echilibrează foarte rapid pe cele
două feţe ale membranei. Deci pentru a menţine schimbul de substanţe, este necesară evacuarea toxinelor

89
care au traversat membrana, evacuarea fiind realizată prin asigurarea curgerii continue a lichidului de
dializă în care se vor acumula toxinele din sânge, lichidul de dializă fiind evacuat din circuit după
utilizare.
Ca orice organ al corpului şi rinichii pot fi afectaţi de o serie de boli sau disfuncţionalităţi, ca
urmare acestor boli sau deficienţe rinichii îşi pierd parţial sau total funcţiile epurative. Suplinirea funcţiilor
afectate sau pierdute ale rinichilor se realizează prin efectuarea unui transplant renal, această intervenţie
asigurând o recuperare totală şi un standard de viaţă corespunzător pentru pacienţi. Până la găsirea
donorului corespunzător şi efectuarea transplantului renal trebuie asigurată suplinirea funcţiilor rinichilor
afectaţi pentru a putea efectua intervenţia chirurgicală în vederea transplantului renal.
Suplinirea funcţiilor rinichilor afectaţi se realizează pe cale artificială pe parcursul unui proces
numit proces de dializă utilizând o aparatură adecvată acestui scop (aparat de dializă).

Fig. 79. Schimbul de substanţe la nivelul membranei semipermeabile.

6.1.2. Aparatul de dializă. Componenţă

Pentru o dializă adecvată (eficientă din punct de vedere al procesului de epurare şi lipsită de
riscuri/evenimente nedorite pentru pacient) aparatul de dializă trebuie să monitorizeze parametrii tehnici
în timpul dializei şi să asigure următoarele funcţii:
 asigurarea vehiculării extracorporale a sângelui;
 prepararea şi vehicularea lichidului de dializă.
Pentru a asigura o funcţionare bună a aparatului de dializă (pentru siguranţa pacientului), acesta
mai trebuie să dispună şi de următoarele funcţiuni:
 controlul parametrilor fluidelor vehiculate în timpul dializei;
 supravegherea permanentă a pacientului (prin controlul parametrilor dializei, declanşarea
alarmelor şi blocarea imediată a procesului de dializă în cazul unor probleme);
 controlul şi reglarea ultrafiltrării;
 asigurarea dezinfecţiei, respectiv spălarea circuitelor după terminarea unei şedinţe de dializă.

90
 Din punct de vedere al utilizatorului aparatul de dializă se compune din următoarele module
funcţionale (vezi fig. 80):
1) Modulul de comandă şi control situat în general în partea superioară a aparatului, care cuprinde:
- module de vizualizare/control ai parametrilor dializei - 1
- butoane de reglaj (sau tuch screen - comandă ecran) - 2
- alarme vizuale.
2) Modulul de epurare sanguină situat în zona mediană, cu următoarele elemente:
- conectori la circuitul de lichid de dializă al dializorului - 3
- suport pentru dializor - 4
- pompă de sânge -5
- detectorul de aer cu clema venoasă - 6
- suporturi pentru montarea circuitului arterial şi venos - 7
- pompa de heparină - 8
3) Modulul de alimentare (cu apă, concentrat, energie electrică) situat în partea inferioară a
aparatului cu elementele:
- conectori pentru concentrat şi dezinfectat - 9
- suport pentru bidoanele de concentrat/dezinfectant - 10
- legătura le sursa de apă şi la canalul de evacuare cât şi la energia electrică, legături situate
de regulă în partea din spate al aparatului.

Fig. 80. Aparat de dializă cu blocurile sale componente.

În fig. 80 este prezentat un aparat de dializă pe care putem distinge modulele menţionate anterior
cât şi elementele componente ale acestora.

91
 Examinând procesul de dializă, putem constata că acest proces este deosebit de complex şi poate
comporta anumite riscuri pentru pacienţi, care au fost identificaţi şi vor fi sintetizaţi în cele ce urmează.

6.2. Riscuri pentru pacienţii dializaţi

În funcţie de cauzele ce le produc, riscurile pentru pacienţii dializaţi pot fi grupate în următoarele
categorii:
- riscuri cauzate de calitatea apei utilizate în procesul de dializă;
- riscuri legate de funcţionarea aparatului de dializă;
- riscuri provenite din diagnostic, respectiv tratament.
Riscuri legate de calitatea apei
Riscurile provocate de diverşii constituenţi fizico-chimici ai apei sunt sintetizaţi în Tab. 11, pentru
evitarea acestora în general, trebuie respectate următoarele recomandări:
- realizarea unei analize (fizico-chimică şi bacteriologică) a apei potabile care urmează a fi
tratată („materia primă”);
- în funcţie de rezultatele acestor analize, proiectarea şi realizarea instalaţiei de tratare
adecvată;
- realizarea unui control permanent a apei produse, printr-o mentenanţă şi analiză periodică.
Tabel 11. Riscuri legate de calitatea apei

Riscuri pentru pacienţi Cauza riscului Nivel de toxicitate

Hipertensiune, comă, deces Răşini provenind de la dedurizatoare Na++  300 mg / l
Sindromul „apei dure”, greţuri, - răşini
Ca++  80 mg / l
vărsături, hipertensiune - duritatea apei
Hemoliză, anemie - clor mineral Cl -  0,25 mg / l
Osteoporoză - fluor F -  0,5 mg / l
Acidoză metabolică, vărsături -sulfaţi SO4 --  200 mg / l
Demenţa de dializă, - aluminiu Al+++  60 mg / l
Amyloza - beta 2-microglobulină Acumulare în timp în organism (5 - 7 ani)

Mentenanţa şi controlul instalaţiei de tratare a apei (întreţinere, înregistrarea valorilor parametrilor

măsuraţi, înlocuirea consumabilelor, prelevarea eşantioanelor pentru analiză) sunt realizate de către
tehnicienii de dializă, deci ei au un rol important şi o responsabilitate foarte mare în asigurarea calităţii
apei pentru dializă (şi implicit în prevenirea riscurilor pentru pacienţi).
Riscuri legate de funcţionarea aparatului de dializă
În procesul de dializă aparatul de dializă joacă un rol foarte important, prin următoarele funcţii ale sale:
- prepararea lichidului de dializă;
- vehicularea sângelui şi a lichidului de dializă la nivelul membranei semipermeabile (a
dializorului);
- controlul parametrilor lichidelor vehiculate;
- supravegherea pacientului în timpul dializei (prin controlul parametrilor dializei,
declanşarea alarmelor şi blocarea procesului de dializă în caz de necesitate);
- asigurarea dezinfectării după terminarea şedinţei de dializă.
Ne îndeplinirea sau îndeplinirea parţială a acestor funcţii poate conduce la următoarele
disfuncţionalităţi:
92
 - dializă ineficientă (epurarea sângelui nu se realizează în totalitate);
- traumatisme pentru pacient;
- riscuri privind viaţa pacientului.
Principalele riscuri legate de funcţionarea necorespunzătoare a aparatului de dializă sunt sintetizate
în tabelul 12, următor:
Tabelul 12. Riscuri legate de funcţionarea inadecvată a aparatului de dializă

Parametrul tehnic Riscuri pentru pacient

- temperatură - hypertermie sau hypotermie (încălzirea excesivă sau răcirea organismului )
- epurare sanguină ineficientă
- debite - aspiraţie prea intensă la nivelul venei
- compoziţie inadecvată a lichidului de dializă
- presiuni - recirculare la nivelul fistulei
- reziduuri de dezinfectanţi - reacţiuni inflamatorii/alergii/intoxicaţii/deces
- bule de aer în sânge - embolii/infarct (pericol pentru viaţa pacientului)
- sânge în lichidul de dializă - anemii, deces (pericol pentru viaţa pacientului)
- KT / V - informaţie eronată privind eficacitatea dializei
- conductivitatea lichidului - modificarea voluntară, într-o manieră eronată, a debitelor stabilite
de dializă

Pentru prevenirea acestor riscuri este necesară:

- asigurarea utilizării corecte a aparaturii şi a consumabilelor de către personalul medical şi
auxiliar (prin calificarea şi postcalificarea acestora);
- realizarea unei mentenanţe preventive a aparaturii de către tehnicienii de dializă, respectând
intervalele şi procedurile de mentenanţă prescrise de fabricanţii aparatelor, utilizând
materialele specifice fiecărui tip de aparat (fără interschimbarea sau adaptarea unor piese
provenind din aparate diferite!);
- oprirea imediată a dializei în cazul în care aparatul prezintă anomalii în funcţionare şi
semnalarea defecţiunii tehnicienilor de dializă, ei fiind singurele persoane abilitate pentru
intervenţii asupra aparatului de dializă;
- asigurarea, înaintea utilizării aparatului de dializă, că acesta este în stare bună de
funcţionare (efectuarea autotestului înaintea racordării pacientului la aparat);
- asigurarea că, după o intervenţie asupra aparatului (mentenanţă sau reparaţie), acesta este
redat spre utilizare numai după testarea tuturor funcţiunilor sale, urmată de dezinfectarea
specifică.
Deci, pentru a putea preveni riscurile legate de funcţionarea aparatului de dializă, este necesară o
cunoaştere perfectă a fiecărui tip de aparat de dializă aflat în dotare, de către personalul medical auxiliar
(infirmiere de dializă) şi personalul tehnic de deservire (tehnicieni de dializă), între ei trebuind să existe o
comunicare permanentă şi eficientă.
Riscuri provenite din diagnostic şi/sau tratament
Pentru a putea asigura un tratament adecvat (eficient şi fără efecte secundare sau traumatisme) al
pacienţilor, este necesară stabilirea şi prescrierea tratamentului corect bazat pe un diagnostic precis,
respectiv respectarea riguroasă a acestuia.
Prevenirea riscurilor legate de diagnostic şi/sau tratament se poate realiza ţinând cont de
următoarele recomandări:

93
 - analiza tuturor factorilor legaţi de pacient (afecţiuni sau tratamente anterioare, medicaţia,
factori de mediu, etc.), pentru a putea stabili un diagnostic precis şi un tratament corect;
- respectarea tratamentului prescris (a nu modifica în mod voluntar sau la cererea pacientului
tratamentul, decât după consultarea cu medicul curant şi avizul acestuia);
- supravegherea pacientului (alarma poate să se defecteze, pacientul poate modifica prin
manevre voluntare sau involuntare, parametrii tratamentului prescris);
- semnalarea disconfortului pacientului către medic, pentru a asigura tratamentul cel mai
adecvat (prin modificarea tratamentului).
Pentru asigura o dializă de calitate (eficientă din punct de vedere al suplinirii funcţiilor rinichilor
şi fără riscuri pentru pacienţi) este necesară identificarea factorilor tehnici ce au o influenţă asupra calităţii
şi securităţii procesului de dializă şi în consecinţă necesită a fi controlaţi în timpul şedinţei de dializă.

94
 CURS 13

6.3 Calitatea dializei

6.3.1. Indicatori tehnici de calitate

Calitatea dializei poate fi apreciată global, prin calitatea lichidului de dializă, parametrul KT/V,
valoarea debitului de ultrafiltrare, respectiv pierderea de greutate a pacientului.
Calitatea lichidului de dializă depinde de compoziţia sa chimică, de calitatea apei utilizate pentru
prepararea acestuia şi de conductivitatea finală a lichidului de dializă. Conductivitatea lichidului de dializă
depinde de temperatură, deci un prim grup de factori tehnici, ce influenţează calitatea dializei este:
- calitatea apei;
- calitatea concentratului de dializă;
- conductivitatea lichidului de dializă;
- temperatura.
Parametrul KT/V este legat direct de clearance-ul dializorului (K), de durata dializei (T) şi este
invers proporţional cu volumul total de apă din organismul uman (V). Volumul total de apă este specific
pentru fiecare pacient, el fiind în funcţie de vârstă, talie, sex. Clearance-ul dializorului este funcţie de
debitele de sânge şi de lichidul de dializă, care traversează dializorul, respectiv de concentraţiile în toxine
ale sângelui la intrarea şi ieşirea din dializor.
Un al doilea grup de factori ce influenţează calitatea dializei se referă la:
- debitele de sânge respectiv de lichid de dializă;
- durata şedinţei de dializă;
- pacient;
- sângele.
Sângele este un factor foarte important ce intervine asupra calităţii dializei, acesta trebuind să
posede anumite proprietăţi, care să permită efectuarea dializei în bune condiţii.
Dializa se bazează pe filtrarea extracorporală a sângelui, deci pentru a efectua dializa este nevoie
de extragerea şi de vehicularea continuă a sângelui. În contact cu corpuri străine (tubulatură, membrana
dializorului), sângele are o tendinţă naturală de coagulare, ceea ce împiedică o bună vehiculare şi filtrare
sanguină, în plus cheagurile de sânge ce se formează, datorită coagulării, sunt extrem de periculoase,
putând cauza embolii pulmonare, infarct miocardic sau comoţie cerebrală, punând în pericol viaţa
pacientului. Deci, pentru a asigura filtrarea sângelui în bune condiţii şi a garanta securitatea pacientului, în
timpul tratamentului trebuie împiedicată coagularea sanguină. Această condiţie este îndeplinită prin
heparinizarea sângelui, injectând heparină în circuitul sanguin. Injectarea heparinei se realizează în mod
controlat, cu ajutorul unei pompe de heparină (seringă acţionată electric), care furnizează un debit uzual de
0,510 ml/h.
Debitul furnizat de pompa de heparină depinde de turaţia motorului de antrenare, dar şi de
diametrul seringii utilizate.
Un alt grup de factori tehnici este:
- debitul pompei de anticoagulant;
- turaţia motorului de antrenare.
Presiunea transmembranară depinde de presiunea sângelui şi a lichidului de dializă la intrarea,
respectiv ieşirea din dializor.
Pierderea de greutate a pacientului este funcţie de ultrafiltrare (QUF), care depinde de tipul de
dializor utilizat (prin LPA) şi de PTM. Deci o altă categorie de factori sunt:
- presiunea sângelui;
- presiunea lichidului de dializă;

95
 - tipul de dializor.
Controlul parametrilor menţionaţi anterior este realizat de către aparatul de dializă, respectiv de
către personalul tehnico-medical (asistente medicale, tehnicieni de dializă).
Astfel calitatea dializei este funcţie şi de factorii:
- starea tehnică a aparatului de dializă;
- factorul uman.
În concluzie factorii tehnici care influenţează calitatea procesului de dializă, sunt:
- calitatea apei;
- calitatea concentratelor de dializă;
- conductivitatea lichidului de dializă;
- temperatura;
- debitele de sânge, lichid de dializă, heparină;
- turaţiile motoarelor de antrenare ale pompelor;
- durata şedinţei de dializă;
- presiunile sângelui şi a lichidului de dializă;
- sângele destinat epurării;
- tipul dializorului utilizat;
- starea tehnică a aparatului de dializă;
- factorul uman.
În tabelul 13 se prezintă parametrii de controlat la aparatele de dializă (indicatorii tehnici de
calitate) în timpul şedinţei de dializă şi ai activităţilor de mentenanţă, prezentând valorile uzuale şi
precizia măsurărilor (erorile maxime) respectiv ai alarmelor
Tabelul 13. Indicatori tehnici de calitate pentru aparatele de dializă.
Plajă de Valoare Eroare Max. a măsurării Eroarea Max. a
Parametru tehnic
valori uzuală alarmelor
Temperatură, °C 35 la 40 37  0,5  0,5
Conductivitate, 13 la 16 14   0,2  0,2
mS/cm
Debite, ----
ml/min 125 la1000 500  10 % ----
- lichid de dializă ---- 250  10 % ----
- sânge 0,5 la 10 ml/h 1 ml/h  (5 % sau  0,1 ml/h)* ----
- anticoagulant ---- 1  (10 % sau  50 ml/h)*
- ultrafiltrare
Presiuni, mmHg ( 5 mmHg sau 10 %)*
- lichid de dializă - 400  +400 ----  ( 5 mmHg sau 10 %) *
 ( 5 mmHg sau 10 %)*
- sânge :  ( 5 mmHg sau 10 %) *

arterial ---- -100

venos ---- 125
pH 6,5 la 8,0 7,4  ( 0,2)  ( 0,2)
u.pH
Eficacitatea dializei 1,0 la 1,5 1,2 5% ----
Detector de sânge ---- > 0,5 ml/min 5% ----
* se ia în considerare cea mai mare valoare
u.pH – unităţi de pH

96
6.3.2. Metode de apreciere a calităţii procesului de dializă
Din multiplele funcţii ale rinichilor trei funcţii principale au fost reţinute, în direcţia cărora se
desfăşoară cercetările actuale din domeniul aparaturii de măsură şi control, aceştia fiind:
- eliminarea surplusului hidric, care poate fi controlat prin măsurarea continuă a volumului
plasmatic. Prin observaţii clinice s-a demonstrat că incidentele legate de variaţia tensiunii
arteriale sunt strâns legate de o scădere semnificativă a volumului plasmatic, de unde
rezultă importanţa măsurării volumului plasmatic pentru a preveni riscurile de hipo/hiper
tensiune;
- reglarea echilibrului ionic, mai ales al balanţei apă/sodiu, care poate fi asigurată prin
măsurarea concentraţiei plasmatice în sodiu. Cercetările se orientează spre măsurarea şi
controlul conductivităţii plasmatice a cărei valoare este în strânsă legătură cu conţinutul de
sodiu al acestuia;
- eliminarea substanţelor toxice din organism printr-o doză de dializă adecvată pentru fiecare
pacient (durată optimă de timp), ceea ce implică un control precis al eficacităţii (calităţii)
procesului de epurare sanguină.
Cea mai importantă din categoria acestor funcţii rămâne cuantificarea, măsurarea eficacităţii
eliminării toxinelor din sânge, motiv pentru care în continuare se vor prezenta principalele metode de
evaluare a eficacităţii epurării sanguine.
Principalele metode de cuantificare a calităţii epurării sanguine vor fi prezentate în cele ce
urmează:
- metode indirecte (metoda gravimetrică, Kt/V, metoda dializanţei ionice);
- metode directe (P.R.U);
6.3.2.1. Metode indirecte de cuantificare a eficacităţii dializei:
A. Metoda gravimetrică
Scopul şedinţelor de dializă este suplinirea funcţiunilor rinichilor, adică eliminarea din organism a
surplusului de apă şi a substanţelor toxice (uree, creatinină, acid uric) acumulate în sânge.
Datorită faptului că dializa este un proces ce se desfăşoară periodic (la un interval de două sau trei
zile) apa acumulată în organism duce la un surplus de greutate al pacienţilor, surplus ce este eliminat în
momentul terminării şedinţei de dializă (prin ultrafiltrare).
Pornind de la aceste considerente o modalitate de apreciere a calităţii procesului de dializă (a
faptului dacă s-a realizat eliminarea surplusului de lichid din organism) este cântărirea pacienţilor înainte
şi după şedinţa de dializă. Pentru efectuarea cântăririi pacienţilor se utilizează scaune sau paturi speciale în
construcţia cărora este integrată o balanţă electromagnetică. (patul sau scaunul pacientului este platforma
de cântărire a balanţei).
Metoda gravimetrică are avantajul că este simplă, controlul putându-se realiza cu mijloace de
măsurare deja existente, precizia măsurării fiind ridată (de ordinul ± 0,1%).
Dezavantajul metodei constă în faptul că informaţia obţinută prin această metodă este una
cantitativă (pierderea de greutate a pacientului), care scoate în evidenţă numai pierderea de lichid din
organism, ne furnizând date despre toxinele care trebuie eliminate pe parcursul procesului de dializă.
B. Parametrul KT/V
Eficacitatea procesului de dializă poate fi apreciată prin parametrul adimensional KT/V, în care:
K – clearance-ul ureei dializorului, în ml/min;
T – durata şedinţei de dializă, în min;
V – volumul total de apă din organism, în ml;
În general procesul de dializă este considerat eficient dacă parametrul KT/V este supraunitar.

97
 Cunoscând valoarea parametrului KT/V (impunând o anumită valoare a acestuia) se poate
determina durata minimă de dializă (Tm) necesară pentru a realiza o dializă adecvată (atingerea valorii
KT/V sau P.R.U propuse). Astfel durata minimă de dializă este determinabilă cu relaţia:
KT
V
V [min] (11)
Tm 
K
În general se recomandă ca la determinarea duratei optime de dializă să se ia în considerare o
valoare KT/V >1 pentru evitarea unei dialize inadecvate (prea scurte) care conduce la anorexie (lipsa
poftei de mâncare-subnutriţie), ceea ce are ca efect un aport redus de proteine, fapt ce duce la un nivel
scăzut al ureei la începutul şedinţei de dializă aceasta conducând la diminuarea duratei şedinţei de dializă,
ceea ce menţine starea de anorexie ajungându-se la un veritabil „cerc vicios” cauzat de lipsa aportului
proteic (vezi fig. 81).

Fig. 81. Cercul vicios cauzat de lipsa aportului proteic.

Rezultă deci că există o strânsă legătură între durata dializei, aportul proteic şi evoluţia clinică
(calitatea procesului de dializă).
6.3.2.2. Metode directe de măsurare:
A. Măsurarea procentului de reducere al ureei
Metodele directe de cuantificare a eficacităţii dializei se bazează pe măsurarea cantităţilor de
toxine (uree în special) la nivelul sanguin.
Concentraţia ureei în sânge la pacienţii dializaţi de trei ori pe săptămână evoluează în mod discontinuu cu
o descreştere rapidă în timpul şedinţei de dializă şi cu o creştere progresivă între cele două dialize (vezi
fig. 82).
Concentraţia ureei în sânge la sfârşitul şedinţei de dializă (Cf) este în strânsă legătură cu
concentraţia acestuia la începutul aceluiaşi şedinţe de dializă (Ci) conform relaţiei:
K T
-
C f  Ci  e V , (12)

unde: K este clearance-ul ureei dializorului utilizat, T – durata dializei si V – volumul total de apă din
organism.
Relaţia (12) se poate pune sub forma:

98
 K T C
 ln i , (13)
V Cf

deci indicatorul adimensional KT/V se poate determina plecând de la aceşti parametri (Ci şi Cf) fără a fi
necesară cunoaşterea valorilor K, T şi V.

Fig. 82. Evoluţia discontinuă a concentraţiei ureei plasmatice la pacienţii trataţi prin dializă.

Eficacitatea extracţiei ureei se poate exprima prin procentul de reducere al ureei (P.R.U) calculat
conform relaţiei:
Ci - C f
PRU  100 % (14)
Ci
Evoluţia clinică a pacienţilor (starea acestora) este cu atât mai bună cu cât procentul de reducere al
ureei este mai mare. S-a demonstrat o legătură directă între valorile procentului de reducere al ureei şi
creşterea riscului de mortalitate din rândul pacienţilor. Astfel valoarea P.R.U sub 60 % prezintă un risc
ridicat de mortalitate, în timp ce valori peste 65 % indică o calitate corespunzătoare al epurării (KT/V >
1,2), riscul de mortalitate fiind mult mai scăzut. Metoda are avantajul major că rezultatele obţinute sunt
cele mai „reale” în sensul că măsurarea eficacităţii dializei se realizează direct la nivelul sanguin.
Principalele dezavantaje ale metodei sunt : este o metodă invazivă, ea necesitând prelevări
sanguine şi rezultatele analizelor se obţin numai după efectuarea dializei (cel puţin o zi după şedinţa de
dializă) ceea ce constituie dezavantaje majore dat fiind faptul că sistemul vascular al pacienţilor dializaţi
este în general slăbit datorită puncţiilor repetate şi eficacitatea dializei (calitatea tratamentului) se constată
abia după terminarea acestuia (lipsa informaţiilor în timp real).
B: O noua metoda
Având în vedere dezavantajele metodelor existente se propune o nouă metodă de cuantificare a
eficacităţii procesului de dializă, cu obiectivele:
- Cuantificarea eficacităţii procesului de dializă;
- Eliminarea riscurilor sau traumatismelor pentru pacienţi;
- Obţinerea rezultatelor în timp real (în timpul dializei);
- Optimizarea „dozei de dializă” (timpul optim de dializă) pentru fiecare pacient în parte
(individualizarea tratamentului);
- Repetabilitatea pentru fiecare şedinţă de dializă;
- Adaptabilitatea la orice tip de aparat de dializă;
- Un cost minim de implementare;

99
 Pentru a asigura un confort sporit al pacienţilor şi eliminarea riscurilor de contaminare (lipsa
puncţiilor suplimentare pentru prelevări sanguine) respectiv pentru a obţine un răspuns în timp real privind
eficacitatea dializei se optează pentru o metodă neinvazivă (indirectă) de cuantificare a eficacităţii
procesului de dializă.
Datorită specificităţii metodei (indirectă) pentru a cuantifica eficacitatea procesului de dializă se va
recurge la măsurarea unui parametru ce poate să furnizeze informaţii privind desfăşurarea procesului de
epurare sanguină şi care poate indica de asemenea momentul din care procesul de epurare sanguină poate
fi considerat terminat (determinarea timpului optim de dializă specific fiecărui pacient), pacientul putând
fi deconectat de pe aparat cu certitudinea efectuării unei dialize de calitate.
Dat fiind faptul că substanţele toxice eliminate din sânge prin procesul de dializă se regăsesc în
totalitate în lichidul de dializă ce părăseşte dializorul, urmând să fie evacuat, se propune măsurarea
compoziţiei chimice a lichidului de dializă după ieşirea din dializor (înainte de evacuare).
Din categoria metodelor de măsurare a compoziţiei chimice se va opta pentru un indicator global al
compoziţiei chimice din considerentul că la ora actuală nu se cunosc în totalitate toate toxinele ce se
acumulează în sânge (pentru a putea determina cu exactitate eficacitatea procesului de epurare sanguină
trebuie cunoscute toate toxinele în cauză, pentru fiecare toxină fiind necesară o metodă specifică de
determinare, acest lucru putând conduce la creşterea substanţială a costurilor).
Se cunoaşte faptul că pentru desfăşurarea în bune condiţii a metabolismului respectiv menţinerea
homeostazei este necesar un echilibru acido-bazic în organism. Echilibrul dinamic al organismului este
funcţie de o serie de reacţii chimice ce au loc la nivelul celulelor, reacţii chimice care depind în mare
măsură de valoarea pH-ului mediului respectiv (lichid intra şi extracelular, plasma sanguină).
S-a demonstrat că în cazul în care pH-ul plasmatic, care este considerat ca fiind pH-ul convenţional
sanguin, înregistrează variaţii acestea vor cauza variaţii de pH şi în alte compartimente celulare, fapt ce
afectează funcţionarea corespunzătoare al organismului (tulburări ale sistemului nervos, a sistemului
muscular).
Pentru a putea menţine parametrii fizico-chimici ai organismului în limitele vitale (asigurarea
homeostazei) este necesară menţinerea pH-ului sanguin în intervalul 7,35 – 7,45. Acest fapt este posibil
datorită unor mecanisme de echilibru care se pot clasifica în trei mari categorii:
- Sisteme tampon (proteine, fosfaţi, bicarbonat);
- Mecanismul respirator (este o sursă de modificare a pH-ului prin prezenta CO2, care este o
sursă de ioni de H +);
- Sistemul renal (filtrare glomerulară respectiv control al volumului şi a compoziţiei
lichidului extracelular în vederea menţinerii pH-ului sanguin în limitele normale).
Toate aceste mecanisme, prin acţiunea lor simultană şi controlată, conduc la realizarea echilibrului
acido-bazic necesar bunei funcţionări ai organismului uman.
În cazul pacienţilor cu afecţiuni renale cronice, unul din aceste mecanisme îşi pierde parţial
respectiv total capacitatea de funcţionare (datorită afecţiunii sistemului renal), deci se poate considera că
în cazul pacienţilor cu afecţiuni renale trebuie acordat o atenţie sporită urmăririi evoluţiei în timp a pH-
ului sanguin.
Dat fiind faptul că pH-ul sanguin este relativ dificil de măsurat (necesită recoltare de sânge şi
analize specifice) este de interes găsirea unei metode prin care să se poată cuantifica evoluţia în timp a
pH-ului sanguin.
Pentru a se putea realiza o dializă eficientă (din punct de vedere a calităţii epurării sanguine) este
necesar ca conductivitatea respectiv pH-ului lichidului de dializă să fie egală (sau foarte apropiată) de cea
a lichidului plasmatic (din aceste considerente este controlată conductivitatea lichidului de dializă la
intrarea în dializor).
Dat fiind faptul că substanţele toxice eliminate din sânge prin procesul de dializă se regăsesc în
totalitate în lichidul de dializă ce părăseşte dializorul se poate considera că în timpul dializei se va produce
modificarea compoziţiei chimice respectiv a pH-ului lichidului de dializă evacuat.
100
 Având în vedere aceste considerente cât şi faptul că se cunoaşte (sau se poate măsura foarte uşor)
pH-ul lichidului de dializă la intrarea în dializor (referinţa) cât şi la ieşirea din dializor (rezultatul) se
propune ca metodă neinvazivă pentru cuantificarea eficacităţii procesului de dializă măsurarea pH-ului
lichidului de dializă la ieşirea din dializor.
Datorită specificităţii metodei (indirectă) pentru a cuantifica eficacitatea procesului de dializă se va
recurge la măsurarea unui parametru ce poate să furnizeze informaţii privind desfăşurarea procesului de
epurare sanguină şi care poate indica de asemenea momentul din care procesul de epurare sanguină poate
fi considerat terminat (determinarea timpului optim de dializă specific fiecărui pacient), pacientul putând
fi deconectat de pe aparat cu certitudinea efectuării unei dialize de calitate.
Dat fiind faptul că substanţele toxice eliminate din sânge prin procesul de dializă se regăsesc în
totalitate în lichidul de dializă ce părăseşte dializorul, urmând să fie evacuat, se propune monitorizarea
compoziţiei chimice a lichidului de dializă după ieşirea din dializor prin măsurarea pH-ului acestuia
(înainte de evacuare), în momentul în care se constată că această compoziţie chimică (cuantificată prin
pH) nu mai prezintă variaţii semnificative în timp şi este valoric apropiată faţă de pH-ul lichidului de
dializă la intrarea în dializor (teoretic constantă) se poate considera că procesul de dializă poate fi terminat
deoarece în acest caz nu mai avem toxine în sânge (dializă de calitate) care să modifice compoziţia
chimică a lichidului de dializă evacuat.
Avantajele acestei metode sunt:
- Este o metodă neinvazivă şi deci nu implică riscuri sau traumatisme pentru pacienţi;
- Poate fi repetată la fiecare şedinţă de dializă;
- Oferă rezultate în timp real (în timpul dializei);
- Permite optimizarea „dozei de dializă” (timpul optim de dializă) pentru fiecare pacient în
parte (individualizarea tratamentului);
- Costul implementării este minim;
- Aprecierea este una globală (se ţine cont de toate toxinele care pot modifica pH-ul, chiar şi
de toxinele încă „necunoscute”);
- Poate oferi informaţii (indirecte) asupra pH-ului sanguin (normal între 7,35-7,45) care este
un parametru foarte important.
Dintre dezavantajele metodei propuse se pot menţiona:
- Este o metodă indirectă deci rezultatele sunt şi ele „indirecte”;
- Semnalul la electrod este redus (~ mV), dar acesta se poate compensa prin amplificare.
Ţinând cont de avantajele şi dezavantajele (în mare parte controlabile) metodei propuse se propune
ca o nouă metodă de cuantificare a eficacităţii procesului de dializă şi de determinare/verificare a
timpului optim de dializă pentru fiecare pacient în parte cuantificarea compoziţiei chimice a lichidului de
dializă la ieşirea din dializor.
Principiul noii metode este prezentat schematic în fig. 83, iar pentru validarea metodei propuse s-a
realizat standul experimental prezentat în fig.84.

Fig.83. Principiul metodei propuse.

101
 Fig. 84. Standul experimental 1- recipient de colectare; 2- sondă pH; 3- suport; 4- electrovalvă de evacuare; 5- electrozi de
nivel; 6- alimentare electrică; 7- sistem detecţie nivel (OLH 3); 8- pH- metru; 9- cronometru electronic.

Pentru verificarea repetabilităţii metodei s-au efectuat mai multe măsurări, cu aceleaşi mijloc de
măsurare, în aceleaşi condiţii, de către acelaşi operator, obţinându-se rezultate de tipul celor prezentate în
fig. 85. Verificarea reproductibilităţii metodei s-a realizat cu un alt pH-metru (tip Oakton cu interfaţă de
achiziţie de date RS 232 cu calculatorul, sonda de pH fiind acelaşi ca şi în cazul anterior) obţinând
rezultate comparabile cu cele anterioare.
Utilizând standul experimental realizat, care împreună cu aparatul de dializă şi pacientul formează
sistemul experimental, s-au realizat determinările experimentale obţinându-se rezultate de tipul celor din
fig. 85, în fig. 86 prezentându-se evoluţia eficacităţii dializei (KT/V) pentru acelaşi pacient.

Fig. 85. Fereastra de lucru, rezultate experimentale.

102
Pacient 4: A. Ma / M
Ora KT/V
14.25 0 KT/V=f(T)
14.45 0.093 KT/V
15.05 0.186 1.5
15.25 0.279
15.45 0.372 1.0
16.05 0.465
16.25 0.558 0.5
16.45 0.651
17.05 0.744
0.0 Ora
17.25 0.837
17.45 0.93 14 15 16 17 18 19
18.05 1.023
18.25 1.116
Fig. 86. Eficacitatea dializei (KT/V) – pacient 4.
18.45 1.209
Rezultatele experimentale obţinute sunt valabile în cazul dializei cu bicarbonat. La acest tip de
dializă se constată, pe baza determinărilor experimentale efectuate, o creştere lineară în timp a pH – ului
lichidului de dializă la ieşirea din dializor (vezi fig. 85 - Seria 1 de date) care se datorează transferului din
lichidul de dializă în sânge a ionilor de bicarbonat respectiv din sânge în lichidul de dializă a toxinelor,
mai intensă la începutul dializei faţă de sfârşitul ei.
Cantitatea de bicarbonat (sursă de ioni de H+) transferată în compartimentul sângelui va conduce la
modificarea pH - ului lichidului de dializă la ieşirea din dializor, în sens linear crescător în timp, similar cu
creşterea lineară în timp a concentraţiei de bicarbonat din sângele pacientului în timpul dializei care se
datorează substanţei tampon din lichidul de dializă (bicarbonatul în cazul dializei cu bicarbonat).
Din analiza rezultatelor obţinute aplicând metoda propusă şi evoluţia eficacităţii dializei
(cuantificată prin parametrul KT/V, fig. 86) se constată o similitudine în variaţia celor doi parametrii
(KT/V şi pHe), deci metoda propusă poate fi utilizată pentru cuantificarea eficacităţii procesului de dializă.
Metoda propusă, de monitorizare continuă a pH-ului lichidului de dializă la ieşirea din dializor,
poate oferi informaţii indirecte despre echilibrul acido-bazic al organismului (pH-ul sanguin) în sensul că
în cazul înregistrării unor valori de pH > 7,45 la ieşirea din dializor există un surplus de ioni de H+
(bicarbonat) în sânge (datorat fie reînlocuirii excesive a acestuia în timpul dializei fie unui surplus natural
generat de organism care nu poate fi eliminat din cauza deficienţei renale) care, în cazul persistenţei în
timp, poate conduce la alcaloză şi implicit la tulburări în asigurarea homeostazei.
Studiul posibilităţii de adaptare la diferite tipuri de aparate de dializă
Din specificul metodei şi din efectuarea experimentărilor (pe diferite tipuri de aparate) rezultă
adaptabilitatea acestuia la orice tip de aparat de dializă, prin montarea în circuitul lichidului de dializă, la
intrarea şi la ieşirea din dializor a două sonde de pH (identice din punct de vedere al caracteristicilor
metrologice).
Identificarea punctelor critice din lanţul dializei
Principalele elemente care concură la buna desfăşurare a procesului de dializă (care compun
„lanţul dializei”) sunt: apa potabilă, lichidele concentrate pentru dializă, lichidul de dializă, aparatul de
dializă, consumabilele (circuit sanguin, dializor, medicamente) şi nu în ultimul rând pacientul.
Pentru asigurarea unui tratament prin dializă de calitate, ceea ce implică o epurare sanguină
eficientă, lipsa riscurilor de accidente vasculare sau de altă natură respectiv de infecţie, securitatea

103
pacientului, este necesară supravegherea permanentă a întregului proces de dializă prin controale de
calitate (QC) periodice în diverse puncte ale lanţului dializei.
În cele ce urmează se vor identifica punctele de control în lanţul dializei în vederea asigurării
calităţii tratamentului şi a securităţii pacientului, concomitent cu identificarea parametrilor tehnici ce
trebuie controlaţi în diferitele puncte de control. Schematic lanţul de dializă, cu elementele sale
componente şi punctele de control identificate (QC1 – 10) este prezentat în fig. 87.

Fig. 87. Punctele de control de calitate (QC) în lanţul dializei.

104
 Controlul de calitate în procesul de tratare a apei potabile (QC1) implică controlul parametrilor
tehnici sintetizaţi în tabelul 14, în care se indică de asemenea periodicitatea (recomandată) a controlului şi
personalul responsabil cu efectuarea controlului de calitate.
Tabelul 14. Control de calitate în procesul de tratare a apei (QC1).
Parametru tehnic de controlat Instrument de măsurare (control)
Debit Debitmetru
Presiune Manometru
Conductivitate Conductivimetru
Temperatură Termometru
Nivel Detector de nivel
Reziduuri de dezinfectanţi Reactiv chimic
Reziduuri de ioni de Ca şi Mg Detector optico-chimic (Testomat)
(duritatea apei)

Pe lângă parametri tehnici indicaţi în tabelul 14 în procesul de tratare a apei trebuie să se realizeze
şi un control bacteriologic al apei pentru dializă.
Parametri de controlat în cadrul analizelor de laborator în procesul de tratare a apei sunt sintetizaţi
în tabelul 15.
Tabelul 15. Control de calitate în procesul de tratare a apei (QC1).
Analize de laborator
Analize bacteriologice Analize endotoxinice
- germeni totali (< 10 germeni/ml) - endotoxine (< 0,25 UI/ml)
- coliforme (0)
- streptococi (0)
Personal: Tehnicieni de dializă - prelevare eşantion, personal de laborator, farmacist
(biolog) - analize
Periodicitate
Săptămânal respectiv după fiecare Lunar respectiv după fiecare intervenţie
intervenţie tehnică şi dezinfecţie tehnică şi dezinfecţie

Controlul de calitate în procesul de dezinfecţie (QC 2) a sistemului de tratare a apei şi al aparatelor

de dializă urmăreşte realizarea unei dezinfectări corespunzătoare şi verificarea lipsei de reziduuri de
dezinfectanţi (după spălarea circuitelor) hidraulice ale sistemului de tratare a apei şi a aparatelor de
dializă. Tabelul 16 sintetizează tipul şi periodicitatea dezinfecţiilor pentru sistemul de tratare a apei şi
aparatele de dializă.
Tabelul 16. Control de calitate în procesul de dezinfecţie a staţiei de apă şi al aparatelor de dializă (QC 2).
Dezinfecţie
Frecvenţă Obiectul dezinfecţiei Tip dezinfecţie
După fiecare pacient Aparat de dializă Chimic (acid peracetic)
Bucla de distribuţie şi aparate de Chimic (acid peracetic) şi termic (85 ºC) în
Seara şi la sfârşit de săptămână
dializă alternanţă
Lunar Sistem de pretratare şi aparate Chimic (acid peracetic) şi termic (85 ºC) în

105
 de dializă alternanţă
Sistem de tratare şi aparate de Chimic (acid peracetic) şi termic (85 ºC) în
Trimestrial
dializă alternanţă
Personal:
Staţia de tratare a apei: tehnicieni de dializă
Aparate de dializă: asistente
Mod de control: cu benzi indicatoare sensibile la agentul dezinfectant

Controlul de calitate al soluţiilor concentrate (QC 3) se realizează de către producător, care

verifică compoziţia chimică a soluţiilor livrate. Utilizatorul verifică fişele de control ce însoţesc produsul
şi poate verifica compoziţia chimică a cestuia (analize de laborator). Se verifică obligatoriu de către
utilizator (asistente, tehnicieni) integritatea ambalajului, termenul de valabilitate al produsului şi a
locului/modului de depozitare.
În controlul de calitate al aparatului de dializă (QC 4) se pot distinge două subcircuite
componente, circuitul de sânge (QC 5) şi cel al lichidului de dializă (QC 6).
Pentru buna desfăşurare a şedinţelor de dializă este necesar controlul funcţionării elementelor
componente al circuitului sanguin (QC 5) şi ai circuitului lichidului de dializă (QC 6) care sunt sintetizaţi
în tabelul 17. şi tabelul 18.
Tabelul 17. Control de calitate al elementelor circuitului de sânge (QC 5).
Circuit sanguin
Parametri tehnici de controlat Mijloc de măsurare (control)
Clemă arterială, venoasă vizual
Debitul pompei de sânge debitmetru
Debitul pompei de anticoagulant debitmetru
Presiune arterială, venoasă manometru
Detector de aer sistem de detecţie ultrasonic
Alarme din circuitul sanguin vizual şi auditiv
Personal: tehnicieni de dializă
Periodicitate: după fiecare intervenţie tehnică

Tab. 18. Control de calitate al elementelor circuitului lichidului de dializă (QC 6).
Circuit lichid de dializă
Parametri tehnici de controlat Mijloc de măsurare (control)
Filtru anti endotoxine vizual
Debitul pompelor de concentrat debitmetru
Debitul pompei lichidului de dializă debitmetru
Temperatura termometru
Conductivitatea conductimetru
Detector de sânge sistem de testare cu filtru roşu
pH-ul pH-metru
Personal: tehnicieni de dializă
Periodicitate: după fiecare intervenţie tehnică

106
 Controlul de calitate al aparatului de dializă (QC 4) efectuat de către tehnicienii de dializă cuprinde
pe lângă parametri circuitului sanguin şi cel al lichidului de dializă şi alţi parametri. O sinteză a
parametrilor tehnici de controlat pe aparatul de dializă (QC 4) este prezentată în tabelul 19.
Tab. 19. Control de calitate al aparatului de dializă (QC 4).
Aparat de dializă
Parametru de controlat Mod de control
Tensiuni electrice de alimentare
Presiuni (sânge, lichid de dializă)
Debitele pompelor de concentrat
Debitul lichidului de dializă
Debitul pompei de sânge
Debitul pompei de heparină
Funcţionarea sistemului de ultrafiltrare
Conductivitatea lichidului de dializă Control vizual sau mijloace
pH-ul lichidului de dializă de măsurare specifice pentru
Detectorul de aer fiecare parametru verificat
Detectorul de sânge
Temperatura lichidului de dializă
Funcţionarea dezinfecţiei
Funcţionarea sistemului de spălare
Controlul lipsei reziduurilor de dezinfectanţi
Funcţionarea alarmelor
Funcţionarea autotestului
Personal: tehnicieni de dializă
Periodicitate: după fiecare intervenţie tehnică

Pentru asigurarea calităţii tratamentului şi a securităţii pacientului este necesar un control permanent
în timpul şedinţei de dializă (QC 7), parametri de controlat în această etapă sunt sintetizaţi în tabelul. 20.
Eficacitatea (calitatea) dializei se poate aprecia prin mai multe metode existente (vezi pct. 3),
concomitent cu efectuarea de analize sanguine după tratament controlând indicatorii biologici specifici
sau utilizând noi metode de cuantificare a eficacităţii procesului de dializă.
Un criteriu important de apreciere a calităţii unui proces îl reprezintă acţiunea acestuia asupra
mediului înconjurător prin substanţele secundare produse ca urmare a desfăşurării procesului (deşeuri). În
cazul procesului de dializă „deşeurile” produse sunt lichidul de dializă uzat în care se regăsesc substanţele
toxice eliminate din organismul pacientului şi consumabilele utilizate (dializor, circuit sanguin, seringi,
flacoane medicamentoase).
Controlul eliminării deşeurilor (QC 8) se referă la asigurarea evacuării corespunzătoare la canal a
lichidului de dializă uzat, la colectarea consumabilelor după utilizare, depozitarea, transportul şi
eliminarea specifică a acestora dat fiind caracterul special al acestora (deşeuri medicale).
Buna desfăşurare a procesului de dializă este condiţionat şi de calitatea pieselor de schimb şi a
consumabilelor utilizate. Controlul de calitate al acestora (QC 9) este asigurat de către producător prin
mijloace specifice de control şi atestat printr-un certificat de calitate ce însoţeşte produsul. Utilizatorii
(tehnicieni, asistente de dializă) au obligaţia de a verifica existenţa certificatului de calitate pentru

107
produsele utilizate şi a integrităţii ambalajelor produselor (ambalajul intact şi sigilat este una din garanţiile
păstrării calităţii şi sterilităţii corespunzătoare ale produselor) şi de a semnala eventualele nereguli
constatate (piese de schimb necorespunzătoare, ambalaj inadecvat).
Tabelul 20. Control de calitate în timpul dializei (QC 7).
Şedinţa de dializă
Parametru tehnic Instrument de măsurare
de controlat (control)
Funcţionarea aparatului Control vizual, autotest
Efectuarea dezinfecţiei --------
Lipsa reziduurilor de dezinfectanţi indicatori chimici
Presiuni (sânge, lichid de dializă) manometre
Temperatura lichidului de dializă termometru
Tensiunea arterială a pacientului tensiometru
pH-ul lichidului de dializă pH-metru
Debite (sânge, lichid de dializă,
debitmetre
anticoagulant)
Sistemul de utrafiltrare debitmetru
*
Eficacitatea dializei balanţă, diascan, analize
Conductivitatea lichidului de dializă conductimetru
Lipsă de apă sau concentrat detector de nivel
Pierderi de sânge detector optic
Bule de aer detector ultrasonic
Personal: asistente
Periodicitate: la fiecare şedinţă de dializă

Un factor deosebit de important, ceea ce derivă din specificul procesului, îl constituie securitatea
electrică a utilizatorilor (pacienţi, asistente), fapt scos în evidenţă şi în prin lucrarea ştiinţifică publicată[1].
Acest lucru impune verificarea securităţii electrice (QC 10) ai aparatelor de dializă de către tehnicienii de
dializă, prin utilizarea unei aparaturi de măsurare specifice şi a unui circuit de măsurare corespunzător.
Un element important în asigurarea calităţii unui proces îl constituie trasabilitatea (înregistrarea)
rezultatelor în vederea urmăririi evoluţiei procesului respectiv.
În procesul de dializă trasabilitatea se asigură cu ajutorul unor fişe de înregistrare a parametrilor
verificaţi (tratarea apei), prin foile de dializă întocmite cu ocazia fiecărei şedinţe de dializă. În completare
la acestea prezenta teză propune utilizarea unor foi de calcul automatizate (realizate în mediul Excel) cu
ajutorul cărora pot fi obţinute date în timp real (imediat după terminarea şedinţei de dializă) referitoare la
eficacitatea (calitatea) tratamentului (prin calculul automat al parametrului KT/V) şi pentru urmărirea în
timp a calităţii procesului de dializă.
Utilizând foile de calcul propuse devine posibilă analiza globală cât şi individuală a rezultatelor şi
luarea unor eventuale măsuri corective (schimbarea tipului de dializor, modificarea timpului de dializă,
corectarea regimului alimentar etc.) pentru asigurarea calităţii tratamentului prestat pentru fiecare pacient
în parte.
Din cele prezentate rezultă complexitatea procesului de dializă, calitatea acestuia depinzând de o
serie de factori/condiţii. În cele ce urmează se vor sintetiza condiţiile pentru realizarea unei dialize optime.

108
6.3.3. Sintetizarea condiţiilor pentru realizarea dializei optime
Din cele prezentate în paragrafele anterioare rezultă că procesul de dializă este un proces
complex, buna desfăşurarea al acestuia depinzând de o serie de factori/condiţii.
De asemenea se remarcă faptul că există o strânsă legătură între durata dializei, aportul proteic şi
evoluţia clinică (calitatea vieţii) a pacienţilor.
Condiţiile practice prin realizarea cărora se poate obţine o dializă optimă pentru pacient sunt
sintetizate în cele ce urmează:
Acces vascular: debit sanguin 250 - 300 ml/min;
Lichid de dializă: - tampon bicarbonat;
- concentraţia sodiului >124 mEq/l;
- debit: 500 ml/min;
Ultrafiltrare: control continuu;
Dializor: - membrană biocompatibilă cu permeabilitate ridicată;
- suprafaţă efectivă de filtrare >1 m2; utilizare unică;
Doza de dializă: KT/V >1,2; P.R.U >65 %;
Durată săptămânală: 12 -15 ore de dializă (în trei şedinţe de dializă a câte 4 – 5 ore);
Aport proteic: 1,1 – 1,2 g/kg/zi;
Criteriile clinice ale dializei adecvate se definesc printr-o stare generală bună asigurând pacientului
o activitate normală.
Principalele criterii clinice ale unei dialize adecvate sunt:
- stare generală şi nutriţională bună;
- presiune arterială normală;
- absenţa anemiei şi restaurarea performanţelor psihice;
- bilanţ hidric, electrolitic, acido-bazic normal;
- absenţa complicaţiilor uremice;
- iaţă familială şi profesională normală.
Necesitatea epurării sanguine corespunzătoare de toxinele uremice cu masă moleculară medie
implică o durată de dializă săptămânală de minim 12 ore, rezultând importanţa deosebită a duratei
şedinţelor de dializă (T), pe cât posibil individualizarea acesteia.

109
 CURS14

7. Aplicatii diverse ale mecatronicii in medicina

7.1 Aparate de fizioterapie

7.1.1 APARAT DE TERAPIE PRIN CURENTI DIADINAMICI

Curentii adinamici, denumiti si curenti Bernard, au la baza tensiunea sinusoidala de 50Hz. Aparatul
face parte din categoria aparatelor electronice medicale destinate electroterapiei, respectiv terapiei prin
curenti de joasa frecventa. Aparatul e constituit din circuite de curenti diadinamici si curent galvanic, fiind
destinat cabinetelor de electroterapie din policlinici, spitale si clinici. Curentul galvanic(G) este un curent
continuu obtinut prin redresarea, filtrarea si stabilizarea curentului alternativ din reteaua de alimentare.
Debitarea acestor curenti la pacient se face in regim de curent constant. Schema bloc a aparatului de
terapie prin curenti diadinamici DIADIN 3 este prezentata in figura 88.

Fig. 88. Schema bloc a aparatului de terapie prin curenti diadinamici DIADIN 3.

TA-transformator de alimentare; SA-surse de alimentare stabilizate; SIT-Sursa de inalta tensiune;

RIT-regulator de inalta tensiune; EF-etaj final; GCD-generator de cutenti diadinamici; GCG-generator de
curent galvanic; DT-Dispozitiv de temporizare; OT-Oscilator de temporizare; D-divizor; AT-afisare
temporizare; BL-Bloc logic; CFSD-circuit formator de semnale diadinamice; CRAC-circuit de reducere
automata a curentilor; CPEM-circui de protenctieelectromagnetica; CPSC-circuit de protectie supracurent;
CPRS-circuit de protectiesuprarezistenta; CA-circuit astabil; CL-claviatura; IP-inversor polaritate.
Cele doua forme de baza ale curentilor diadinamici (monofazat fix-MF si difazat fix-DF) sunt
obtinute cu ajutorul circuitului formator de semnal diadinamic (CFSD). Din aceste regimuri de baza (MF
si DF) se obtin celelalte regimuri de curenti diadinamici (curent modulat in perioada scurta-PS, in

110
perioada lunga-PL si curentul in ritm sincopat-RS) cu ajutorul circuitului astabil(CA) care furnizeaza
impulsuri dreptunghiulare cu durata de 1 si 7 secunde. Semnalul diadinamic reprezinta semnalul de
comanda al generatorului (de curent constant) pentru curenti diadinamici (GCD). Circuitul de formare a
semnalului diadinamic (CFSD) semnal de tensiune care - in functie de regimul de functionare ales de la
claviatura (CL) –corespunde formelor de semnal din urmatoarea figura:

Fig. 89. Semnalele pentru curenti diadinamici si curent galvanic furnizate de DIADIN 3, la RS=5 kΩ; MF-monofazat fix; DF-
difazat fix; PS-perioada scurta; PL-perioada lunga; RS-ritm sincopat; G-galvanic.

Circuitul de reducere automata a curentilor (CRAC) realizeaza reducerea la zero a semnalului dat
de circuitul formator de semnal diadinamic (CFSD) la sfarsitul tratamentului. Curentul galvanic este un
curent continuu care se obtine intr-un al doilea amplificator final (GCG). Curentii se aplica pacientului
prin intermediul unor electrozi realizati din placi metalice maleabile umectati cu solutii electroconductive
sau din cauciuc electroconductiv. Sensul curentului prin pacient se poate schimba cu ajutorul inversorului
de polaritate. Circuitul de protectie de supracurent (CPCS) actioneaza prin blocarea etajului final (EF) si a
sursei de inalta tensiune (SIT) atunci cand este depasita cu 25% valoarea prestabilita printr-un
potentiometru de reglaj al curentului diadinamic si printr-un potentiometru de reglaj al curentului
galvanic; aceste doua potentiometre sunt accesibile de pe panoul frontal al aparatului. Circuitul de
protectie la suprarezistenta (CPSR) actioneaza similar in cazul in care rezistenta la bornele pacientului
(Rs) depaseste o valoare prestabilita (cuprinsa intre 0 si 5 komega). Circuitele de protectie
electromagnetica (CPEM) asigura o protectie suplimentara a pacientului prin sistarea livrarii tensiunii la

111
pacient (punerea la masa a bornei de pacient) cand curentul de pacient ajunge la 60 mA. In afara de aceste
protectii, aparatul mai dispune de o protectie la supratensiune, care asigura deconectarea aparatului in
cazul cand tensiunea de alimentare a generatoarelor de curent constant depaseste 450V. Un sir de diode
luminiscente, vizibile pe panoul frontal al aparatului, indica trecerea timpului de tratament. Durata de
luminare a unei diode reprezinta 10% din durata totala a tratamentului fixat prin comutatorul decadic.
Stingerea ultimei diode inseamna sfarsitul duratei fixate pentru tratament, fapt semnalizat si acustic. Sursa
de alimentare stabilizata (SA) asigura tensiunile stabilizate necesare alimentarii blocurilor electronice ale
aparatului.
Iesirea aparatului debiteaza in regim de curent constant, pana nu se depaseste o rezistenta limita
(punctul A din figura urmatoare, 90).

Fig. 90. Caracteristica de iesire a etajului final (generator de curent constant) in raport cu rezistenta de sarcina.

Caracteristicile tehnice ale aparatului DIADIN3 sunt cele cinci tipuri de curenti diadinamici (MF-
impulsuri de 20 ms, valoare medie 17 mA, frecventa de 50 Hz; DF - impulsurile 10ms, valoare medie 35
mA, frecventa 100 Hz; PS - impulsuri MF timp de 1 s, alternand cu impulsuri DF timp de 1 s; PL -
impulsuri MF timp de 5 s, apoi trecere lenta in 2 s la DF, impulsuri DF timp de 5 s, apoi trecere lenta in 2
s la MF; RS - impulsuri MF timp de 1 s alternand ritmic cu pauze de 1 s), curentul galvanic (continuu)
singur sau asociat cu curent diadinamic; valoare medie de 10 mA, coeficient de ondulatie 0,5 %, tensiunea
de alimentare 220 V, frecventa retelei 50 Hz, puterea consumata max.75 VA, durata tratamentului de 1-20
minute.

7.1.2 APARAT DE TERAPIE PRIN CURENTI INTERFERENTIALI

Terapia cu curenti interferentiali se realizeaza prin interferenta care rezulta din suprapunerea
endotisulara a doi curenti, de medie frecventa, cu frecvente diferite dar apropiate si acre dau nastere unui
curent de medie frecventa modulat in amplitudine, cu diferenta frecventelor celor doi curenti. Prin
suprapunerea celor doi curenti apare fenomenul de batai. Insumarea curentilor da nastere unui curent, la
care frecventa purtatoare este media aritmetica a frecventelor celor doua componente (f1+f2)/2, iar
anvelopa este diferenta frecventelor f1-f2. Terapia cu curenti interferentiali statici se realizeaza in
urmatoarele variante:
- cu frecventa constanta pe toata durata tratamentului;
- cu frecventa variabila .
Aparatul contine doua generatoare de curent de medie frecventa: generatorul de frecventa fixa -
4000Hz (OSC1) si generatorul de frecventa variabila 4100Hz (OSC 2). Prin suprapunerea celor doi
curenti rezulta frecventa curentului de interferenta care parcurge urmatoarele 4 domenii:
- Gama 1:0Hz...100 Hz...0 Hz;
- Gama 2:0 Hz ...10 Hz....0 Hz;
- Gama 3:90 Hz ...100 Hz...90 Hz;
- Gama 4:50Hz ...100 Hz ...50Hz.
112
 Aparatul genereaza semnale ale caror forme de unde sunt redate in figura urmatoare, 91.

Fig. 91. Formele de unda ale curentolor interferentiali obtinuti cu aparatul INTERDIN: a) interferenta statica totala cu f =
const, dupa directie preferentiala; b) interferenta statica totala cu f = variabil, dupa directie preferentiala; c) interferenta
dinamica totala dupa toate directiile, modulatia in amplitudine a curentilor i1 si i2 este 50%, frecventa foarte joasa este f0.

OSC A este un oscilator cu cuart ce lucreaza pe frecventa de 10 MHz si care este transmisa
succesiv divizoarelor de frecventa DF1, DF2 si DF3 la iesirea carora sunt furnizate semnale TTL cu
urmatoarele frecvente si destinatii:
- f1=4kHz - care se obtine din divizarea cu 2500 a frecventei de 10 MHz a oscilatorului, si care
ajunge la iesirea de pacient ca frecventa fixa (de referinta);
- fe = 1kHz - care se obtine din divizarea cu 4 a frecventei f1 si reprezinta frecventa etalon, cu care
lucreaza multiplicatoarele de frecventa din sintetizatorul de frecventa. Multiplicatoarele de frecventa sunt
realizate cu circuite PLL ce multiplica de N ori frecventa de referinta, cu factor de multiplicare variabil;
- fT1 = 13,3 Hz - care se obtine prin divizarea cu 75 a frecventei fe si este utilizata ca frecventa de
tact.
Semnalul dreptunghiular de la iesirea divizorului de frecventa DF 1 este aplicat la intrarea unui
formator de impulsuri triunghiulare F1 si apoi filtrat in FTJ1, obtinandu-se in final un semnal sinusoidal
(f1s) de frecventa 4kHz, care amplificat in AF 1 este transmis in cele din urma la mufa de pacient MP.
La iesirea divizorului DF2 este furnizata frecventa etalon fe =1kHz ce se aplica la intrarea
multiplicatoarelor MF1, MF2 si MF3. Acestea sunt realizate cu circuitul PLL. In urmatoarea figura este
redata schema multiplicatorului MF1.
Frecventa la iesirea multiplicatorului se obtine prin intercalarea in bucla de reactie a circuitului
PLL (intre terminalele 4 si 5) a unui circuit de divizare a frecventei cu N, ceea ce permite multiplicarea de
N ori a frecventei de la intrare, astfel fB =N fe. Pentru N=360 si fe =1kHz rezulta fB =360kHz.

113
 Fig. 92. Circuitul PLL in montaj multiplicator de frecventa (circuitul MF1): CP-comparator de faza; OCT-oscilator comandat
de tensiune; A1-amlificator; N-numarator.

Frecventele corespunzator gamelor G1, G2, G3 si G4 mai sus mentionate, se obtin prin insumarea
unei frecvente fixe 360 kHz cu o frecventa liniar variabila:
G1 :360 +(40...50) = 400...410 kHz
G2:360+(40...41) = 400...401 kHz
G3 : 369+(40...41) = 409...410 Khz
G4 : 369+(45...50) = 405...410 kHz.
Insumarea se realizeaza in mixerul de frecvente MIX. Mixerul este realizat cu circuite PLL. Se
utilizeaza doua mixere, unul pentru gamele G1 si G2. Din blocul MIX semnalul este transferat in DF5 unde
este divizat cu 100, obtinandu-se la iesire un semnal de frecventa variabila in domeniul f2 =4...4,1 kHz. In
continuare acest semnal este tratat ca f1, obtinandu-se la iesirea lui FTJ2 un semnal sinusoidal f2s cu
frecventa variabila, in acelasi domeniu ca f2.
Semnalele de frecvente f1s si f2s, pot fi aplicate amplificatoarelor AF1 si AF2 ca atare (OSC 1D,
OSC2D) sau modulate in amplitudine cu un semnal modulator cu perioada de 2-3 secunde. Exista
posibilitatea inversarii polaritatii semnalului aplicat pacientului. Iesirile celor doua generatoare sunt
flotante si sunt protejate la scurtcircuit. Circuitul de afisare numerica AN indica in permanenta valoarea
instantanee a frecventei de interferenta variabila sau fixa.

114
 Aparatul lucreaza in urmatoarele regimuri de lucru: -automat, regim in care frecventa de
interferenta variaza automat, in toate gamele, durata unui ciclu fiind de 15 s; -manual, mod de lucru in
care frecventa de interferenta dorita se alege manual, in gamele 0....100 Hz si 50...100 Hz.
Aparatul contine un dispozitiv de temporizare (T) care serveste la prestabilirea si masurarea duratei
tratamentului. Expirarea duratei tratamentului este semnalizata acustic, iar intensitatea curentului prin
pacient scade la zero.

7.2 APARATURA ELECTRONICA PENTRU LABORATOR CLINIC

7.2.1 HEMOGLOBINOMETRU ELECTRONIC

Hemoglobinometru electronic determina procentul de hemoglobina din probele de sange prin
masurare fotometrica. El masoara transmitranta T pe scara liniara, procentuala a aparatului iar densitatea
optica A pe scara logaritmica a aceluiasi aparat. Secundarul transformatorului de alimentare compus din 2
sectiuni separate furnizeaza tensiunea pentru stabilizatorul de tensiune al becului si pentru alimentarea
circuitului de masurare. Circuitul de masurare contine celula fotovoltaica (CF) care genereaza un semnal
electric proportional cu fluxul luminos pe care il primeste de la becul B prin intermediul eprubetei M ce
contine solutia la care se masoara concentratia.

Fig. 93. Schema bloc a homoglobinometrului electronic: ST-stabilizator de tensiune; B-bec 12V/0,2A F-filtru optic; M-eprubeta
cu proba a carei concentratie se masoara (proba de sange); CF-Celula fotovoltaica; AD-amplificator operational; I-instrumentup
pentru afisarearezultatelor; P1 potentiometru pentru reglajul deb 0%; P2-potentiometru pentru reglajul de 100%.

Semnalul este amplificat de catre amplificatorul operational (AD), iar la iesirea amplificatorului se
obtine un curent ce se masoara cu instrumentul I; acest instrument are doua scale de masurare: pentru
transmitanta T care este o scala liniara si pentru densitatea optica A reprezentata printr-o variatie
logaritmica. Amplificatorul circuitului de masurare este realizat cu circuitul integrat ROB 101. Pe intrarea
inversoare este aplicat semnalul de la celula fotovoltaica iar pe intrarea neinversoare se aplica tensiunea
culeasa de pe cursorul potentiometrului P1. Potentiomatrul P1 compenseaza efectul iluminarii parazite iar
cu potentiometrul P2 se regleaza curentul maxim ce trece prin instrument. Caracteristica spectrala a celulei
fotovoltaice are lungimea de unda la sensibilitatea maxima de 540 nm pe un interval spectral de 480-
600nm. Lungimile de unda mentionate corespund domeniului cuprins intre albastru-verzui si portocaliu
iar lungimea de unda pentru sensibilitatea maxima este plasata in banda verde-galbui.

7.2.2 APARAT PENTRU DETERMINAREA GLICEMIEI

Functionarea aparatului se urmareste pe baza figurii 93.
Oscilatorul O furnizeaza impulsuri dreptunghiulare a caror frecventa poate fi aleasa intre 700-
1000Hz si au un factor de umplere de 50%. Oscilatorul este realizat cu un circuit cu consum scazut.
Impulsurile dreptunghiulare alimenteaza traductorul T si comanda circuitul amplificator cu esantionare-
memorare (AEM) pentru a realiza o detectie sincrona. In traductor impulsurile electrice sunt transformate

115
in impulsuri luminoase ce se reflecta de pe proba de masura. La suprafata de reflexie aceste impulsuri
luminoase sufera o modificare in amplitudine si spectru luminos, lumina reflectata fiind purtatoare a
informatiei utile. Tot traductorul T transforma aceste impulsuri luminoase in impulsuri de tensiune al caror
nivel este functie de proba de masura. Impulsurile de tensiune avand un nivel scazut, de ordinul mV sunt
amplificate si detectate sincron cu prelevarea lor la iesire din traductor. Dupa detectia sincrona ce se
realizeaza cu circuitul de esantionare-memorare se obtine un nivel de tensiune care este invers
proportional cu concentratia de glucoza din sange.

Fig. 93. Schema bloc a aparatului GLICETEST: T-traductor; O-oscilator; AEM-amplificator cu esantionare-memorare; I-
inversor; CAN-convertor analog-numeric; AS-afisaj numeric; CT-circuit de temporizare; D-dioda electroluminiscenta; SA-
sursa de alimentare.

De aceea semnalul este trecut printr-un circuit inversor analogic astfel incat la iesirea acestuia se
obtine tensiunea continua care este proportionala cu concentratia de glucoza din fiecare proba. Pentru a
putea comanda convertorul analog numeric (CAN) semnalul mai este divizat pana la nivelul admis de
CAN si de asemenea este trecut printr-un filtru de rejectie a brumului de retea si un filtru trece-banda
pentru eliminarea zgomotelor de joasa si inalta frecventa. CAN digitizeaza informatia analogica si in
continuare blocul de afisare numerica (AS) face aceasta informatie disponibila celor trei celule de afisaj.
Pentru a se produce corect reactia de culoare pe banda testoare dupa aplicarea picaturii de sange trebuie
sa treca 60s. Temporizarea acestui interval de timp precum si semnalizarea corespunzatoare sunt realizate
cu ajutorul circiutului de temporizare (CT). Dupa ce se aplica picatura de sange se reseteaza circuitul de
temporizare CT prin actionarea comutatorului K aceasta determinand comanda inhibarii afisajului care nu
va functiona pe timp de un minut si se comanda dioda electroluminiscenta-LED-ul (D) care va lumina in
contratimp cu afisajul. Dupa un minut reactia a avut loc si banda testoare se introduce in traductor avand
loc determinarea si afisarea concentratiei de glucoza din sange. Sursa de alimentare S este constituita
dintr-un adaptor de la retea sau in cazul utilizarii aparatului pe teren un set de baterii.

116