CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR

INTRODUCERE

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OMORUL

1.1 Istoricul apariției și evoluției legislative penale privind reglementarea omorului
1.2 Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor

II. CARACTERISTICA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE VARIANTEI-TIP A

OMORULUI INTENȚIONAT (art.145 alin.(1) CP RM
2.1 Elementele constitutive obiective ale alin.1,art.145
2.1.1. Obiectul infracțiunii
2.1.2. Latura obiectivă
2.2 Elementele constitutive subiective ale alin.1,art145
2.2.1. Latura subiectivă
2.2.2. Subiectul infracțiunii
III. OMORUL SĂVÂRȘIT CU PREMITARE

IV. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

INTENȚIONAT PREVĂZUT LA (art.145 alin.(1) CP RM
4.1 Reglementări penale privind omorul în legislațiile penale a altor state
4.2 Omorul cu premeditate în legislația altor state
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂR
BIBLIOGRAFIE
 LISTA ABREVIERILOR

C.P. – Cod penal;

R.M. – Republica Moldova;
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie;
C.D. – Codul deontologic;
S.U.A. – Statele Unite ale Americii;
O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite;
O.M.S. – Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
С.E.D.O. – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
M.S. – Ministerul Sănătăţii;
art. – articol;
alin. – aliniat;
pct. – punct;
nr. – număr;
pag. – pagină;
gr. – greacă;
J. – jurnalul;
med. – medical.
 INTRODUCERE

Actualitatea temei și importanța problemei

Infracțiunea de omor ,cea mai gravă formă de manifestare a violenței impotriva ființei
umane.
Încălcarea dreptului de a trăi crează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru periculos
pentru însăși existența societății.
De aceea este și firesc ca astfel de acte de încălcare a legii penale, care vizează relațiile
sociale ce ocrotesc viața, bunul cel mai de preț al omului, să stea în atenția întregii colectivități și,
desigur, în primul rînd, în atenția organelor de drept, cărora le revine sarcina de a apăra împotriva
faptelor antisociale în vederea ocrotirii fizice și protecției juridice a vieții și principalelor ei
suporturi : integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Un loc important în structura criminalității din Republică îl ocupă infracțiunile contra vieții
și sănătății persoanei. Frecvența cu care sunt ele întîlnite, pericolul social sporit determină
necesitatea de a efectua un studiu complex al acestei probleme de rezonanță în contextul actual al
societății noastre, care urmărește și cunoasterea diversității și complexității cauzelor săvîrșirii lor,
pentru a interpreta corect concluziile ce decurg din cazuistica existentă,unele chestiuni particulare
ce apar în procesul de calificare a faptelor supusă analizei și investigației știintifice.
În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală”.
Deși art.15 al CP al RM prescrie în mod expres că gradul prejudiciabil al infracțiunii se
determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii (obiectul, latura obiectivă,
subiectul, latura subiectivă) totuși ar fi mai corect după părerea mea, apelarea la existența unui
pericol social al infracțiunii, dar nu la gradul prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală. Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în
vigoare formează categoria obiectului infracțiunii.
În art. 1 alin. 3 al Constituției se prevede că în Republica Moldova, ca stat de drept,
democratic, demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane,
reprezintă valori supreme și sunt garantate. Garantarea tuturor acestor drepturi și libertăți ale
persoanei are loc juridic prin mijloacele Dreptului Penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și
sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate.
Legiuitorul a prevăzut în art. 2 al Codului Penal printre valorile de maximă importanță, a căror
apărare constituie scopul legii penale „persoana, drepturile și libertățile acesteia” , subliniind în
acest fel caracterul de valoare supremă a persoanei umane.
În corespundere cu Constituția RM “ statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la
integritatea fizică și psihică”.
În fasciculul intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la viaţă, iar
ceilalţi membri ai societăţii au obligaţia de a nu atenta în nici un mod la viaţa titularului acestui
drept.

Scopul și obiectivele cercetării

Prin lucrearea dată mi-am propus analiza și interpretarea omorului premeditat prin prisma
elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal în general și în
particular de a deduce anumite idei progresive vizînd interpretarea și aplicarea justă a normelor
penale în vigoare vizavi de subiectul propus și a constata anumite lacune, coliziuni, inexactități
referitoare la subiectul supus investigației știintifice, de a formula propuneri și recomandări.
Scopurile trasate și obiectivele cercetării, la care aș referi examinarea complexă a
următoarelor elemente de bază:
-Definirea noțiunii de omor și omor săvârțit cu premetitare
-Stabilirea cauzelor infractiunii de omor și omor premeditar
-Determinarea locului omorului premeditar în cadrul sistemului de infracțiuni contra vieții.
-Analiza juridico-penală a elementelor constitutive care-l caracterizează.
-Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de omor premeditar prevăzut la alin. 2
art.145 Cod Penal al RM.
Normele penale avînd un caracter complex, implică în cadrul studiului lor atît analiza unor
probleme de ordin general (comune unui grup de infracțiuni) cît și a unor probleme cu caracter
special (proprii fiecării infracțiuni în parte). Aceasta se realizează cu ajutorul unui cumul de
metode și teorii. Teoria cunoașterii, metoda istorică, sistemică, gramaticală, logică, comparativă,
statistică. Din cauza unor imperfecțiuni legislative de multe ori legea este interpretată în mod
diferit. Astefel redînd diferite opinii contrare s-a argumentat poziția unor sau altor autori ori a fost
expus punctul de vedere pe care l-am considerat cel mai aproape de realitate și de necesitățile
actuale ale statului nostru. Lucrarea dată prezintă un studiu de drept penal privind omorul
premeditar (art.145, alin.(2 ) ) aspecte juridico-penale.
Metodele de cercetare
La elaborarea lucrării date am utilizat următoarele metode de cercetare ştiinţifică cum ar fi:
metoda empirică prin care am abordat diverse aspecte şi definiţii ale omorului premeditar . Metoda
istorică mi-a fost utilă la abordarea conceptul de omor printr-o analiză evolutivă a conceptelor şi
a reglementărilor, metoda comparativă prin care am încercat să abordăm noţiunile şi conceptele
dintr-o perspectivă a analizei dreptului şi legislaţiilor penale ale altor Țări.
Totodată, metoda sociologică, dar şi cea sistematică mi-au fost de asemenea utile la
elaborarea şi întocmirea respectivei teze de licenţă. Tot în acelaşi sens au mai fost utilizate metoda
raţională de interpretare (logic) care constă într-o abordare dintre cele mai complexe a conţinutului
normativ, presupunînd aflarea cauzei reale care a determinat delimitarea normei şi scopului
urmărit de legiuitor. Metoda tehnică în privinţa identificării unor imperfecţiuni în legislaţie,
realizarea unor formulări de “lege ferenda”, optimizarea legii penale autohtone. Metoda literară
pe care am folosit-o la stabilirea etimologiei cuvintelor.
Ca suport metodologic sau baza normativă folosită pentru cercetarea subiectului propus este
şi de documentare la elaborarea respectivei teze de licenţă mi-au servit legi şi convenţii şi alte acte
normative cum ar fi; Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994; Codul Penal al
Republicii Moldova; Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 24 martie 1961.
De asemenea pentru a răspunde cît mai eficace la obiectivele preconizate am apelat pe tot
parcursul dezvoltării temei la un larg spectru de surse ale autorilor atît din Republica Moldova, cît
şi din România şi Federația Rusă astfel utilizînd manuale didactice, monografii şi dicţionare ale
unor aşa autori cum ar fi: Sergiu Brînză,Vitalie Stati,Haha Vladimir, A.Boroi, A.Borodac
Constantin Bulai, V. Dobrinoiu .V. Dongoroz,Dobrinescu Ion, Sîmbrian T,Oancea I, Гаухман Л,
Д.НЙКИФОРОВ,С Cușnir, Carp S, Cojocaru R, Ursu V,Filipaș A,Mitrache C,Ion Dobrinescu,
A. Filipaş, R. Merte,A. Vitu, Gh. Scripcaru, M. Ierbancea, AntoniuC, R Stănoiu, A. Filipaş, C
Mitrache,V Papadopol,A. Kraus-Manolescu, I Preda,Vladirnir Beliş, N. Gonea,ș.a.
Prezenta lucrare este împărțită în mai multe părți disticte:
Introducere;
Cuprinsul Lucrării: trei capitole;
Concluzie și recomandări;
Bibliografie;

În primul capitol ,,Considerații generale privind omorul”. Din perspectiva temei cercetate,
am considerat necesar să includ un paragraf dedicat evoluţiei normelor juridice prin care se apără
principalele valori ale fiinţei umane. Pe accest temei în primul capitol din lucrarea data am realizat
un scurt istoric al dezvoltării conceptelor de protecție a valorilor umane de către societate, pornind
de la Legea Talionului, elemente de drept penal în Grecia Antică, Roma Antică, Legiuirile
romînești, Perioada modernă.Continuînd cu concepul și caracterizarea infracțiunii de omor în al
doilea paragraf în care legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului provenit
dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de violenţă faţă de
victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cît şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat
şi de a exprima concludent aceste realităţi.
Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea "cînd
un om cu memoria sănătoasă şi la vîrsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu
premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională" Definiție de asemenea ,,dintre cele mai reușite
cu ceva timp în urmă care era împărtășită și de doctrina noastră” este dată de autorii Pobegailo
E.F. și Mendelson G.A., identică la ambii, definiția evocă următoarele: “Omorul este privarea
ilegală, intenționată sau din imprudență, de viață a unei alte persoane”. Practic aceeași opinie este
împărtășită și de către savantul Roșca. K: “Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei
personae” După cum am menționat mai sus, definiția dată de Pobegailo și Mendelson a fost
împărtășită și de doctrina noastră pînă la intrarea în vigoare a Codului Penal din 2002 după care
din definiția dată a fost înlăturată sintagma sau din imprudență deoarece conceptului de omor îi
este caracteristic o conduită violentă, reprezentînd o formă de manifestare a făptuitorului care a
luat hotărîrea de a suprima viața unei personae și se folosește de mijloacele apte să realizeze acest
scop pe cînd în cazul lipsirii de viață din imprudență nu avem un act de violență, ci o conduită
greșită a făptuitorului într-o situație periculoasă, susceptibilă să producă în anumite împrejurări,
urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei
La finele acestui capitol, în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a
omorului este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.
 În cadrul celui de al doilea capitol „Caracteristica elementelor constitutive ale variantei-tip
a omorului intenționat(alin.1art.145 Cod Penal)” În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este
o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și
pasibilă de pedeapsă penală”. Deși art.15 al CP al RM prescrie în mod expres că gradul
prejudiciabil al infracțiunii se determină conform semnelor ce caracterizează elementele
infracțiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă) totuși ar fi mai corect după
părerea mea, apelarea la existența unui pericol social al infracțiunii, dar nu la gradul prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală.
Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în vigoare
formează categoria obiectului infracțiunii. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune
de ucidere, efectuata prin acte comisive sau omisive. In prima categorie, a actelor comisive, sunt
concentrate marea majoritate a acțiunilor de ucidere a unei persoane, caracterul ucigător putînd fi
identificat de magistrat prin examinarea modalităților de concepere si de înfăptuire a acesteia.
Vor imprima acțiunii caracter ucigător:
 mijloacele (instrumentele) alese și folosite de autor pentru executarea acțiunii,
mijloace care trebuie sa aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane - arma de foc, cuțit,
otrava, funie, ciomag, topor etc;
 regiunea anatomică spre care este îndreptată acțiunea, regiune care trebuie să fie
din cele vitale cap, gît, torace, abdomen, ori in care se găsesc vase mari si importante de sînge;
 intensitatea (violența) cu care este purtată acțiunea sau repetabilitatea acesteia;
 gravitatea consecințelor provocate organismului prin acțiunea autorului
traumatisme cranio cerebrale, rupturi ale organelor interne, secționarea unor artere sau vase mari
și importante de sînge.
Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea victimei,
neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o zona populată
de animate sălbatice omnivore sau intr-un loc necirculat, unde victima nu putea fi găsită cu uşurință
și transportată spre a i se acorda ajutorul medical trebuincios, ori prin abținerea autorului de la a
întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea imediată constă în decesul
persoanei.
Între elementul material al infracțiunii acțiunea sau inacțiunea autorului și urmarea imediată
moartea unei persoane trebuie să existe o relație de la cauză la efect, o legătură de cauzalitate, în
alte cuvinte, este necesar a se dovedi prin probe că decesul victimei a intervenit din cauza activității
desfășurate de făptuitor.
 Elementul subiectiv se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție,în ambele ei
modalități directă sau indirectă.
Vinovăţia autorului,ca și a celorlalți participanți la săvîrșirea infracțiunii, sub forma intenției,
rezultă ex re,adică din însăși materialitatea acțiunii inacțiunii acestora, așa cum s-a reținut din
expunerea teoretica a laturii obiective a infracțiunii, completată cu spețele acolo prezentate.Este și
logic si legic să fie așa, atîta vreme cît brațul legii ocrotește, fără discriminare, toți indivizii
societății, căci valoarea socială: viața – este egală și impersonală.

În al treile capitol din lucrarea dată „Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de
omor intenționat prevăzută la art.145 alin.(1) CP RM ”.
Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare, de reglementare a
relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic.
De aceea este și firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de
prevedere în legislație a procedeelor eficiente destinate menținerii ordinii publice, de exemplu: el
poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile
constituționale și poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor
penale.
Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viață la dorința persoanei
(euthanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova la art. 148 și neincriminarea acesteia de către
legiuitorul Olandez.
În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății
ocupă un loc prioritar.

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OMORUL

1.1. Istoricul apariției și evoluției legislației penale privind reglementarea omorului

În pofida diversităţii de opinii politice, ideologice, sociale, omul este singura fiinţă
superioară din universul cunoscut. El creează valorile şi le transmite generaţiilor viitoare, iar
spiritul său continuu tinde la perfecţionare.
Totodată, omul, în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos şi drept,
se impune în plan etic şi dă dovadă de personalitate, dominînd impulsurile inferioare. Anume de
aceea fiinţa superioară, socială – omul trebuie situat pe prim plan, iar asigurarea deplinei realizări
a acestora şi apărarea de la orice fel de atentări la viaţă, sănătate, libertate, demnitate umană trebuie
să devină un imperativ al timpului.
Viața omului apare ca o valoare primară și absolută.
În această privință, cu două milenii în urmă Titus Lucrețiu spunea că “Vitaque mancipio
nulli datur, omnibus usu” (viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor).
Astfel, s-a accentuat atenția asupra importanței valorii persoanei sub aspectul succesiunii
generațiilor și a persoanei omului în lume”.1
Viața este bunul cel mai de preț al omului,însuși omul. Pe orice treaptă a dezvoltării
sale,omul și-a apărat viața individual sau în colectiv, anarhic sau sub rigorile legii,prin toate
mijloacele de care a dispus în acest scop.
Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realiza
fie în modalități originare, fie potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare dacă
sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului.
Aceasta urma să fie protejată de prealabilele lezări care puteau să îi fie aduse, de aceea
ocrotirea persoanei contra faptelor prin care s-au adus atingeri vieții, integrității corporale sau
sănătății a fost principala preocupare a generațiilor întregi.
În orînduirea gentilică persoanele care suprimau viața unuia din membrii grupului social,
erau abandonate de trib, cu condiția că ele nu mai prezentau pericol pentru securitatea comunității.
Ei erau lăsați în voia soartei, fiind lipsiți de protecția pe care tribul le-o oferea, izgonirea lor era
considerată ca răzbunarea părților interesate. Măsurile împotriva aceluia care ucidea o persoană ce
aparținea aceleiași colectivități, nu erau axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea conservării
echilibrului indispensabil supravețuirii grupului.

Schimbările care au intervenit pe parcursul dezvoltării omenirii au dus la limitarea formelor

de răzbunare existente.

1
Dobrinescu Ion. Infracțiuni contra vieții persoanei.
Editura Academiei Republicii Socialiste Române.București 1987, pag.11.
 Răzbunarea nelimitată a fost reglementată de Legea Talionului, potrivit acesteia, victima sau
familia ei nu puteau pricinui infractorului o pagubă mai mare decît cea generată de fapta lui.
O asemenea reglemetare o găsim în una din cele mai vechi legi, Codul lui Hammurabi (1792-
1749 î.e.n.), unde textul acestor legi este încrustat pe o piatră de diorit în partea superioară a căreia
este reprezentat zeul soarelui Samaș care îmînează textul legilor lui Hammurabi acest desen
simbolizînd proviniența divină a legislației unde legea talionului avea mai multe forme: „ochi
pentru ochi,(art.196)2 dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, vînătaie pentru vînătaie”. Legea Talionului reprezintă totuși un anumit progres în
comparație cu practicile anterioare. Hammurabi instituie talionul cu scopul de a îngrădi o
reminiscență foarte periculoasă a comunității gentilice cum este răzbunarea sîngelui.
În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui infractorului un rău mai mare
decît fapta comisă de către acesta. Talionul a fost limitat printr-un mod voluntar prin care victima
avea posibilitatea să renunțe la răzbunare în schimbul unui echivalent ( bănesc sau în natură), însă
acest mod nu a fost reglementat în Codul lui Hammurabi.
Infracțiuni contra persoanei erau prevăzute ca fiind: omorul soțului de către soție (art.153)
și omorul din imprudență (art.229). La perioada respectivă codul era o lege supremă care și-a găsit
elemente proprii și în alte legislații a popoarelor vecine. Dreptul barbar cunoștea răzbunarea
sîngelui, care ulterior era înlocuit cu o sumă de bani, ce urma să fie plătită de către ucigaș familiei
victimei.
Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se confundă cu
norma religioasă. Conţin reguli ce se referă la crime, desfăşurarea judecăţii, pedepse, legitima
apărare, circumstanţe atenuante.
În China, reglemetări în domeniu au existat în secolul al XXIII-lea î.e.n. în codurile Hia,
Sciun și Scian. Cel mai important cod de legi datează din secolul al XI-lea î.e.n. și este numit
Legile lui Manu.
Este surprinzător că legea vorbește puțin despre pedepsele capitale. Practic nu sunt descrise
componențele infracțiunilor de omor, cu toate că una dintre cele mai grave infracțiuni era
asasinarea unui brahman. Atît în China cît și în India, legile au avut un caracter religios, deoarece
se încerca de a se descoperi divinitatea prin atingerea unei trăiri interioare diferită de cea
exterioară.
Pe parcursul anilor apare un interes: de a reglementa problemele juridice în mod precis, fapt
care a generat o tendință de a studia necesitatea unor reglemetări scrise, care urmau a fi aplicate
tuturor.

2
Hanga Vladimir. Mari legiuitori ai lumii. Editura Știința
și Enciclopedică, 1997, pag.7.
 În acest sens, în jurul secolului al VII-lea î.e.n., în Grecia au fost aleși legislatorii (persoane
însărcinate cu elaborarea legilor scrise), printre care Solon și Dracon. Grecii îi considerau ca fiind
cei mai întelepți gînditori, care pledau pentru înăsprirea pedepselor”3.
Legislația lui Dracon (sec. VII î.Hr.) pentru prima oară face distincția dintre actul premeditat
și cel involuntar.
Se limita dreptul gentilic al Talionului și în cazul unor delicte minore se aplica pedeapsa cu
moartea. După legile lui Dracon omorul săvîrșit cu intenție era pedepsit cu izgonirea din cadrul
societății. Dreptul penal cunoaște noțiunea de tentativă, fază prepratorie (pregătirea), participația,
circumstanțe agravante și atenuante”4. Prin activitatea lor s-a anihilat arbitrariul cutumiar,
întărindu-se cadrul instituționalizat și rolul statului în domeniul penal, care deja intervine direct în
cazurile de omucidere. Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă potrivit
căreia pedeapsa este necesară pentru apărarea societăţii.
Astfel, Platon considera esenţial exemplul pe care-l oferă pedeapsa altor persoane; Aristotel
vedea în pedeapsă „leacul“ împotriva nedreptăţii şi relelor („iniguitatis et malorum medicina est“).
Seneca aborda acelaşi caracter utilitarist al pedepsei invocînd menirea ei de a face pe ceilalţi mai
buni („caeteros redat meliores“), de a distruge pe cei răi („ut sublatis malis“) şi astfel a permite
celor mulţi să trăiască în siguranţă („securiores caeter vivant“)
În Roma Antică, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table (sec. V î.e.n.), inspirată din
legea talionului în materie penală și care făcea distincție între crimen publica și delicta privata.
Cele mai importante legi din perioada respectivă erau instituțiunile lui Iustinian; Digestele;
Codexul Theodosianus; Codexul lui Iustinian și Novelae.
Infracțiunile în dreptul roman sunt desemnate prin noțiunea de delicte.
Infracțiunea de omor era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de „parricidium“,
adică infracţiune care consta în suprimarea vieţii unei persoane libere din comunitate (termen
folosit în prezent pentru a indica omorul săvîrşit asupra soţului, soţiei sau unei rude apropiate).
Această faptă se judeca în complete speciale şi se pedepsea în general cu moartea, putîndu-se totuşi
aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mîinii condamnatului, flagelarea etc. De exemplu,
pedeapsa morţii civile, a cărei origine trebuie căutată în „capitis demimintio maxima“, era
prevăzută mai ales în legiuirile medievale, dar ea a existat în unele ţări pînă în secolul al XlX-lea
şi izolat, chiar pînă în zilele noastre, ea bazîndu-se pe ficţiunea că cel condamnat era „ca şi mort“,
încetînd a mai fi subiect de drepturi.

3
Boroi Alexadru. Infracțiuni contra vieții. Editura Națională,
București, 1996, pag35.
4
Haha Vladimir. Istoria generală a statului și dreptului.
De la origini la revoluțiile burgheze. București, 1985, pag72.
 În perioada ,, veche asasinatul se pedepsea cu moartea. Ucidera unui sclav în perioada veche
nu atrăgea nici o sancțiune pentru autorul faptei.”5
În perioada imperială apare crima extraordinaria, cosiderată ca fiind infracțiune gravă sau
deosebit de gravă și care era urmărită din oficiu.
La romani vinovăția era grupată în două forme: dolus (intenție) și culpa (greșeală) și de ea
depindea tipul pedepsei aplicate (închisoarea cu caracter preventiv, pedepsele corporale, pedepsele
pecuniare).
În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consu-etudinar, feudal şi economic. Una
dintre cele mai importante legi, Corpus Iuris Canonici (din anul 1140) a reglementat infracţiunile
sub un dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era
pedepsit cu moartea, prin mijloacele cele mai crude. Pruncuciderea, de exemplu, se pedepsea cu
îngroparea de vie a femeii vinovate.
În general, nobilii se bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor pedeapsa pentru omor
putea să fie convertită într-o pedeapsă mult mai uşoară, chiar o simplă amendă.
Perioada Renașteri elucidează întărirea puterii statului,ceea ce a dus la elaborarea unor legi
penale precise și unitare (ordonanțele cu dispoziții de drept penal și de procedură panală),
generatoare de noi codificări: Constituția Therisiană (1768), Constituția Piemonteză(1786, al lui
Iosif al II-lea (1787) și al lui Napoleon Bonaparte (1810).
Personalitatea umană și drepturile omului au constituit obiectului preocupărilor filosofilor,
juriștilor și politicienilor, fapt care a dus la adoptarea primului act care schițează elemente ale unei
protecții juridice a persoanei umane, consacră drepturile și libertățile persoanei – Magna Carta
Libertatum (Anglia, 15 iunie 1215, regele Ioan). Acest document a stat la baza elaborărilor
ulterioare în acest domeniu.
Astfel în 1776 apare Declarația Americană de Independență de la Philadelphia care
menționează că:“ toți oamenii au fost creați egali și sunt înzestrați cu drepturi inalienabile de
către creatorul lor, printre care se află și dreptul la viață.”Se cuvine a fi menționate și actele
constituționale engleze de la sfîrșitul sec. al XVII-lea ( Bill of Rights- Declarația drepturilor din
1689) și Constituția Statelor Unite din 1791.
Cel mai complet act în materia drepturilor omului îl constituie Declarația Universală a
Drepturilor Omului (10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU), care stipulează că:
„ Orice om are dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitate”. Adoptarea acestor acte au
implimentat o tendință de perfecționare a reglemetărilor privind consacrarea și apărarea drepturilor
omului, elaborîndu-se Pactul cu privire la drepturile civile și politice-1966 (“ dreptul la viață este

5
Sîmbrian T. Drept privat roman. Craiova, 1993, pag.26.
un drept inerent al persoanei umane, care trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de
viață în mod arbitrar”), Conveția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (1950), Documentul Reuniunii de la Copenhaga și al Conferinței pentru
dimensionarea umană a C.S.C.E.”6.
Existența reglementărilor internaționale a determinat popoarele să-și conformeze
prevederile naționale în domeniu, ținîndu-se cont de accesul la anumite metode de apărare a celor
mai importante valori sociale viața și integritatea corporală a persoanei.
Legi scrise au existat și pe timpul lui Burebista, legile penale din toate perioadele istoriei au
incriminat şi sancţionat infracţiunile de omor, începînd cu legile aparţinînd statului geto-dac unit
de Burebista şi continuînd cu cele din epoca Ţării Româneşti, a Moldovei, a voievodatului şi
principatului Transilvaniei. Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat.
Ele sunt amintite de Iordanes, care arată că regele dac Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu
care se bucura de o putere „aproape regească“ („pene regiam protestate“) şi a dat poporului dac
legi scrise („conscriptos“) potrivit cu noua structură a societăţii. Puterea judecătorească era
încredinţată preoţilor care o exercitau asemenea druizilor din Galia.
În această privinţă, Iordanes, vorbind despre marele preot Comosicus, urmaşul lui Deceneu,
îl arată pe acesta ca fiind cel mai mare judecător.
După înfrîngerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua
provincie a imperiului, Dacia, astfel încît locuitorii sunt judecaţi de guvernator sau de locţiitorul
său. El avea „jus gladii“, adică dreptul de a pedepsi cu moartea. Totuşi, cînd era vorba de un fruntaş
din rîndul popoarelor supuse („ex principalibus alicuius civitatis“) pedeapsa capitală nu putea fi
pronunţată decît de împărat.
Primele legiuiri româneşti sunt „Cartea românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti“, tipărită în 1646 la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi „Îndreptarea Legii“, tipărită în
1592, la Târgovişte.
În aceste legi, omorul era reglementat în spiritul dominant al vremii, cu asprime. Uciderea
unei persoane se pedepsea cu moartea prin spînzurătoare sau decapitare. Prima dispune:
„cercetarea ucigătorului nu este alta, numai moartea“, iar cea de-a doua: „cel ce va ucide pe tatăl
său sau pe mama sa prin cugetată răutate, să se arză cu focul“.
Tentativa era pedepsită mai blînd şi erau reglementate cauze care apără de pedeapsă
(nebunia, vîrsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauze care micşorează
pedeapsa (mînia, beţia, obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea).

6
Boroi A., Infracțiuni contra vieții. Editura XXI,
București, 1996, pag.13.
 Omorul era considerat infracţiune gravă („faptă mare“) şi se judeca în prima epocă, de
căpeteniile de obştii, ulterior de către domn.
Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie („cel ce ucide cu greşeală şi fără
voia lui, să nu se certe ca un ucigătoriu“), de asemenea se făcea deosebire între actul spontan de
ucidere („moartea grabnică“) şi actul premeditat („moartea veşnică“).
Paricidul consta în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau soţului şi se pedepsea cu
„moartea mai cumplită“, judecătorii avînd latitudinea să aprecieze modalitatea de executare a
respectivei pedepse.
În timpul Feudalismului, au urmat o serie de legi ce protejau viața și integritatea corporală:
Cartea Românească de învățătură(1646), Îndreptarea Legii (1652), Legiunea Caragea (1818),
ultima fiind în vigoare pînă la adoptarea Codului penal al lui A.I.Cuza (1865). Situația se schimbă
o dată cu unirea principatelor în 1918, deoarece România Mare a fost supusă o perioadă unor
pluralități de legi penale; spre exemplu, în Basarabia se aplica legea Vechiului regat. Diversificarea
reglemetăilor care existau în Basarabia, Bucovina și Ardeal au determinat adoptarea unui cod unic
al României, care ar unifica legislațiile existente. Primul cod penal român apare în 1937. Acest
cod a constituit instrument juridic valoros pentru epocile respective, nu numai pentru că a înlocuit
vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducînd dispoziţii bine sistematizate,
dar a introdus un spirit inovator, ştiinţific în abordarea problemelor de drept penal.
În perioada sovietică influențele românești sunt înlăturate definitiv, aplicîndu-se legea
sovietică.
Apărarea drepturilor omului pune în sarcina organizațiilor internaționale obligația
proclamării lor. Prin consacrarea pe plan internațional a conceptului de “drepturi ale omului”, s-a
urmărit nu numai proclamarea și darea lor unei dimensiuni, ci și instituirea unui sistem de control
internațional asupra modului în care statele se achită de obligațiile de respectare, garantare a
drepturilor și libertăților fixate atît în actele internaționale acceptate de ele, cît și în legislația lor
internă, iar încălcările prealabile vor fi sancționate corespunzător.
Potrivit Dicționarului de terminologie juridică internațional, expresia “drepturile omului”
desemnează un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane a căror respectare
se înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor.
Codul penal incriminează faptele privitoare la viața și integritatea corporală în raport cu
calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, motivul și modul în care au fost comise.
Dreptul la viață este apărat prin urmare atît prin Constituție cît și de legea penală.
Viața este bunul cel mai de preț al persoanei, fără de care nu pot fi concepute nici celelalte
atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea,
onoarea și demnitatea.
 ’’Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența individului izolat, dar
și a întregii societăți. Nu este posibil desfășurarea normală a relațiilor sociale fără ocrotirea vieții
persoanei.
De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle supreme ale fiecărui
stat.”7
Viața omului este apărată de normele de drept și, în special, ale dreptului penal, ca fiind un
drept absolut al individului, dar și o valoare socială pe care dreptul o ocrotește în interesul întregii
societăți.
Dreptul la viață, la inviolabilitatea persoanei sunt drepturi civile dîndu-se astfel expresie
celor mai nobile năzuințe ale omenirii și sunt consacrate într-o mulțime de de acte, cele mai
importante fiind:
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10.12.1948, art.3: “ Orice om are
dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”;
 Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, 16.12.1966, art.6 : “
Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu
poate fi privat de viață în mod arbitrar”;
 Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților
fundamentale, 04.11.1950, Roma, art. 2 dreptul la viață8; cît și în Documentul Reuniunii de la
Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.
 Convenția cu privire la drepturile copilului (1986);
Totalitatea acestor acte internaționale atestă importanța existenței unor mecanisme juridice
la nivel mondial pentru garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Actele internaționale devin obligatorii pentru procesul de elaborare a legislației interne a statelor
doar în măsura în care aceste state le-au ratificat.
În unele constituții, dreptul la viață nu apare expres formulat, deși aceste constituții prin
conținutul lor urmăresc tocmai ocrotirea vieții persoanei. Altele prevăd expres și explicit dreptul
la viață, fiind surprinse elementele esențiale ce-i caracterizează sensul fizic, abolirea pedepsei cu
moartea sau, cel puțin, aplicarea acesteia doar în cazurile infracțiunilor celor mai grave.
În 1994, se adoptă Constituția Republicii Moldova, care perevede și garantează pentru prima
dată în mod expres la art. 24 , trei drepturi fundamentale, care, deși sunt strîns legate între ele, nu
pot fi confundate din punct de vedere juridic.

7
Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială
(pentru învățămîntul universitar), Chișinău, 2004, pag.47-48.
8
Republica Moldova a ratificat Convenția și protocoalele nr.1-8,11
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298 din 24 iulie1997,
publictă în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.54-55
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994.
 Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, care sunt garantate de
către stat, adică persoana umană ocupă locul prioritar în erarhia valorilor sociale din sistemul
nostru de drept.
Articolul 24 al Constituției se referă la accepțiunea restrînsă a dreptului la viață, avîndu-se
în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rînd, că nimeni nu poate fi privat de viață
în mod arbitrar. Ea protejează dreptul la viață a persoanei numai în sensul ei fizic, deoarece el este
garantat și de Codul penal al Republicii Moldova prin incriminarea infracțiunilor contra vieții.
Este, de fapt, o cerință de bază a unui stat democratic și de drept, unde demnitatea omului,
drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane sunt privite ca valori supreme
și sunt garantate prin sancționarea faptelor periculoase ce atentează la ele.
Potrivit art.2 CP RM, legea penală apără împotriva infracțiunilor, printre alte valori sociale,
în primul rînd viața umană într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor
atribute ale acesteia: viața, sănătatea, cinstea, demnitatea, etc. Apărarea vieții în reglemetările
penale rezidă în incrininarea anumitor fapte care constituie infracțiuni.
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuit din două părți-partea generală și
partea specială, părți care, deși sunt strîns legate între ele, prezintă totuși anumite particularități.
Unii autori, îndeosebi cei francezi, pornind de la aceste particularități, sunt dispuși să admită chiar
existența unui drept penal general și a unui drept penal special. Un asemenea punct de vedere nu
a fost și nu este împărtășit în literatura noastra juridică, aceasta admițînd numai diviziunea
dreptului penal într-o parte generală și una specială, considerînd ansamblul dreptului penal ca fiind
o ramură de drept cu caracter unitar.
Nu ne vom opri asupra părții generale decît cu precizarea că aceasta cuprinde norme ce
reglementează în general lupta împotriva infracționalității prin intermediul mijloacelor de drept
penal.
Partea specială a Codului penal cuprinde norme care, spre deosebire de cele generale, nu
prevăd reguli ce se aplică la modul general, tuturor faptelor ce prezintă pericolul social al
infracțiunii, ci reglementează lupta împotriva infracționalității chiar prin stabilirea acestor fapte,
precum și prin stabilirea sancțiunilor aplicabile celor ce le săvîrșesc.
Astfel, putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte ce cuprinde
ansamblul normelor penale și în care sunt stabilite faptele de pericol social ce constituie
infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor care le săvîrșesc.
Între partea specială și cea generală a dreptului penal există o strînsă legătură. Astfel, ambele
constituie părți ale aceleiași ramuri de drept și urmăresc aceeași finalitate apărarea unor valori
fundamentale în existența cărora societatea este interesată în mod vital: suveranitatea,
independența, unitatea statului, persoana și drepturile sale, dreptul de proprietate, precum și
întreaga ordine de drept.
Se observă că, primordială în actualul Cod Penal este apărarea siguranței statului.
De lege ferendă, se preconizează că infracțiunile contra persoanei să ocupe primul titlu al viitorului
Cod Penal, avînd în vedere o politică penală care să țină cont în primul rând de siguranța persoanei,
de viața acesteia, de sanătatea, integritatea corporală, libertatea și demnitatea persoanei.
Fixînd cadrul legal al fiecărei fapte ce constituie infracțiune, normele penale speciale
înfăptuiesc principiile și regulile stabilite în partea generală a codului pe care astfel le
concretizează și cărora le dau prin aceasta, importanță practică.
Rolul deosebit de important al dreptului penal în ceea ce privește apărarea valorilor
fundamentale ale societății, se evidențiază cu mare pregnanță tocmai în partea specială.
Prevăzînd și sancționînd cu severitate faptele îndreptate împotriva persoanei, împotriva
atributelor esențiale ale ființei și personalității umane, ca și pe cele îndreptate împotriva celorlalte
drepturi și libertăți ale omului, normele penale speciale apără interesele care îi sunt recunoscute și
prin a căror atingere s-ar afecta grav un interes social general.
Părții speciale a științei dreptului penal, îi revine sarcina de a examina fiecare din faptele
prevăzute de normele penale speciale, precum și modul în care acestea sunt sancționate, pentru a
asigura înțelegerea justă și aplicarea lor uniformă de către toate organele judiciare, în strictă
concordanță cu voința legiuitorului.
Cu alte cuvinte, partea speciala a Codului Penal trebuie să înarmeze pe cei ce aplică normele
penale speciale, cu cunoștințele necesare și să le formeze aptitudinea de a face o corectă încadrare
juridică a faptelor, aceasta asigurînd legalitatea în realizarea sarcinilor justiției penale.

1.2. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor

Omorul simplu săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de art.145 alin.(1)
CP RM, poate fi comis din motive de gelozie şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia
intenţiilor huliganice şi interesului material, din motive de răzbunare, pe baza de relaţii
personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al efectuării unui experiment ştiinţific etc.
Din punct de vedere statistic, ucigașii sunt preponderent:
 • persoane aflate în căutarea unui partener sexual
• bărbați (deoarece femeile sunt foarte pretențioase în alegerea unui partener, bărbații sunt
cei care concurează între ei pentru a-și găsi o parteneră, comportament întîlnit pe larg și la
animale);
• singuri (necăsătoriți, fără parteneră);
• șomeri (care nu dispun de resursele necesare atragerii unei partenere)
• între 20 și 30 de ani (la apogeul perioadei lor reproductive).
De asemenea, gelozia sexuală (întemeiată sau imaginară) este din punct de vedere statistic un
motiv important pentru uciderea de către un bărbat a partenerei sale, deoarece pentru bărbat este
greu de suportat ideea că-și irosește resursele pentru a crește copiii unui alt bărbat, acest lucru fiind
condiționat din punct de vedere evoluționar.
Omorul intenţionat se consumă o dată cu producerea rezultatului: moartea victimei.
În definirea omorului „legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului
provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de violenţă
faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cît şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi
rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.”9
Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea "cînd
un om cu memoria sănătoasă şi la vîrsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu
premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională".10
Aceste definiţii eliptice sunt tehnici pe care legiuitorul le foloseşte şi în cazul altor
incriminări (de exemplu: distrugerea, lipsirea de libertate etc.).Cu acest mod de exprimare
legiuitorul operează nu numai în definirea variantei simple a omorului dar şi a variantelor specie
(pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea şi înlesnirea sinuciderii).
Legea penală acordă cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atît în ceea ce privește însăși
existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cît și în ceea ce privește toate
celelalte drepturi, libertăți și interese pe care societatea este datoare să i le asigure.
Acest fapt se datorează în manieră specifică Dreptului Penal, adică prin incriminarea tuturor
faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale
omului.
Faptele sociale periculoase îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcînd
distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la
principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva

9
A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte,
Ed. M.I., 1991, Bucureşti, pg. 23
10
V. Dongorozşi colab., op. cit, pg. 180
altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintîi într-o
categorie distinctă de infracțiuni, cu titlu Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei.
Dacă să ne referim la legislatia noastră, putem menționa că componențele de infracțiuni
contra vieții sînt concentrate în articolele 145-150 Cod Penal al Republicii Moldova.
Componenţa simplă în descrierea legislativă a acesteia sunt enumerate toate semnele de
componenţă a infracţiunii, date într-un mod unidimensional: un singur obiect, o singură acţiune, o
singură consecinţă, o singură formă de vinovăţie. Componenţa de infracţiune simplă, spre
exemplu, este prevăzută în alin. (1), art.145 CP al RM omorul intenţionat. Obiect al infracţiunii
date este viaţa altei persoane. Latura obiectivă se caracterizează printr-o singură faptă (acţiune sau
inacţiune) şi survenirea unei singure consecinţe - moartea persoanei. Latura subiectivă a acestei
infracţiuni se caracterizează printr-o singură formă a vinovăţiei intenţia
De aceea în cadrul lucrării date ne vom referi la articolul 145, alin.(1) Cod Penal al
Republicii Moldova omorul intenționat. Pentru început este necesar de a analiza noțiunea
conceptuală de omor care reprezintă un reper, un punct de sprijin care ne ajută să soluționăm corect
chestiuni particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor, să cunoaștem semnele individuale
ale infracțiunilor comise și să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii.
Sintetizînd semnele comune pentru toate formele și tipurile de omor la etapa finală a analizei
si ridicîndu-le la un tot întreg în limitele definiției stiințifice, vom ajunge la noțiunea generală de
omor. Evident , o asemenea componență de infracțiune poate fi privită doar în calitate de
construcție teoretică care are însă așa cum am menționat anterior, o însemnătate deosebit de mare
pentru practica aplicării normelor penale ce conțin semnele componenței de omor.
Infracțiunea de omor implică întotdeauna aceleași caracteristici, și anume, existența unei
acțiuni (inacțiuni) comise cu intenția de a suprima viața unei personae, acțiune care are ca rezultat
moartea victimei.
În realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate prezenta însă unele particularități,
după cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează diferite elemente care, fără a schimba
substanța faptei, îi dă o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social.
Aceste împrejurări sînt valorificate de legiuitor și prevăzute ca elemente circumstanțiale în
conținutul infracțiunii de omor, reprezentînd o modalitate normativă agravată a infracțiunii de
omor. Așa dar, din punct de vedere al teoriei dreptului penal, omorul este definit ca lipsirea ilegală
și intenționată de viață a unei alte personae. Această definiție a noțiunii de omor este aplicată
tuturor infracțiunilor săvîrșite prin omor, prevăzute la art. 145-148 CP al RM.
Există însă și alte definiții ale acestui concept, astfel ,,potrivit unei opinii, omorul este definit
ca privarea ilegală, intenționtă sau din imprudență, de viață a unei alte personae, atunci cînd
cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale.”11 Referitor la această definiție, Cuznețov
A.V. critică pe bună dreptate partea finală a definiției date,menționînd că orice acțiune sau
inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevătută de lege în caliatate de
faptă socialmente pericoloasă și evaluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o
indicație specială asupra acestui semn este în plus. Același autor propune o altă formulare a
noțiunii de omor, și anume : omorul reprezintă fapta social periculoasă săvîrșită cu vinovăție și
prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moartea.
În fond aceeași noțiune o găsim și în una din lucrările autorului Borodin S.V.,, care susține
că omorul este fapta social periculoasă săvîrșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei
persoane”.
În alte surse întîlnim definiții care nu conțin toate semnele necesare ale noțiunii de omor.
Astfel, potrivit unei opinii, omorul reprezintă o faptă ilegală ce cauzează moartea unei alte
personae. Și o altă definiție: omorul este privarea ilegală de viață a unei alte persoane.
Potrivit unei alte opinii, aspru criticată la timpul său, omorul este doar cauzarea intenționată
a morții unei persoane.
Anume această ultimă definiție o găsim în alin. (1) art. 105 al Codului Penal al Federației
Ruse pînă a fi modificat. La construcția acestei definiții, legiuitorul rus a omis un foarte important
cuvînt că această faptă este săvîrșită “ilegal “. Căci interpretarea literală a alin.(1) art.105 CP al
Federației Ruse face posibil de a atribui la fapta de omor cauzarea morții celui care atacă, în
condițiile legitimei apărări.
Însă această definiție ține de domeniul trecutului, deoarece a fost modificată anume în
legatură cu problema expusă mai sus.
Astfel în prezent noțiunea de omor sună în felul următor ”privarea ilegală de viață prin
acțiune sau inacțiune “, însă și aici pot exista careva obiecții la faptul că nu este specificat modul
intenționat de comitere a infracțiunii date, ceea ce crează rezerve de interpretare în diferite feluri.
Definiție de asemenea ,,dintre cele mai reușite cu ceva timp în urmă care era împărtășită și
de doctrina noastră”12 este dată de autorii Pobegailo E.F. și Mendelson G.A., identică la ambii,
definiția evocă următoarele: “Omorul este privarea ilegală, intenționată sau din imprudență, de
viață a unei alte persoane”. Practic aceeași opinie este împărtășită și de către savantul Roșca. K:
“Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei personae”.

Constantin Bulai. Curs de drept penal. Partea specială,

11

Vol. I. București.

Sergiu Brînză. Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei.

12

Chișinău. Universitatea de stat din Moldova, Fac. De drept, 1999.

 După cum am menționat mai sus, definiția dată de Pobegailo și Mendelson a fost împărtășită
și de doctrina noastră pînă la intrarea în vigoare a Codului Penal din 2002 după care din definiția
dată a fost înlăturată sintagma sau din imprudență deoarece conceptului de omor îi este
caracteristic o conduită violentă, reprezentînd o formă de manifestare a făptuitorului care a luat
hotărîrea de a suprima viața unei personae și se folosește de mijloacele apte să realizeze acest scop
pe cînd în cazul lipsirii de viață din imprudență nu avem un act de violență, ci o conduită greșită a
făptuitorului într-o situație periculoasă, susceptibilă să producă în anumite împrejurări, urmările
prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei”13.
Astfel în urma constatărilor date s-a ajuns l-a concluzia că lipsirea de viață din imprudență
să fie incriminată într-un articol aparte (articolul 149 CP) deoarece gradul de pericol social al
acestei infracțiuni este mai redus în comparație cu cel al infracțiunilor săvîșite prin omor.
Deci în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a omorului este lipsirea
ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

CAPITOLUL.II CARACTERISTICA ELEMENTELOR CONSTITUTIVE ALE

VARIANTEI-TIP A OMORULUI INTENȚIONAT ( art.145,alin.(1) CP RM )

2.1 Elementele constitutive obiective ale art.145, alin.(1) CP

2.1.1 Obiectul infracțiunii

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei
şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea
(obiectul juridic generic).

13
Universitatea de Stat din Moldova
Drept Penal. Partea Specială Volumul II, pag.83.
 Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea
şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.
Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţă socială;
în jurui şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se dezvoltă relaţii interurbane, conferind acestor
valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este interesată întreaga
societate şi totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.
Săvîrşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducînd atingere uneia din valorile sociale care
reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau vătămează însăşi relaţiile sociale care
s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale.
Legea penală ocrotind, aşa dar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei,
valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără, totodată relaţiile sociale care se nasc şi se
dezvoltă în jurul acestei valori. Săvîrşirea oricărei infracţiuni, pune în pericol social sau vătămează
o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale a căror
ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective”14. Apărînd, de exemplu, persoana omului
ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în pericol sau să o
vatămeze, legea penală ocroteşte implicit şi relaţiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei şi
a principalelor sale atribute.
Viaţa reprezintă principalul atribut al persoanei umane ca valoare socială fundamentală pe
care legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, o apără nu ca bun individual, ci ca un bun social,
ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi.
Viaţa, ca interes protejat de lege, se bucură de ocrotire ca relaţie între oameni, deoarece şi
dreptul penal se preocupă numai de raporturile între oameni şi între aceştia şi colectivitate şi nu de
acţiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite faţă de propria persoană; dacă acestea
nu lezează colectivitatea, ele nu au relevanță juridică.”15
Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor simplu trebuie neîndoielnic inclus în obiectul
juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii şi anume, acel grup de relaţii sociale care
se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii sociale ocrotite prin
incriminarea faptelor, care aduc atingere acestei valori sociale.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor prevăzut şi pedepsit de art. 145 este comun
cu cel al tuturor infracţiunilor contra persoanei avînd în vedere faptul că la fel ca şi celelalte
infracţiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei şi infracţiunea de omor simplu are
ca şi obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură

14
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 7
15
V. Manzini, op. cit., pg. 8
cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viaţa, integritatea corporală, libertatea,
demnitatea şi inviolabilitatea sexuală.16
În baza art.14 (1) CP al RM ,, infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală săvîrșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală”.17 Deși art.15 al
CP al RM prescrie în mod expres că gradul prejudiciabil al infracțiunii se determină conform
semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura
subiectivă) totuși ar fi mai corect după părerea mea, apelarea la existența unui pericol social al
infracțiunii, dar nu la gradul prejudiciabil.
În acest context am vorbi despre esența pericolului social, ca un element material al
infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de
legea penală. Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în
vigoare formează categoria obiectului infracțiunii.
Reieșind din art.2 CP al RM ,,legea penală apără împotriva infracțiunii persoanei, drepturile
și libertățile acestea, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituțională, suveranitatea,
independența și integritatea teritorială a RM, pacea și securitatea omenirii, precum și întreaga
ordine de drept.”
O condiție indispensabilă privind respectarea legalității este că orice infracțiune concretă
săvîrșită de o persoană trebuie să corespundă conținutului unei infracțiuni din legea penală.”18
Componenţa de infracţiune constituie temeiul răspunderii penale, adică acel temei juridic
componentul, legitatea, condiţia necesară pentru calificarea oricărei fapte componenţa
prejudiciabilă comisă de o infracţiune concretă.”19
Caracteristica juridico-penală a omorului se determină de componenţa de infracţiune. După
cum se cunoaşte, componenţa fiecărei infracţiuni, din punct de vedere structural, se caracterizează
prin patru elemente: obiectul şi subiectul infracţiunii, latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.
Lipsa oricăruia dintre aceste patru elemente determină lipsa componenţei de infracţiune în
ansamblu.
În dreptul penal se consideră componenţă de infracţiune totalitatea elementelor şi semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă prejudiciabilă drept o
infracţiune concretă.
În sensul dat deci, nu orice faptă săvîrşită poate fi privită ca infracţiune, chiar şi dacă conţine
anumite semne ale acesteia. în primul rînd trebuie de determinat spectrul de valori ocrotite de legea
penală, care sunt periclitate, cu toate că, prejudiciul adus nu întotdeauna mărturiseşte faptul că a

16
V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pg. 90
17
Cod Penal al RM din 13 septembrie 2002, art 14 al.1
18
Oancea I.,, Curs de drept penal general, Vol I-III, București, 1954, pag.278
19
Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003, pag32.
avut loc o infracţiune. Se poate întîmpla, că acest prejudiciu este o creaţie a naturii, şi nici într-un
caz nu este legat de acţiunea sau inacţiunea omului.
Constatarea cauzalităţii unui astfel de prejudiciu descoperă mecanismul survenirii lui, adică
caracterul acestui mecanism. în procesul punerii în aplicare a acestuia urmează de a stabili locul şi
rolul omului în structura mecanismului dat. Cu alte cuvinte, cele întâmplate trebuie să fie un
rezultat produs de om. Totodată, afirmînd, că fapta infracţională este o acţiune sau inacţiune a
omului, trebuie de avut în vedere nu orice faptă (chiar dăunătoare) a lui, ci doar o astfel de faptă
care este produsă în rezultatul unei activităţi conştiente şi determinate. Pe deplin întemeiată este
ideea, că nu există infracţiune, în cazul comiterii acesteia de către o persoană iresponsabilă,
indiferent de urmările survenite.
Este evident, că pentru soluţionarea corectă a problemei privind existenţa sau lipsa în fapta
săvîrşită a semnelor unei infracţiuni urmează a stabili clar acel ansamblu de circumstanţe, care
generează temeiul de facto şi de iure al atragerii persoanei la răspundere penală, adică fapta
infracţională. în cazul dat este vorba de circumstanţele cu caracter obiectiv şi subiectiv, care sunt
reflectate în norma juridico penală respectivă, fiind necesare şi suficiente pentru atragerea celui
vinovat la răspundere penală.
Putem conchide, că ansamblul elementelor obiective şi subiective, care permit de a
recunoaşte o anumită faptă prejudiciabilă drept infracţiune, este nu altceva decît componenţa de
infracţiune.
O faptă poate fi recunoscută ca infracţiune doar prin prisma unei componenţe
corespunzătoare, în aceasta şi se ascunde natura sa juridico - penală.

Noţiunea infracţiunii şi a componenţei de infracţiune nu sunt identice. Dacă infracţiunea este

o acţiune sau inacţiune concretă, săvîrşită într-o realitate obiectivă, atunci componenţa de
infracţiune apare sub forma unui model logic, unei categorii normative, care fixează semnele tipice
a unei anumite acţiuni sau inacţiuni, reflectînd esenţa sa infracţională.
Trebuie de menţionat, că componenţa de infracţiune este unicul temei juridic al răspunderii
penale. Ar fi greşit să predispunem, precum răspunderea penală este generată de două temeiuri de
sine stătătoare cel de fapt şi de drept. Aceştia se prezintă ca o calitate indivizibilă a acelui fenomen
care în dreptul penal se numeşte infracţiunea, şi sunt nişte caracteristici care oglindesc natura
juridică şi cea comportamentală a faptei infracţionale. De aceea, ştiinţa dreptului penal, recunoaşte
ca unicul temei juridico faptic al răspunderii penale fapta infracţională care conţine toate elemente
ale componenţei de infracţiune prevăzute de legea penală.”20
În caz contrar, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar cea pornită urmează a fi încetată la
orice etapă a procesului penal. O persoană poate fi atrasă la răspunderea penală nu ca rezultat al
unei dorinţe a cuiva, ci doar în baza unui temei, despre care s-a vorbit mai sus. Cu alte cuvinte,
despre apariţia răspunderii penale mărturiseşte faptul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, iar despre
prezenţa în această faptă a semnelor necesare a componenţei de infracţiune numai sentinţa de
judecată intrată în vigoare. Săvîrşind infracţiunea, persoana vinovată înglobează în sine rezultatul
a trei fenomene interdependente cu caracter social juridic, şi anume : fapta infracţională,
componenţa de infracţiune şi răspunderea penală, care la rîndul său pun în acţiune un mecanism
destul de complicat al reglementării juridico - penale.
Cum deja s-a menţionat, componenţa de infracţiune este o totalitate de elemente şi semne
obiective şi subiective, care permit a califica o faptă prejudiciabilă drept infracţiune.
Teoria dreptului penal distinge noţiunile de «semn al componenţei de infracţiune» şi
«element al componenţei de infracţiune». Deşi acestea se află într-o legătura strînsă, ele nu sunt
identice.
Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă prin sine o caracteristică legislativă a
celor mai esenţiale trăsături ale faptei infracţionale. Ele sunt fixate în dispoziţiile normelor Părţii
speciale ale Codului penal. Semnele componenţei de infracţiune indică particularităţile diferenţiate
a fiecărei componenţe, şi permit a face delimitarea între ele. Cu alte cuvinte, semnele date constau
din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui element al componenţei de infracţiune,
adică caracterizează elemente.
Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unui sistem integral.
Fiecare element al componenţei, include un grup de semne, care caracterizează diverse laturi ale
faptei infracţionale.
Structural, componenţa de infracţiune este compusă din patru elemente, sau cu alte cuvinte
din patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Primele două grupe de semne se numesc obiective, celelalte două - subiective. La cele obiective
se referă semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii şi manifestarea lui exterioară, care reflectă
latura obiectivă a infracţiunii. La cele subiective semnele ce caracterizează particularităţile
persoanei care a săvîrşit infracţiunea.
Orice faptă penală include în mod obligatoriu semne referitoare la toate cele patru elemente
ale componenţei de infracţiune.

20
Ibidem 4 pag115
 Componenţa de infracţiune, se află într-o strînsă corelaţie cu instituţia calificării infracţiunii,
care în dreptul penal este nu numai una dintre cele mai dificile, dar şi una dintre cele mai
importante pentru practica urmăririi penale, precum şi a judecării cauzei.
Termenul „calificarea" este de origine latină: „qua-lis" calitatea şi „facere" a face,
semnificînd o apreciere calitativă a unui fenomen, proces, cunoaşterea unor trăsături esenţiale prin
corelaţia lor cu alte fenomene, importanţa socială a căror deja este cunoscută.
Calificarea infracţiunii este un proces logico-juridic, realizat la toate stadiile urmăririi penale
şi a examinării cauzei de către instanţa de judecată.
Importanţa social politică şi juridică a calificării infracţiunii constă în aceea, că în rezultatul
acestei activităţi se determină faptul existenţei într-o faptă prejudiciabilă concretă a semnelor unei
componenţe de infracţiune prevăzute de legea penală. Procesul calificării parcurge careva etape:
l) determinarea circumstanţelor de fapt care reprezintă drept semne ale unei anumite
componenţe de infracţiune;
2) determinarea normei juridico-penale care era în acţiune la momentul săvîrşirii faptei
prejudiciabile;
3) aplicarea articolului cuvenit, al aliniatului sau literei acestuia sau a totalităţii de articole
în cazul săvîrşirii unui şir de infracţiuni;
4) suprapunerea circumstanţelor determinate pe un caz concret şi norma juridico-penală
aleasă, în scopul stabilirii corelaţiei între ele.
Realizarea suprapunerii date reprezintă cea mai responsabilă etapă a calificării, care se
realizează după o metodică determinată, aprobată de teoria şi practica dreptului penal precum şi a
dreptului procesual penal. Această suprapunere presupune depistarea într-o faptă prejudiciabilă a
tuturor semnelor (atît principale cît şi secundare) ale unei componenţe de infracţiune concrete.
Rezultatele procesului de calificare a unui caz concret sunt reflectate în principalele
documente procesuale, şi în primul rînd în rechizitoriul şi sentinţa de condamnare. în aceste
documente rezultatul calificării unei infracţiuni este fixat prin indicarea tuturor articolelor din
Codul Penal în conformitate cu care, persoana vinovată de comiterea infracţiunii este atrasă la
răspunderea penală.
Calificarea corectă a infracţiunii atrage după sine anumite urmări de natură juridico-penală
şi procesual penală stabilite de lege. Concluziile calificării despre prezenţa într-o faptă a semnelor
unei infracţiuni concrete, se prezintă în calitate de temei juridic al atragerii persoanei la
răspunderea penală, aplicării măsurilor de constrîngere, înaintării învinuirii şi stabilirii pedepsei
penale.
 Nu în ultimul rînd calificarea corectă a infracţiunii contribuie la efectuarea unei statistici
criminologice obiective şi exacte, ceea ce are o mare valoare pentru elaborarea măsurilor
preventive şi de profilaxie a infracţiunilor.
Putem afirma, că importanţa instituţiei componenţei de infracţiune în realizare a răspunderii
penale este indiscutabilă. însă aceasta nu este unica sa funcţie, cu toate că e una de bază, decisivă.
Componenţa de infracţiune este chemată să soluţioneze şi alte funcţii, de o mare însemnătate.Prin
intermediul componenţei de infracţiune, devine posibilă delimitarea infracţiunilor de diferite
categorii, şi de asemenea delimitarea faptei infracţionale de celelalte încălcări ale legii. Anume cu
ajutorul componenţei, este posibilă şi determinarea limitelor pedepsei penale.
Numai în cazul existenţei componenţei de infracţiune poate fi efectuat, deci, şi procesul de
calificare a infracţiunii, anume acesta, cum deja s-a menţionat se prezintă drept un etalon juridico
penal necesar, datorită căruia se poate de determinat norma penală corespunzătoare, care într-un
mod cel mai exact reflectă conţinutul şi proprietăţile faptei infracţionale săvîrşite.
Caracterizînd structura componenţei de infracţiune, trebuie de ţinut cont de legătura
indisolubilă dintre toate elementele ei constitutive.
Infracţiunea ca fapt concret al vieţii sociale există întotdeauna ca un tot unitar, ca un fenomen
indivizibil; ea reprezintă o unitate psihofiziologică a calităţilor ei obiective şi subiective.
Elementele infracţiunii sunt strîns legate între ele şi condiţionate reciproc. Fiecare element al
componenţei de infracţiune, luat în afara celorlaltor, rupt de ele, îşi pierde calitatea de parte
componentă a infracţiunii.
Oricare persoană, săvîrșind o faptă socialmente periculoasă sancționată în mod penal
cauzează prejudiciu societății și, evident relațiilor existente în această societate. Toate relațiile pe
care le apără legea penală, și sînt încălcate ca rezultat al săvîrșirii ifracțiunii, în teoria și practica
dreptului penal constituie obiectul infracțiunii. Oricare infracțiune săvîrșită, manifestîndu-se
printr-o anumită faptă socialmente periculoasă, constituie prin esența sa un atentat la o anumită
relație socială ocrotită de legea în vigoare. Legea penală nu prevede nici o infracțiune prin lipsa
obiectului de atentare.”21
Obiectul infracțiunii indică asupra conținutului, caracterului și gradului de pericol social al
ei. Teoria Dreptului Penal descrie ca obiect al infracțiunii acele relații sociale care sunt recunoscute
în societate și care corespund intereselor întregii societăți.
În ceea ce privește, însă, definirea unică a acestui obiect și a formelor de manifestare a lui,
corelația cu obiectul material, în literatura de specialitate s-au conturat mai multe idei.”22

21
Borodac ,, Drept penal , Partea Generală ,, Chișinău 1994, pag.73-81
22
НЙКИФОРОВ Б.С. ,, Obiectul Infracțiunii după dreptul sovietic, Moscova 1960, pag 30.
 Relațiile sociale iau nașterte în mod iminent în jurul și datorită anumitor valori sociale.
Obiectul infracțiunii permite cunoașterea sistemului de valori sociale ocrotite de sistemul de drept
și respectiv pune în evidență obțiunea politică cu privire la anumite valori pe care legiuitorul le
consideră fundamentale pentru funcționarea întregii orînduiri sociale și de stat, determină esența
formațiunii social-economice respective, adică prezentată în formă generalizată, fiind o categorie
strict socială, neconținînd nici un caracter material, asupra căruia atentează infracțiunea în final.
În teoria Dreptului Penal se statuează că obiectul infracțiunii este determinat de relațiile
sociale existente, formele, condițiile materiale, legitățile de manifestare a lor. Anume aceasta
permite a asigura un comportament al membrilor relațiilor sociale precum și apărarea acestor
relații. La determinarea obiectului infracțiunii ca premisă inițială – trebuie luată în vedere
recunoașterea relațiilor sociale apărate de lege în general. Relațiile sociale există în mod obiectiv
și se reflectă ca interese.
În viziunea autorului L.D.Gauhman importanța obiectului infracțiunii constituie un criteriu
de structurare a Părții Speciale, determinat în mare măsură calificarea infracțiunii, asigură
delimitarea dintre anumite categorii de infracțiuni23.
Sunt cunoscute, astfel, categoriile de obiect juridic generic si obiect material, obiect juridic
generic si obiect juridic nemijlocit (special), obiect nemijlocit (special) principal si obiect
nemijlocit secundar (adiacent).24
În corespundere cu sistemul noului Cod penal al Federației Ruse din 1996, „repartizat nu
numai în capitole, dar și în titluri care conțin cîteva capitole, obiectul infracțiunii este necesar de
a-l repartiza în patru categorii : general, tipic, generic (special, de grup) și nemijlocit.”25

Obiectul general al infracțiunii îl constituie valoarea socială și relațiile sociale privitoare la

aceasta, apărate de legea penală prin încriminarea faptelor care aduc atingere ori le pun în
pericol.”26 Anume obiectul general ne dă posibilitatea de a determina conținutul social-politic al
dreptului penal, să stabilim caracterul faptelor săvîrșite și în unele cazuri, să deosebim infracțiunile
de alte încălcări de lege.”27 Pentru orice infracțiune prevăzută de legea penală relațiile sociale și
valorile ce corespund acestor relații apărate de lege au un caracter comun.

23
Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003 pag.78
24
Dobrinoi V., Pascal I., Lazar V., Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal Partea generală , București 1992, pag.89-
93
25
Гаухман Л. Д., pag.78
26
Ungureanu Augustin, Drept Penal român Partea Generală, București, Lumina Lex, 1995, pag.74-75
27
Borodac A.,Drept penal.Partea Generală, Chișinau 1994, pag.73-81
A.Borodac, Drept penal,Calificarea infractiunilor,Chișinau 1996, pag.80-81
 În consecință obiectul general al infracțiunii în ansamblu și în particular al infracțiunii contra
vieții și sănătății îl constituie acele relații sociale, proclamate și apărate de legea penală în vigoare
și care asigură ordinea de drept în R.M.
Obiectul generic (de grup), comparativ cu cel general, are un caracter mai restrîns. Acesta
este constituit dintr-un cumul de relații sociale formate în jurul și datorită unor valori fundamentale
al societății, cum sunt: persoana umană, proprietatea, securitatea și ordinea publică etc.
Caracterul comun referindu-se numai față de un grup de infracțiuni. O legislație bine
sistematizată constituie un indicator ce reflectă faptul că forma de evaluare a normelor juridico-
penale este adecvată principiului sistemic al legislației în vigoare. Anume la sistematizare pornește
eficacitatea și legalitatea aplicării dispozițiilor normative.
În literatura de specialitate s-au conturat o serie de idei referitoare la problema obiectului
infracțiunii contra vieții și sănătății persoanei. Formarea statului de drept presupune asigurarea
drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor.”28 Faptele prin care se aduce atingerea
vieții, integrității corporale s-au sănătății au fost pedepsite din cele mai vechi timpuri, iar după
apariția statului, legile penale din toate orînduirile sociale le-au prevăzut , sancționîndu-le cu
pedepse variind după gravitatea urmărilor. Codul Penal incriminează faptele privitoare la viață,
integritatea corporală în raport cu calitatea subiectului, gravitatea urmărilor, mobilul și modul în
care au fost comise.
În analiza obiectului infracțiunii contra vieții și sănătății va trebui să distingem între obiectul
generic al infracțiunii contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile
componențe ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.29
Sub primul aspect, accentuează autorii români, se observă că infracțiunile contra persoanei
au ca obiect juridic generic ansamblu relațiilor sociale care se constituie și se desfăsoară în legatură
cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viața, integritatea corporală,
inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea. Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un grad
sporit de pericol social, determinat, pe de o parte de importanța valorilor sociale ce constituie
obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvîrșirea
acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de
regulă prin utilizarea unor mijloace s-au procedee violente și care au o influență negativă mult mai
pronunțată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Autorii români Gh.Nistoreanu, Al.Boroi ș.a, determinînd obiectul juridic generic al
infracțiunilor contra persoanei, pun accent pe relațiile sociale care privesc apărarea persoanei

28
Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Drept penal. Partea Specială. București, Editura „Continentont XXI”
1995
Pag. 89.
29
Ibidem
incluzînd totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertate,
demnitatea)30. Aceste valori nu reprezintă realități izolate , inclusiv individuale, ce au o importanță
socială.
În jurul și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații inter umane, conferind
acestor valori caracterul de valori sociale adică de valori în a căror existență este interesată întreaga
societate și totodată de valori al căror conținut se relevă pe deplin numai în cadrul relațiilor
sociale.”31 Săvîrșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducînd atingerea uneia dintre valorile
sociale care prezintă atribute ale persoanei însăși, pune în pericol sau vătămează și relațiile sociale
care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.
Autorii ruși V.Cudreavțev, A.Naumov, V.Casepova, N.Vetrov remarcă că în cazul săvîrșirii
infracțiunii contra persoanei se atentează în mod generic (obiect generic) la personalitate-persoană
care apare în societate nu numai ca individ biologic,dar și ca membru al societății- participant
(subiect ) al relațiilor sociale. Anume în această calitate persoana capătă în societate o protecție și
este obligată să respecte regulile de comportament stabilite în societatea respectivă.”32
Autorul Sergiu Brînză determină drept obiect generic al infractiunilor contra vieții persoana,
invocînd acele relații sociale care determină locul persoanei în societate.”33
Autorii ruși N. Vetrov și Iu.Leapunov subliniază că Capitolul 16 Cod Penal al Federației
Ruse conține două tipuri de componețe de infracțiune, cărora le corespunde, respective, obiecte
generice distinct-componențe de infracțiuni contra vieții și componențe de infracțiuni contra
sănătății.
Aceste două genuri de infracțiuni, la rîndul lor pot fi divizate în infracțiuni care atentează la
viață; infracțiuni care atentează la sănătate; „infracțiuni care au caracter universal ce pun în pericol
și viața și sănătatea persoanei.”34
Relațile sociale privind dreptul la viață, „la itegritatea corporală și sănătate, la libertate și
demnitate, constituie obiectul juridic comun infracțiunilor contra persoanei.”35
De asemenea, subliniază autorul rus A.I.Rarog, obiectul generic al acestor infracțiuni este
determinat în dependență de locul plasării lor în sistemul incriminărilor cu caracter penal.
Astfel, infracțiunea de omor are ca obiect generic relațiile sociale a căror existență și normală
desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții și sănătății persoanei; infracțiunile contra libertății
onoarei și demnității persoanei relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală

30
Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal, Partea Specială. Ediția II, București, Editura All Beck, 2002,pag. 57
31
Boroi A., Infracțiuni contra vieții, București, Editura All Beck.,1999 pag.3
32
Российское Ugolovnoe pravo. Osobenaia ceasti. V.N. Kudrevteva, A.V.Naumova. Moscva, 1997, pag.28.
33
Brînză S., Infracîiuni contra vieții, sănătății, libertății și deminității persoanei, Chișinău, Universitatea de Stat din
Moldova, 1999, pag.9.
34
Ugolovnoe pravo. Ceasti obseaia i osobenaia. N.I.Vetrova, Ii.Liapunova. Moscva, 2001, pag. 267-268.
35
BujorV., Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrități corporale, Chișinău, 2003, pag.6.
implică respectul libertății, onoarei și demnității persoanei și al normelor care o ocrotesc, care
obligă pe fiecare individ să se comporte astfel încît să nu lezeze drepturile celor din jur.”36
Susțin pe deplin această opinie și este de menționat faptul că obiectul generic al infracțiunilor
este o categorie cu caracter teoretic necesar la determinarea valorilor sociale și relațiilor sociale la
care atentează un grup anumit de infracțiuni, specificat de legiuitor în contextul normativității
penale. Este cazul să menționăm că relațiile sociale care apără personalitatea în ansamblu (cu toate
atributele sale) se protejează nu numai prin incriminările analizate, de multe ori personalitatea
omului identificindu-se în obiectul juridic și al altor infractiuni.
Deci, drept obiect generic al infracțiunii de omor ne apare acel cumul de relații sociale a
căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea vieții persoanei și relațiile
sociale intervenite în legătură cu această valoare.
Drept obiect juridic nemijlocit (special) al infracțiunilor contra vieții persoanei se relevă
viața persoanei ca valoare supremă și relațiile sociale a căror desfășurare normală nu poate fi
concepută fără apărarea dreptului fundamental al omului la viață.
Evident că această constatare este caracteristică tuturor infracțiunilor contra vieții
(omuciderilor), însă delimitarea între componențele analizate va fi făcută cu ajutorul altor semne
ale conținutului normativ.
Dreptul la viață are un caracter absolut, el aparține fiecărei persoane și este opozabil tututror,
în sensul că toți ceilalți membri ai societății sunt ținuți să respecte acest drept, adică să se abțină
de la orice acțiune sau să îndeplinească orice acțiune pentru a evita orice atingere adusă acestui
drept.”37 Legislația apără viața oricărei persoane independent de vîrstă și stare a sănătății.
Faptul că infracțiunea de omor are ca obiect viața omului îi conferă acesteia un profil specific
în cadrul fenomenului infracțional, atrage asupra ei atenția întregului grup social, sensibilizează
totdeauna conștiința colectivă, opinia publică. Ea prezintă în variantele ei de incriminare, cel mai
înalt grad de pericol social.”38
Omul este singura ființă care crează valori și le transmite generațiilor viitoare. Viața omului
apare, astfel, ca valoare primară și absout indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce este mai
important, condiție a continuității biologice a grupului social. Dar, mai presus de toate, este un
fenomen social, o valoare socială, adică acea relație socială care, reglementată juridic, constituie
dreptul absolut la viață al persoanei umane.

36
Cușnir V., Carp S., Cojocaru R., Ursu V.,Studiu selective în materia de drept penal, Chișinău, 2004, pag. 20-23.
37
Bulai C.,Filipaș A.,Mitrache C.,Instituții de drept penal. Ediția a II-a, București, Editura Trei, 2003, pag. 282.
38
Ibidem pag. 282.
 Ceea ce caracterizează în principal pericolul social al acestor infracțiuni, îl constituie lezarea
valorilor sociale ce privesc existența și securitatea fizică a persoanei. Această atingere poate avea
ca urmare cosecința cea mai gravă, adică stingerea vieții, deci desființarea fizică a persoanei.
Obiectul infracțiunii de omor îl constituie „viața persoanei”39 ca mijloc de existență bio-
socială. Referitor la punctul de vedere expus în literatura de specialitate, precum că obiectul
nemijlocit și cel generic în cazul infracțiunilor de omor coincid nu sunt de acord, remarcînd că
obiectul generic are un caracter mai amplu și corespunde acelor relații sociale și valori sociale pe
care se pretinde a fi protejate prin incriminarea unui grup de infracțiuni. Obiectul nemijlocit în
cazul omorului se conturează în relațiile sociale, a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală
implică respectul valorii vieții umane. Deci anume acea valoare socială concretă la care se
atentează prin comiterea actului infracțional și constituie obiectul nemijlocit al infracțiunii, astfel
ca obiect nemijlocit în cazul omorului se prezintă relațiile sociale care asigură viața persoanei.
Ar fi incorect de a reduce noțiunea de viață a omului numai la procesul biologic, deoarece
omul este în primul rînd membru al societății. Din aceasta reiese că viața omului poartă un caracter
social, iar necesitatea protecției se determină reieșind din relațiile care sunt supreme în cadrul
societății. Viața omului este indisolubil legată de relațiile sociale, de aceea obiectul atentării
infracționale în cazul omorului este și viața omului și relatiile sociale, al căror subiect această
persoană apare. Odată cu moartea se întrerup și relațiile sociale legate de protecția personalității
lui, se întrerupe și protecția juridico-penală a vieții persoanei respective.
Dreptul la viață și sănătate este apărat prin Constituția Țării.
Viața constituie bunul cel mai de preț al persoanei, față de care nu pot fi concepute nici
celelalte atribute ale acesteia, ca integritatea corporală, sănătatea, inviolabilitatea sexuală,
libertatea, onoarea și demnitatea.
Atentatele contra vieții persoanei pun în pericol nu numai existența individului izolat, dar și
a întregii societăți.
Se poate concluziona că nu este posibilă desfășurarea normală a relațiilor sociale fără
ocrotirea vieții persoanei. De aceea apărarea acestei valori sociale constituie una dintre îndatoririle
supreme ale fiecărui stat”.40
Pentru infracțiunea de omor un al doilea aspect poate fi considerat cel al expresiei corporale
a vieții persoanei, adică a ansamblului de funcții și procese organice care asigură individului
prezența biologică și care, odată distruse, suprimă calitatea de ființă vie sau de integritate corporală
a acesteia.”41Acest aspect formează categoria obiectului material al infractiunii.

39
Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău, 2004, pag.47-48. Bujor V., Șleantițchi V.,Omorul
și vătămarea integrității corporale, Chișinău, 2003, pag.6.
40
Borodac A.,Manual de drept penal. Partea specială, Chișinău 2004, pag.46-47.
41
Dobrinescu I., Infracțiuni contra vieții persoanei, București, 1987, pag.21-22.
 Infracțiunea de omor are ca obiect material întotdeauna corpul victimei,42 privit ca o entitate
materială, ca o totalitate de fucții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitatea
anatomică și fiziologică, fizică și psihică.43 Este indiferent dacă acest corp aparține unei persoane
tinere sau în vîrstă ori dacă persoana este sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice.44
Este necesar ca persoana respectivă să fie în viață, iar făptuitorul să acționeze asupra corpului
acesteia și nu asupra propriului corp (în aceste din urmă situații, de regulă, faptele nu au relevanță
penală, decît dacă se aduc concomitent atingere și altor valori, spre exemplu, în cazul automutilării
spre a se sustrage de la serviciul militar).45
Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viaţă, indiferent de vîrstă (copil
sau nou-născut, tînăr sau adult şi bătrîn), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav,
muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu
malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc).
Viaţa este un fenomen complex ca formă de mişcare; ea are la bază procese biologice şi
psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice).46
Dacă încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială, ca relaţie socială;
implicit relaţiile legate de ea. De aceea, ne interesează nu numai aspectul social al vieţii dar şi cel
biologic.
Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este
persoana și viaţa căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea
omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine
numai obiect material al infracţiunii, în acest caz, obiectul material al infracţiunii este corpul lipsit
de viaţă al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuînd să trăiască, trăsăturile sale,
ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.”47
În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practica
judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte ţări şi anume:
considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de pînă
acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor
(obiectul material) a infracţiunii de omor. S-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie

42
Borodac A., Manual de drept penal. Partea Specială, Chișinău, 2004, pag.47-48.
43
Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V., Cercetarea infracțiunilor contra persoanei, Chișinău, Editura ARC, 2004,
pag.19; Boroi A., Infracțiuni contra vieții, București, ALL BECK, 1999, pag.6.
44
Bujor V.,Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău 2003, pag.6-7.
45
Nistorean Gh., Dobrinoiu V., Molnar I.,Boroi A., Drept penal. Parte specială. București, Editura ALL BECK,
2002, pag.57.
46
V. Beliş, Medicina legală, Ed. Teora, 1992, pg. 18
47
Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 21
în sine faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui
elementul material al faptei.”48
Problema este, în primul rînd, ridicată de practică şi ea, avînd în vedere faptul că ea prezintă
un interes cert.
Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste acelaşi individ la un interval foarte
scurt (de ordinul secundelor), primul distrugîndu-i victimei creierul, iar al doilea cordul, întrebarea
este dacă cel de al doilea şofer a comis sau nu infracţiunea de omor? De rezolvarea problemei
profită şi situaţia în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă speţă, făptuitorul, fără a-şi
da seama că ţinta atacului său este o persoană care decedase cu puţin timp înainte, îl împuşcă
mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvîrşită este infracţiunea de omor? Este
evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe faptul că autorii nu ştiau că
victima decedase anterior acţiunii lor şi că, prin urmare, din punct de vedere penal, vinovăţia lor
este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate indubitabil, în
viaţă.”49

Spre o asemenea soluţie este înclinată mai ales jurisprudenţa, în dorinţa ei de a nu lăsa
nesancţionată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a şi obiectivat.
Această tendinţă a jurisprudenţei conduce la includerea faptului putativ în sfera represiunii
penale. Jurisprudenţa franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de cîteva secunde,
doi oameni trag asupra aceleiaşi victime, dar medicul legist a stabilit că victima era deja moartă
atunci cînd al doilea glonţ a fost deja tras; numai aparenţele 1-au făcut să creadă, pe cel de-al doilea
trăgător, că victima scăpase de primului foc. Încadrarea juridică a fost aceea de tentativă la
omor.”50
Această concepţie care îşi desprinde argumentele din latura subiectivă a infracţiunii şi din
necesitatea protejării eficiente şi oportune a ordinii sociale şi a valorilor pe care ea se întemeiază
conduce la reţinerea tentativei infracţiunii de omor în toate exemplele mai sus citate. Trebuie
recunoscut că, este destul de dificil de a considera că cel de-al doilea trăgător, în exemplul
menţionat, nu a săvîrşit decît un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat deja în unul dintre
cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.

48
A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal nr.
2/94, pg. 54
49
G. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară penală, voi. l, II, III,
IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993, Bucureşti
50
R. Merte, A. Vitu, Trăite de droit criminal. Droit penal special, pg. 55
 Admiterea însă, a unei atare soluţii ar avea valoare de principiu şi acest lucru se crede că ar
fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu
preponderenţă, criteriul laturii subiective. Gîndind astfel, am ajunge la o "spiritualizare" a
obiectului represiunii penale, deoarece acesta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen
obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gîndiri, exteriorizată
ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracţiuni.
Legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă consimţămîntului victimei; de asemenea,
stabilirea timpului cît persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub
aspectul existenţei infracţiunii.
Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi pînă la încetare.
Momentul de început al vieţii persoanei este cel al naşterii. Deşi s-ar părea că determinarea
acestui moment este simplă, în realitate nu este aşa. Naşterea persoanei, implicit a vieţii, fiind un
proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri
asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă.
După o opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul a dobîndit,
prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe care-l marchează respiraţia
copilului.”51
Sub Codul Penal anterior, în literatura română de specialitate, s-a exprimat şi punctul de
vedere potrivit căruia, despre un om în viaţă se poate vorbi nu neapărat din momentul respiraţiei
copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii, prin urmare
înainte ca acesta să fie expulzat şi să-şi înceapă existenţa sa extrauterină.”52
Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori şi după intrarea în vigoarea a Codului
penal din 1968, desprinzîndu-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanşat procesul
naşterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracţiune
contra vieţii.”53
Împotriva acestei păreri s-a susţinut că, dreptul la viaţă implică existenţa vieţii; ori, despre
aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al naşterii naturale, ci abia
din momentul cînd acest proces, luînd sfîrşit, copilul este expulzat şi îşi începe viaţa sa
extrauterină.
Există şi opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze teoretic şi în abstract, momentul
apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de
particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.”54

51
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg.81
52
Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960, pg. 73
53
O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, pg.64
54
I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pg. 23
 Împotriva acestei păreri s-ar putea susţine că oricîte particularităţi ar prezenta procesul
naşterii unui individ sau altul criteriul după care viaţa începe odată cu existenţa autonomă a
copilului şi cînd acesta s-a desprins de viaţa intrauterină rămîne valabil mai departe, fiind impus
de procesul natural al apariţiei vieţii.
Momentul cînd se sfîrşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe deplin
elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea persoanei nu constituie un
fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atît mai puţin celelalte
organe sau ţesuturi.”55
Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă,
agonie, moarte aparentă, cînd trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o
succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morţii.”56
În morţile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca şi unele
morţi subite, în alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicaţiile cu cianură, agonia este de scurtă
durată, iar în altele cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul şi unele intoxicaţii, ea este de
lungă durată.
În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii unei
persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi medicii iau în considerare două situaţii
distincte şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale
aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai tîrziu, după o
stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cauza morţii.57
Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi circulator
sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie
salvată,58 aceasta nu mai e posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică, în acest
sens sunt şi prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; legea fixează ca
moment al decesului moartea biologică.

2.1.2 Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 145
Cod Penal, se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin
orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om.

55
Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.33
56
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63
57
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, op. cit., pg.65
58
Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13
 Elementul material poate consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune
(omisiune); în oricare din ipotezele menţionate, acestea se referă la incriminare nu la fapta
concretă, fiind vorba de un act care să posede, o anumită forţă distructivă, adică, să fie apt obiectiv,
să provoace moartea persoanei în condiţiile date.
O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor
acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare etc.), acţiuni
chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc.
Aceeaşi forţă distructivă este prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci cînd făptuitorul avea
obligaţia (legală, contractuală, socială etc.), de a face sau a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut
împiedica sau înlătura desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de
exemplu, prin nehrănirea intenţionată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor
în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.),
s-a dat posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.
Acţiunea ucigătoare poate fi săvîrşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau în
mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau animate
(de exemplu asmuţirea unui cîine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc.), sau
chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrînsă fizic sau moral la aceasta (să se împuşte,
să se înjunghie, să se arunce de la înălţime etc.)

2.2 Elementele constitutive subiective ale art145,alin.(1) CP RM

2.2.1 Latura subiectivă

Omorul se săvîrşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane adică, fie cu intenţie
directă, atunci cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale (moartea victimei) şi a urmărit
producerea acestuia, fie cu intenţie indirectă cînd făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi
fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia.
În practica judiciară, deşi se reţine just existenţa intenţiei de omor, nu se face o distincţie
clară, în raport cu probele administrative, între săvîrşirea faptei cu intenţie directă ori cu intenţie
eventuală, considerîndu-se, probabil, că, producînd efecte juridice identice, nu ar apărea necesară
o motivare specială privind stabilirea acestor modalităţi ale intenţiei, ele putîndu-se substitui una
celeilalte.
 De regulă, unii practicieni folosesc motivarea că inculpatul "chiar dacă nu ar fi urmărit
producerea rezultatului, aflat în reprezentarea sa, dacă 1-a prevăzut şi acceptat, există intenţia de
omor".
Dominaţi de exigenţele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproşa acestei
practici că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenţiei cu care s-a săvîrşit
omorul, instanţa competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa
individualizare a răspunderii penale.”59
Dar o asemenea delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a
dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei, definindu-le în
art. 19 Cod Penal în mod distinct.
Ar fi greu de admis că, de exemplu, o faptă constînd din aplicarea mai multor lovituri cu
cuţitul în regiuni vitale ale vieţii omului şi au intensitate, să fie încadrată în legea penală, ca
infracţiune de omor săvîrşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvîrşită cu
intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune diferenţieri
evidente în plan subiectiv.
În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re)
care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Rezultatul, constînd din moartea victimei poate fi produs şi ca urmare a contribuţiei unor
procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformările din organismul
victimei în momentul săvîrşirii faptei; pentru bătrîni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente
acte minime de violenţă, pentru producerea rezultatului mortal; ca urmare, intenţia de a ucide se
relevă şi din modul de a acţiona al făptuitorului cunoscînd starea victimei asupra căreia acţionează.
Astfel, trebuie relevat faptul că, inculpatul care loveşte pe socrul său în vârstă de 75 de ani
cauzîndu-i o hemoragie meringo-cerebrală, exteriorizează intenţia de a ucide, nu de vătămare
corporală; faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiţă de două luni, dar în mod repetat ceea ce a
provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei, constituie infracţiunea de omor şi nu cea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte.
Atît în literatura de specialitate, cît şi în practica judiciară, s-a arătat că poziţia psihică a
făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete şi îndeosebi în
raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu
regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul şi intensitatea loviturilor (o simplă
lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor şi victimă,
anterioare săvîrşirii faptei (raporturi de duşmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea

59
Al. Boroi,op.cit., pg.73
infractorului după săvîrşirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea
în care a adus-o).”60 De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a tuturor
acestor împrejurări şi nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente,
privite în mod izolat, pot duce totuşi la o încadrare juridică greşită a faptei.
Astfel, de exemplu, împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuţit, deci armă aptă de a produce
moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenţiei de a ucide, deoarece cu un astfel
de instrument se poate realiza şi intenţia de a produce numai vătămări corporale.
Dacă acestei împrejurări i se adaugă şi altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii, în
mod repetat şi cu mare intensitate se va reține, fără nici o dificultate, că făptuitorul a acţionat cu
intenţia de a ucide.”61
Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvîrşirii faptei dintr-un anumit mobil.
Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvîrşirii faptei. Cu toate
acestea, instanţa de judecată va fi preocupată ca să stabilească, în fiecare caz, mobilul faptei,
deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi prin urmare, poate contribui la realizarea unei
juste individualizări juridice a pedepsei.
Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplă nici de săvîrşirea faptei într-un anumit scop.
Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferinţelor fizice ale
victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracţiune. Astfel că, legislaţia s-a
situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului, chiar în condiţiile eutanasiei.
Întrucît scopul, ca şi mobilul, influenţează periculozitatea socială a faptei şi a făptuitorului,
instanţa de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz, tot în vederea unei juste
individualizări judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, conferă
un grad de pericol social mai ridicat, este prevăzut ca circumstanţă agravantă (art.145, lit. g,h).
După cum mențiomează unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă
asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această eroare nu are
caracter esenţial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Se
susţine că legea penală apără viaţa oricărei persoane, în genere, astfel că eroarea făptuitorului
asupra identităţii victimei nu are relevanţă penală.”62
Într-o altă viziune se susţine că eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanţă decît atunci
cînd infractorul acţionează cu voinţa de a ucide orice persoană pe care ar întîlni-o.
În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voinţa generică de
a ucide a subiectului; tot astfel, dacă infractorul(agentul) a acţionat cu intenţia indirectă acceptînd

60
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987, pg. 93
61
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL,
1992 şi 1993
62
V. Dongorozşi colab., op. cit. pg. 185
riscul să ucidă orice altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă, în aceste
cazuri, se poate vorbi despre existenţa unui dol impersonal.63
Dacă în compunerea procesului psihic care a condus la decizia infractorului(agentului) de a
atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intră uneori trăsăturile unei persoane "în
general" pe care urmăreşte să o suprime, n-ar putea exista şi situaţii în care infractorul(agentul) să
urmărească suprimarea vieţii unui subiect bine identificat; tocmai trăsăturile specifice ale acestuia,
relaţiile sale cu subiectul, să fie cele care să determine, hotărîtor, pe făptuitor(agent) de a acţiona
violent pînă la suprimarea vieţii victimei. ideea uciderii unei persoane "în general" n-ar putea fi
factor dinamizator al voinţei făptuitorului (agentului) decît în cazuri rare şi numai la persoane la
care uciderea a devenit o obişnuinţă sau o profesie; în toate celelalte cazuri, el îşi concentrează
eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (să ucidă o anumită victimă) şi nu să
producă un rezultat echivalent celui tipic, prevăzut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar
putea răspunde decît pentru suprimarea, intenţionată a acestei persoane.64
S-ar putea susţine că intenţia infractorului(agentului) trebuie să fie concretă, să se refere la
un obiect individualizat după trăsături obiective, ea nu se poate referi ca categorii de obiecte.

2.2.2 Subiectul infracțiunii

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană deoarece existenţa infracţiunii nu este
condiţionată de vreo calitate specială a subiectului, în consecinţă, infracţiunea poate fi săvîrşită de
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii penale.
Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuţia conjugată a două sau mai
multor persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba de o cooperare a mai multor persoane
care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o poziţie subiectivă identică sau
diferită (la participaţia improprie), la realizarea infracţiunii, întrucît problema este deosebit de
importantă dat fiind fapt săvîrşirea frecventă a acestei infracţiuni în participaţie, apare justificată
ideea dezbaterii mai pe larg a unor chestiuni specifice pe care le ridică participaţia penală în cazul
omorului şi a corectei încadrări juridice a contribuţiei fiecărui participant la săvîrşirea infracţiunii.
Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuţii
nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată).

63
G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de Drept Penal nr. 2/1994
64
G. Antoniu, op. cit., pg. 597
 Există o asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului cînd acesta săvîrşeşte acte care
aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii date descrise sau indicate de verbum
regens din norma incriminatoare, în cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitate
susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.
Dar chiar atunci cînd actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe, ele ar
putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvîrşite în anumite condiţii.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit
victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă, numai
lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală; acţionînd simultan, cu aceeaşi intenţie de a ucide
şi completîndu-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori.
În sprijinul acestei soluţii s-ar mai putea susţine că, acţionînd cu intenţia de a omorî şi în
legătură nemijlocită cu acţiunile celorlalţi coautori, coinculpaţi, chiar acei care n-au aplicat
victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităţilor acesteia de a se
apăra, la slăbirea forţelor fizice şi psihice ale victimei, consecinţe care s-au înscris în procesul
cauzal care a condus la moartea acesteia.
Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpaţi nu pot fi desprinse
de ansamblul acţiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputîndu-se delimita măsura în
care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a diminuat
capacitatea de ripostă faţă de toţi coinculpaţii.”65
Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuţie nemijlocită la fapta de omor şi actele
persoanei care înlătură obstacolele din faţa autorului. Astfel, din analiza practicii judiciare s-a
reţinut că sunt coautori la omor atît aceia care lovesc mortal victima, cît şi cei care o imobilizează
ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce
cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuţitul, să se
salveze, sau dacă loveşte cu pumnul în faţă victima, împiedicînd-o să pareze lovitura de topor pe
care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.”66
Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra
victimei, o dezarmează în faţa agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii oricărei
rezistenţe.
De aceea, pe drept cuvînt în asemenea situaţii, fapta coautorului a fost asimilată cu a aceluia
care acţionează direct şi nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent şi cu
instrumente apte să producă moartea.

65
V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa"
SRL, Bucureşti, 1992-1993.
66
V. Papadopol, op. cit., pg. 69
 Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenţie comună a participanţilor de a săvîrşi
fapte de omor; această hotărîre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvîrşirea faptei.
De asemenea, înţelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea înţelegeri, fiecare
persoană care loveşte victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de autor.
De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mînă cu un cuţit cauzîndu-i leziuni care
puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură de cuţit
în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistînd o înţelegere prealabilă, şi deci, o cooperare
subiectivă a celor doi inculpaţi în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează
în infracţiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracţiunea de omor .
Intenţia coautorilor este diferită de aceea specifică complicităţii, în timp ce coautorul implică
realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acţionează conştient că participă ca autor în comun
cu ceilalţi la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei, implicit şi pentru
partea realizată de ceilalţi coautori; la complicitate, făptuitorul urmăreşte să ajute sau să
înlesnească acţiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acţionează conştient că ajută, înlesneşte
săvîrşirea faptei, în acest sens, în practica judiciară s-a reţinut situaţia victimei care fiind lovită cu
pumnul de către unul dintre inculpaţi, s-a retras într-o curte. Fiind înconjurată de încercat să sară
gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a aplicat o lovitură cu toporul.”67
În aceste condiţii faptele inculpaţilor nefiind concordante sub aspectul intenţiei la omor, este
exclusă existenţa coautorului.
Există instigare la omor, cînd o persoană a determinat cu intenţie o altă persoană să
săvîrşească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui
îndemn insistent, a unei sugestionări insidioase, menite să substituie voinţei celui instigat voinţa
instigatorului, făcîndu-1 pe instigat să accepte şi să realizeze voinţa instigatorului.
Instigarea implică, aşadar caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul
trebuie să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei
instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acţionează din umbră, perfid, uneori
prin metode dificil de sesizat, provocînd o mutaţie esenţială, de ordin negativ în conştiinţa
instigatului.
Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis, pentru
ca, ulterior (şi ca urmare a intervenţiei instigatorului), să se decidă să săvîrşească o faptă atît de
gravă cum este omorul.”68

67
V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987, pg. 74
68
Al. Boroi, op. cit., pg. 63
 În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică
existenţa unui îndemn la săvîrşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost determinat la
luarea rezoluţiei infracţionale din acest îndemn.
Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece instigatorul
întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui instigat, procurarea
de informaţii), prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi îşi realizează scopul
urmărit. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă puternică asupra celui instigat,
aceasta nu poate fi asimilată unei constrîngeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece,
în final, hotărîrea de a acţiona pe care o ia autorul, chiar sub influenţa instigatorului, este rezultatul
propriei sale voinţe; de aceea, el va răspunde ca autor al infracţiunii.
Dacă se exercită acte de constrîngere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din urmă
nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrîngerea.
Voinţa de a instiga la omor, nu presupune existenţa unui acord al părţilor şi nici nu cuprinde,
în mod necesar, comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul poate fi instigat şi
din umbră, fără ca acesta să-şi dea seama de influenţa exercitată asupra lui, devenind, fără să ştie,
un executant docil al voinţei altuia.
În cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală aflată în
reprezentarea autorului şi fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul nu face decît
să execute fapta a cărei săvîrşire a fost, iniţial, hotărîtă de instigator. Dacă însă, autorul a săvîrşit
o infracţiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrînge asupra situaţiei instigatorului.
Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească victima şi îi pune
la îndemînă, în acest scop, o bîtă, neacceptînd ideea unei posibile ucideri a victimei, el va răspunde
nu ca instigator la infracţiunea de omor săvîrşită de autor, ci la aceea care ar fi putut fi comisă
folosind o bîtă, adică la infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte. Dacă executantul
luase deja hotărîrea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea rezoluţiei
infracţionale şi astfel este vorba despre complicitate morală.
Simultaneitatea îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei, nu constituie altceva
decît un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluţiei delictuoase deja formate.
Fapta unuia dintre inculpaţi de a striga către ceilalţi coinculpaţi care în acel moment loveau
victima că aceasta "trebuie omorîtă" nu constituie instigare la omor, deoarece nu a avut efect
determinant pentru declanşarea agresiunii, ci complicitate morală.
De asemenea omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei persoane la săvîrşirea
omorului şi cu atît mai puţin un îndemn determinant în sensul instigării.
În ceea ce priveşte complicitatea, aceasta există în cazul cînd persoana, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod pe altul la săvîrşirea unei fapte de omor.
 Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvîrşirii faptei, că
va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvîrşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Există complicitate la omor atunci cînd complicele săvîrşeşte acte specifice de pregătire,
care constau în crearea condiţiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare
activitatea lui de ucidere.
Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea autorului la
omor care săvîrşeşte actul de ucidere şi faţă de activitatea instigatorului la omor care determină pe
altă persoană să ucidă victima.
Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate
concepe complicitatea în lipsa unei activităţi principale de executare a omorului, iar pe de altă
parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre
deosebire de cea a autorului, care este directă şi imediată.
Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii, ori
acesta s-a depistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepseşte, dimpotrivă complicele
se pedepseşte dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei (participaţie improprie), în caz de deces al autorului există fapta
principală şi deci, complicele răspunde în limitele contribuţiei sale la fapta aceea; de asemenea,
complicele rămîne răspunzător, chiar şi în caz de nepedepsire a autorului, pentru actele săvîrşite
de el, dacă acestea constituie infracţiune distinctă (de exemplu, deţinerea de arme fără autorizaţie,
mînuirea sau procurarea de materiale explozive sau radioactive).”69
Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.
Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire
materială la pregătirea sau executarea faptei săvîrşite de autor.
Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea mijloacelor de
ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor sau
a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la îndeplinire a faptei sale); din
înlăturarea piedicilor din calea săvîrşirii actului de ucidere; din înlăturarea riscurilor ca autorul să
fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă contribuţia expresă şi substanţială a complicelui
la uciderea unei persoane.
Specific complicităţii morale este activitatea desfăşurată de complice, prin care se ajută, din
punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracţiuni de omor.
În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele acte
care au o anume rezonanţă în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările, o

69
I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.
încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi, instrucţiuni care să-i
asigure scăparea şi îi menţin perseverenţa infracţională). Spre exemplu, fapta unei persoane de a
se fi înarmat cu o bîtă şi de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu furci şi topoare
la casa victimei, cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune pentru a se răzbuna în urma unui
conflict anterior şi de a se fi aflat la locul faptei fără a săvîrşi ea însăşi vreun act material de lovire,
în timp ce însoţitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu furcile şi topoarele, constituie
complicitate morală la infracţiunea de omor. Prin prezenţa sa, înarmat la locul agresiunii,
inculpatul a contribuit, în mod conştient, la săvîrşirea infracţiunii, prin încurajarea celorlalţi
inculpaţi sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei ; de asemenea, promisiunea făcută
anterior săvîrşirii infracţiunii de omor autorului, de a pune un revolver lîngă cadavrul victimei,
pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a realizat; fapta
celui care, avînd cunoştinţă despre intenţia inculpaţilor de a ucide victima le-a întărit intenţia
aceasta prin sfaturi şi îndemnuri repetate, insuflîndu-le ideea că trebuie să scape de victimă,
omorîndo, constituie complicitate morală la infracţiunea de omor.
Complicele trebuie să-şi dea seama de semnificaţia faptei, adică de contribuţia pe care o
aduce la săvîrşirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune că, în momentul în care
complicele săvîrşeşte actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut ce urma
să întreprindă autorul şi să voiască să-1 ajute pe acesta, în lipsa acestor elemente cumulativ
cuprinse în intenţia de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.
În practica judiciară elementul cunoaşterii de către complice a faptei ce urmează să fie
săvîrşită de autor este obţinută uneori, prin referire la înţelegerea prealabilă sau concomitentă ce a
avut loc între autor şi complice, ceea ce evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei asemenea
înţelegeri nu este uşoară şi ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înţelegerea ca atare, ci
voinţa complicelui de a-1 ajuta pe autor, dorind sau acceptînd rezultatul infracţiunii, instanţele
recurg atunci la analiza actelor materiale, încercînd să stabilească concordanţa între actele săvîrşite
de complice şi cele ulterioare ale autorului, metodă care poate fi considerată suficientă, îndeosebi
dacă este susţinută şi de alte probe din dosar.
Sub aspect general, subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva
căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană, în cazul
celorlalte infracţiuni contra vieţii, legea cere existenţa unei anumite calităţi a subiectului pasiv (de
exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului pasiv
constituie o agravantă a infracţiunii (de exemplu calitatea de soţ sau rudă apropiată la infracţiunea
de omor calificat).”70

70
V. Dongorozşicolab., Explicaţii teoretice, voi. l, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti, pg. 54
 După săvîrşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă, poate
avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului victimei în
provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, iar
în cadrul acesteia a victimologiei.
În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 145 Cod Penal, subiectul
pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzal prin
comiterea infracţiunii. Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii de omor este suficient să
se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal, a suferit răul produs prin săvîrşirea
infracţiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieţii.
După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De aceea
pentru existenţa infracţiunii de omor, se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al acestei
infracţiuni să fi fost o persoană în viaţă în momentul săvîrşirii faptei, avînd în vedere faptul că este
exclusă infracţiunea de omor cînd subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.”71
În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvînt, că nu trebuie confundat subiectul
pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, adică
cu persoana care a suferit paguba din infracţiune.”72
Distincţia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în
acelaşi timp şi persoana păgubită, prin infracţiune, există şi cazuri în care cineva poate fi subiect
pasiv deci persoană vătămată, fără să fie însă şi persoana păgubită (de exemplu copiii victimei
unei infracţiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracţiune, însă nu
au calitatea de persoane vătămate, această calitate avîndo victima.

71
V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994, pg. 115
72
Al. Boroi, op. cit., pg. 64
 3. OMORUL SĂVÂRȘIT CU PREMEDITARE

Premeditarea în sensul literar al cuvântului, înseamnă gândirea anticipată, chibzuirea asupra unei activităţi
ce urmează a fi desfăşurată în viitor. Unii autori au preluat acest sens literar şi consideră că premeditarea, în sens
juridic înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate; durata îndelungată şi chibzuinţa
făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburat de afecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditare.

Este incontestabil faptul că săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni cu pre-meditare

manifestă un pericol social mult mai sporit al făptuitorului, care este reprezentat de faptul că acesta,
chibzuit şi bine pus la punct, comite o faptă penal condamnabilă, negând totalitatea relaţiilor
dominante în societate. Respectiv, aceasta presupune şi survenirea unor consecinţe infracţionale
mai grave, pro-vocând daune sporite valorilor şi intereselor ocrotite de legea penală.

Iată de ce a şi apărut necesitatea de a in-stitui un tratament juridic specific, acomodat la persoana

care în mod conştient şi bine re-flectat încalcă legea penală, ceea ce a şi făcut legiuitorul, adică a
consolidat prin interme-diul normelor juridico-penale o tratare juridi-că distinctă numită
„săvârşirea unei infracţi-uni cu premeditare”

În literatura de specialitate, premedita-rea se defineşte pornind de la elucidarea sem-nificaţiei

termenului. De altfel, premeditarea în domeniul dreptului penal are acelaşi înţeles pe care îl are şi
în limbajul comun.

Premeditarea în sensul literar al cuvân-tului înseamnă gândirea anticipată, chibzui-rea asupra

unei activităţi ce urmează a fi des-făşurată în viitor. Unii autori au preluat acest sens literar şi
consideră că premeditarea, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu
intensitate; durata înde-lungată şi chibzuinţa făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine,
netulburat de afecte sau emoţii puternice, ar însemna premeditare1.

În realitate, premeditarea, în accepţiu-nea legii penale, presupune realizarea a ceva mai mult
decât o simplă gândire anticipată.

Penalistul Gh. Nistoreanu susţine păre-rea că, dimpotrivă, nu va exista premeditare dacă
inculpaţii au comis fapta în urma unui incident cu victima, produs întâmplător, în afara localului
unde se aflaseră împreună şi pe care au lovit-o cu obiectele ce le aveau asupra lor, deoarece în
condiţiile date, ei nu au fost în situaţia de a cântări posibilităţile de săvârşire a faptei şi nici
consecinţele legate de hotărârea luată4.

În acest context, autorul susţine că, pe lângă activitatea psihică a făptuitorului, de reflectare, de
chibzuire a modului în care va săvârşi infracţiunea, în intervalul de timp cu-prins între momentul
luării hotărârii infracţi-onale şi momentul începerii executării acestei hotărâri, premeditarea mai
presupune să se fi trecut la săvârşirea unor acte pregătitoare, de natură să întărească hotărârea luată
şi să asi-gure realizarea ei.

Profesorul V. Dongoroz afirmă că pre-cizarea elementelor menţionate mai sus are o mare
importanţă pentru încadrarea juridică corectă a faptei. Agravanta premeditării pre-supune un
proces care se desfăşoară în psihica făptuitorului, remarcă în continuare autorul, este o
circumstanţă personală subiectivă, care nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Dacă cel care
a premeditat săvârşirea omoru-lui a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au
cunoscut scopul pregăti-rii, premeditarea se converteşte într-o circum-stanţă reală şi, ca atare, se
răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi5 (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-şi procure arma,
ştiind că acesta se pregătea să folosească arma pentru comiterea omorului, răspunde pentru com-
plicitate la omor calificat). Prin urmare, pre-meditarea, ca să atragă răspunderea pentru omor
calificat, trebuie să întrunească ambele cerinţe, şi anume: autorul trebuie să fi chibzuit în vederea
săvârşirii faptei şi să fi luat măsuri de pregătire a săvârşirii faptei, de creare a con-diţiilor pentru
producerea rezultatului aflat în închipuirea sa.

În continuare autorul afirmă că circum-stanţa agravată a premeditării poate exista şi în cazul

erorii asupra persoanei victimei, ca şi în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează este
ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieţii unui om.

Autorii V. Bujor şi V. Şleahtiţchi susţin părerea că este posibilă coexistenţa premedită-rii cu

provocare. Deşi premeditarea presupu-ne o stare de calm, iar provocarea presupune o stare de
tulburare, totuşi nu este exclusă po-sibilitatea să fie îndeplinite condiţiile ambelor circumstanţe.
Astfel, este posibil ca făptuito-rul să premediteze omorul, condiţionând să-vârşirea acestuia de un
act provocator comis de victimă. De asemenea, este posibil ca cel provocat să nu riposteze imediat
prin săvârşi-rea omorului, ci după scurgerea unui interval de timp, în care să mediteze asupra
hotărârii luate şi să efectueze acte de pregătire7.

În acest context, autorul Gh. Nisto-reanu este de acord cu autorii V. Bujor şi V. Şleahtiţchi care
susţin că, desigur, instanţa de judecată va aprecia în fiecare caz, examinând cu atenţie împrejurările
concrete ale cauzei,

dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa premeditării, şi dacă
aceasta se conciliază cu existenţa provocării. Desigur, instanţa supremă, de asemenea, se
situează pe poziţia că, principial, cele două procese psihice nu sunt inconciliabile. Deşi
premeditarea presupune chibzuinţă, stăpânire de sine, sânge rece, pe când provocarea se ca-
racterizează prin impulsivitate, spontaneitate, reacţie incomplet controlată, aceste procese ar
putea să se opună nu „în general”, ci numai în raport cu datele concrete ale studiului de caz, fie
că provocarea este anterioară premeditării, fie posterioară8.

Profesorul I. Macari susţinea părerea că omor intenţionat săvârşit cu premeditare se

recunoaşte un omor, care a fost pregătit din timp, bine gândit, chibzuit din toate punctele de
vedere de către ucigaş. De exemplu, A. şi B., aflaţi în stare de ebrietate s-au bătut. A., fiind mai
voinic, l-a învins pe B., motiv din care B. a hotărât să se răzbune pe A. În acest scop, el a
procurat la piaţă un cuţit şi timp de o săptă-mână la urmărit pe A. Într-o zi, l-a atacat pe
neaşteptate, lovindu-l cu cuţitul de două ori în piept. A. a decedat pe loc.

În cazul de faţă, observăm că:

– B. a hotărât din timp să se răzbune pe A.;

– în acest scop a procurat un cuţit;

– l-a urmărit pe A. timp îndelungat;

– l-a atacat pe A. pe neaşteptate. Motivele omorului intenţionat săvârşit cu premeditare pot

fi diverse: răzbunare, gelozie, ură şi alte motive josnice, aceleaşi ca şi în cazul unui omor
„simplu” (prevăzut la art.145 alin. C. pen. al RM. Deosebirea constă în aceea că omorul
prevăzut la art.145 alin.(1) C. pen. al RM este săvârşită în lipsa unei pregătiri, adică este
săvârşită atunci când a apărut motivul, iar omorul intenţionat, săvârşit cu premeditare, are loc
după o pregătire prealabilă9.
 Pentru ca o persoană să fie conside-rată vinovată de săvârşirea unui omor pre-meditat este
necesar de demonstrat faptul că această persoană îşi dădea seama de pericolul În literatura de
specialitate întâlnim mai multe păreri potrivit cărora omorul premedi-tat poate fi săvârşit atât
cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

Se arată că, de obicei, în cazul omorului săvârşit cu intenţie directă acţiunile infracto-rului
sunt mai rapide, mai agresive, adică în-dreptate spre un anumit ţel. Mai des atare in-fracţiuni
sunt: omorul cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei, omorul din
interes material, omorul cu deo-sebită cruzime, precum şi din motive sadice, omorul cu scopul
de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei.

Săvârşirea omorului cu premeditare. La lit.a) alin.(2) art.145 CP RM se prevede r ăspunderea

pentru omorul săvârşit cu premeditare. Modelul de inspiraţie a constituit, înainte de toate,
dispoziţia de la lit.a) art.175 „Omorul calificat” din Codul penal român . Însă, nu doar în legea
penală română e stabilită răspunderea pentru omorul săvârşit cu premeditare.

Aşadar, în toate aceste cazuri, ca şi în legea penală a Republicii Moldova, omorul săvârşit cu
premeditare presupune un tratament sancţionator mai sever decât cel stabilit pentru omorul
neagravat. În context, este relevant a menţiona că, potrivit Proiectului de Lege pentru modificarea
şi completarea Codului penal al Republicii Moldova (elaborat de către Ministerul Justiţiei) ,
sancţiunea pentru alin.(2) art.145 CP RM (deci, şi pentru lit.a) alin.(2) art.145 CP RM) se
preconizează să fie închisoarea de la doisprezece la douăzeci de ani sau detenţiunea pe viaţă (faţă
de închisoarea de la şaisprezece la douăzeci şi cinci de ani, conform legii în vigoare). Astfel că se
profilează o tendinţă de agravare a pedepsei pentru fapta de omor săvârşit cu premeditare.

În acord cu prevederile legii penale autohtone, omorul săvârşit cu premeditare este o modalitate
agravată a infracţiunii de omor. Aceeaşi manieră de incriminare se atestă, de exemplu, în legea
penală a Norvegiei. În alte state (de exemplu, România, Bulgaria, Turcia etc.), omorul săvârşit cu
premeditare este conceput ca mo-dalitate agravată a omorului calificat. În fine, în alte ţări (de
exemplu, în Franţ a, Olanda etc.), omorul săvârşit cu premeditare apare ca variantă calificată a
omorului, fiind incriminat într-un articol distinct al legii penale.

După aceste metamorfoze, în sistemul de norme penale aplicate pe teritoriul actual al Republicii
Moldova, menţiunea despre omorul săvârşit cu premeditare reapare abia în 1999, în Proiectul
Codului penal al Republicii Moldova, la lit.a) alin.(2) art.140 „Omorul intenţionat” .
 Dup ă identificarea suportului juridico-comparativ şi juridico-istoric al dispoziţiei
incriminatoare privind omorul săvârşit cu premeditare, să trecem la analiza propriu-zisă a
infracţiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art.145 CP RM. În primul rând, omorul săvârşit cu
premeditare presupune realizarea conţinutului omorului neagravat. În plus, este necesară
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii desemnând premeditarea ca circumstanţă agravantă a
omorului intenţionat. Aceste condiţii sunt trei la număr:

1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până la
momentul executării infracţiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale
psihice în vederea asigurării succesului acţiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârşirea unor acte de pregătire de
natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.
Are dreptate O.Loghin, când afirmă că este necesar să fie îndeplinite toate aceste trei condiţii:
„Dacă a lipsit intervalul de timp la care ne-am referit, sau dacă, existând acest interval de timp,
făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze asupra hotărârii luate, ori dacă, în sfârşit, existând
primele două condiţii, nu au fost efectuate acte de pregătire a comiterii infracţiunii, agravanta
săvârşirii omorului cu premeditare nu poate fi reţinută”.

Ne vom convinge de aceasta, examinând în continuare fiecare din cele trei condiţii de realizare
a premeditării. Referitor la prima condiţie de acest gen, în practica judiciară s-a reţinut că, pentru
a considera omorul ca fiind săvârşit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărârii
de a săvârşi omorul a premers cu o anumită perioadă de timp săvârşirea faptei. Astfel, într-o speţă,
se arată că recursurile inculpaţilor, motivate, între altele, cu aceea că nu au comis fapta cu
premeditare, sunt nefondate: „În speţă se constată că inculpaţii, din dorinţă de răzbunare, după ce
au luat cunoştinţă că la 23.01.2001 victima se va deplasa la judecătorie, s-au întâlnit în seara
dinaintea acestei date şi au stabilit modalitatea în care vor săvârşi omorul. În dimineaţa zilei
următoare (sublinierea ne aparţine – n.a.), după ce s-au înarmat, au aşteptat ascunşi până ce victima
a ieşit din casă, după care s-au năpustit asupra ei, aplicându-i numeroase lovituri de topor şi
ciomag. Acest mod de a proceda al inculpaţilor exteriorizează, neîndoielnic, rezoluţia infracţională
luată anterior şi persistenţa acesteia, astfel că în mod judicios instanţele au reţinut că inculpaţii au
comis fapta cu premeditare” . Într-o altă speţă, se consemnează că recursul declarat de procuror,
cu motivarea că fapta a fost comisă cu preme-ditare, este fondat: „În speţă, din probe rezultă că
inculpatul, anterior comiterii faptei, în timp ce se afla la domiciliul părinţilor, într-o altă localitate,
a luat hotărârea de a se răzbuna pe S.G., în care scop i-a telefonat şi, constatând că este acasă, s-a
deplasat la domiciliul acestuia, în altă localitate (sublinierea ne aparţine – n.a.) unde, după ce s-a
asigurat că nu este văzut şi victima e singură în casă, a p ătruns în casă înarmat cu un cu ţit; în
momentul în care a fost descoperit, i-a aplicat mai multe lovituri cu cuţitul. Motivarea instanţelor
că inculpatul a acţionat cu intenţia de a se răzbuna pe victimă, care îl denunţase pentru furtul
bunurilor din locuinţă, nu dovedeşte lipsa premeditării, ci, dimpotrivă, că inculpatul a urmărit de
mai multă vreme comiterea faptei” . De asemenea, într-o altă speţă , se stabileşte că recursul
inculpatului, motivat cu aceea că nu a săvârşit fapta cu premeditare, este nefondat: „La organele
de poliţie locale au fost primite, anterior faptei, repetate plângeri ale victimei prin care f ăcea
cunoscut că este ameninţată cu moartea de inculpat (sublinierea ne aparţine – n.a.). Se constată,
deci, că hotărârea de a ucide victima a fost luat ă de inculpat mult anterior săvârşirii faptei.
Deplasarea inculpatului la domiciliul victimei înarmat cu toporul şi un cuţit reprezintă acţiuni
neîndoielnice de premeditare şi de pregătire a omorului” .

Dimpotrivă, s-a relevat că nu poate fi reţinută agravanta săvârşirii omorului cu premeditare în

următoarele cazuri: „Intervalul de 5-10 minute între momentul când inculpatul s-a certat cu
victima, ameninţând-o că o va „aranja”, şi momentul când a revenit înarmat cu un cu ţit şi a
declanşat agresiunea, a fost insuficient pentru pregătirea omorului şi exclude ipoteza că autorul ar
fi meditat cu privire la săvârşirea faptei” ; „Unica împrejurare constatată de instanţă a fost aceea
că inculpatul, după ce s-a certat cu victima, a ameninţat -o. Apoi a plecat, iar după aproximativ 10
minute a revenit, înarmat cu un cuţ it. Or, în aceste împrejurări, nu se poate reţine că el a comis
omorul cu premeditare, intervalul de timp scurt fiind insuficient pentru pregătirea omorului şi
exclude ipoteza că ar fi meditat cu privire la săvârşirea faptei” .

Vizavi de prima condiţie de realizare a premeditării, întrebarea-cheie este: care trebuie să fie
durata inter-valului de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până în momentul
săvârşirii infracţiunii, pentru a putea face calificarea conform lit.a) alin.(2) art.145 CP RM?

Răspunzând la această întrebare, T.Toader relevă, pe bună dreptate: „Durata acestui interval de
timp nu este fix ă şi nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, organul judiciar competent
va constata dacă această condiţie este sau nu îndeplinită, ţinând seama de împrejurările concrete
ale cauzei şi, îndeosebi, de particularităţile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcţie de
aceste particularităţi, o persoană poate avea nevoie de un interval mai mare de timp pentru a
chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficienţă chiar într-un interval de timp mai
scurt” . Consideră m că prin „particularităţile subiective ale făptuitorului” trebuie de înţeles:
capacităţile intelectuale; experienţa de viaţă; dexterităţile profesionale; viteza de reacţie etc. De
exemplu, în ipoteza unui omor, săvârşit pe calea administrării substan ţelor toxice, vor avea nevoie
de un interval de timp diferit pentru a chibzui: un specialist în chimie, medicină sau farmaceutică,
cu stagiu suficient de muncă; un student la chimie, medicină sau farmaceutică; o persoană
neiniţiată în materie. Bineîn ţeles, doar asemenea factori nu pot fi suficienţi pentru a demonstra,
în toate cazurile, realizarea preme-ditării. Trebuie luate în consideraţie şi alte împrejurări:
complexitatea modului de executare a infracţiunii; personalitatea victimei; timpul şi locul în care
se săvârşeşte infracţiunea etc.

Cu privire la prima condiţie de realizare a premeditării, are importanţă şi o altă cerinţă punctată
în doctrina penală: situaţia premeditării nu se confirmă în cazul în care, de la luarea hotărârii şi
până la executarea ei, a trecut o perioadă scurtă de timp, iar făptuitorul s-a găsit într-o acţiune
continuă, dominată de hotărârea ce a luat-o, în aşa fel încât fapta săvârşită apare ca o exteriorizare
imediată a hotărârii respective, aflată într-o continuitate atât materială, cât şi psihică cu aceasta.
Cu alte cuvinte, pentru a exista premeditare, hotă-rârea de a omorî victima nu se poate plasa în
momentul când făptuitorul a plecat în urmărirea victimei, ci trebuie dovedit că a existat anterior.
Hotărârea respectivă nu poate fi dedusă din împrejurări ulterioare momen-tului când făptuitorul a
început urmărirea victimei după ce a văzut-o, ci numai din împrejurări anterioare acelui moment.

După cum am menţ ionat mai sus, cea de-a doua condiţie de realizare a premeditării constă în
urmă-toarele: în intervalul de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până în
momentul execu-tării infracţiunii făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale
psihice în vederea asigurării succesului acţiunii sale.

Diverşi autori caracterizează diferit această condiţie, deşi esenţa rămâne aceeaşi: efectuarea
unor acte de preg ătire morală, psihică, în vederea săvârşirii faptei, constând în activitatea psihică
a făptuitorului de reflec-tare, de chibzuire asupra modului cum va săvârşi infracţiunea; adoptarea
hotărârii de a ucide, consolida-rea acesteia şi reflectarea asupra modalităţii de înfăptuire a acţ iunii
(imaginarea şi calcularea eficienţei posi-bilelor variante de acţionare); hot ărârea infracţională este
luată după un prealabil examen comparativ al motivelor pozitive şi negative, precum şi al
rezultatelor ilicite dorite şi nedorite de subiect .

Aşadar, cea de-a doua condiţie de realizare a premeditării ţine de latura subiectivă a infracţiunii.
Intenţia premeditată este cea care constituie fondul condiţiei în cauză. Dar ce înseamnă „intenţie
premeditată”?

Modalităţile nenormative ale intenţiei pot fi clasificate în funcţie de variate criterii. Astfel, după
momen-tul apariţiei intenţiei, se deosebesc intenţia premeditată şi intenţia spontană. Opusă
noţiunii „intenţia spontană”, noţiunea „intenţie premeditat ă” este înţeleasă în felul următor:
„Există intenţie premeditată atunci când rezo-luţia infracţională a precedat la un oarecare interval
de timp săvârşirea faptei, interval în care făptuitorul a reflectat asupra modului şi mijloacelor de
săvârşire a faptei”; intenţiei premeditate „îi este caracteristică existenţa unui interval de timp între
luarea hotărârii infracţionale şi punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a meditat asupra
modului şi mijloacelor de săvârşire a faptei” ; „Inten ţia premeditată presu-pune un anumit interval
de timp de la apariţ ia ideii de a săvârşi infracţiunea până la realizarea ei”; în acele cazuri „în care
făptuitorul a cugetat din timp asupra tuturor aspectelor esen ţiale ale acţiunii pe care o va săvârşi,
analizând cu minuţiozitate planul acestei acţiuni, suntem în prezenţa intenţiei premeditate”; pentru
intenţia premeditată „este specific că hotărârea de a săvârşi infracţiunea îşi găseşte realizarea după
expirarea unui interval de timp, pe al cărui parcurs făptuitorul reflectă asupra detaliilor infracţiunii,
selectează participanţii, elaborează planul, conturează modul de săvârşire a infracţiunii etc.”;
„Intenţia premeditată se caracterizează prin faptul că hotărârea de a săvârşi infracţiunea se execută
după trecerea unei perioade de timp relativ îndelungate de la apariţia acestei hotărâri”.

După examinarea tuturor acestor puncte de vedere mai mult sau mai puţin elaborate, formulăm
propria definiţie a noţiunii „intenţie premeditată”: intenţia premeditată reprezintă una din speciile
modalităţii nenormative a intenţiei având la bază criteriul momentului de apariţie a intenţiei.
Intenţia premeditată întruneşte două componente: 1) componenta cronologică, desemnând
realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu imediat, dar după trecerea unui anumit interval
de timp de la momentul apariţiei sale; 2) componenta ideologică, desemnând activitatea psihică
specifică a făptuitorului pe parcursul acestui interval: repre-zentarea în conştiinţa făptuitorului a
modelului preconizatei infracţiuni; chibzuirea asupra detaliilor săvârşirii şi tăinuirii respectivei
infracţiuni; modelarea eventualei conduite a victimei infracţiunii; deciderea asupra oportunităţii
atragerii participanţilor la infracţiune etc.

Trebuie de menţ ionat că sintagma „intenţia premeditată” trebuie privită cu o anumită doză de
reticenţă. Încă N.S. Taganţev menţiona că unii penalişti medievali făceau distincţie între dolus
antecedens (intenţia care precede fapta infracţională) şi dolus consequens (intenţia care însoţeşte
fapta infracţ ională). Însă, aşa cum susţine just V.I. Tkacenko, „intenţia este posibilă numai în
contextul infracţiunii, numai în legătură cu fapta. În afara faptei, nu există şi nu poate exista
intenţie. Atunci când se vorbeşte despre intenţia preme-ditată, se are în vedere activitatea psihică
până la săvârşirea infracţiunii, şi anume: apariţia motivului infrac-ţiunii; conceperea scopului
infracţiunii; adoptarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. Ne raliem acestei opinii şi accentuăm
că sintagma „intenţia premeditată” nu-şi găseşte o fundamentare ştiinţifică suficientă. Ea continuă
să fie utilizată ca atare din raţiuni exclusive de tradiţie juridică şi concizie de exprimare. Din
aceleaşi considerente, vom apela în continuare la această construcţie terminologică.

În alt registru, amintim că cea de-a treia condiţie de realizare a premeditării constă în aceea
că, în inter-valul de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până în momentul
executării infracţ iunii, făptuitorul trebuie să treacă la săvârşirea unor acte de pregătire de natură
să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.

Are dreptate M.A. Hotca când afirmă că, în esenţă , omorul săvârşit cu premeditare constă în
suprimarea vieţii unei persoane după o prealabilă pregătire. Aceasta înseamnă că pregătirea de
infracţiune este o etapă indispensabilă a activităţii infracţionale, în ipoteza infracţiunii prevăzute
la lit.a) alin.(2) art.145 CP RM

Iată de ce nu putem agrea aşa-numita „teorie subiectivă privitoare la premeditarea unei

infracţiuni”, despre care ne relatează M.A. Hotca: „În concepţia subiectivă, premeditarea este
concepută ca o circumstanţă referi-toare la elementul subiectiv al infracţiunii... Potrivit acestei
teorii, actele preparatorii sau alte date ale realităţii, premergătoare executării elementului material
(adică executării faptei prejudiciabile – n.a.), nu sunt componente ale premeditării, ci numai
elemente probatorii”. De exemplu, adept al teoriei descrise este M.Basarab, care consider ă că
existenţa unor acte preparatorii nu este de esenţa premeditării, în sensul că acestea pot exista sau
pot lipsi” [32].

În ce ne priveşte, considerăm c ă premeditarea presupune, obligatoriu, o activitate pregătitoare,

aşa cum este caracterizată această activitate în art.26 CP RM. Premeditarea nu poate exista, dacă
decizia infracţională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar şi
materială, obiectivizată.

Promotorii teoriei subiective privitoare la premeditarea unei infracţiuni fac nu altceva decât să
confunde două no ţiuni care nu pot fi echivalente: „intenţia premeditată” şi „premeditarea”. Iată,
de exemplu, cum definesc noţiunea de premeditare A.Boroi, M.Gorunescu şi M.Popescu:
„caracteristică a laturii subiective a unei infracţiuni (sublinierea ne aparţine – n.a.), potrivit căreia,
după formarea rezoluţ iei infracţionale şi până la procedarea în concret la comiterea obiectivă a
faptei trece un interval de timp în care făptuitorul comite acte de pregătire, ce au rolul de a asigura
reuşita activităţii întreprinse”.

Considerăm mai adecvată o altă definiţie a noţiunii „premeditare”: „hotărârea luată în mod
deliberat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi concretizarea în acte de pregătire pentru
realizarea acestui scop (sublinierea ne aparţine – n.a.)” .

Într-adevăr, încă în 1912, S.V. Poznâşev consemna, cu drept cuvânt: „Acea împrejurare că inten
ţia este premeditată, nu este relevantă de felul său şi nu constituie un temei de a agrava
răspunderea” [35]. În acelaşi făgaş s- a exprimat N.S. Taganţev: „dacă făptuitorul cugetă intens
asupra şanselor de a realiza intenţia infrac-ţională, procură, fabrică sau adaptează mijloacele de
săvârşire a infracţiunii (sublinierea ne aparţine – n.a.), depune eforturi pentru a-şi asigura reuşita
etc., putem considera infracţiunea lui ca fiind săvârşită cu premeditare”.

Despre anacronismul şi inconsistenţ a teoriei subiective privitoare la premeditarea unei infracţ

iuni ne vorbeşte C.Barbu: „Într-o concepţie mai veche adoptată şi de Codul nostru penal de la 1864
care vorbea de „precugetare”, premeditarea avea un caracter pur subiectiv şi consta în luarea
hotărârii infracţionale în cursul unui proces psihic de reflexiune, de deliberare chibzuită anterioară
săvârşirii infracţiunii. În această concepţie, premeditarea era identificată cu dolul premeditat (dolus
deliberatus, de propozitio) şi opusă dolului spontan (dolus repentinus, de impeto). Această
concepţie a fost părăsită, aspectul subiectiv fiind îmbinat cu cel obiectiv şi premeditarea concepută
ca o activitate de pregătire materială a infracţiunii, ca manifestare a hotărârii mai dinainte luată de
a săvârşi” .

În concluzie, premeditarea nu trebuie identificată cu intenţia premeditată. Nu este suficient ca

făptuitorul să fi luat pur şi simplu mai dinainte hotărârea de a omorî, pentru a avea premeditare. În
acest caz, vom avea o intenţie premeditată care nu poate conta, de una singură, la calificarea faptei
de omor conform lit.a) alin.(2) art.145 CP RM. Existenţa agravantei, prevăzute de această normă,
presupune prezenţ a unui complex de con-diţii de realizare a premeditării (enunţate mai sus), care
privesc atât latura subiectivă, cât şi latura obiectivă a infracţiunii.

Sub acest aspect, suntem de acord cu A.B. Falko, care afirmă: „Manifestarea obiectiv ă a
premeditării constă în fabricarea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, în
racolarea de participanţi, în înţele-gerea prealabilă de a săvârşi infracţiunea, în crearea intenţionată
pe altă cale de condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De asemenea, procurarea sau adaptarea
mijloacelor ori instrumentelor de săvârş ire a infracţiunii pot mărturisi despre prezenţ a
premeditării, dacă aceste acţiuni nu au fost săvârşite nemijlocit înainte de reali-zarea intenţiei, în
contextul unei situaţii de viaţă concrete care a servit ca pretext pentru săvârşirea infrac-ţiunii” .
Aşadar, premeditarea nu poate fi dedusă din singurul fapt de aplicare de către făptuitor a unor
mijloace sau instrumente care îi înlesnesc comiterea omorului. Aplicarea în procesul omorului a
unui mijloc sau instrument, găsit de făptuitor la locul săvârşirii faptei, nu poate fi un indicator al
premeditării.

Iată cum Gh.Diaconescu caracterizează cea de-a treia condiţie de realizare a premeditării:
„obţinerea de informaţii necesare executării omorului (date despre programul sau obiceiurile
victimei, capacitatea acesteia de a riposta, existen ţa unor câini la locul ori în preajma locului
stabilit pentru săvârşirea infracţiunii), pregă-tirea instrumentelor trebuincioase înfăptuirii acţ iunii
(cumpărarea şi curăţ irea armei, procurarea sau prepa-rarea otrăvii etc.), alegerea locului şi
timpului cele mai propice (în pădure, pe malul unei ape, pe timp de noapte ori de furtună), crearea
condiţiilor favorabile (atragerea victimei la locul prestabilit sau îmbătarea acesteia) şi, în general,
oricare activitate de această natură menită şi întreprinsă în vederea atingerii scopului”.

Să vedem care din asemenea activităţi au fost atestate în practica judiciară: „Împrejurarea că
inculpatul a premeditat fapta rezultă din modul în care a conceput-o şi a realizat-o, fiind stabilit cu
certitudine că mobilul faptei inculpatului l-a constituit răzbunarea, inculpatul dorind să dea
satisfacţie fiului său care în seara ante-rioară săvârşirii faptei a avut un conflict cu fraţii părţii
vătămate. Pentru aceasta, a doua zi a plănuit agresiunea, s-a înarmat cu o sabie, a ascuns sabia în
mâneca hainei pentru a surprinde victima fără apărare, ceea ce s-a şi întâmplat”; „Acţiunile real
întreprinse de condamnatul B.V. în situaţia când dimineaţa între el şi partea vătămată a avut loc
conflictul, iar spre sfârşitul zilei el şi-a scos arma, a încărcat-o, a venit la locul infracţ iu-nii,
mergând o distanţă considerabilă, s-a instalat într- un ascunziş (sublinierea ne aparţine – n.a.), de
unde l-a strigat pe B.I. şi la momentul apariţiei în vizorul lui a părţii vătă mate a efectuat ţintind
împuşcătura fatală, se constată că condamnatul a săvârşit omorul cu premeditare” .

Premeditarea nu poate fi reţinută, dacă făptuitorul a dispus de un timp suficient, dar nu a

întreprins nici un act de pregătire a omorului. De exemplu, într-o speţă, într-o seară, dup ă trei
săptămâni de la un incident în cursul căruia inculpatul şi victima s-au lovit reciproc, cei doi s-au
întâlnit la un bufet, iar ulterior, în timp ce se îndrepta spre casă, victima a fost urmărită de inculpat,
însoţit de alte trei persoane şi, deşi a încercat să fugă, a fost lovită de acesta în cap cu un obiect
contondent, suferind leziuni ce i-au pus viaţa în pericol. Întrucât din probele administrate nu rezultă
că inculpatul ar fi luat anterior hotărârea de a se răzbuna pe victimă, că ar fi făcut acte de pregătire
în acest sens, ci, dimpotrivă, cei doi s-au întâlnit întâmplător, hotărârea infracţională intervenind
ad hoc, fără vreo pregătire prealabilă, urmează a fi schimbarea juridică a faptei în tentativă de omor
neagravat . Acest exemplu demonstrează că lipsa chiar şi a unei singure condiţii de realizare a
premeditării (în speţă – a celei de-a treia condiţii) este suficientă pentru a se confirma lipsa
premeditării însăşi.

În legătură cu un alt aspect vizând cea de-a treia condiţie de realizare a premeditării, ne vom
referi la o altă speţă: pentru a pronunţa sentinţa, instan ţa de fond a reţinut că, la 30.07.2003, pe la
ora 13.00, B.N., fiind în stare de ebrietate, în scop de sustragere a pătruns în casa lui C.O., având
asupra sa un cu ţit, un topor, mănuşi, lipici, funii. Încuind uşa după sine, fără a spune ceva, i-a
aplicat lui C.O. o lovitură cu cuţitul în antebraţul drept, cauzându-i leziuni corporale uşoare.
Ameninţând -o pe C.O. şi pe fiica ultimei cu omorul, a cerut bani. C.O. i-a transmis făptuitorului
407 dolari SUA şi 3608 lei moldoveneşti. Continuându-şi activita-tea, B.N., insistând că i s-au dat
puţini bani, ameninţând-o cu omorul pe C.O. şi pe fiica acesteia, a legat-o pe ultima la mâini şi
picioare. După care a impus-o pe C.O. să caute bani prin casă. Fiica lui C.O. a reu şit să se elibereze
şi să fugă din casă. În intenţia de a o omorî, B.N. a alergat după ea. Însă, intenţia nu şi-a putut-o
realiza, deoarece a fost reţinut. Pentru cele săvârşite, B.N. a fost condamnat inclusiv potrivit art.27
şi lit.a) alin.(2) art.145 CP RM (adică, pentru tentativă la omorul săvârşit cu premeditare).

Judecând recursul, Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a relevat
că instan-ţei de fond nu i-a reuşit să constate că B.N. a procurat, a fabricat sau a adaptat un careva
mijloc sau instrument, ori şi-a asigurat condi ţii speciale din timp pentru săvârşirea omorului. În
consecinţă, condamnarea lui BN. conform art.27 şi lit.a) alin.(2) art.145 CP RM a fost apreciată
ca ilegală .

Pe marginea acestei speţe se poate menţiona că omorul săvârşit cu premeditare poate forma
concurs cu o altă infracţiune. În acest caz, trebuie să se stabilească că au fost săvârşite acţ iuni de
preg ătire a infracţiunii de omor. Dacă au fost comise acţiuni de pregătire doar a infracţiunii aflate
în concurs cu omorul, nu va putea funcţiona agravanta de la lit.a) alin.(2) art.145 CP RM. În speţa
prezentată mai sus s- a efectuat pregătire pentru infarcţ iunea de tâlh ărie. Intenţia de a săvârşi
omorul a avut un caracter spontan, iar făptuitorul nu a întreprins din timp măsuri pentru a se pregăti
de această infracţiune. Deci, chiar dacă a săvârşit tentativa de omor, a săvârşit-o fără premeditare.

În încheiere, ne vom exprima punctul de vedere faţă de oportunitatea menţinerii sau renunţării
la incrimi-narea faptei de omor săvârşit cu premeditare.
CAPITOLUL.III ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACȚIUNEA DE
OMOR INTENȚIONAT PREVĂZUT LA art.145,alin.(1) CP RM

4.1 Reglementări penale privind omorul în legislațiile penale a altor state

Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare, de reglementare a

relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic.
De aceea este și firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de
prevedere în legislație a procedeelor eficiente destinate menținerii ordinii publice, de exemplu: el
poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile
constituționale și poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor
penale.
Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viață la dorința persoanei
(eutanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova la art. 148 și neincriminarea acesteia de către
legiuitorul Olandez.
În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății
ocupă un loc prioritar. Infracțiunile contra vieții sunt clasificate diferit în țări diferite.
În Codul Penal francez din 1992 la diferențierea acestora de alte infracțiuni s-a stabilit
criteriul material, adică gravitatea faptei, infracțiunile contra vieții persoanei fiind incluse în
cadrul crimelor (art. 111-1 CPF). Astfel, în titlul II se denumesc faptele care prefigureză persoana
umană, incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în capitolul I și
anume :faptele voluntare contra vieții (S-1) și faptele involuntare contra vieții (S-2).
În prima secțiune este incriminat omorul (221-1), omorul agravant (221-2), omorul cu
premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstanțe agravante (221-4), atentatul la viața
persoanei prin otrăvire (221-5).
În secțiunea a doua este incriminat omorul involuntar (22-6), răspunderea din culpă a
persoanelor morale (221-1). Capitolul II cuprinde și reglementări cu privire la faptele prin care se
aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare: actele
de tortură și cele de barbarie (221-9) în formă simplă și apoi forma agravantă, violențele simple și
agravante, amenințările art. 222-16 sau involuntare în art. 222-19.
Criteriul material de clasificare a infracțiunilor existat deja la acel moment în Dreptul Penal
englez. Conform lui pînă în 1967 infracțiunile erau împărțite în juridico-materiale și juridico-

59
procedurale, iar cele contra vieții se încadrau în infracțiunile juridico-materiale grave, numite pe
atunci felonii. După 1967, conform legii din 21 iunie a aceluiași an, ele se atrubuie la “alte
infracțiuni” (infracțiunile de atunci și pînă azi se grupeză în două categorii: trădarea și alte
infracțiuni).
În conformitate cu dispozitiile legislative ale dreptului penal al SUA, infracțiunile contra
vieții se încadrează în felonii (se pedepsesc cu privațiunea de libertate pe un termen mai mare de
un an).
Codul Penal al SUA incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide), sistematizînd
materialul astfel: în art. 210-1 este incriminat omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este
comisă cu intenție,cu bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o
extremă indiferență manifestată față de viața umană; în art. 210-3 omorul din imprudență (crimă
de gradul II-monslaugher), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din
neglijență (crimă de gradul III-neglijent homicide), cînd fapta este comisă din neglijență; art.210-
5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.73
Codul Penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul XVI, unde sunt
incriminate uciderea unei personae în condiții agravante (paragraful 211); inclusive la
comandă;uciderea unei persoane în condiții neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane
în condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea
(paragraful 217);întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul XVII sunt incriminate faptele
contra integrității corporale.74
Codul Penal spaniol cuprinde în Titlul VIII, Cartea a ll-a, infracţiunile contra persoanei:
Capitolul I: Paricidul (art. 405), Asasinatul (art. 406), Omorul simplu (art. 407); Capitolul II:
Pruncuciderea (art. 410); Capitolul III: Avortul (art. 41).
Codul Penal italian reglementează infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau
sănătății în capitolul I, Titlul XII, cartea a II-a, iar cel spaniol-în Titlul VIII, cartea a II-a: în
capitolul I patricidul (art.405), asasinatul la comandă (art.406) , omorul simplu (art.407), În
capitolul II pruncuciderea (art.410), în capitolul III vătămările.

Boroi A., op.cit.,pag91.

75
Lașcu M., Pop O., Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de lovire sau vătămari
Cauzatoare de moarte, Chișinău, 2001, pag.13.
Ibidem, pag.15.
74
Борзенова Г.Н., Камисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная
Часть, Том Ш., Москва, Зершало-М, 2002, pag.101.

60
 În Codul Penal al României, infracțiunile contra vieții sunt prevăzute în capitolul I ,
secțiunea I, intitulată “Omuciderea”, care cuprinde art.174-179, sunt incriminate: omorul (art.174),
omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea(art.177), uciderea din
culpă (art.178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)
Legiuitorul din Federatia Rusă a inclus infracțiunile contra vieții în Codul Penal din 1996
în capitolul VII, Titlul 16- “Infracțiuni contra vieții și sănătății”. Acesta cuprinde: omorul simplu
(art.105, alin.1), omorul agravat (art.105,alin.2), pruncuciderea (art.106), omorul în stare de
afect(art.107), omorul în urma depășirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în urma
depășirii măsurilor necesare pentru reținerea infractorului (art.108, alin2), cauzarea morții din
imprudentă (art.109), determinarea la sinucidere (art.110).
Legea penală italiană, incriminează omorul intenționat: „acela care cauzează în mod
voluntar, moarte altuia”. Doctrina consideră că este vorba de un dol generic, fiind suficiente
conștiința și voința autorului de a ucide. Altfel spus, autorul trebuie să aibă reprezentarea ca
moartea victimei constituie o consecință a acțiunii sau inacțiunii sale și să voiască acest rezultat
(dol direct) ori să voiască oricare dintre alternativele aflate în reprezentarea sa (dol indirect
alternativ) ori să voiască rezultatul ca o eventualitate, acceptînd riscul producerii morții victimei
(dol indirect eventual).Teza dolului eventual este acceptată de majoritatea doctrinei italiene și de
jurisprudență.
În doctrina italiană s-a exprimat și punctul de vedere după care dolul eventual nu ar fi
suficient pentru existența infracțiunii de omor, ci ar trebui ca, întotdeauna autorul să voiască
producerea rezultatului, nu numai să accepte producerea lui. Acest punct de vedere, deși a fost
consacrat și printr-o decizie a Curții de Casație italiene (decizia din 10 decembrie 1971), a rămas
izolat.
Prin numeroase alte decizii, Casația italiană a hotărît că, pentru existența infracțiunii de omor
este suficient dolul eventual (decizia din 27 ianuarie 1979).Astfel, răspunde pentru omor cu titlu
de dol eventual, acela care, pentru a scăpa de arestare, își face scut dintr-un ostatic care este rănit
mortal de polițiștii care au deschis focul asupra inculpatului. În acest caz, uciderea ostaticului a
fost un rezultat previzibil și acceptat de cel care a procedat astfel; acesta a admis riscul ca ostaticul
sa fie rănit mortal.
În doctrina franceză, răspunderea penală pentru săvîrșirea infracțiunii de omor, presupune
doua elemente: voința de a comite o atare faptă aflată în reprezentarea autorului și concomitența
între intenție și acțiune (pentru a distinge dolul generic de premeditare).
Legea penală germană incrimineaza omorul săvîrșit cu intenție sau din culpă. Constituie
elemente circumstanțiale agravante, omorul comis dintr-un anumit mobil (din plăcerea de a ucide,

61
din lăcomie sau din alte motive josnice) ori pentru realizarea unui anumit scop (satisfacerea
pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde săvîrșirea unei alte infracțiuni).
În doctrina engleza se face deosebirea între omor (murder), noțiune care nu este definită în
lege, ci în common law,ca reprezentînd „uciderea unei persoane cu premeditare”, din răutate-
malice aforethought și omorul spontan, săvîrșit cu voință (voluntary manslaughter) sau comis
fără voință (involuntary manslaughter).
În cazul omorului (murder), latura subiectivă (mens rea), constă din intenția premeditată de
a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale victimei.Autorii englezi subliniază faptul că
instanțele socotesc că există omor și cînd autorul nu a acționat cu răutate. De exemplu, dacă a
săvîrșit omorul din motive de milă, compasiune (eutanasie). Dar și condiția unei deliberări, a unei
hotarâri anticipate, nu este cerută întotdeauna.
Dacă există intenția evidentă de a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale
victimei, se va reține infracțiunea de omor, chiar dacă făptuitorul a comis fapta sub imperiul
momentului (on the spur of the moment). Mai mult chiar, instanțele admit că poate exista omor
săvîrșit atât cu intenție directă, cît și cu intenție indirectă (oblique intention).
Există intenția directă de omor cînd autorul dorește în fapt rezultatul care se produce și se
stăruie să-l realizeze (de exemplu, făptuitorul, în mod voluntar îndreaptă arma spre victimă, dorește
să o ucidă și o împușcă).
Intenția indirectă există atunci cînd inculpatul nu dorește un rezultat anume, însă acționează
ca și cum l-ar dori, acceptînd riscul ca rezultatul să se producă.
În cazul omorului se pronunța obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viață (the mandatory
life sentence).
În toate cazurile când nu exista condițiile infracțiunii de omor (murder), fapta va fi
considerată manslaughter. Această formă de omucidere poate fi voluntară sau involuntară.
Omuciderea este voluntară cînd, deși actus reus (conduita făptuitorului), ca și mens rea
(poziția lui subiectivă) sunt similare infracțiunii de omor, fapta se comite în anumite circumstanțe
atenuante care determină o răspundere mai puțin gravă a făptuitorului. Aceste circumstanțe,
potrivit legii penale engleze, sunt:
- provocarea, cînd prin lovituri sau injurii din partea victimei, făptuitorul își pierde brusc și
temporar autocontrolul, atitudine evaluată în raport cu reacția unei personae raționale; autorii
englezi critică reglementarea existentă în materie de provocare, deoarece creează o discriminare
între femei și bărbați, în sensul că femeia nu poate invoca această circumstanță, dacă își ucide soțul
ca urmare a bătăilor repetate suferite, decît dacă reacționează spontan, imediat, la agresiunea
soțului. S-a relevat însă, ca reacția femeii la provocare nu este similară cu a bărbatului, de regulă,
femeia reacționînd mai tîrziu.
62
 - responsabilitatea diminuată ca urmare a unor stări anormale psihice datorate
privațiunii de libertate sau dezvoltării întîrziate a creierului sau altor cauze, cum ar fi o boală sau
o vătămare corporală, constituie o altă circumstanță care convertește omorul cu premeditate în
omor atenuat (manslaughter).
- existența unui pact de sinucidere reciprocă între coparticipanți,constituie ultima astfel
de circumstanță.
În cazul omuciderii de tip manslaughter, săvîrșită involuntar, fapta se comite din neglijență
gravă sau prin neindeplinirea unei obligații de diligență sau printr-o conducere periculoasa pe
drumurile publice.
Autorii englezi propun în perspectivă, abolirea distincției între murder și
manslaughter,creîndu-se o singură infracțiune de omucidere voluntară, ca și abolirea obligativității
de a se pronunța o sentință cu privațiune de libertate pe viață, în caz de omor. S-a argumentat, sub
acest din urmă aspect, că nu se poate pune pe același plan omorul săvîrșit în mod sălbatic, cu sînge
rece sau de către elemente teroriste, cu omorul comis fața de personae grav suferinde de o boală
incurabilă, din milă și pentru curmarea suferințelor.
De altfel, o comisie a Camerei Lorzilor a propus înca din 1989 abolirea acestor dispozitii,
sugerînd să se lase la aprecierea instanței aplicarea pedepsei și în caz de omor. Autorii englezi
discută, de asemenea, situația culpei cu previziune (reckless), dacă aceasta este o formă de
omucidere involuntară sau este o formă specifică de manslaughter.
Legislația și doctrina nord-americană clasifică, de asemenea, formele de omucidere tot în
raport cu poziția subiectivă a făptuitorului, în: omor, omor atenuat (manslaughter) și omucidere
din neglijență.”Constituie omucidere criminală, fapta ce cauzează, cu știință, cu temeritate sau din
neglijență, moartea altei ființe umane”.Deci, omorul înseamnă uciderea unei personae anume sau
cu știintă sau cu temeritate sau în circumstanța care dovedesc o totală indiferență față de valoarea
vieții umane. O atare indiferență și temeritate sunt prezumate, dacă făptuitorul se angajează, ca
autor sau complice, „să comită sau să încerce să comita un omor, sau după comitere sau după
încercarea de a-l comite, săvîrșește un jaf, răpirea de femei, relații sexuale anormale prin forță sau
prin amenințare cu forța, comite o faptă de incendiere, spargere, răpirea de copii sau
evadare”.Manslaughter presupune săvîrșirea faptei cu temeritate sau sub influența unei tulburări
mintale sau emoționale, pentru care exista o explicatie rațională sau o scuză, din punct de vedere
al unei personae raționale care s-ar afla în situația autorului și ăn circumstanțele în care aceasta
acționează.
4.2 Omorul cu premeditate în legislația altor state

63
 Totodată, există state în care premeditarea nu este circumstanţ iată în nici un fel ca agravantă a
infracţiunii de omor. Este vorba de Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Belarus, Polonia şi alte
ţări. Aceasta demonstrează că, în diferite sisteme de drept, atitudinea este diferită faţă de
oportunitatea agravării răspunderii pentru omorul săvârşit cu premeditare. Totuşi, este nelipsit de
interes a consemna că, în cadrul tezei sale de doctor, A.B. Falko aduce argumente în sprijinul
stabilirii răspunderii penale pentru omorul săvârşit cu premeditare. Mai mult, se argumentează că
o asemenea faptă ar trebui incriminată nu oricum, dar într-un articol aparte [6].

În contextul abordat, trebuie de menţionat că, de exemplu, în legea penală română, omorul
săvârşit cu premeditare a fost incriminat în permanenţă (cel puţin, în perioada modern ă şi
contemporană). Nu acelaşi lucru se poate afirma despre poziţia legiuitorului rus (sau sovietic)
vizavi de problema oportunităţii stabilirii răspunderii pentru omorul săvârşit cu premeditare.

Astfel, în Rusia, în Codul de pedepse din 1845, în art.1454 şi 1455, se făcea distincţia dintre
omorul săvârşit cu premeditare, omorul săvârşit fără premeditare şi omorul săvârşit la mânie .
Odată cu instaurarea puterii sovietice, situaţia suferă schimbări: în aşa-numitele „Principii
directoare ale dreptului penal al RSFSR” din 19192 se renunţă la concepţ ia de vinovăţie, nu sunt
definite noţiunile „intenţie” şi „imprudenţă”. În acelaşi timp, oarecum inconsecvent, în pct.3 art.12
din numitul act, premeditarea este specificată printre circumstanţele care se iau în consideraţie la
agravarea pedepsei . Ulterior, este abandonată chiar şi această viziune eclectică: referindu-se la
Bazele legislaţiei penale a URSS şi a republicilor unionale din 1958, G.A. Zlobin şi B.S. Nikiforov
susţin că, în actul legislativ nominalizat, intenţia premeditată apare ca atribut al pregătirii de
infracţiune şi al grupului criminal organizat. Însă, nu are nici un fel de funcţii de sine stătătoare

De exemplu, în Codul penal francez , fapta de omor săvârşit cu premeditare este incriminată în
art.221-3. Respectiva faptă se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. Pentru comparaţie, de exemplu,
omorul săvârşit pe calea otrăvirii (în lipsa premeditării) (art.221-5 din Codul penal francez) se
pedepseşte cu închisoare pe un termen de treizeci de ani. Conform Codului penal olandez (art.287),
omorul neagravat atrage pedeapsa cu închisoare pe un termen de până la cincisprezece ani sau
amenda de categoria a cincea.1 În schimb, pentru omorul săvârşit cu premeditare (art.289 din Codul
penal olandez), se stabileşte pedeapsa cu detenţiune pe viaţă, sau închisoare pe un termen de până
la dou ăzeci de ani, sau amendă de categoria a cincea. Conform alin.1 §233, coroborat cu alin.a)
§17 din Codul penal norvegian [4], omorul neagravat se pedepseşte cu închisoare pe un termen de
la şase la cincisprezece ani. Dacă însă omorul e săvârşit cu premeditare (alin.2 §233 din Codul
penal norvegian), atunci pedeapsa constituie închisoare pe un termen de până la douăzeci şi unu
de ani.

64
 În doctrina penală română, părerea este cvasiunanimă în sensul că se justifică agravarea
răspunderii pentru infracţiunea de omor în condiţiile de realizare a premeditării. De exemplu,
O.Loghin menţionează: „Preme-ditarea atribuie omorului caracter calificat, deoarece,
presupunând, pe de o parte, o concentrare a forţelor psihice ale făptuitorului, iar, pe de altă parte,
o pregătire a comiterii faptei, asigură acestuia şansa sporirii de reuşită. În acelaşi timp,
premeditarea relevă şi o periculozitate mai mare a făptuitorului, care înţelege să procedeze
metodic, cu calm pentru traducerea în fapt a hotărârii sale infracţionale” .

În doctrina penală rusă, nu poate fi trecută cu vederea opinia lui A.I. Rarog: „Cauzele, datorită
cărora făptuitorul nu şi-a realizat îndată hotărârea infracţională (şovăiala, ezitarea, atitudinea
emoţională negative faţă de infrac ţiune, neconcilierea motivelor care-l dirijează pe făptuitor), nu
permit a considera intenţ ia pre-meditată mai periculoasă decât intenţia spontană”. Ideea este
dezvoltată de N.S. Taganţev, care consi-deră că „existenţ a premeditării trebuie stabilită în fiecare
caz aparte, în funcţie de circumstanţele celor comise. Nu să fie statuată a priori de către legiuitor”

Ajungem la concluzia că ar fi preferabil ă o variantă de compromis. O variant ă care

funcţionează în condi-ţiile dreptului penal al Statelor Unite . La concret, recomandăm excluderea
agravantei „cu premeditare” din dispoziţia alin.(2) art.145 CP RM, însoţită de includerea în alin.(1)
art.77 „Circumstanţele agravante” din Codul penal a unei litere suplimentare care să aibă următorul
conţinut: „o) săvârşirea infracţiunii cu premeditare. Instanţa de judecată are dreptul, în funcţie de
caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă”. Astfel, avantajul ar
consta în aceea că, în procesul de analiză a caracterului infrac-ţiunii, ar fi luate în consideraţie,
înainte de toate, tocmai cauzele datorită cărora făptuitorul nu şi-a realizat îndată hotărârea
infracţională.

65
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Concluzionînd cele expuse în lucrare, remarcăm că pe parcursul întregii lucrări ne-am

străduit să realizăm obiectivele propuse chiar de la început: efectuarea unui studiu în domeniul
omorului săvârțit cu premeditare contra persoansei, să oferim unele explicaţii teoretice, înlesnind
interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului, contribuind la ridicarea nivelului de cultură şi
conştiinţă juridică.
Din cele relatate anterior în contținutul lucrării date putem menționa faptul că infracțiunea
de omor săvârțit cu premeditare ,cea mai gravă formă de manifestare a violenței împotriva ființei
umane.Aceasta din urmă denotă actualitata temei date acest pericol social sporit ma determinat de
a efectua un studiu complex al acestei probleme de rezonanță în contextul actual al societății
noastre atrăgînd atenția asupra următoarelor elemente de bază:
1. Legiuirile penale din toate timpurile și toate orinduirile sociale au recunoscut gradul de pericol
social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracțiunile contra vieții, uciderea unei personae
săvârșite cu premeditare constituind una dintre cele mai grave fapte.
2. Concept si caracterizare infractiunii de omor săvârțit cu premeditare
3. Definirea omorului ți a omorului săvârțit cu premeditare .
4. În materia omorului premeditat, practica judiciară a jalonat o linie de gîndire clară şi constantă
asupra participaţiei sub forma coautoratului la săvîrșirea acestei infracțiuni, linie distanțată,
oarecum, de aceea, clasică", incidenţa în alte zone ale Codului penal condițiile coautoratului atunci
cînd autorii faptei au acționat concomitent, în cadrul unei activități indivizibile și în realizarea
intenției de a ucide, chiar dacă viața persoanei a fost suprimată prin acțiunea exclusivă (concreta,
individuală) a unuia dintre participanți.
5. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de ucidere săvârșită cu premeditare ,
efectuată prin acte comisive sau omisive.
Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea victimei,
neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o zona populată
de animate sălbatice omnivore sau într-un loc necirculat, unde victima nu putea fi găsită cu uşurință
și transportată spre a i se acorda ajutorul medical trebuincios, ori prin abținerea autorului de la a
întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea imediată constă în decesul
persoanei.
Într-un şir de cazuri, respingînd concluzia cu privire la tipul de intenţie de săvîrşire a
omorului cu premeditate, instanţele judecătoreşti reies numai din datele care demonstrează că
persoana nu avea intenţia directă de a curma viaţa şi nu apreciază în mod cuvenit circumstanţele
care permit de a constata că făptuitorul avea intenţie indirectă.
66
 Una din deficienţele esenţiale o constituie faptul că numeroase instanţe judecătoreşti nu
clarifică datele care se referă la persoana vinovatului şi la persoana victimei, precum şi la relaţiile
dintre ele, la comportarea victimei în timpul comiterii infracţiunii.Nu toate instanţele iau măsuri
pentru elucidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea omorurilor.

67
 BIBLIOGRAFIE

Acte Normative

1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994

2. Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, nr.985-XV
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova MO 235-240/03.12.10
4. Уголовный Кодекс Российской Федерации принят Государственной Думой 24 мая 1996
г., одобрен Советом Федерации 5 июня 1996 г. и подписан Президентом России 13
июля1996 г. Вступил в силу 1 января 1997 г

Literatura de specialitate

5. Sergiu Brînză., Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și deminității persoanei, Chișinău,
Universitatea de Stat din Moldova, 1999
6. Sergiu Brînză,Vitalie Stati Drept penal partea specială vol.I Chișinău Universitatea de Stat din
Moldova 2011
7. Haha Vladimir. Istoria generală a statului și dreptului. De la origini la revoluțiile burgheze.
București, 1985
8. Boroi A., Infracțiuni contra vieții. Editura XXI, București, 1996
9. Boroi A, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, Bucureşti
10. Borodac A,, Drept penal , Partea Generală ,, Chișinău 1994
11. Borodac A., Manual de drept penal. Partea specială (pentru învățămîntul universitar), Chișinău,
2004
12. Borodac A, Drept penal,Calificarea infractiunilor,Chișinau 1996
13. Constantin Bulai. Curs de drept penal. Partea specială, Vol. I. București
14. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994
15. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, vol. I, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti
16. Dobrinescu Ion. Infracțiuni contra vieții persoanei. Editura Academiei Republicii Socialiste
Române.București 1987
17. Hanga Vladimir. Mari legiuitori ai lumii. Editura Știința și Enciclopedică, 1997
18 Sîmbrian T. Drept privat roman. Craiova, 1993
68
19. Oancea I., Curs de drept penal general, Vol I-III, București, 1954,
20. НЙКИФОРОВ Б.С. ,, Obiectul Infracțiunii după dreptul sovietic, Moscova 1960,
21. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений. Москва , А.О.’’ Центр Юринфор, “ 2003
22. Ungureanu Augustin, Drept Penal român Partea Generală, București, Lumina Lex, 1995
23. Șleantițchi V.,Omorul și vătămarea integrității corporale, Chișinău, 2003
24. Dobrinescu I., Infracțiuni contra vieții persoanei, București, 1987,
25. Gr. Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., Partea specială, Bucureşti, 1960,
26. O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976,
27. Dobrinoi V., Pascal I., Lazar V., Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal Partea generală ,
București 1992,
28. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Drept penal. Partea Specială. București, Editura
„Continentont XXI” 1995
29. Nistoreanu Gh., Boroi A., Drept penal, Partea Specială. Ediția II, București, Editura All Beck,
2002
30. Ugolovnoe pravo. Ceasti obseaia i osobenaia. N.I.Vetrova, Ii.Liapunova. Moscova, 2001,
31. BujorV., Șleanițchi V., Omorul și vătămarea gravă a integrități corporale, Chișinău, 2003
32. Nistorean Gh., Dobrinoiu V., Molnar I.,Boroi A., Drept penal. Parte specială. București,
Editura ALL BECK, 2002,
33. Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V., Cercetarea infracțiunilor contra persoanei,
Chișinău,1996
34. Cușnir V., Carp S., Cojocaru R., Ursu V.,Studiu selective în materia de drept penal, Chișinău,
2004
35. Bulai C.,Filipaș A.,Mitrache C.,Instituții de drept penal. Ediția a II-a, București, Editura Trei,
2003.
36. Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti,
37. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor Rev.
Dr. Penal nr. 2/94,
38. R. Merte, A. Vitu, Tratate de drept. Drept penal special,Bucuresti 2003
39. Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978
40. Antoniu, C. Bulai, R. Stănoiu, A. Filipaş, C. Mitrache, V. Papadopol, Practica judiciară
penală, voi. l, II, III, IV, Ed. Academiei Române, 1988-1993
41. V. Beliş, Medicina legală, Ed. Teora, 1992.
42. A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967
43. Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997
44. V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate. Partea specială, Ed. M.I., 1987
69
45. V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990,1991,1992, Casa de Editură
şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993
46. G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de Drept Penal nr. 2/1994
47. V. Dobrinoiu, N. Gonea, Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. Ml, 1987
48. I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în maten'e de complicitate, "Justiţia nouă" nr.
1,1965
49. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994
50. Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului cod penal - Revista Română de Drept,
nr. 4/1969
51. Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, cap. 2, Ed. Lumina Lex, 1996,
52. Lașcu M., Pop O., Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de lovire sau
vătămari Cauzatoare de moarte, Chișinău, 2001
53. Борзенова Г.Н., Камисарова В.С., Курс уголовново права. Особенная Часть, Том Ш.,
Москва, Зершало-М, 2002.

70