Licență Aplicațiile Masajului in Entorse

ȘCOALA POSTLICEALĂ ,,TECUCI’’
DOMENIUL: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

CALIFICARE PROFESIONALĂ: TEHNICIAN MASEUR
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CURS DE ZI
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonatori
SÎRBU MIHAI
RUSU CRISTINEL
Absolvent
VÎRLAN CORINA OANA
TECUCI
2019
0
ȘCOALA POSTLICEALĂ ,,TECUCI’’
DOMENIUL: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ
CALIFICARE PROFESIONALĂ: TEHNICIAN MASEUR
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CURS DE ZI
APLICAȚIILE MASAJULUI ÎN
ENTORSE
Coordonatori
SÎRBU MIHAI
RUSU CRISTINEL
Absolvent
VÎRLAN CORINA OANA
TECUCI
2019
1
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
1.1. Importanța temei abordate ................................................................................................. 3
1.2. Scopul și obiectivele cercetării .......................................................................................... 4
1.3. Ipoteza cercetării ................................................................................................................ 4
1.4. Tratarea temei în literatura de specialitate ......................................................................... 5
CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1. Noțiuni de anatomie funcțională ........................................................................................ 6
2.1.1. Anatomia funcțională a genunchiului ........................................................................ 6
2.1.2. Anatomia funcțională a gleznei ............................................................................... 10
2.2. Etiopatologia și tabloul clinic al afecțiunii ...................................................................... 13
2.2.1. Anatomie patologică ................................................................................................ 13
2.2.2. Diagnosticul entorselor ............................................................................................ 17
2.2.3. Tratamentul entorselor ............................................................................................ 20
2.3. Evaluarea clinico - funcțională ........................................................................................ 21
2.4. Obiectivele și metodele de masaj în recuperarea afecțiunii alese în temă ....................... 24
CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Prezentarea lotului de subiecți ......................................................................................... 28
3.2. Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare ............................................................ 57
3.3. Metodele concrete de lucru .............................................................................................. 57
3.3.1. Alcătuirea și modul de aplicare al programului terapeutic complex ........................ 57
CAPITOLUL 4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN

URMA CERCETĂRII
4.1. Explicarea rezultatelor înregistrate .................................................................................. 59
4.2. Interpretarea și reprezentarea grafică ............................................................................... 64
CAPITOLUL 5. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

5.1. Concluzii .......................................................................................................................... 74
5.2. Recomandări .................................................................................................................... 74
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 75
ANEXE ................................................................................................................................... 76
2
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
1.1. Importanța temei abordate
Masajul a fost folosit din cele mai vechi timpuri, constatându-se pe cale empirică
faptul că poate alina suferinţele. Ulterior, datorită preocupărilor unor medici mai ales,
conţinutul masajului şi fundamentarea sa ştiinţifică, s-au dezvoltat treptat, ajungând astăzi să
fie considerat o metodă de sine stătătoare cu valenţe profilactice, terapeutice şi recuperatorii.
Unele ţări din lume acordă o atenţie deosebită formării specialiştilor în aplicarea
masajului, înfiinţând şcoli speciale unde se studiază un număr mare de ore.
Folosirea raţională a oricărei terapii este bazată pe cunoaşterea indicaţiilor,
contraindicaţiilor şi limitelor sale. Trebuie cunoscute, de asemenea, eventualele riscuri la
care pacientul poate fi supus în timpul tratamentului, pentru ca specialistul să poată evalua în
cunoştinţă de cauză responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când stabileşte prescripţia.
Eşecul terapeutic poate avea două cauze: aplicarea greşită a metodei sau aplicarea sa
în cazul unei afecţiuni care nu prezintă indicaţii pentru această terapie. Problema poate fi
rezolvată, în primul caz prin perfecţionarea continuă a tehnicilor de lucru, alegerea şi
combinarea eficientă şi optimă a acestora iar în al doilea caz prin conştientizarea faptului că
nici o metodă terapeutică nu este perfectă şi că toate trebuie considerate şi folosite în relaţii de
complementaritate (sintetizând adevăratele noţiuni de valoare ale fiecăreia, în funcţie de cazul
concret).
Masajul este însoţit şi însoţeşte gimnastica articulară, ca mijloace de bază ale
tratamentului funcţional. În perioada de imobilizare articulară se aplică masaj pe segmentele
învecinate pentru păstrarea unei bune circulaţii în articulaţia bolnavă.
În cazul accidentelor articulare se produc rupturi şi leziuni şi ale elementelor
articulare, determinând apariţia unor edeme, inflamaţii, revărsări de sânge şi lichid sinovial,
care sunt înlăturate prin reabsorbţie şi cu ajutorul masajului.
O leziune articulară des întâlnită la nivelul membrului inferior este entorsa. Prin
entorse se înţelege totalitatea leziunilor articulare, provocate de depăşiri forţate ale limitelor
normale de mişcare ale articulaţiei.
Entorsele reprezintă leziuni traumatice ale ligamentelor. Uneori se pot asocia şi leziuni
ale capsulei articulare şi în acest caz se numeşte tot entorsa. Cel mai frecvent este afectat
ligamentul talo-fibular anterior – cel care conectează părţile din faţă ale fibulei şi talusului.
Acest ligament este situat pe partea frontală a articulaţiei şi înspre lateral. Ligamentele
sunt structuri elastice. De obicei ele se întind în anumite limite fiziologice (normale) şi apoi
revin la lungimea iniţială.
În caz de entorse, aceste mişcări nu duc la deplasarea completă a suprafeţelor
articulare, ca la luxaţii. Totuşi, aceste întinderi sunt considerate ca un început de luxaţie. În
caz de entorse ale gleznei se observă leziuni complicate care nu se limitează doar la articulaţia
respectivă, ce cuprind o parte mai mare a aparatului ligamentar al labei piciorului.
Entorsa se produce când ligamentul este forţat să se întindă peste limitele fiziologice.
Această leziune este destul de dureroasă şi îngreunează foarte mult activităţile zilnice
obişnuite ale persoanei afectate.
3
În unele cazuri mai severe se pot produce chiar rupturi ale fibrelor elastice ale
ligamentelor. Acestea se însoţesc de dureri foarte, foarte intense. Entorsele se pot produce la
nivelul oricărei articulaţii din organism, însă este cel mai frecvent întâlnită la nivelul gleznei.
În leziunile şi accidentele articulare, masajul este unul din principalele mijloace pentru
menţinerea unei mobilităţi funcţionale şi a unei stabilităţi ferme a articulaţiilor.
La sportivi, entorsele provin din cauza slăbirii aparatului ligamentar din articulaţii şi
din cauza pierderii tonusului muscular, care constituie un aparat viu-act, care menţine
articulaţiile într-o poziţie corectă.
Entorsele uşoare şi mijlocii trec fără să lase urmări.
În entorsele grave însă, durerile, mobilitatea redusă în articulaţie şi atrofia muşchilor
membrului accidentat, persistă timp îndelungat.
1.2. Scopul și obiectivele cercetării
Scopul acestei lucrări este de a verifica ipoteza de la care s-a pornit în studiul ales şi
de a verifica eficacitatea masajului adaptat, cu rezultate în recuperarea entorselor.
Lucrarea de faţă se încearcă a fi un studiu de abordare a problematicilor rezultate în
urma entorselor.
Metodologia cuprinde trei stadii de abordare:
• evaluarea statutului iniţial al pacientului cu entorsă;
• realizarea unui program de masaj complexe şi progresive, în scopul
menţinerii/creşterii capacităţii de efort a bolnavilor pentru scăderea dependenţei,
de mobilizare în repaus şi mers.
• obţinerea şi urmărirea beneficiilor obţinute în serviciile de recuperare.
Lucrarea îşi propune să fie un studiu al rolului masajului în sechelele rezultate în urma
entorselor generatoare de dizabilităţi, prin crearea unor programe specifice pentru această
afecţiune a aparatului locomotor.
Așadar, obiectivele lucrării ar fi următoarele:
• expunerea unor observaţii privind problematica acestui traumatism locomotor;
• documentarea prin parcurgerea literaturii de specialitate;
• stabilirea metodologiei de lucru;
• alegerea lotului de subiecţi;
• calcularea şi urmărirea evoluţiei nivelului funcţional;
• analiză comparativă a datelor obţinute;
• desprinderea unor concluzii care să ajute în desfăşurarea activităţilor ulterioare.
1.3. Ipoteza cercetării
În urma studierii lucrărilor de specialitate privind entorsele, se consideră că un

program de masaj, adaptat dizabilităţii constatate şi suferinţelor asociate, riguros aplicat, poate
constitui o ipoteză în obţinerea unei refaceri mult mai rapide şi fără sechele a pacienţilor cu
entorsa şi are rolul de a micşora dependenţa funcţională a persoanelor care au suferit un astfel
de traumatism.
4
1.4. Tratarea temei în literatura de specialitate
Entorsele de gleznă interesează în majoritatea cazurilor grupele de vârstă legate direct

de activitatea productivă, adolescentul şi adultul tânăr fiind expuși în mod deosebit în
accidentele de muncă, de circulaţie, de sport. Cauzele cele mai frecvente sunt alunecările,
căderile pe teren denivelat, aterizări greșite pe marginea piciorului etc.Se produc prin
mecanism de torsiune internă ( inversiune - supinație + adducție ) sau de torsiune externă (
eversiune - pronație + abducție ), dincolo de limitele de rezistență mecanică ale ligamentelor
articulare producând entorsă.În ordinea frecvenței cel mai expus este ligamentul fibulo-talar
anterior ( ligamentul entorsei ),fibulo-calcanean, tibio-fibular inferioară.
Cercetările epidemiologice au demonstrat că abilitatea de a preveni aceste leziuni
depinde de capacitatea de înţelegere a patternurilor traumatice şi de factorii de risc intrinseci
şi extrinseci ce stau la baza producerii acestora. Cheia minimizării incidenţei traumatismelor
constă în reducerea durerii, prin elaborarea unor strategii corecte şi eficiente şi a unor
programe de masaj.
Cu toate că problemele legate de patologia musculo-scheletala sunt de interes major,
atât din punctul de vedere al incidenţei crescute cât şi al aspectelor de impact asupra stării de
sănătate cât şi costurilor aferente (aspecte economice şi sociale), realitate oglindită prin
articolele din literatură de specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale faţetei complexe
ale problematicii (Avrămescu, T.).
Marea majoritate a cercetărilor sunt axate pe studiul clinic şi paraclinic al diverşilor
parametri, oferind o analiză retrospectivă într-un stadiu al masajului destul de avansat. Aceste
studii nu prezintă un sistem fiabil şi neinvaziv care să poată cuantifica şi analiza datele iniţiale
(în puţ) în scopul comparării cu datele obţinute după aplicarea tratamentelor corespunzătoare
(ouţ put), permiţând astfel şi adaptarea permanentă a terapiei de prevenire/recuperare şi
optimizarea acesteia.
5
CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI
2.1. Noțiuni de anatomie funcțională
2.1.1. Anatomia funcţională a genunchiului

Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a organismului uman şi are o
importanţă deosebită în locomoţie.
Această articulaţie are câteva caracteristici care trebuie menţionate:
● este o articulaţie complexă fiind formată din articulaţiile: Femurotibiala şi
Femuropatelara;
● suportă greutatea corpului omenesc, fiind deci o articulaţie portantă,
structurile sale interne fiind foarte supuse la uzură;
● localizarea sa anatomică este superficială fiind expusă acţiunii factorilor de
mediu mai mult decât alte articulaţii.
Consider utilă împărţirea elementelor constituente ale articulaţiei în :
6
1. structuri osoase;
2. structuri intraarticulare;
3. structuri extraarticulare.
Farson şi James consideră structurile osoase ca fiind cele care asigură alunecarea şi
fixarea, iar structurile extraarticulare ca cele care asigură mişcarea articulaţiei.
Structurile osoase sunt reprezentate de:
● epifiza femurală inferioară;
● epifiza tibială superioară;
● patela.
Epifiza femurală inferioară
Această structură continuă distal diafiza femurală şi este constituită din doi condili
acoperiţi de cartilaj separate şi de şanţul intercondilian.
Cei doi condili femurali : intern şi extern nu sunt identici, între ei existând unele
deosebiri :
- Condilul intern sau medial este mai îngust şi mai lung (10 mm) faţă de
cel extern sau lateral care are numai 8 mm.
Au o formă şi o structură complexă:
- Priviţi din profil sunt curbaţi excentric, porţiunea anterioară fiind parte
dintr-un oval, posterioară fiind parte dintr-o sferă, raza lor de curbură
suferind o descreştere dinainte - înapoi de la 45 mm la 16 mm.
Structural au traversele osoase orientate diferit - oblic, orizontal şi vertical -
condensarea maximă fiind în punctele în care forţele au valori maxime. Ca orientare axul lung
al condilului lateral este situat în planul sagital, condilul medial având axul situat la 20 de
planul sagital.
Epifiza tibială superioară
Se articulează cu cei doi condili femurali prezentând două fose articulare - cavităţi
glenoide - separate prin eminența intercondiliană.
Anterior şi posterior de această eminenta se găsesc ariile intercondiliene - anterioară şi
posterioară - ce reprezintă zonele de inserţie a ligamentelor încrucişate.
Fosele articulare sunt acoperite de cartilaj care este mai subţire periferic şi mai gros
central, unde are 6 - 7 mm, întrucât condilul femural intern este mai coborât cu 2 - 3 mm şi
fosa articulară internă este situată pe un plan situat cu 2 - 3 mm mai jos.
Structural, prezintă travee osoase orientate orizontal, oblic şi arcuit, densitatea maximă
fiind similară cu femurul, în zonele unde forţele ce acţionează sunt maxime.
Între forma condililor şi forma platourilor tibiale există o incongruentă care este
compensată de nişte structuri numite meniscuri articulare - intern şi extern.
Patela
Acest os este situat în grosimea tendonului cvadricipital.
Are o formă ce poate fi asemănătoare cu un triunghi şi se pot descrie:
● vârful situat distal;
● baza situată proximal;
● o faţă anterioară;
● o faţă posterioară, articulară, ce vine în contact cu femurul şi este acoperită
de cartilaj articular.
Această faţă prezintă o creastă verticală care o împărţim în două "povârnişuri",
7
fiecare fiind constituit la rândul lui din trei feţişoare articulare ce intră succesiv în contact cu
femurul în mişcările de flexie - extensie.
În cadrul acestor mişcări fiziologice rotula se deplasează faţă de femur pe o distanţă de
7 - 8 mm.
Datorită forţelor de presine cu valori mari ce se dezvoltă între femur şi patelă,

cartilajul articular la acest nivel are o grosime de 8 - 9 mm, nemaiîntâlnită la nici un alt nivel
în organismul uman.
Structurile intraarticulare
Structurile intraarticulare cuprind:
● meniscurile;
● aparat capsuloligamentar;
● membrană sinovială;
● cartilaj articular.
Meniscurile intraarticulare
Meniscurile intraarticulare sunt două formaţiuni fibro - cartilaginoase situate la
periferia foselor articulare tibiale, acoperind între o jumătate şi două treimi din această
suprafaţă.
Elementele anatomice componente ale fiecărui menisc sunt:
● faţa superioară, în contact cu condilul femural;
● faţa interioară aplicată pe fosa articulară tibială;
● circumferinţa externă sau baza meniscului ce aderă de capsula articulară;
● circumferinţa medială sau marginea liberă situată spre centrul fosei
articulare;
● corpul meniscului, fiind porţiunea cea mai voluminoasă;
● cornul anterior;
● corpul posterior, ataşat de fibre.
8
Între coarnele anterioare există ligamentul transvers care le uneşte. Deşi sunt fixate în
modul arătat mai sus, meniscurile prezintă un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul
extern faţă de cel intern. Meniscul intern poate fi asemănat cu litera "c" şi acoperă circa 30%
din fosa tibială internă. Meniscul poate fi asemănat cu litera "o" şi acoperă circa 60% din fosa
articulară externă.
Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare faţă de cel intern 7 - 8 mm faţă de
aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite două fascicule de ancorarela
femur, situate pe marginea ligamentului încrucişat anterior, numite ligamente menisco -
femurale, unul anterior - Humphry şi altul posterior - Wrisberg.
Histologia meniscurilor
Fiind fibrocartilaje, în compoziţia lor intră colagen - în proporţie de aproximativ 75%,
sub formă de fibre colagene dispuse circumferenţial şi radial.
Fibrele circumferenţiale sunt dispuse la periferie, acţionând pe principiul "cercurilor
de butoi". Histochimic 90% din colagen este de tip A.
Unele cercetări recente au constatat existenţa unui fascicul de fibre perforante dispuse
orizontal, făcând legătura între porţiunea superioară şi cea inferioară a meniscului, această
zonă fiind intens expusă stresului atunci când între femur şi tibie apare o mişcare de rotaţie
sau solicitări axiale mari. Substanţa fundamentală este constituită din apă 77% şi
proteoglicani 23%. Proteoglicanii conţin hidroxilizina , hidroxipiridina , glicozaminoglicani.
Glicozaminoglicanii conţin condroitiusulfat şi dermatansulfat.
Condroitiusulfatul este un compus macromolecular ce realizează "agregate" cu acidul
hialuronic. Alterarea inter - relaţiei între fibrele colagene şi proteoglicani conduce la o
deficienţă în preluarea şi distribuirea sarcinilor de încărcare.
Celulele conjuctive sunt fibrocondrocite situate în ochiurile reţelei de fibre colagene.
S-a demonstrat experimental pe culturi celulare ca aceste celule au capacitate
reparatorie meniscală prin sinteză de proteoglicani.
Vascularizarea meniscurilor
Acest subcapitol de anatomie a meniscului merită o atenţie aparte datorită
implicaţiilor în patologia meniscală.
Aroczry şi Warren sunt cei care au făcut studii aprofundate asupra vascularizaţiei
meniscale.
Vascularizaţia meniscurilor provine în special din arterele geniculate:
● inferioară;
● superioară;
● medială;
9
● laterală, care trimit ramuri către circumferinţa fiecărui menisc formând un
plex vascular perimeniscal.
Acest plex vascular perimeniscal este situat la nivelul capsulei articulare şi al
sinovialei, la baza meniscului.
Din plex pornesc spre marginea liberă a meniscului pe o distanţă de 2 - 3 mm, artere
radiare care se ramifică în capilare terminale.
Studiile au descoperit că aceste artere au forma spiralată ce le permite modificări de
lungime necesare adaptării lor la diferitele mişcări ale meniscului.
O altă sursă vasulara meniscală o constituie franjurii sinoviali ce sunt purtători de vase
sanguine care la nivelul coarnelor meniscale pătrund în menisc şi se anastomozează cu plexul
vascular perimeniscal.
La nivelul marginii laterale meniscale, atât pe faţa femurală cât şi pe cea tibială,
franjurii înaintează radiar, dar vasele lor nu penetrează meniscul.
Cu toate acestea s-a constat că au o importantă mare în repararea leziunilor tratate prin
procedeul suturii de menisc.
Vascularizaţia meniscului involuează în timp, procentul de menisc vascularizat
scăzând cu înaintarea în vârstă, un punct de referinţă fiind vârsta de 40 ani.
Arnoczky a făcut o împărţire circumferenţială a meniscului legată de vascularizaţia sa:
● zona - roşu - roşu (red - red), situată la periferia meniscului, bine
vascularizată şi propice pentru vindecarea după sutură;
● zona - roşu - alb (red - white), este zona de tranziţie între baza meniscului şi
marginea sa liberă, cu şanse reduse de vindecare;
● zona alb - alb (white - white), care este zona marginii libere, fără
vascularizaţie şi fără posibilităţi de vindecare.
2.1.2. Anatomia funcţională a gleznei

Articulaţia gleznei este ca o balama. Dar este mult mai mult decât o simplă balama,
glezna este formată din mai multe structuri importante. Modelul unic al gleznei face
articulaţia foarte stabilă.
Articulaţia trebuie să fie stabilă pentru a susţine greutatea corporală de 1,5 ori când
persoană merge şi de opt ori când persoana aleargă.
Funcţionarea normală a gleznei este necesară pentru un mers uşor şi fără efort.
Muşchii, tendoanele şi ligamentele care sprijină articulaţia gleznei funcţionează
împreună pentru a propulsa corpul.
Condiţiile care tulbură funcţionarea normală a gleznei pot face dificilă desfăşurarea lor
fără durere sau alte probleme.
10
Structurile importante ale gleznei pot fi împărţite în mai multe categorii. Acestea
sunt:
● oasele şi articulaţiile;
● ligamentele şi tendoanele;
● muşchii;
● nervii;
● vasele de sânge.
Faţa piciorului care poate fi văzută de persoană ce stă în picioare, se numeşte faţa
dorsală a piciorului. Faţa piciorului pe care persoana se sprijină, poartă numele de suprafaţă
plantară.
Oasele şi articulaţiile
Articulaţia gleznei este formată din conexiunea a trei oase.
Osul gleznei poartă numele de talus; faţa superioară a talusului se potriveşte într-un
locaş format din capetele inferioare ale tibiei şi fibulei (osul subţire al gambei); faţa inferioară
a talusului stă pe osul călcâiului numit calcaneu.
Talusul funcţionează ca o balama în locaşul său pentru a permite piciorului să se mişte
în sus (dorsiflexie) şi în jos (flexie plantară).
Lucrătorii în lemn şi artizanii sunt familiarizaţi cu modul de funcţionare al acestei
articulaţii. Ei folosesc o construcţie similară pentru a crea structuri stabile.
Este folosită de rutină pentru realizarea unor obiecte robuste, cum ar fi mobila sau
construcţii. În interiorul articulaţiei, oasele sunt acoperite cu un material alunecos numit
cartilaj articular.
Acesta este un material care permite oaselor să se mişte uşor unul pe lângă altul în
orice articulaţie a corpului.
Grosimea cartilajului este de aproximativ 0,6 cm în majoritatea articulaţiilor care
suportă greutăţi, cum ar fi gleznă, şoldul sau genunchiul.
Este suficient de moale pentru a permite absorbţia şocurilor şi destul de puternic
pentru a rezista toată viaţa, atâta timp cât nu este lezat.
11
Ligamentele şi tendoanele
Ligamentele sunt ţesuturi moi care leagă oasele între ele. Acestea sunt asemănătoare
tendoanelor, doar că acestea din urmă unesc muşchii de oase. Ligamentele şi tendoanele sunt
structuri formate din fibre mici dintr-un material numit colagen.
Fibrele de colagen sunt unite între ele pentru a forma o structură asemănătoare unei
frânghii. Ligamentele şi tendoanele au mărimi diferite, şi la fel că frânghia, sunt formate din
multe fibre de dimensiuni mici. Cu cât ligamentul sau tendonul este mai gros cu atât acesta
este mai puternic.
Ligamentele de ambele părţi ale gleznei ajută la menţinerea oaselor împreună. Trei
ligamente realizează ligamentul lateral complex, pe partea laterală a gleznei, la distanţa cea
mai mare faţă de cealaltă gleznă (lateral înseamnă mai departe decât centrul corpului).
Acestea includ ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular şi ligamentul
talofibular posterior.
Un ligament gros, numit ligamentul deltoid susţine glezna medial (pe faţa cea mai
apropiată de cealaltă gleznă).
Ligamentele susţin, de asemeni, capătul inferior al gambei unde se formează balamaua
gleznei. Această serie de ligamente susţin sindesmoza (sinartroza) gleznei, o porţiune a
gleznei unde capătul inferior al fibulei se uneşte cu tibia.
Cele trei ligamente principale susţin această zonă. Ligamentul care trece prin faţa
gleznei şi leagă tibia de fibulă este numit ligament tibiofibular antero-inferior. Ligamentul
fibular posterior are inserţiile pe faţa posterioară a tibiei şi a fibulei.
Aceste ligamente includ ligamentul tibiofibular infero-posterior şi ligamentul
transvers. Ligamentul interosos se găseşte între tibie şi fibulă (interosos înseamnă între oase).
Ligamentul interosos reprezintă ţesutul conjunctiv care uneşte tibia şi fibula pe
întreaga lungime a acestora, de la genunchi până la gleznă.
Ligamentele care înconjoară glezna ajută la formarea capsulei articulare. O capsulă
articulară este un sac impermeabil care se formează în jurul oricărei articulaţii. Este formată
din ligamentele din jurul articulaţiei şi din ţesutul moale aflat între ligamentele, care umple
spaţiile lăsate de acestea şi formează un sac.
Articulaţia gleznei, este susţinută, de asemeni, de tendoanele din jur.
12
Tendonul Achile este cel mai important tendon pentru mers, alergat şi sărit. Se
ataşează de muşchii gambei şi apoi de calcaneu, mergând până la nivelul degetelor.
Tendonul tibial posterior ataşează unul dintre muşchii mici ai gambei de faţa
inferioară a piciorului. Acest tendon ajută la sprijinirea arcului şi permite întoarcerea
piciorului spre interior. Tendonul tibial anterior permite ridicarea piciorului.
Două tendoane merg prin spatele maleolei laterale; acestea, numite peroneale, ajută la
răsucirea piciorului în jos şi în afară.
Muşchii
Majoritatea mişcărilor gleznei sunt determinate de muşchii puternici ai gambei, ale
căror tendoane trec de gleznă şi se inseră la nivelul piciorului.
Contracţia muşchilor gambei este principala modalitate de mişcare a gleznei când
persoană merge, sare sau aleargă.
Cei mai importanţi muşchi pentru gleznă au fost discutaţi în secţiunea despre
ligamente şi tendoane.
Aceşti muşchi şi acţiunile lor sunt:
● muşchii peroneali (lung şi scurt) situaţi pe faţa posterioară a gleznei ajută la
mişcarea piciorului în jos şi în afară;
● muşchii gambei (gastrocnemian şi soleus) se inseră de calcaneu prin
tendonul lui Ahile. Când aceşti muşchi se contractă produc flexia plantară a
piciorului;
● muşchiul tibial posterior sprijină arcul piciorului şi ajută la răsucirea
acestuia spre interior;
● muşchiul tibial anterior produce flexia dorsală a piciorului.
Nervii
Inervaţia gleznei este realizată prin intermediul nervilor care trec prin această zonă în
drumul lor spre picior.
Nervul tibial trece prin spatele maleolei mediale. Alt nerv trece prin faţa gleznei în
drumul său spre picior. Există şi un alt nerv care trece pe faţa externă a piciorului.
13
Nervii care trec pe marginea exterioară şi faţa gleznei, controlează muşchii din această
zonă şi culeg informaţii senzoriale din partea superioară şi marginea externă a piciorului.
Vasele de sânge
Vascularizaţia gleznei se realizează din arterele din jur, care traversează zona gleznei
în drumul lor spre picior.
Altă arteră mare, numită artera tibială posterioară, trece prin spatele maleolei mediale.
Aceasta trimite vase de sânge mai mici spre marginea interioară a gleznei.
Alte artere mai puţin importante care intră la nivelul piciorului din alte direcţii,
asigură şi vascularizaţia gleznei.
2.2. Etiopatologia și tabloul clinic al afecțiunii

Cauze :
a) Factorii mecanici (cadere, loviri) produc traumatisme prin obiecte ascutite sau taioase.
b) Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse : arsuri, degeraturi, iradiere, electrocutare.
c) Factorii biologici produc leziuni traumatice prin intepaturi, strivire, muscaturi etc.
d) Factorii chimici produc leziuni traumatice numite eroziuni.
2.2.1. Anatomie patologica

Entorsele genunchiului
Entorsele de genunchi sunt pe locul doi ca frecvenţă. Dar acest lucru nu se poate spune
despre gravitatea lor, entorsele de genunchi fiind considerate mult mai grave decât cele de
gleznă datorită leziunilor complexe capsulo-ligamentare şi meniscale pe care le determină,
leziuni care au un prognostic funcţional mai rezervat chiar în condiţiile unui tratament corect
şi la timp aplicat.
Entorsele articulaţiei genunchiului sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-
ligamentar al acestei articulaţii produse printr-o mişcare bruscă şi brutală fiind sau nu însoţită
de leziunea meniscurilor articulare.
Ele sunt frecvente la adultul tânăr, femeile fiind mai expuse datorită incidenței mai
mari a hipotrofiei musculare, a obezităţii, a hiperlaxității ligamentare, a unui genu valgum
fiziologic mai accentuat şi datorită încălţămintei cu tocuri înalte.
Mecanismul de producere este predominant indirect prin forfecare în varus sau valgus,
hiperextensie sau hiperflexie sau torsiune.
Cel mai frecvent mecanism este cel care combină valgusul forţat cu flexia şi rotaţia
externă a gambei cum se întâmpla în fotbal, schi, rugby, apărând secundar ruptura
ligamentului lateral intern, cu ruptura LIA şi a meniscului intern. Această asociaţie lezională
este cunoscută în practică sub denumirea de triada nefastă.
Mai sunt descrise şi alte asocieri, Trillat enunţă „pentada nefastă” formată din cinci
leziuni distincte: ruptura unui colateral, ruptura capsulei articulare şi a calotei condiliene de
aceeaşi parte, ruptura meniscului şi a ligamentelor încrucişate. În cazul pentadei externe se
poate asocia leziunea de nerv sciatic popliteu extern, o ruptură de biceps, de tensor al fasciei
lata sau de popliteu.
În pentada internă se poate întâlni invaginarea în articulaţie a ligamentului lateral
intern sau dezinserția muşchilor „labei de gâscă”.
Entorsele genunchiului determină o serie de leziuni ale elementelor capsulo-
ligamentare.
Acestea depind de mecanismul de entorsa de genunchiproducere.
Am enumerat mai sus câteva din mecanismele de producere şi leziunile pe care le
determină.
În continuare voi prezenta sumar şi alte leziuni care se pot întâlni în practică.
14
Ruptura ligamentului colateral extern este mai rară, apărând în suprasolicitările în
varum asociat semiflexiei şi rotaţiei internă a gambei.
Ruptura izolată a ligamentului încrucişat anterior apare în deplasările anterioare
bruşte ale gambei iar cel posterior în deplasările posterioare.
Deşi ligamentele scurte cedează primele (înaintea celor lungi), rareori ruptura unui
ligament încrucişat este izolată. Ea este frecvent asociată cu ruptura unui ligament colateral,
cel mai des cel medial, sau/şi o leziune de menisc, mai ales a celui medial.
Alte structuri articulare care pot suferi leziuni în cadrul entorselor sunt capsula
articulară şi membrana sinovială. În marea majoritate a cazurilor leziunea capsulară este
simultană cu cea ligamentară, acestea din urmă fiind frecvent structuri deviate din capsulă
articulară.
Prin defectul capsular capetele ligamentului rupt pot pătrunde intraarticular
determinând blocajele articulare.
Sinoviala poate fi destrămată, dislocată, ruptă sau herniată printr-o breşă capsulară. În
unele cazuri sinoviala reacţionează prin hidartroză, dar în majoritatea cazurilor de lezare a ei
sângerează conducând la hemartroză.
Simptomatologie
Bolnavul acuză durere şi impotență funcţională variabilă, uneori poate resimţi o
senzaţie de scăpare a genunchiului în special la coborâtul scărilor sau chiar la mers.
Obiectiv se poate constata, datorită contracturii algice a musculaturii posterioare a
coapsei, o poziţie de semiflexie, acesta fiind starea de repaus articular.
Principalul semn clinic este tumefacţia articulară, datorată hidrartrozei. Genunchiul
apare astfel mărit ca volum, cu recesurile suprapatelare sub tensiune, sau nu, în funcţie de
cantitatea de lichid articular.
Clinic, hidrartroza se pune în evidenţă căutând „şocul rotulian” în clinostatism sau
ortostatism, dacă volumul de lichid intraarticular este mic. Acesta indică prezenţa revărsatului
articular, fără a putea determina natura lui. Aceasta se determină printr-o puncţie articulară.
Prezenţa sângelui în articulaţie este în 80% din cazuri, consecinţa rupturii ligamentului
încrucişat anterior (LIA). Aceasta se stabileşte prin puncţie evacuatorie articulară care va
putea stabili şi proveniența unei hemartroze.
Existenţa unor pete de grăsime pe suprafaţa revărsatului sanguinolent extras indică o
coexistență a unei fracturi articulare, se va aprecia totodată şi temperatura locală care poate fi
normală sau crescută.
În entorsele de gradul I lipseşte de obicei tumefacţia articulară sau, dacă există este
moderată. Genunchiul este dureros, iar căutarea punctelor dureroase la nivelul corpului sau
inserţiei ligamentelor poate duce la o exacerbare algica stabilind structurile elongate
corespunzătoare punctelor dureroase. Articulaţia este stabilă în plan frontal, sagital şi din
punct de vedere rotațional.
În entorsele de gradul II, simptomatologia subiectivă şi obiectivă devin mai
zgomotoase, articulaţia fiind de obicei stabilă. Revărsatul articular este mai frecvent, fiind
datorat fie reacţiei sinoviale, fie unei rupturi capsuloligamentare. Punctele dureroase sunt ferm
decelabile, pot apărea chiar echimoze cutanate corespunzător structurilor capsuloligamentare
lezate.
Entorsele de gradul III, sunt reprezentate de laxităţi posttraumatice ale genunchiului
sau de instabilitatea genunchiului. Diagnosticul leziunilor ligamentare în fază acută este mai
dificil decât în cazul leziunilor genunchiului cu instabilitate cronică datorită durerilor vii şi
tumefacţiei articulare însoţite de contractură musculară antalgică ce poate masca insuficiența
ligamentară. De aceea, unii autori indică fie examinarea genunchiului în rahianestezie sau
anestezie generală, fie imobilizarea ghipsată provizorie şi amânarea examenului clinic
complet.
15
Principalul simptom clinic obiectiv al leziunilor ligamentare este revărsatul articular,
precizat ca hemartroză la puncţia evacuatorie articulară. Datorită faptului că în 80% din
cazuri, hemartroza este consecinţa rupturii ligamentului încrucişat anterior, acest semn poate
deveni mai important decât clasicul „sertar anterior”, care poate lipsi.
O serie de manevre pe care le enumerăm, trebuie efectuate în toate entorsele de
genunchi, permiţând localizarea leziunilor atât în instabilitățile acute cât şi în cele cronice,
uneori fiind necesară anestezia, şi întotdeauna se vor examina ambii genunchi.
Entorsele gleznei
Entorsele gleznei reprezintă entitatea traumatică cel mai des întâlnită în patologia
osteoarticulară. Uneori ele sunt desconsiderate prin banalitatea lor multe cazuri neajungând la
medic, alteori dimpotrivă, îmbracă o evoluţie clinică gravă, antrenând sechele funcţionale
importante. Se întâlnesc cu predilecţie la tineri şi adulţi, în condiţii foarte variate : accidente
de muncă, sport, căderi sau alunecări pe teren neted sau
accidentat.
Clasificarea anatomopatologică:
a) Entorsa de gradul I - întindere ligamentară
b) Entorsa de gradul II - ruptură ligamentară

parțială
c) Entorsa de gradul III - ruptură ligamentară

totală sau smulgerea osoasă a ligamentelor
Caracteristici:
a) În entorse, toate structurile moi ale articulaţiei, ligamente, capsula
sinovială, cartilaj, discuri şi meniscuri, precum şi extremităţile osoase pot
prezenta leziuni variabile.
b) Indiferent de amploarea eziunilor locale, entorsele se traduc prin
tulburări funcţionale importante.
c) Entorsele neglijate sau posttratate lasă sechele supărătoare uneori foarte
grave.
Traumatismul este de obicei indirect rezultat dintr-o mişcare bruscă de torsiune, de
flexie sau de extensie.
Entorsa externă – cea mai frecventă, se produce ca o urmare a mişcării de
inversiune forţată a piciorului călcând pe un teren denivelat se răsuceşte înăuntru sprijinindu-
se pe marginea sa externă. Această mişcare forţată solicită în primul rând fasciculul
peroneoastragalian anterior al ligamentului lateral extern. În cazul în care traumatismul se
limitează la elongaţia sau dilacerarea parţială a acestui fascicol, entorsa poate fi considerată
16
stabilă sau benignă. Când sunt interesate şi ligamentele peroneoastragalian posterior, entorsa
devine instabilă, gravă.
Entorsa internă – prin leziunea ligamentului deltoid tibioastragalian în urma
mişcării de eversiune a piciorului este rar întâlnită datorită rezistenţei acestui ligament. Pentru
ca mişcarea de valgus forţat să poată rupe acest ligament, este necesar să fie ruptă întâi artera
peronieră. De aceea leziunea ligamentului lateral intern însoţeşte unele fracturi ale maleolei
peroniere având în ansamblu echivalentul unei fracturi bimaleolare; nedepistarea ei atrage
grave consecinţe terapeutice prin apariţia unui picior valg dureros.
Entorsa anterioară – se produce consecutiv mişcării de extensie forţată a gleznei.
Leziunea ligamentelor anterioare ale articulaţiei tibioperoniere inferioare rezultă în
urma răsucirii bruşte a corpului în timp ce piciorul este fixat pe sol. Aceasta determină o
rotaţie exagerată a astragalului lărgind scoaba tibiperonier şi dând naştere diastazisului
tibioperonier. Leziunea apare rareori izolat ca simplă entorsă, de obicei însoţind fracturile uni
sau bimaleolare. Entorsa se produce în special când piciorul este într-un grad oarecare de
flexie plantară, poziţie de maximă instabilitate a piciorului pentru inversia sau eversia forţată
căci astragalul este eliberat din scoaba tibioperoniera.
Entorsa prin inversie – forţată a piciorului este de departe cea mai frecventă :
ligamentul lateral extern este destins, rupt sau dezinserat proximal sua distal. Ligamentul
lateral extern este format din trei fascicule : peroneoastragalian anterior (care este tracționat
când piciorul este în flexie plantară şi se rupe dacă se produce o inversie brutală),
peroneocalcanean (care este întins când piciorul este în unghi drept rupându-se la inversia din
această poziţie) şi peroneoastragalian posterior (care se rupe mai rar piciorul trebuie prins în
dorsiflexie şi supinaţie). Se pot rupe toate aceste trei fascicule, sau izolat, una sau două dintre
ele.
Entorsa externă – în afară de semnele clinice obişnuite, duce la îndepărtarea
astragalului de maleola externă permiţând pătrunderea unui vârf de deget între maleola şi
astragal. Din acelaşi motiv inversia sau eversia pasivă cu piciorul în dorsiflexie pot deveni
posibile (în mod normal nu sunt posibile). Aceste mişcări se execută prin prinderea în mână a
calcaneului şi mobilizarea lui în sensurile respective.
Entorsa în eversie – este mult mai rară. O eversie forţată determină mai des o
fractură maleolară decât o ruptură a ligamentului lateral intern, ligament puternic, format din
patru fascicule aşezate în două planuri :
● superficial (numit şi ligamentul deltoidian şi format din fascicolele
tibioscafoidian şi tibiocalcanian)
● profund (format din fascicolele tibioastragaliene anterioare şi posterioare)
Entorsa prin eversie se poate rupe şi ligamentul peroneotibial inferior determinând o
lărgire (diastază) a scoabei peroneotibiala, permiţând mişcări de lateralitate a astragalului în
scobitura tibiperoniera, deci o agravare a instabilităţii gleznei.
Entorsele piciorului propriuzis – înafară de entorsele gleznei, care sunt cele mai
frecvente, cu simptomatologie zgomotoasă şi cu sechele uneori severe există entorsele
piciorului propriu zis.
2.2.2. Diagnosticul entorselor
Diagnosticul entorselor la genunchi
Diagnosticul pozitiv
Se pune pe baza semnelor clinice (subiective și obiective) și a examenelor paraclinice.
17
Examinarea imediată
În această perioadă examenul clinic poate să furnizeze cele mai multe date:
● durerea este puţin importantă, încât mulţi sportivi îşi continuă jocul.
● mişcările anormale - amplitudinea lor sugerând în mod real întinderea
leziunilor ligamentare.
Examinarea precoce
Examenul clinic, care de obicei nu se face în primele ore, ci mai târziu, când durerea
se intensifică, iar contractura musculară se face prezentă blocând articulaţia, poate să pună în
evidenţă:
● tumefacţii:
● apar în primele ore;
● când e intensă şi extinsă maschează reliefurile articulare şi face dificilă
explorarea;
● când există o hemartroză aceasta traduce o leziune intraarticulară (fie o
leziune sinovia1ă, ligamentară internă, o smulgere osoasă sau o leziune
meniscală).
● hipertermia este totdeauna prezentă (datorată reacţiei vasomotorii);
● punctele dureroase sunt căutate în locuri specifice pentru fiecare articulaţie:
● în entorsa gleznei ligamentul peroneoastragalian este dureros la presiune;
● în entorsa genunchiului se cercetează durerea la inserţia femurală sau tibială
a ligamentelor colaterale, de-a lungul interliniei articulare, precum şi
durerea provocată prin cercetarea mişcărilor anormale (lateralitate, semnul
sertarului etc.);
● trebuie cercetate cu mare atenţie şi cu multă blândeţe;
● se apreciază importanţa mişcării anormale şi poziţia articulară în care ea se
produce;
● existenţa unei mobilităţi anormale mari traduce o entorsă gravă.
Examinarea tardivă
● amiotrofia:
● este constant întâlnită în evoluţia entorselor;
● se constată la palpare iar mai tardiv la inspecţie.
Examenul radiografic
18
Este necesar pentru a evidenţia o eventuală subluxaţie, a unei fracturi asociate sau a
unei smulgeri osoase. De asemenea există poziţii forţate de radiografiere, când se poate
evidenţia deplasarea anormală a suprafeţelor articulare.
Diagnostic diferenţial se face cu:
● dezlipiri epifizare fără deplasare;
● artrozele septice, TBC articular, reumatismele;
● fracturi, smulgere periarticulară asociată;
● subluxaţii fără deformări articulare evidente;
Evoluția entorselor
Complicaţii:
● instabilitate dureroasă;
● tulburări vasculare şi trofice (dureri şi impotenţă funcţională, tumefacţie,
cianoză);
● redoare articulară;
● atrofie musculară;
● modificări de artroză.
Diagnosticul entorselor gleznei

Diagnostic pozitiv - în entorsă se pune pe:
● examen clinic al pacientului (anamneza, inspecția, palparea și în mică
măsură auscultația) - pe prezența semnelor și a simptomelor amintite. Se vor
examina ambele glezne ale pacientului. Întâi cea sănătoasă și apoi cea
traumatizată, astfel obținându-se date cu privire la structurile lezate și cele
indemne.
● examene paraclinice:
Examenul radiologic: Glezna poate fi examinată radiologic cu ajutorul radiografiilor
standard și, dacă este nevoie, și cu cel al radiografiilor dinamice.
Radiografiile standard sunt următoarele:
- radiografia antero-posterioară a gleznei cu rotația internă de 20 de grade;
- radiografia laterală a gleznei.
Examenul radiologic dinamic al gleznei: Este indicat în entorsele grave care au
indicație operatorie. Radiografiile sunt făcute întotdeauna comparativ cu partea contralaterală,
de cele mai multe ori sub anestezie.
Radiografiile dinamice sunt următoarele:
- radiografia antero-posterioară în stres a gleznei;
19
- radiografia laterală în stres a gleznei ( rg. de profil cu forțare în sertar
anterior).
Examenul RMN: Are avantajele neinvazivității și acurateții diagnosticului. Datele
RMN privind starea ligamentelor investigate au fost excelent confirmate intraoperator. RMN
confirmă de asemeni foarte bine leziunile osteocondrale ale talusului, cât și pe cele ale
tendoanelor peronierilor și ale tecilor lor. Dar nu poate da informații privitoare la instabilitatea
cronică de gleznă.
Diagnosticul diferenţial se face cu fracturile parcelare, pe baza sediului osos al
durerii (cu fracturile bazei metatarsianului V, calcaneului, fractura procesului lateral al
talusului, fracturile maleolare, fractura fibulei proximale, fractura osteocondrală a domului
talar), neurapraxia nervilor peroneali superficial și profund, în entorse, durerea este la nivelul
ligamentului. Se face diagnostic diferențial și prin radiografie.
Complicații și sechele
La entorsele grave neglijate sau tratate incorect apar sechele:
● instabilitate dureroasă;
● impotenţă funcţională;
● tumefacţie (edem, hidartroza);
● redoare articulară;
● atrofie musculară.
Examenul radiologic efectuat mai târziu poate identifica osteoporoza difuză Sudeck -
Leriche, osificări periarticulare, corpi liberi intraarticulari, smulgeri osoase, artroză.
2.2.3. Tratamentul entorselor

Indicaţia de tratament a entorselor de genunchi trebuie să ţină cont de :
● vârsta bolnavului;
● profesia lui;
● activităţile sportive practicate;
● momentul producerii accidentului şi, bineînţeles nu în ultimul rând;
● de gravitatea leziunii.
În ceea ce priveşte vârsta optimă pentru un tratament chirurgical, aceasta este cuprinsă
între 15-40 de ani, restul cazurilor fiind predominant tratate conservator.În ceea ce priveşte
profesiunea şi activitatea sportivă, un bolnav sedentar va putea beneficia în majoritatea
cazurilor de o recuperare kinetoterapeutică pentru a obţine aşa-numitul „genunchi de stradă”
suficient în cazul lor, dar nu şi pentru o muncă fizică grea sau pentru un sportiv, care va
beneficia de o atitudine terapeutică mai „agresivă”.
Având la bază clasificarea anatomo-clinică a entorselor putem codifica în felul
următor tratamentul:
● entorsele de gradul I - în care există:
● zona sensibilă în punctul lezional;
● durere la solicitare, edem localizat;
● durere la manevrele de forţare articulară;
● tratamentul constă în imobilizare provizorie 3-4 zile cu vindecarea în 7
zile.
La 48 de ore după accident se aplică fizioterapie, masaj al musculaturii regionale şi
exerciţii de tonificare a musculaturii care ajută funcţia ligamentelor. Exerciţiile vor fi făcute în
aşa fel încât să nu pună sub tensiune ligamentele lezate. Se vor utiliza proceduri foarte simple
de fizioterapie ca de exemplu: aplicarea de căldura uscată pe articulaţia respectivă (pungă de
cauciuc cu apă caldă, săculeţ cu sare sau cu nisip încălzit).
● entorsele de gradul II - la care:
● simptomatologia menţionată se exacerbează;
● uneori putând apărea blocajul articular;
20
● beneficiază de:
● tratamentul conservator protectiv;
● repaus total la pat cu gamba în poziţie proclivă;
● infiltraţii locale anestezice;
● crioterapie;
● imobilizare în aparat gipsat;
● orteză cu genunchiul flectat la 30-45° pentru 4-6 săptămâni;
● după care sunt indicate 2-3 săptămâni de fizioterapie, urmată de
kinetoterapie de recuperare funcţională şi masaj.
Prin imobilizare se urmăreşte cicatrizarea corectă a sistemului ligamentar. Fără această
imobilizare, articulația se vindecă dar rămâne slabă şi predispusă la recidivă.
● entorsele de gradul III - Entorsele de gradul III necesită imobilizarea în
aparat gipsat 1-3 luni şi/sau intervenţia chirurgicală după care urmează 1-2
luni de recuperare prin: fizioterapie, kinetoterapie şi masaj. prin contracţii
statice alternate cu relaxări ale musculaturii regionale şi exerciţii de
întreţinere generală pentru segmentele sănătoase ale corpului, iar după
începerea imobilizării trebuie aplicat tratamentul complex cu masaj, hidro şi
fizioterapie, exerciţii de mobilizare articulară şi de tonifiere a musculaturii
regionale.
2.3. Evaluarea clinico – funcțională

Evaluarea clinico-funcțională a pacientului (anamneza, inspecția, palparea) - pe
prezența semnelor și a simptomelor amintite. Se vor examina ambele glezne ale pacientului.
Întâi cea sănătoasă și apoi cea traumatizată, astfel obținându-se date cu privire la structurile
lezate și cele indemne.
În cazul entorsei se constată: tumefacţie, durere şi impotenţă funcţională. De cele mai
multe ori se pune în evidenţă hemohirartroza cu destinderea fundurilor de sac şi şoc rotulian
prezent.
Anamneza
Din punct de vedere etimologic, anamneza provine din grecescul ana cu înţelesul din,
prin şi mnesis tradus memorie. Ea reprezintă totalitatea informaţiilor obţinute de maseur în
urma unei discuţii deschise cu bolnavul. Aşadar, prima etapă a relaţiei dintre maseur şi
pacient o reprezintă realizarea unui contact interuman de care depinde într-o mare măsură
rezolvarea cu succes a problemelor pentru care pacientul solicită ajutorul.
Anamneza reprezintă o importantă sursă de date subiective (simptome) despre boală
sau bolile de care suferă pacientul, dar şi date despre fondul său biologic, situaţia socială şi
profesională, despre starea sa psihică şi emoţională etc. În timpul discuţiei libere, între bolnav
şi maseur-ul se stabileşte o relaţie psihologică importantă, prin care pacientului îi este
transmisă încrederea în terapeut şi în mijloacele terapeutice alese de acesta pentru a-i rezolva
problemele legate de starea lui de sănătate. În cadrul acestui proces bolnavul poate fi
conştientizat de aspectele bolii sale, de semnificaţia şi corelaţia bolii cu anumite etape ale
vieţii sale. De asemenea, el poate fi corectat, îndrumat sau chiar se pot forma atitudini
pozitive faţă de particularităţile patologiei sale.
Discuţia cu bolnavul urmăreşte, printre altele, planificarea şi explicarea măsurilor
privind investigaţiile şi tratamentul cu care acesta trebuie să fie de acord. Acest aspect nu este
socotit un moment delimitat în timp, ci el are loc pe toată perioada relaţiei maseur - pacient.
Nefiind numai o discuţie cu scop informativ, de culegere a datelor, anamneza are printre altele
un obiectiv psihologic, de stabilire a unei relaţii de încredere între parteneri, un obiectiv
formativ, educativ pentru bolnav şi, bineînţeles, un obiectiv terapeutic.
21
Anamneza are şi o valoare diagnostică, întrucât culegerea şi interpretarea datelor de la
bolnav ajută maseur-ul să stabilească o prezumţie de diagnostic, de la care pornesc
următoarele investigaţii ce vor ajuta la stabilirea diagnosticului final.
Condiţiile de realizare a anamnezei. Întrucât discuţia cu bolnavul este un act
confidenţial, acest moment trebuie să fie privat, adică să se desfăşoare numai între terapeut şi
bolnav. Participarea mai multor persoane la anamneză, chiar dacă sunt membrii ai familiei, nu
se face decât cu acordul bolnavului. Bolnavul se simte stânjenit la mărturisirea unor fapte sau
întâmplări din viaţa sa trecută sau din prezent. Din aceste considerente, anamneza trebuie să
se desfăşoare într-o încăpere în care nu se mai află şi alte persoane sau se derulează şi alte
activităţi. De asemenea, în timpul anamnezei nu trebuie să existe întreruperi, zgomote sau alte
activităţi care să distragă atenţia pacientului său să-i dea impresia că nu este ascultat.
Discuţia cu pacientul trebuie purtată în condiţii confortabile, pacientul şezând în faţa
terapeutului pe scaun sau, după o diagnosticare, pe marginea patului (în nici un caz culcat
când se creează o dominare nefirească asupra sa).
Tehnica anamnezei. Din punct de vedere tehnic, anamneza - ca rezultat al unei discuţii
- cunoaşte două modele: discuţia liberă şi chestionarul.
Discuţia liberă admite ca pacientul să relateze fără constrângeri, în ritmul şi în stilul
propriu senzaţiile şi sentimentele sale, atitudinea şi o serie de date care nu privesc numai
boală sau suferinţele sale, ci şi alte evenimente care au legătură cu ele. Această metodă
permite terapeutului să adopte o atitudine neutră, pasivă în raport cu bolnavul, necesitând doar
o ascultare atentă şi interesată. Naraţiunea bolnavului este modulată uneori de intervenţia
maseur-ului pentru a evita riscul relatărilor care nu au nici o legătură cu boală sau care au
concurat la îmbolnăvirea pacientului, dar şi pentru a împiedica pierderea timpului în faţa unor
pacienţi logoreici. Totodată, intervenţia maseur-ului este necesară în situaţia bolnavilor care
se exprimă foarte greu sau care au probleme de memorie, existând riscul să nu prezinte toate
datele sau informaţiile importante pentru o interpretare justă a factorilor care au determinat
boala.
Anamneza, care începe cu o discuţie liberă continuă cu o discuţie orientată prin care
maseur-ul urmăreşte obţinerea unor date clare, descriptive privind simptomele bolii, precum şi
al unor informaţii privind fondul biologic, psihic şi social al bolnavului.
Chestionarul este o metodă din ce în ce mai folosită deoarece permite, într-un timp
scurt, acoperirea unei suprafeţe mari de informaţii pe care bolnavul le-ar putea ocoli sau uită
într-o discuţie sau care, din motive emoţionale, le-ar evita sau i-ar crea o stare de indispoziţie
dacă ar fi totuşi constrâns de prezenţa unei alte persoane. Întrucât chestionarul nu necesită
contactul uman, obligând bolnavul să se încadreze în limitele unor întrebări fără o descriere
amănunţită a factorilor care au dus la boală, valoarea informaţională este redusă, motiv pentru
care el nu este folosit decât în studii populaţionale şi nu în terapiile complementare sau în
medicina clasică.
Informaţiile primite în cadrul anamnezei vor fi structurate corect pentru a vedea dacă
pacientul nu prezintă contraindicaţii în aplicarea terapiei, pentru stabilirea procedeului de
masaj corespunzător, pentru stabilirea compatibilităţii cu alte tratamente urmate de pacient,
precum şi pentru stabilirea programărilor. De asemenea este indicat să se transmită
receptorului informaţii despre tipurile de masaj pe care urmează să le aplicaţi, despre efectele
lor imediate/tardive, locale/generale şi despre eventualele simptome ce pot să apară în timpul
tratamentului.
Inspecţia
Reprezintă cea mai veche şi, probabil, cea mai importantă metodă obiectivă, care
începe de la primul contact al maseur-ului cu bolnavul. Inspecţia are valoare diagnostică
decisivă, în unele boli permiţând maseur-ului cu experienţă să formuleze diagnosticul chiar în
22
această etapă a examenului clinic, prin aprecierea "dintr-o privire" a unor particularităţi
morfo-fiziologice şi psihice ale bolnavului.
Tehnica: maseur-ul, aşezat în faţa bolnavului, inspectează, de preferat la lumina
naturală, pe rând, diferitele regiuni ale corpului (bolnavul fiind dezbrăcat). Se începe cu
extremitatea cefalică şi se continuă cu gâtul, toracele, abdomenul, membrele superioare şi
inferioare, după care bolnavul este ridicat pentru examinarea părţii posterioare a corpului.
Inspecţia se termină prin observarea unor mişcări (ridicarea din pat, mersul, etc.).
Palparea
Prin palpare se pot aprecia următoarele:
● temperatura: se apreciază prin atingerea pielii cu partea dorsală a mâinii
maseur-ului, comparaţia fiind simetrică de ambele părţi. Temperatura
crescută poate indica prezenţa unei inflamaţii, iar în caz de reacţie inversă,
de tegument rece poate indica prezenţa unei probleme de vascularizaţie;
● umiditatea: se apreciază pielea ca fiind umedă, uscată sau grasă;
● grosimea: se poate aprecia prin prinderea unui pliu cutanat între police şi
index, police şi vârfurile celorlalte degete sau între rădăcina palmei (podul
palmei) şi faţa palmară a degetelor. Realizând acest test se poate indica o
diminuare a grosimii pielii ce este denumită atrofie sau o creştere a grosimii
ce este denumită hipertrofie, aceasta fiind datorată creşterii grosimii stratului
cornos sau a stratului de ţesut adipos;
● mobilitatea: poate fi crescută în unele afecţiuni ale fibrelor elastice sau
diminuată în fibroze şi în cazul cicatricilor;
● consistenţa: la palpare se poate percepe o senzaţie de rezistenţă elastică fără
ca pacientul să acuze durere;
● elasticitatea;
● sensibilitatea;
● aspecte patologice: infiltrate, cicatrici, vergeturi, escare, ulceraţii, cuperoză,
edem, etc.
Evaluarea clinico-funcțională trebuie făcută pentru fiecare pacient, astfel vă prezint
un model de fişa de evaluare:
FIȘĂ DE EVALUARE CLINICO-FUNCȚIONALĂ
I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
4. Impotență funcțională
5.Temperatură locală – crescută
II. ANAMNEZA:
Nume:
Prenume:
Sex:
Vârsta:
Ocupație:
Domiciliul:
Istoricul bolii:
Antecedente personale, fiziologice și patologice:
Diagnostic:
23
III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:
Examinarea pielii:
● Examinare vizuală:
● Palpare:
Examinarea musculară:
● Palpare:
● Tonus:
Examinarea tendoanelor:
● Palpare:
Examinarea articulației:
● Convorbirea cu subiectul:
● Examinare vizuală:
● Palpare:
IV. OBIECTIVE TRATAMENT
V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE
● masaj stimulativ
● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● masaj relaxator pe membrul sănătos
● netezirea;
● vibrațiile.
●
● masaj de drenaj limfatic
● stimularea ganglionilor limfatici
● masaj pe ligamente
● masajul cu fricțiuni
VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR
2.4. Obiectivele și metodele de masaj în recuperarea afecțiunii alese în temă

Masajul constă dintr-un ansamblu de manipulări manuale sau mecanice aplicate
metodic pe tegumente, mobilizând ţesuturile subiacente şi declanşând reflexe superficiale
profunde la distanţă şi cu efecte terapeutice locale sau generale.
Efectele fundamentale ale masajului sunt:
● acţiunea analgezică;
● acţiunea decontracturantă;
● acţiunea mecanică;
● acţiune trofică;
● acţiune psihogenă.
Aceste proprietăţi conferă masajului un rol important în recuperarea funcţională a
sechelelor posttraumatice.
Masajul se indică, de obicei, la începutul şedinţelor de kinetoterapie, pentru pregătirea
bolnavului. Este tot atât de indicat la sfârşitul şedinţelor pentru a face să dispară oboseala şi să
se obţină relaxarea.
Cele mai cunoscute manevre ale masajului sunt:
24
➢ Netezirea sau efleurajul constă din alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe
tegument fără antrenarea ţesuturilor subiacente.
Se indică la începutul şi sfârşitul şedinţelor de masaj, de asemenea este intercalat între
toate celelalte manevre ale masajului.
Netezirea scade durerea şi contractura planurilor superficiale şi dă o stare de relaxare a
ţesuturilor făcând ca manevrele forte care urmează să fie mai plăcute şi mai eficace.
Mâna trebuie să se adapteze perfect reliefului regiunii interesate. Se execută de obicei
cu toată palma când regiunea de masaj este suficient de întinsă sau cu vârful degetelor,
rădăcina mâinii, marginea cubitală sau radială a mâinii, a pumnului, când regiunea este redusă
ca întindere.
➢ Frământatul (petrisajul) cuprinde mai multe manevre, care se deosebesc în funcţii pe
care le mobilizează în funcţie de forma regiunii. Frământarea se execută cu o mână, cu două
mâini şi în contratimp.
Frământarea este indicată în tratamentul celulalgiilor, cicatricelor, arsurilor datorită
efectului trofic şi în tratamentului durerilor superficiale localizate.
Frământarea în contratimp constă în apucarea, ridicarea ţesuturilor musculare, precum
şi în deplasarea lor unele faţă de celelalte, realizându-se o presiune, un început de torsiune şi o
alungire.
Contratimpul creează o vasodilataţie arterială şi are o acţiune mecanică asupra
sistemului de întoarcere, conducând la un aport de sânge crescut şi la o mai bună eliminare a
produselor metabolice, deci la o nutriţie tisulară ameliorată.
Această frământare este indicată în tratarea oboselii, surmenajului, alternărilor
muşchiului şi funcţiei sale.
Contraindicaţii locale absolute nu există.
➢ Fricţiunea este o manevră care constă în mobilizarea diferitelor straturi tisulare, unele
în raport cu celelalte.
Fricţiunea se execută cu o mână sau cu ambele mâini folosind mai frecvent pulpa
unuia sau a două degete, partea cubitală a mâinii, pumnul sau toată faţa palmară, după zona de
tratat sau precizia pe care o urmăreşte.
Se indică în aderenţe, cicatrici, celulalgii, retracţii periartriculare cu redori.
➢ Vibraţiile constau într-o serie de tremurături, transmise ţesuturilor fără a pierde
contactul cu tegumentul.
Vibraţiile se indică în traumatologie pe punctele şi ţesuturile dureroase, în contracturi
şi stări de oboseală musculară. Se pot aplica pe zonele dermatomerice dureroase.
➢ Tapotamentul sau baterea constă într-o serie de lovituri scurte, dese şi repetate
ritmic, executate cu partea cubitală a mâinii, palma întinsă sau puţin îndoită, cu dosul
mâinilor, cu pumnul incomplet închis, lovind cu partea cubitală a lui.
Tapotamentul acţionează asupra sistemului nervos, stimulând excitabilitatea nervoasă.
Provoacă o diminuare a cronaxiei, o excitare prorioceptivă a muşchiului care declanşează o
contracţie prin reflex miostatic.
Această manevră se indică înaintea efortului muscular,mai ales celui sportiv. Pe
muşchi atrofiaţi sau traumatizaţi eficacitatea este discutabilă şi se indică restricţii din cauza
riscului unei traumatizări.
Tapotamentul este contraindicat atunci când masajul trebuie să fie calmant sau sedativ,
în stările de spasticitate şi contractură. Se vor evita organele şi zonele fragile, suprafeţele
osoase subcutanate şi regiunile periarticulare.
Descrierea anatomică a regiuni

Descrierea anatomică a articulaţiei genunchiului este cea mai mare articulaţie a
corpului omenesc; comparativ cu alte articulaţii mari este mai puţin acoperită şi mai protejată
de părţi moi, cea ce explică frecventele sale expuneri la acţiunea factorilor nocivi externi şi de
25
asemenea, fiind foarte mult solicitată în statică şi locomoţie este grăbită uzura elementelor
sale componente. Toate acestea fac ca articulaţia genunchiului să fie sediul a numeroase
traumatisme, procese inflamatorii şi tumorale.
Suprafeţe articulare: aparţin epifizei interioare a femurului, epifizei superioare a
tibiei şi patelei; fibula nu ia parte la alcătuirea acestei articulaţii. Corespondenţa suprafeţelor
articulare se face astfel: faţa patelară a femurului răspunde feţei posterioare a patelei, feţele
articulare ale condililor femurali răspund foselor articulare ale platoului tibial, iar eminenţa
intercondiliană continuă creasta patelei. În această articulaţie nu există o concordanţă perfectă
între suprafeţele articulare, ceea ce a dus la dezvoltarea unor fibrocartilaje semilunare, numite
meniscuri intraarticulare. Acestea sunt în număr de două: radial şi medial. Ele sunt unite în
partea anterioară printr-o bandeletă transversală, numită ligamentul transversal al
genunchiului.
Mijloace de unire: sunt reprezentate de capsula articulară şi de o serie de ligamente.
Capsula se prezintă ca un manşon ce uneşte cele trei oase. În partea anterioară capsula
este perforată de patela pe marginile căreia se şi inseră. Epicondilii femurali rămân
extracapsulari. Capsula aderă şi de baza meniscurilor şi astfel, ea este împărţită într-o porţiune
submeniscală şi alta suprameniscală.
Sinoviala articulaţiei genunchiului prezintă câteva prelungiri importante:
● bursa suprapatelară este o prelungire pe care sinoviala genunchiului o
trimite sub muşchiul cvadriceps, între faţa profundă a acestui muşchi şi
femur;
● recesul subpopliteu este o prelungire a sinovialei sub muşchiul popliteu;
● bursa muşchiului gastrocnemian;
● bursa muşchiului semimembranos.
Ligamentele sunt reprezentate de:

● ligamentul patelei sau rotulian se prezintă ca o formaţiune fibroasă,
puternică, situată înaintea articulaţiilor; are formă triunghiulară şi se inseră
cu baza sa pe vârful patelei şi cu vârful pe partea inferioară a tuberozităţii
tibiei. El este considerat tendonul terminal al muşchiului cvadriceps;
● ligamente posterioare: ligamentul popliteu oblic şi popliteu arcuit;
● ligamentul colateral fibular acest ligament se inseră în partea superioară pe
epicondilul lateral al femurului, iar în cea inferioară pe partea anterolaterală
a capului fibulei; acest ligament nu aderă la capsulă;
● ligamentul colateral tibial se inseră pe epicondilul medial al femurului şi pe
faţa medială a tibiei; în partea sa posterioară se confundă cu capsula
articulară. Ligamentele colaterale au rolul de a asigura stabilitatea articulară
în extensia genunchiului;
● ligamentele încrucişate sunt în număr de două şi se găsesc posterior, în fosa
intercondiliană. Deşi profund situate, aceste ligamente se găsesc în afara
articulaţiei. După localizarea lor avem: ligamentul încrucişat anterior şi
ligamentul încrucişat posterior. El prezintă o diblă încrucişare: una în sens
anteroposterior şi alta în sens frontal. Faţa lor posterioară vine în contact cu
corpul adipos posterior al genunchiului.
Descrierea anatomică a gleznei: gleznă, sau gâtul piciorului, cuprinde două articulaţii:
peroneotibiala inferioară şi tibiotarsiana, împreună cu toate părţile moi pe care le înconjoară.
Regiunea anterioară este limitată lateral la maleola internă şi maleola externă. Între ele
este întins ligamentul inelar al tarsului sub care trec dinăuntru în afara tendoanele gambierului
anterior, extensorului propriu al degetului mare şi al extensorului comun.
26
Între grupul acestor tendoane şi cele două maleole se află două depresiuni în care se
află direct sub piele sinovială articulară, accesibilă astfel masajului. Regiunea posterioară
prezintă de o parte şi de alta cele două maleole, la mijloc tendonul lui Ahile care se înserează
pe călcâi, iar între ele, două şanţuri profunde prin care trec tendoanele muşchilor posteriori şi
laterali ai gambei. Sub tendonul lui Ahile se află o bursă seroasă retrocalcaneana.
Articulaţia gleznei cuprinde două articulaţii: peroniero-tibiala şi tibiotarsiana împreună
cu toate părţile moi care le înconjoară.
Tehnica masajului
Bolnavul se aşează confortabil în decubit dorsal cu genunchiul uşor flectat şi se începe
şedinţa de masaj prin manevre de netezire şi presiuni dinamice superficiale, după care se trece
la tehnici mai solicitante cum ar fi presiuni dinamice profunde, petrisaj, vibraţii, palpare,
rularea a tegumentului şi ţesutului celular subcutanat.
Toate aceste manevre şi troficizant prin creşterea circulaţiei locale şi a clearance-lui
tisular.
În cazul entorselor este indicată imobilizarea în aparat gipsat timp de 7-10 zile, după
care masajul efectuat prin manevre calmante şi cu rol de activare a circulaţiei duce la
recuperarea completă a oricăror leziuni articulare şi tendinoase.
În timpul imobilizării în gips sau faşă elastică se face un masaj la distanţă, superficial
la început, apoi mai profund.
Atrofia musculară reflexă care poate apărea în entorsele grave este evitată prin masajul
trofic.
După scoaterea gipsului, masajul local început prin manevre calmante şi circulare se
continuă cu fricţiuni transversale, profunde pe puncte dureroase ligamentare contribuind astfel
la formarea unor cicatrici suple.
Masajul articulaţiei gleznei începe cu netezirea care se poate executa cu ambele mâini,
urmată de presiune în zona perimaleolara şi de fricțiune a articulaţiei tibiotarsiene.
Fricţiunea începe cu tendonul lui Ahile, sub maleola externă, apoi pe faţa dorsală şi
din nou către tendonul lui Ahile, pe sub maleola internă.
În masajul oricărei articulaţii trebuie concentrată atenţia asupra masării tecilor
tendoanelor şi a cutelor capsulei articulare, pentru a strivi părţile compacte ale extravazatelor
şi exudatelor şi, eliminându-le, le îndreptăm pe traiectul căilor limfatice.
În cazul rupturilor ligamentare masajul este contraindicat căci poate grăbi fibrozarea
sau cicatrizarea ligamentului rupt în poziţie întinsă, anulând rolul lui în articulaţie.
27
CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Prezentarea lotului de subiecți
Acest studiu a fost efectuat prin observaţia şi urmărirea directă a celor 20 de cazuri
luate în studiu în perioada 04 octombrie 2017 - 10 mai 2017, care au suferit entorse de
diferite grade. Pentru fiecare pacient s-a întocmit o fişă de examinare tip după un examen
clinic minuţios, după care s-a întocmit un program de masaj conform obiectivelor propuse
pentru fiecare caz.
Subiecţii supuşi activităţii experimentale (Tabel 1) au fost organizaţi într-o singură
grupă experimentală constituită din 20 de pacienţi:
● 13 persoane au fost de sex masculin, reprezentând 65%;
● 7 persoane de sex feminin, reprezentând 35%.
28
Activitatea de cercetare s-a desfăşurat în trei etape, după cum urmează:
Etapa I a cuprins următoarele activităţi:
● studiul bibliografic de specialitate privind factorii de risc;
● studiul bibliografic privind metodologia cercetării în cazul entorselor;
Această activitate a condus la formarea unei imagini de ansamblu asupra stadiului
actual al cercetării şi cunoştinţelor în domeniu şi a permis deschiderea unor strategii noi de
cercetare evidenţiate în etapele ulterioare ale prezenţei cercetări.
Etapa a-II-a a constat în organizarea cercetării prealabile care s-a desfăşurat pe
următoarele direcţii:
● studiului fişelor de examinare individuale şi realizarea convorbirii
semistandardizate cu subiecţii,
● stabilirea ipotezelor cercetării pe baza observaţiilor şi analizei obţinute din
studiul literaturii de specialitate şi chestionarea specialiştilor din domeniu;
● identificarea şi aplicarea principalelor modalităţi de evaluare a factorilor
implicaţi în producerea entorselor;
● elaborarea şi crearea programelor de masaj pentru recuperarea subiecţilor cu
entorse.
Etapa a-III-a corespunde perioadei desfăşurării experimentului propriu-zis şi a constat
din verificarea eficienţei modelelor propuse prin compararea rezultatelor iniţiale şi finale ale
grupei de cercetare.
Tabel 1
NR. NUME ȘI
VÂRSTA SEX OCUPAȚIE DIAGNOSTIC
CRT. PRENUME
1. A.C. 25 M Sportiv Entorsă de genunchi - gr. I
2. A.E. 30 M Vânzător Entorsă de genunchi - gr. II
3. B.F. 38 M Profesor Entorsă de gleznă - gr. II
4. B.C. 30 F Agent de vânzări Entorsă de genunchi - gr. III
5. B.D. 35 M Director Entorsă de gleznă - gr. II
6. C.E. 34 M Bancher Entorsă de genunchi - gr. I
7. C.U. 26 F Agent de vânzări Entorsă de glezna - gr. II
8. D.B. 29 M Avocat Entorsă de genunchi - gr. III
9. D.T. 34 F Director Entorsă de gleznă - gr. I
10. D.D. 31 M Farmacist Entorsă de genunchi – gr. III
11. D.V. 37 M Antrenor Entorsă de genunchi - gr. I
29
12. E.I. 36 F Avocat Entorsă de glezna - gr. III
13. F.T. 28 M Agent de vânzări Entorsă de genunchi - gr. I
14. F.D. 35 M Antrenor Entorsă de genunchi - gr. II
15. F.H. 35 M Polițist Entorsă de gleznă - gr. I
16. I.C. 29 F Farmacist Entorsă de genunchi - gr. I
17. I.M. 30 M Electrician Entorsă de genunchi - gr. II
18. M.U. 30 M Avocat Entorsă de gleznă - gr. II
19. N.G. 38 F Profesor Entorsă de gleznă - gr. I
20. O.D. 36 F Agent de vânzări Entorsă de gleznă - gr. II
FIȘĂ DE EXAMINARE 1
I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
5.Redoare articulară
II. ANAMNEZA:
Nume: A
Prenume: C
Sex: M
Vârsta: 25
Ocupație: Sportiv
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Entorsa de genunchi s-a realizat în timpul antrenamentului,la o schimbare de
direcție
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Entorsă de genunchi stâng, entorsă gleznă
stângă de gradul II, întinderi musculare, contracturi, ruptură musculară
Diagnostic: Entorsă de genunchi stâng - gradul I

Examinarea pielii și a țesutului subcutanat:
● Examinare vizuală: echimoză, hidrartroză
● Palpare: temperatură cutanată crescută
● Palpare: hipotonia cvadricepsului
● Tonus: hipotonia m. coapsei și a gambei
● Palpare: dureri la insertia tendonului rotulian
● Convorbirea cu subiectul: durere în flexia-extensia genunchiului
30
● Examinare vizuală: edem periarticular
● Palpare: ligamente - dureri la nivelul inserțiilor

● diminuarea durerii
● îmbunătățirea circulației sangvine
● reducerea edemelor
● menținerea elasticității și a tonusului muscular
● prevenirea hipotrofiei musculare

● masaj stimulativ pt muschii coapsei(cvadriceps, tensorul fascia lata, ischiogambieri,
gracilis, semitendinos, semimembranos) și a gambei (triceps sural,solear și gemeni)
● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

● de 3 ori pe săptămână;
● 30 min sedința.
I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: A
Prenume: E
Sex: M
Vârsta: 30
31
Ocupație: Vânzător
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul în urma unei căzături suferă un traumatism la nivelul genunchiului
stâng
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Nu
Diagnostic: Entorsă de genunchi stâng - gradul II



● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

32
I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: B
Prenume: F
Sex: M
Vârsta: 38
Ocupație: Profesor
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul suferă un traumatism la nivelul gleznei drepte prin inversiune forțată,
acuză dureri, impotență funcțională a membrului inferior, edem dur post-traumatic
Diagnostic: Entorsă gleznă dreaptă - gradul II

Examinarea pielii:
● Examinare vizuală: natural colorate
● Palpare: dureri
● Tonus: impotență funcțională
● Palpare: dureri
● Convorbirea cu subiectul: durere în mișcarea gleznei
● Examinare vizuală: edem dur post-traumatic

● imbunătățirea circulației sangvine
V. PROCEDEE SI TEHNICI UTILIZATE
33
● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

● 30 min ședința.
I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: B
Prenume: C
Sex: F
Vârsta: 30
Ocupație: Agent de vânzări
Domiciliul: Tecuci
drept
Diagnostic: Entorsă de genunchi drept - gradul III

34

● imbunatatirea circulatiei sanguine
● mentinerea elasticitatii si a tonusului muscular si prevenirea hipotrofiei musculare


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1. Durere
35
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: B
Prenume: D
Sex: M
Vârsta: 35
Ocupație: Director
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul în urma unei alunecări suferă un traumatism la nivelul gleznei drepte
prin inversiune forțată si acuză dureri

Examinarea pielii:
● Examinare vizuală: aspect vânăt
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.
36

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: C
Prenume: E
Sex: M
Vărsta: 34
Ocupație: Bancher
Domiciliul: Tecuci
drept
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Entorsă de genunchi stâng
Diagnostic: Entorsă de genunchi drept - gradul I

37

● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: C
Prenume: U
Sex: F
Vârsta: 26
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacienta în urma unei alunecări suferă un traumatism la nivelul gleznei stângi,
acuzând dureri
Diagnostic: Entorsă gleznă stângă - gradul II
38
Examinarea pielii:
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
39
II. ANAMNEZA:
Nume: D
Prenume: B
Sex: M
Vârsta: 29
Ocupație: Avocat
Domiciliul: Tecuci
drept
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Entorsă gleznă stângă de gradul II
Diagnostic: Entorsă de genunchi drept - gradul III



● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.
40

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: D
Prenume: T
Sex: F
Vârsta: 34
Ocupație: Director
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacienta suferă un traumatism la nivelul gleznei drepte prin inversiune forțată
și acuză dureri
Diagnostic: Entorsă gleznă dreaptă - gradul I

Examinarea pielii:
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri

41

● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: D
Prenume: D
Sex: M
Vârsta: 31
Ocupație: Farmacist
Domiciliul: Tecuci
stâng
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Întindere musculară
Diagnostic: Entorsă de genunchi stâng - gradul III

42


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
43
II. ANAMNEZA:
Nume: D
Prenume: V
Sex: M
Vârsta: 37
Ocupație: Antrenor
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul în urma unei alunecări suferă un traumatism la nivelul genunchiului
drept
Antecedente personale, fiziologice si patologice: Întinderi musculare, entorsă de genunchi
stâng – gradul I, entorsă de gleznă dreaptă – gradul II



● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.
44

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: E
Prenume: I
Sex: F
Vârsta: 36
Ocupație: Avocat
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacienta în urma unei căzături suferă un traumatism la nivelul gleznei stângi
Diagnostic: Entorsă gleznă stângă - gradul III

Examinarea pielii:
● Examinare vizuală: aspect vânăt
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri

45

● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: F
Prenume: T
Sex: M
Vârsta: 28
Domiciliul: Tecuci
stâng
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Entorsă de genunchi drept
Diagnostic: Entorsă de genunchi stâng - gradul I

46


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
47
II. ANAMNEZA:
Nume: F
Prenume: D
Sex: M
Vârsta: 35
Ocupație: Antrenor
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul în urma unei căzături sufera un traumatism la nivelul genunchiului
drept
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Întinderi musculare
Diagnostic: Entorsă de genunchi drept - gradul II



● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.
48

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: F
Prenume: H
Sex: M
Vârsta: 35
Ocupație: Polițist
Domiciliul: Tecuci
acuză dureri și impotență funcțională a membrului inferior

Examinarea pielii:
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri
49


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: I
Prenume: C
Sex: F
Vârsta: 29
Ocupație: Farmacist
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacienta în urma unei căzături suferă un traumatism la nivelul genunchiului
drept
Antecedente personale, fiziologice si patologice: Entorsă de genunchi stâng
50



● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1.Hidrartroză
51
2.Durere
3.Edem
4. Echimoze
II. ANAMNEZA:
Nume: I
Prenume: M
Sex: M
Vârsta: 30
Ocupație: Electrician
Domiciliul: Tecuci
stâng
Antecedente personale, fiziologice și patologice: Entorsă gleznă dreaptă de gradul II, întinderi
musculare
Diagnostic: Entorsă de genunchi stâng - gradul II



● frământatul;
● fricţiunea;
52
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: M
Prenume: U
Sex: M
Vârsta: 30
Ocupație: Avocat
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacientul în urma unei căzături suferă un traumatism la nivelul gleznei stângi
Diagnostic: Entorsă gleznă stângă - gradul II

Examinarea pielii:
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri
53

● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
Nume: N
Prenume: G
Sex: F
Vârsta: 38
Ocupație: Profesor
Domiciliul: Tecuci
Istoricul bolii: Pacienta în urma unei alunecări suferă un traumatism la nivelul gleznei drepte,
acuzând dureri
54
Examinarea pielii:
● Examinare vizuala: aspect vânăt
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

I. DATE CLINICE:
1. Durere
2. Edem
II. ANAMNEZA:
55
Nume: O
Prenume: D
Sex: F
Vârsta: 36
Domiciliul: Tecuci
acuză dureri și impotență funcțională a membrului inferior

Examinarea pielii:
● Palpare: dureri
● Palpare: dureri


● frământatul;
● fricţiunea;
● tapotamentul.
● netezirea;
● vibrațiile.

56
3.2. Stabilirea parametrilor și metodelor de cercetare
În lucrare am folosit şi următoarele metode de cercetare:

● Metoda studiului biografic;
● Studiul clinic;
● Metoda observaţiei;
● Metoda tabelară;
● Metoda grafică.
Metoda studiului biografic

Această metodă a fost folosită pentru a mă ajuta în găsirea informațiilor referitoare la
problematica abordată în cercetare.
Studiul clinic
Am utilizat această metodă pentru a culege date concrete în vederea conceperii fişelor
de examinare pentru fiecare pacient, cu toate informaţiile necesare, care mă pot ajuta în
foarmarea programelor de masaj.
Metoda observaţiei
Observaţiile efectuate pe parcursul întregii cercetări, au permis strângerea şi
organizarea informaţiilor cu privire la tipul şi localizarea entorselor, în scopul formării unei
imagini globale asupra programului de masaj ce urmează a fi aplicat.
Metoda tabelară
Am folosit-o pentru a putea face o comparație cât mai sugestivă pentru diferențele care
există între examinarea inițială și cea finală.
Metoda grafică
Această metodă a fost utilizată pentru a oferi o imagine cât mai clară a dinamicii
fenomenelor și a raportului dintre ele.
3.3. Metodele concrete de lucru
Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate, aplicate la

suprafaţa organismului în scop terapeutic sau igienic.
Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului
bolnavului urmărindu-se în special, eventuale infecţii ale pielii care contraindică masajul,
precum şi eventualele echimoze.
Durata unei şedinţe de masaj a fost de 30 minute, iar frecvenţa de o şedinţă pe zi.
Tratamentului s-a efectuat de 3 ori pe săptămână, atâtea săptămâni cât a fost necesar pentru
înlăturarea durerii pacientului.
3.3.1. Alcătuirea şi modul de aplicare al programului terapeutic complex
57
În cazul entorselor localizate atât la gleznă, cât şi la genunchi, am alcătuit o serie de
tipuri de masaj, urmărind prin acest set de masaj confirmarea ipotezei de la care s-a pornit în
efectuarea cercetării.
A. Masaj stimulativ, format din:

● frământatul - se execută cu o mână sau cu două mâini, depinzând de zona
afectată, având efect trofic;
● fricţiunea - este o manevră care constă în mobilizarea diferitelor straturi
tisulare. Fricţiunea se execută cu o mână sau cu ambele mâini folosind
partea cubitală a mâinii, pumnul său toată faţa palmară, după zona de tratat
sau precizia pe care o urmăreşte;
● tapotamentul - constă într-o serie de lovituri scurte, dese şi repetate ritmic,
executate cu partea cubitală a mâinii, palma întinsă sau puţin îndoită, cu
dosul mâinilor, cu pumnul incomplet închis, lovind cu partea cubitală a lui.
B. Masaj relaxator pe membrul sănătos, format din:
● netezirea - constă din alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor pe tegument
fără antrenarea ţesuturilor subiacente. Se execută de obicei cu toată palma
când regiunea de masaj este suficient de întinsă sau cu vârful degetelor,
rădăcina mâinii, marginea cubitală sau radială a mâinii, a pumnului, când
regiunea este redusă ca întindere;
● vibraţiile - constau într-o serie de tremurături, transmise ţesuturilor fără a
pierde contactul cu tegumentul.
C. Masaj de drenaj limfatic, ce constă în:
● stimularea ganglionilor limfatici;
● se execută prin deplasarea pielii cu mâna pe planurile subiacente, dinspre
partea sa radială (deget 2) spre cubital (deget 5).
D. Masaj pe ligamente, format din:
● masaj cu fricţiuni - tehnica presupune aplicarea unei presiuni cu un singur
deget, la nivelul ligamentului. Se masează în profunzime, respectând
limitele de durere, prin mişcări efectuate transversal pe ligament şi nu de-a
lungul lungimii sale.
58
CAPITOLUL 4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
OBȚINUTE ÎN URMA CERCETĂRII
Am analizat fiecare pacient și am făcut o comparație, din punct de vedere al durerii, de

la prima ședință de masaj, respectiv ultima, pentru a vedea eficiența masajului în scopul
propus în efectuarea cercetării.
Pentru a putea compara, am calculat rata de progres, pentru fiecare pacient, pe o
distanță de 5 săptămâni.
Am folosit ca indicator statistic rata de progres, pentru a vedea diferența dintre analiza
finală și cea inițială. Acest indicator se calculeaza dupa formula:
Rp = Af - Ai
unde: Rp - rata de progres;
Af - analiza finală;
Ai - analiza initială.
4.1. Explicarea rezultatelor înregistrate
Analizând rezultatele obținute (Tabel 1), din punct de vedere al gradului de durere,
constatăm că pacientul a înregistrat o valoare inițială de 50%, iar în final ajungând la 10%,
înregistrand o rată de progres de 40%. Urmărind rezultatele putem confirma faptul că
mijloacele folosite au dat randament.
Tabel 1
RATA DE
GRADUL DE DURERE (%)
PROGRES
Nume Prenume Diagnosticul Analiză inițială Analiză finală
40%
A C Entorsă de genunchi - gr. I 50% 10%
Tabel 2
RATA DE
PROGRES
50%
A E Entorsă de genunchi - gr. II 70% 20%
59
Tabel 3
RATA DE
PROGRES
50%
B F Entorsă de gleznă - gr. II 70% 20%
Tabel 4
RATA DE
PROGRES
60%
B C Entorsă de genunchi - gr. III 100% 40%
Tabel 5
GRADUL DE DURERE (%) RATA DE
PROGRES
50%
B D Entorsă de gleznă - gr. II 70% 20%
Tabel 6
RATA DE
PROGRES
40%
C E Entorsă de genunchi - gr. I 50% 10%
Tabel 7
RATA DE
PROGRES
50%
C U Entorsă de gleznă - gr. II 70% 20%
60
Tabel 8
RATA DE
PROGRES
60%
D B Entorsă de genunchi - gr. III 100% 40%
Tabel 9
RATA DE
PROGRES
40%
D T Entorsă de gleznă - gr. I 50% 10%
Tabel 10
RATA DE
PROGRES
60%
D D Entorsă de genunchi - gr. III 100% 40%
Tabel 11
RATA DE
PROGRES
40%
D V Entorsă de genunchi - gr. I 50% 10%
Tabel 12
61
RATA DE
PROGRES
60%
E I Entorsă de gleznă - gr. III 100% 40%
Tabel 13
RATA DE
PROGRES
40%
F T Entorsă de genunchi - gr. I 50% 10%
Tabel 14
RATA DE
PROGRES
50%
F D Entorsă de genunchi - gr. II 70% 20%
Tabel 15
RATA DE
PROGRES
40%
F H Entorsă de gleznă - gr. I 50% 10%
Tabel 16
RATA DE
PROGRES
40%
I C Entorsă de genunchi - gr. I 50% 10%
62
Tabel 17
RATA DE
PROGRES
50%
I M Entorsă de genunchi - gr. II 70% 20%
Tabel 18
RATA DE
PROGRES
50%
M U Entorsă de gleznă - gr. II 70% 20%
Tabel 19
RATA DE
PROGRES
40%
N G Entorsă de gleznă - gr. I 50% 10%
Tabel 20
RATA DE
PROGRES
50%
O D Entorsă de gleznă - gr. II 70% 20%
63
4.2. Interpretarea și reprezentarea grafică
Comparând gradul de durere (Grafic 1), observăm că valorile inițiale înregistrate au

fost de 50%, iar în final s-a ajuns la 10%, așadar putem afirma că mijloacele folosite în cadrul
acestei cercetări au fost eficiente.
Grafic 1
ENTORSĂ DE GENUNCHI - GRADUL I
Evoluția comparativă a valorilor pentru analiza inițială și cea finală
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
Analiza inițială Analiza finală
GRADUL DE DURERE %
A. C. 50% 10%

Grafic 2
64
ENTORSĂ DE GENUNCHI - GRADUL II
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
A. E. 70% 20%

Grafic 3
ENTORSĂ DE GLEZNĂ- GRADUL II
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
B. F. 70% 20%

fost de 100%, iar în final s-a ajuns la 40%, așadar putem afirma că mijloacele folosite în
cadrul acestei cercetări au fost eficiente.
Grafic 4
65
ENTORSĂ DE GENUNCHI - GRADUL III
100%
100%
80% 40%
60%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
B. C. 100% 40%

Grafic 5
ENTORSĂ DE GLEZNĂ- GRADUL II
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
B. D. 70% 20%

Grafic 6
66
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
C. E. 50% 10%

Grafic 7
ENTORSĂ DE GLEZNĂ - GRADUL II
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
C. U. 70% 20%

Grafic 8
67
100%
100%
80% 40%
60%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
D. B. 100% 40%

Grafic 9
ENTORSĂ DE GLEZNĂ - GRADUL I
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
D. T. 50% 10%

Grafic 10
68
100%
100%
80% 40%
60%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
D. D. 100% 40%

Grafic 11
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
D. V. 50% 10%

Grafic 12
69
ENTORSĂ DE GLEZNĂ - GRADUL III
100%
100%
80% 40%
60%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
E. I. 100% 40%

Grafic 13
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
F. T. 50% 10%

Grafic 14
70
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
F. D. 70% 20%

Grafic 15
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
F. H. 50% 10%

Grafic 16
71
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
I. C. 50% 10%

Grafic 17
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
I. M. 70% 20%

Grafic 18
72
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
M. U. 70% 20%

Grafic 19
50%
50%
40%
30% 10%
20%
10%
0%
GRADUL DE DURERE %
N. G. 50% 10%

Grafic 20
73
70%
80%
60%
20%
40%
20%
0%
GRADUL DE DURERE %
O. D. 70% 20%
CAPITOLUL 5. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
5.1. Concluzii
Entorsele reprezintă un traumatism articular care presupune păstrarea raporturilor

extremităţilor osoase şi continuităţii aparatului capsuloligamentar, în general, acesta fiind
afectat parţial.
Toate vârstele pot fi interesate, dar persoanele în activitate, trecute de vârsta
adolescenţei (20-60 de ani) şi în special bărbaţii (cu precădere sportivii) deţin procentajul cel
mai mare.
Glezna şi genunchiul sunt cel mai des interesate.
Mecanismul suprasolicitării capsuloligamentare este indirect (hiperextensie sau
torsiune) şi prima formaţiune care cedează, este ligamentul, apoi, dacă acţiunea continuă,
capsula.
Leziunile merg de la elongaţii (mici rupturi fasciculare intraligamentare), dilacerări
fără întreruperea continuităţii, până la rupturi parţiale şi totale (sau dezinserţii).
Rupturile capsulare se pot continua cu rupturi sinoviale. Uneori, prin breşele capsulare
pot hernia porţiuni de sinovială care, după cicatrizarea capsulei, rămân sub forma unor
chisturi
(chisturi artro-sinoviale).
Zone reflexogene importante, capsula şi ligamentele determină tulburări
neurovasculare imediate (edem, cianoză, hidrartroză) şi tardive (edem trofic, osteoporoză,
redori articulare dureroase, miatrofii).
Simptomatologia este destul de săracă, relatarea modului de producere de către
pacientul care vine cu articulaţia dureroasă într-un anumit punct, însoţit de tumefacţia mai
mare sau mai mică, sunt principalele semne subiective.
Analizând rezultatele obţinute, putem afirma că aplicarea masajului în cazul
entorselor, este eficient, şi mai suportabil faţă de celelalte intervenţii medicale.
74
Astfel putem spune că ipoteză de la care s-a pornit a fost confirmată.
5.2. Recomandări
Recomand folosirea masajului în cazul entorselor, deoarece:
● şedinţele nu durează foarte mult, faţă de intervenţiile medicale;
● nu necesită ghips, sau alte materiale de imobilizare;
● o şedinţă de masaj, este mai relaxantă faţă de o vizită medicală;
● şedinţele de masaj se pot efectua la domiciliu.
BIBLIOGRAFIE
1. “Anatomia articulațiilor”, http://nyp.org/health/joint-anatomy.html
2. “Anatomie introductivă”, http://www.leeds.ac.uk/chb/lectures/anatomy4.html
3. “Patologia articulațiilor”, http://premedicaluniversity.com/joint-pathology/
4. “Sistemul osos”, http://biology.clc.uc.edu/courses/bio105/bone.htm
5. Avramescu, E. - “Bazele anatomice ale mișcării” - Curs practic pentru studenții
facultăților de kinetoterapie (108 p.)
6. Avramescu, T. - “Recuperarea funcțională”, Universitatea din Craiova, 2006
7. Baciu, C. - “Programe de gimnastica medicală”, Editura Stadion, București, 1974 (246
p.)
8. Balint, T., Diaconu, I., Moise, A. - “Evaluarea aparatului locomotor”, Editura
Tehnopress, Iaşi, 2007
9. Chindris, Ș. - “Traumatologia osteo-articulară - ghid practic pentru medicul
generalist”, Editura Napoca Star, Cluj, 2005
10. Cordun, M. - “Masaj tehnici şi aplicaţii în sport”, Editura Medicală, Bucureşti,, 1992
11. Daschievici, S., Mihailescu, M. - “Chirurgie, specialitați chirurgicale. Manual pentru
cadre medii și școli sanitare postliceale”, Editura Medicală, București, 1997
12. Drăgan, I. şi Petrescu, O. - “Masaj - automasaj”, Editura EDITIS, Bucureşti, 1993
13. Gogulescu, N., Gogulescu B. - “Biomecanica articulară în practica medicală”, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2008
75
14. Gogulescu, N., Gogulescu B. - “Ortopedie Traumatologie”, Vol.1, Editura Evrika,
Brăila
15. Gorun, N. - “Caiete de traumatologie osteo-articulară specială”, Editura “Curtea
Veche”, București, 2000
16. Gorun, N. - “Fracturi malulare”, Editura “Curtea Veche”, București, 2000
17. Ionescu, A. - “Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport)”, Editura
All, Bucureşti, 1992
18. Junqueira, L. - “Histologie”, Editura Medicală Callisto, pg. 149-150, pg. 134-152
19. Marcu, V., Dan, M. - “KinetoterapiePhysioterapy”, Editura Universității din Oradea,
2007
20. Mârza, D. - “Masaj terapeutic –recuperator”, Editura Alma Mater, Bacău, 2010
21. Mârza, D. - “Masajul terapeuti”, Editura Plumb, Bacău, 2002
22. Nenciu, G. – “Biomecanică”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2012
23. Ranga, V. - “Anatomia omului”, Editura CERMA, București, pg 6-30
ANEXE
Imagine 1 Imagine 2
Imagine 3 Imagine 4
76
Imagine 5
Imagine 6
77
Imagine 7
78
Imagine 8
79
Imagine 9
Imagine 10
80
Imagine 11
Imagine 12
81
Imagine 13
Imagine 14
82
Imagine 15
83
Imagine 16
Imagine 17
84
Imagine 18
Imagine 19
85
Imagine 20
Imagine 21
86
Imagine 22
Imagine 23
87

Licență Aplicațiile Masajului in Entorse

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licență Aplicațiile Masajului in Entorse

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ȘCOALA POSTLICEALĂ ,,TECUCI’’

DOMENIUL: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

CAPITOLUL 4. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE ÎN

CAPITOLUL 5. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1.1. Importanța temei abordate

1.2. Scopul și obiectivele cercetării

1.3. Ipoteza cercetării

În urma studierii lucrărilor de specialitate privind entorsele, se consideră că un

Entorsele de gleznă interesează în majoritatea cazurilor grupele de vârstă legate direct

2.1. Noțiuni de anatomie funcțională

2.1.1. Anatomia funcţională a genunchiului

Consider utilă împărţirea elementelor constituente ale articulaţiei în :

Datorită forţelor de presine cu valori mari ce se dezvoltă între femur şi patelă,

2.1.2. Anatomia funcţională a gleznei

2.2. Etiopatologia și tabloul clinic al afecțiunii

2.2.1. Anatomie patologica

b) Entorsa de gradul II - ruptură ligamentară

c) Entorsa de gradul III - ruptură ligamentară

2.2.2. Diagnosticul entorselor

Diagnosticul entorselor la genunchi

Diagnosticul entorselor gleznei

2.2.3. Tratamentul entorselor

2.3. Evaluarea clinico – funcțională

FIȘĂ DE EVALUARE CLINICO-FUNCȚIONALĂ

2.4. Obiectivele și metodele de masaj în recuperarea afecțiunii alese în temă

Descrierea anatomică a regiuni

Ligamentele sunt reprezentate de:

3.1. Prezentarea lotului de subiecți

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE SI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE SI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE SI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI:

IV. OBIECTIVE TRATAMENT

V. PROCEDEE ȘI TEHNICI UTILIZATE

VI. DURATA ȘI FRECVENȚA ȘEDINȚELOR

III. EXAMINAREA SUBIECTULUI ȘI A SEGMENTULUI: