Sunteți pe pagina 1din 55

Geografia României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search
Fiind situată la limita peninsulei Geografia României
Balcanice și acoperind o suprafață
eliptică, de
238.391 km² , România ocupă mare
parte din bazinul inferior al Dunării și
regiunile din estul bazinului de mijloc
al acestui fluviu. Se află atât la sudul,
cât și la nordul Munților Carpați, care
formează bariera naturală între
bazinele Dunării. Varietatea,
concentritatea și proporționalitatea
reliefului, altitudinea medie 330
metri, altitudinea maximă 2544 metri
fiind în Munții Făgăraș.
România este țară carpatică
deoarece 2/3 din lanțul carpatic se
află pe teritoriul său. Munții Harta României

Carpați determină etajarea Suprafață


biopedoclimatică, reprezentând un
veritabil nod orografic și totodată o Total 238.391 km²
barieră în calea maselor de aer, Pământ 231.231 km²
dețin resurse naturale importante si
au avut o importanță deosebită în Apă 7.160 km²
dezvoltarea vieții economice. Latitudine 46°0' N
România este țară danubiană Longitdine 25°0' E
deoarece întreg sectorul inferior al
fluviului (1075 km) se află pe Granițe [1]
teritoriul României sau reprezintă
Republica Moldova 681,3 km
părți din sectorul de graniță cu
statele Serbia, Bulgaria, Ucraina. Ucraina 649,4 km
Dunărea reprezintă o axă importantă
de navigație încă din Antichitate. În Bulgaria 631,3 km
prezent, prin intermediul Serbia 546,4 km
Dunării, Rinului și canalelor Main-Rin
și Dunăre-Marea Neagră, se Ungaria 448,0 km
realizează legătura între Marea Linie de coastă 193,5 km
Neagră și Marea Nordului.
Revendicări maritime:
România este o țară pontică
deoarece are ieșire la Marea Zonă contiguă 24 Mile Marine
Neagră, lungimea țărmului românesc Platformă continentală până la 200 m sub nivelul mării
fiind de 245 km (variază în funcție de
procesele de acumulare sau Zonă economică exclusivă 200 Mile Marine
eroziune), iar existența litoralului Ape teritoriale 12 nm
românesc al Mării Negre conferă
României multiple avantaje
economice. Are un grad mare de populare, densitatea medie a populației fiind în jur de 90
loc./km²), depășind media europeană. Ponderea majoritară a populației este între 53-54%, mai
redusă comparativ cu cea europeană. Prezența României în ambele conflagrații mondiale, a
făcut-o să iasă din prima câștigătoare (formarea României Mari), din cea de-a doua a ieșit
perdantă (pierderea Basarabiei, nordul Bucovinei, Ținutul Herța). Sub aspect cultural, spațiul
românesc actual a mai fost numit și „spațiul mioritic”(Lucian Blaga), reprezentând spiritualitatea
creatoare a satului autohton, cu un specific aparte în diversitatea culturilor europene.[2] Poziția
geopolitică actuală este de cea membră NATO din anul 2004 si membru UE din anul 2007.

Cuprins

 1Date generale
 2Relief
o 2.1Munți
o 2.2Dealuri și podișuri
o 2.3Dobrogea
o 2.4Câmpiile și Delta Dunării
 3Geologie
 4Climă
 5Hidrografie
o 5.1Apele curgătoare
o 5.2Resursele de apă
 5.2.1Lacurile și limanele
 5.2.2Marea Neagră
 6Vegetația
 7Fauna
o 7.1Fauna terestră
o 7.2Fauna acvatică
 8Vezi și
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe

Date generale[modificare | modificare sursă]

Harta fizico-geografică cu unitățile administrative din 1967

Poziționare
Partea Central-Sud-Estică a Europei
Granițele Romaniei

 Nord: Ucraina
 Vest: Ungaria
 Sud-Vest: Serbia
 Sud: Bulgaria
 Sud-Est: Marea Neagră
 Est: Republica Moldova
Teren
Câmpia Transilvaniei este separată de Podișul Moldovei prin Carpații Orientali și de
Câmpia Română prin Carpații Meridionali (Alpii Transilvaniei).
Extremele altitudinii

 cel mai jos punct: Marea Neagră, 0 m


 cel mai înalt punct: Vârful Moldoveanu, 2.544 m
Extremele geografice

 cel mai vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)


 cel mai sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)
 cel mai estic punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)
 cel mai nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N)
Resurse naturale
petrol (resurse în scădere), cherestea, gaze naturale, cărbune, sare,
teren arabil, energie hidraulică.
Folosirea terenurilor

 teren arabil: 41%


 semănături permanente: 3%
 pășuni permanente: 21%
 păduri: 29%
 altele: 6% (estimativ, 1993)
Terenuri irigate
30.016 km² amenajați, din care cca. 15.000 km² în funcțiune;
(2005) [1]
Riscuri naturale
cutremure mai severe în sud și sud-est; structurile geologice
și climatul provoacă alunecări de teren; inundatții frecvente
în nordul și vestul țării.
Mediu înconjurător - probleme curente
eroziune a solului și degradare; poluare a apei; poluare
a aerului în sud din motive industriale; contaminare
a Deltei Dunării
Mediu înconjurător - înțelegeri internaționale

 părtașă la: Poluarea Aerului, Tratatul Antarctic,


Biodiversitate, Schimbarea Climatului,
Deșertificare, Specii pe cale de Dispariție,
Modificări ale Mediului Înconjurător, Risc de
Dezastru Natural, Legea Mării, Interzicerea
Testului Nuclear, Protejarea Stratului de Ozon,
Poluarea provocată de Vase, Delte
 semnate, dar încă nu ratificate: Poluarea
Aerului - Poluanți Organici Persistenți,
Protocolul pentru Mediul Antarctic, Protocolul
de la Kyoto pentru Schimbarea Climatului
Notă
controlează cea mai ușor de traversat rută între Balcani, Republica Moldova și Ucraina.[3]

Relief[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Relieful României.

Harta reliefului României

Raportat la suprafața relativ mică a României,


relieful se caracterizează printr-o mare
diversitate și complexitate. Din întreaga
suprafață a României, 28% este ocupată
de munți (peste 800 m altitudine), 42%
de dealuri și podișuri(200–800 m altitudine) și
30% de câmpii (sub 200 m altitudine).
Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul
teritoriului se află Podișul Transilvaniei,
înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților
Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul
cărora se întind, ca o treaptă mai joasă,
podișuri și câmpii, către care trecerea se face
prin intermediul dealurilor subcarpatice.
Diversitatea tipurilor genetice de relief este
caracteristică și spațiului românesc. Relieful
structural este pus în evidență de abrupturi și
denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de
Nord. De asemenea, horstul dobrogean s-a
constituit pe resturi hercinice în condițiile
eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în
Carpați și Podișul Dobrogei. Relieful dezvoltat
pe roci solubile reprezintă peste 20 % din
teritoriul țării, mai relevant fiind
relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpați
este specific și relieful dezvoltat
pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen,
alături de care evoluează relieful vulcanic și cel
grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai
joase se afla relieful dezvoltat pe argile, marne,
nisipuri și depozite leossoide. Relieful
glaciar este bine reprezentat în părțile înalte
ale Carpaților Meridionali și în Munții Rodnei,
prin circuri glaciare, în timp ce relieful
periglaciar este distribuit, în mod variat, pe
întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful
fluviatil și cel litoral au o reprezentare specifică
pe teritoriul României.
Munți[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Carpații.
Carpații Românești se extind ca un inel, care
închide o mare depresiune în centrul țării,
a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine
mijlocie, fragmentați (de văi transversale total
sau parțial) și prezintă un număr însemnat de
depresiuni intracarpatice (cu diferite geneze[4]),
cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni alpine,
cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți
au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de
retragere și de adăpost al populației pe timpul
invaziilor străine. Datorită caracteristicilor
locale, au apărut și așezări permanente (în
depresiuni și pe culoarele de vale), dar și
temporare (odăi, sălașe) care ating plafonul de
2000 m. În Carpații Apuseni se atinge
altitudinea de 1200 m pentru așezările
permanente. Raportat la continentul european,
Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan
alpin, care începe din Bazinul Vienei și ține
până în Valea Timocului, pe o lungime de
aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan
din Europa) și se întinde pe o suprafață de
170 000 km². Pe teritoriul României au o
lungime de 910 km.[5] Carpații românești fac
parte din sectorul estic al sistemului muntos
alpin, bine individualizat prin direcția generală a
culmilor principale, prin altitudine, prin
masivitate și structură. Rezistența Platformei
Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție
de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție
modificată apoi spre vest de horstul hercinic
dobrogean.
Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la
peste 2 500 m, domină relieful României,
altitudinea maximă de 2 544 m fiind în
vârful Vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș.
Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime
mijlocie și mică și au altitudinea medie de
840 m. De asemenea, circa 90 % din suprafața
lor se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai
mare parte din aria carpatică având peste 2000
m, în proporție de 85 %, se află între Valea
Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta
munților prezintă, deci, diferențieri din punct de
vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu
altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali,
cu altitudinea medie de 950 m și Carpatii
Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.[6]
Carpații românești se împart în trei mari grupe:

 Carpații Orientali, aflați între granița de nord


și Valea Prahovei, reprezintă 52,2 % din
întreaga arie carpatică, cuprinzând
depresiuni largi și numeroase pasuri ce
permit circulația rutieră și feroviară între
Moldova și Transilvania; pe latura vestică a
Carpaților Orientali se întinde cel mai mare
lanț de munți vulcanici
din Europa: Oaș, Gutâi, Țibleș, Călimani, G
urghiu, Harghita, Bodoc etc. Formați ca și
celelalte unități ale Carpaților românești, în
timpul orogenezei alpine, prezintă varietate
litologică, fiind constituiți din sișturi
cristaline, roci sedimentare și roci
vulcanice, dispuse în trei șiruri paralele.
Altitudinea maximă este de 2303 m, iar
gradul de fragmentare este ridicat, fiind dat
de prezența depresiunilor și văilor dispuse
transversal și longitudinal. Între văile Oituz
și Prahova, Carpații Orientali își schimbă
direcția (de la N-V la S, spre S-V și V),
formând Carpații de Curbură. Masivele care
alcătuiesc Carpații Orientali au următoarea
alcătuire: în vest roci vulcanice, în centru
roci cristaline iar în est și sud roci
sedimentare. Principalele resurse sunt:
minereuri
de cupru, plumb, aur, argint, mangan, cărb
uni, ape minerale etc.
 Carpații Meridionali, cuprinși între Valea
Prahovei și culoarul Timiș-Cerna, se întind
pe aproximativ 21 % din spațiul montan
românesc. În această grupă se întâlnesc
cei mai înalți munți din România, 11 vârfuri
au altitudini de peste 2500 m.
Caracteristicile morfometrice sunt
superioare celorlalte unități carpatice.
Dovada o constituie înălțimea maximă de
2544 m, înclinarea medie a reliefului de
25 – 35 % și adâncimea fragmentării, care,
pe alocuri, variază între 500 și 1000 m.
Masivitatea pronunțată se explică prin
structura litologică, prin predominarea
sișturilor cristaline. În plus, aceste tipuri de
roci au conservat cel mai bine
urmele glaciațiunii pleistocene și, ca
urmare, Carpații Meridionali adapostesc
cea mai mare varietate de forme
glaciare: circuri și văi glaciare, custuri, șei
de transfluență, morene frontale și laterale,
praguri glaciare. Acestea sunt fie izolate, fie
grupate, în acest din urmă caz formând
complexe glaciare. De asemenea, rocile
metamorfice sunt cele care au condiționat
menținerea urmelor modelarii policiclice, în
cadrul lor evidențiindu-se trei suprafețe de
nivelare (Borăscu, Râu-Șes, Gornovița),
precum și umeri de vale. Nu în ultimul rând,
este de menționat relieful carstic prezent
pe calcarele din care sunt construite
extremitățile munților.[6] Munții sunt formați
din roci cristaline și culmi calcaroase.
 Carpații Occidentali, ce se întind între
Defileul Dunării la Sud, și Someș la Nord,
au trecut, pe parcursul orogenezei alpine,
prin etape de înălțare și de coborare, prin
accidente tectonice pe parcursul cărora s-
au definitivat masivele sub formă de
horsturi si grabene. Liniile de falii formate
au permis apariția efuziunilor vulcanice și
conturarea unor forme vulcanice care s-au
păstrat până azi. Ponderea mare a rocilor
dure (sișturi cristaline, granite, banatite)
explică masivitatea reliefului. Prezența
calcarelor a favorizat dezvoltarea reliefului
carstic pe o suprafata de 2467 km², acesta
fiind marcat prin peșteri și forme carstice
minore. Și în cadrul lor, procesele tectonice
sacadate, cu faze de înălțare urmate de
lungi perioade de liniște tectonică, au
contribuit la formarea suprafețelor de
nivelare, însă la înălțimi mult mai reduse în
comparație cu celelalte ramuri carpatice.
Altitudinea maximă este de 1849 m
în Munții Apuseni.[6] Principalele resurse
sunt: minereuri feroase și neferoase,
cărbuni, materiale de construcții, izvoare
minerale etc.
Dealuri și podișuri[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: Dealurile și podișurile
României.
Dealurile și podișurile României reprezintă un
ansamblu regional, complex din punct de
vedere al genezei, vârstei și evoluției. Aceste
regiuni conferă unele trăsături care le
individualizează, precum morfografia,
predominarea interfluviilor plane, modul de
utilizare al terenurilor ș.a. Regiunile de dealuri
și de podișuri constituie cea mai întinsă treaptă
geografică de pe teritoriul României. Prin
poziție, ele învăluie Carpații făcând totodată
trecerea la uniățile de câmpie. Se desfășoară
pe circa 100 000 km², ceea ce reprezintă 42 %
din suprafața acesteia. Prin condițiile naturale
favorabile vieții, aceste unități de relief
constituie și reprezintă aria cu cea mai largă
dezvoltare a așezărilor omenești, cu numarul
cel mai mare de locuitori. Prin poziția
geografică, cea mai mare parte a dealurilor și
podișurilor (74 %) se află la exteriorul arcului
carpatic, pe când la interior se găsesc doar
Dealurile Transilvaniei. Cele din exterior
alcătuiesc, în cadrul edificiului reliefului
României, o treaptă între munți și câmpie.[7]
Dealurile și podișurile cuprind cea mai mare
parte a intervalului hipsometric de 200 – 800
metri. În unele regiuni, ele coboară sub aceste
valori (Dobrogea, Dealurile de Vest,
sudul Podișului Moldovei) sau le depășesc
(Subcarpații). Circa 73 % din spațiul deluros și
de podiș se încadrează în intervalul de 200 –
500 m, 23 % celui cu înălțimi de 500 – 800 m și
numai 4 % valorilor extreme (predomină cele
sub 200 m). Prin altitudine, dar și prin
caracteristicile geografice ale peisajului,
podișurile din România se înscriu fie în treapta
câmpiilor (podișurile din Dobrogea Centrală și
de Sud; Podișul Jijiei; sudul Podișului Getic) în
care sunt elemente similare cu acestea
(fragmentare, morfologie, climat, soluri,
vegetație, economie, tipuri de așezări etc.), fie
în treapta dealurilor (Podișul Sucevei, Podișul
Bârladului, nord-vestul Podișului Dobrogei). O
situație aparte o reprezintă Podișul
Mehedinți unde peisajul se apropie de acela al
munților joși din Banat. El constituie un podiș
carpatic jos.
Relieful de ansamblu și microrelieful este diferit
de la o regiune la alta. Astfel, sunt prezente
culmi deluroase prelungi, uneori conforme cu
structura (ex. Muscelele Năsăudului), culmi de
confluență de tipul gruiurilor/dealurilor (în
Podișul Getic), dealuri de tip bloc/horst cristalin
(în Dealurile de Vest), dealuri scunde, domoale
(ex. Câmpia Moldovei), suprafețe interfluviale,
aproape cvasiorizontale cu mici forme negative
de tipul crovurilor (în Podișul Dobrogei de Sud),
munți joși, tociți, înconjurați de propriile
dezagregate/pedimente (în Masivul Dobrogei
de Nord), depresiuni tectonice de tip golf (în
Dealurile de Vest), depresiuni de contact (în
Depresiunea colinara a Transilvaniei, Podișul
Moldovei), depresiuni endoreice[8] (pe calcare în
Podișul Mehedinți; pe loess în Podișul Dobrogei
de Sud). Importante, în peisajul actual, sunt
terasele care au fost utilizate ca suport al sitului
așezărilor umane și al căilor de comunicație.[5]
Depresiunea colinară a Transilvaniei prezintă
un fundament carpatic puternic faliat și
scufundat, ale cărui compartimente se regăsesc
la adâncimi ce variază între 2000 și 6000 m. La
suprafață se suprapune o cuvertură de roci
sedimentare, formată din argile, marne, nisipuri,
gresii, conglomerate. Structura geologică a
depresiunii conține cute diapire, domuri și
straturi monoclinare, pe ultimile dintre ele
dezvoltându-se cueste.
Podișul Dobrogei, cea mai complexă
arie geologică și geomorfologică a României,
este o unitate de orogen în partea nordică și o
unitate de platformă în partea sudică.
Succesiunea orogenezelor a contribuit, încă din
paleozoic, la definitivarea unităților acestui
podiș, astfel: orogeneaza baikaliană este cea
care a dus la individualizarea unității formate
din sișturi verzi, adică Podișul Casimcei, în timp
ce orogeneza hercinică a ridicat Munții
Măcinului, cunoscuți pentru diversitatea
formelor apărute pe granituri.[6]
Dobrogea[modificare | modificare sursă]
Această unitate morfologică cuprinsă
între Valea Dunării, Marea Neagră și granița
cu Bulgaria este alcătuită din următoarele zone
de relief:

 Munții Dobrogei între Valea Dunării și


Podișul Babadagului
 Podișul Dobrogei de Nord cuprins între
Dunăre, Munții Dobrogei, Marea Neagră și
Podișul Dobrogei de Sud
 Podișul Dobrogei de Sud cuprins între
Podișul Dobrogei de Nord, Dunăre, Marea
Neagră și granița cu Bulgaria.
Câmpiile și Delta
Dunării[modificare | modificare sursă]
Câmpiile României înconjoară în semicerc
teritoriul țării, localizate în sudul și vestul
țării.[9] Astfel, câmpiile sunt grupate în două
sectoare extracarpatice: Câmpia Română și
Câmpia de Vest (Banato-Crișene), care se
întind pe o suprafață de aproape 30 % (28,5).
Câmpiile formează treapta cea mai coborată și
mai tânără a reliefului țării, cu altitudini
predominante sub 200 m, dar care pot urca
până la 300 m și pot coborî până la 10 m.
Prezintă o morfografie, în general, simplă, cu
suprafețe netede și întinse, cu o energie a
reliefului redusă, unde predomină văile larg
deschise cu lunci și terase (joase) bine
dezvoltate, unde râurile meandrează sau se
despletesc puternic. Uneori, luncile și terasele
joase se continuă și în regiunile vecine, au
aceeași funcționalitate ca și câmpia și sunt
incluse dealurilor sau podișurilor (depresiunile
de tip golf din Câmpia de Vest), datorită
caracteristicilor locale (sunt înconjurate de
dealuri). Activitățile socio-economice sunt
intense, cu numeroase orașe mari
(plus capitala), cu o industrie specifică
resurselor de sol și subsol.[5]
Aceste unități morfologice constituie cele mai
recente formații geologice pe care s-a dezvoltat
cel mai tânăr relief.

 Câmpia Română cuprinsă între Piemontul


Getic, Subcarpați, Podișul Moldovei și
valea Dunării se împarte morfologic în
următoarele sectoare: Câmpia Piemontană,
Câmpia de divagare, Câmpia dunăreană.
Este cea mai mare câmpie a României.
Este o regiune complexă, din multe puncte
de vedere, care a atras atenția multor
cercetători, precum Emmanuel de
Martonne, George Vâlsan, Vintilă
Mihăilescu, Constantin Brătescu etc., care
au adus importante contribuții legate de
limite, regionare, geologie, terase ș.a.
Astfel, Câmpia Română, este cea mai
întinsă unitate de câmpie a României și s-a
format în cuaternar, în urma depunerilor
succesive de sedimente aduse de râurile
care au erodat masivele Carpaților
Meridionali, pe un fundament care aparține
Platformei Moesice. Altitudinea medie este
de 64 m, în timp ce 22 % din suprafața ei
are altitudini cuprinse între 100 și 200 m. În
general, Câmpia Română are un relief plat,
tabular, larg desfășurat și compartimentat
de văile largi ale afluenților Dunării. Partea
vestică a Câmpiei Române este alcatuită
dintr-o câmpie de terase și câmpii tabulare,
netede. În partea sudică, Lunca
Dunării este o adevarată câmpie aluvială,
cu o lațime de 1 – 4 km, respectiv 15 –
20 km în estul Câmpiei Bărăganului, fiind
influențată, permanent, de variațiile de nivel
ale apelor Dunării. Așezările umane din
Câmpia Română sunt numeroase, peste
2300 de sate și peste 60 de orașe.[5]
 Câmpia de Vest cuprinde extremitatea
estică a marii câmpii panonice. Ea se află
în vestul țării, între granița de vest a
României (cu Ungaria și Serbia) și Dealurile
de Vest și pe mici porțiuni cu Carpații
Apuseni, Carpații Banatului și Orientali.
Astfel, limita de est[10] este sinuoasă cu
pătrunderi în lungul marilor culoare
de vale și a depresiunilor și retrageri spre
vest, în dreptul unor masive muntoase sau
deluroase care pătrund sub forma unor
culmi perpendiculare spre vest. Câmpia de
Vest este o regiune de sedimentare
lacustră, pe un fundament cristalin faliat și
scufundat. Prezintă, de la nord la sud, o
succesiune de sectoare joase, de o
remarcabilă netezime, până nu demult
inundabile, și sectoare înalte, unele cu
câmpuri de dune - în Câmpia Carei și
depuneri piemontane de loess. Altitudinea
medie este de 100 m și urcă până la 200 m
la contactul cu Dealurile de
Vest.[6] Principalele resurse sunt: zăcăminte
de petrol, gaze naturale și ape termale.
 Delta Dunării reprezintă cea mai nouă
unitate naturală din România. Este situată
în nord-estul Podișului Dobrogei și este
alcătuită dintr-o asociere de grinduri
fluviatile, de cordoane litorale vechi și noi,
de resturi ale reliefului predeltaic, de
depresiuni cu suprafețe și adâncimi
variabile și de albii vechi și noi ale Dunării.
Este traversată de paralela 45° latitudine
nordică. Este cea mai joasă regiune a țării,
sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini,
lacuri și stuf. Ceva mai înălțate sunt
grindurile fluviale și maritime (Letea,
Caraorman, Sărăturile) pe care se
grupează satele de pescari. Este un
teritoriu descris din Antichitate de numeroși
oameni de știință ai vremurilor, printre
care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Pliniu
s cel Bătrân.[11] De-a lungul timpului a
căpătat multe studii asupra genezei,
evoluției, calității mediului, turismului ș.a,
bazate pe studii și cercetări amănunțite.
Delta Dunării a intrat în patrimoniul
mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație
a biosferei.

Geologia României și a vecinătății.

Geologie[modificare | modificare sursă]


Poziția României între cratonul Panonic, cel
Getic și cel Scitic determină structura sa
geologică articulată în jurul lanțului Carpatic,
parte din orogeneza alpină. Punctul unde cele
trei cratoane se întâlnesc este
țara Vrancei, epicentrul multor cutremure. În
timp ce podișul ardelean este ridicat deaspura
câmpiilor apuseană și dunăreană, la
răsărit podișul moldovean este crestat de
eroziunea hidrografică, din cauza coborârii
nivelului de bază în decursul
perioadei messiniene,
când Mediterana și bazinul Pontic se goliseră
de ape. În Neozoic sedimente mai recente,
fluviatile, continentale și eoliene, au acoperit
podișurile și câmpiile, fiind la rândul lor erodate
de topirea post-glaciară de acum 12-9000 de
ani. Printre aceste sedimente, loess-ul. Rocele
cele mai vârstnice, din orogeneza hercinică de
vârstă paleozoică, apar în Munții Măcinului.

Climă[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Clima României.
Prin poziția geografică, România, se
încadrează în zona de climă temperată fiind
situată într-un sector de trecere de la
caracteristicile climatice oceanice la cele
continentale, iar pe de altă parte, de prelungire
a unor influențe din zonele polare și
subtropicale. Precipitațiile sunt moderate,
variind de la insuficienta cantitate de 400 mm
din Dobrogea la 500 mm în Câmpia Română și
până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu
altitudinea, precipitațiile cresc, depășind pe
alocuri 1000 mm pe an. Amplasarea României
îi dă un climat continental, în special în Vechiul
Regat (la est și la sud de Carpații Meridionali) și
mai puțin în Transilvania, unde climatul este
mai mult moderat. O iarnă lungă și severă
(decembrie - martie), o vară fierbinte
(aprilie - august), și o toamnă
rece(septembrie - noiembrie) sunt principalele
anotimpuri, cu o tranziție rapidă din primăvară
în vară. În București, temperatura medie în
sezonul rece este de -7 grade C, iar vara
mercurul termometrelor indică o medie de 25
grade C. Totuși fenomenul de încălzire globală
tinde să schimbe aceste valori și în Romania. În
vara anului 2007 s-au atins temperaturi de 40-
42 grade C în unele zone ale țării. Clima este
temperată, cu ierni reci, înnorate cu ninsori și
ceață frecvente; veri însorite cu ploi și furtuni
frecvente.
Primele înregistrări climatice în România s-au
făcut odată cu înființarea Institutului
Meteorologic Central (1884) și cu apariția
lucrărilor elaborate de Ștefan Hepites. După
1960 are loc o dezvoltare a rețelei de stații
meteorologice, apărând și importante lucrări
referitoare la caracteristicile climatice ale
spațiului montan, litoral, urban, etc.[12]

Hidrografie[modificare | modificare
sursă]
Articol principal: hidrografia României.

Lacul Cobilița, în județul Bistrița-Năsăud.

Apele curgătoare[modificare | modificare


sursă]
Pentru o listă a râurilor din România, grupate alfabetic, vezi Liste de râuri din România.
Pentru o listă a râurilor din România, grupate după lungime, vezi Listă a râurilor din
România după lungime.

Rețeaua hidrografică a României

Cea mai mare parte a apelor


curgătoare de pe teritoriul României
izvorăsc din Carpați și aparțin bazinului
Dunării (excepție fac unele râuri din
Dobrogea). Datorită configuației
reliefului, rețeaua apelor curgătoare
este dispusă radial. Apele curgătoare
principale care izvorăsc din Carpați au
un profil longitudinal caracterizat prin
pante mari în regiunea muntoasă, mai
line în regiunea dealurilor și
piemonturilor și foarte line în regiunea
de câmpie.
Principalele cursuri de apă din România
Bazine hidrografice [13]

Scurge
Suprafa
re
Denumir ța
anuală
ea bazinulu
medie
bazinului i
(mil.
(km²)
km³)

Siret 42380 6200

Mureș 29470 5200

Olt 24010 5600

Someș-
17740 4200
Crasna

Crișuri 14880 3200

Timiș-Bega 13030 2800

Argeș 12590 2100

Ialomița 10430 1300

Jiu 10070 2800

Prut 10990 300

Principalele bazine hidrografice de pe


teritoriul României sunt: al Dunării și al
Mării Negre. Râurile din vestul
României Vișeul, Iza, Someșul, Crasna
, Crișurile, Mureșul, Bega se varsă prin
intermediul Tisei în Dunăre,
iar Timișul, Carașul, Nera, Cerna, direct
în
Dunăre. Jiul, Oltul, Vedea, Argeșul, Ialo
mița, Siretul, Prutul sunt tributare
Dunării. Din bazinul Mării Negre fac
parte Casimcea, Taița, Telița.
În afară de aceste bazine hidrografice
pe teritoriul României sunt câteva zone
semiendoreice.
Principalul colector al apelor curgătoare
de pe teritoriul României, Dunărea, are
o lungime în limitele României de
1075 km.
Resursele de
apă[modificare | modificare sursă]

Resurse specifice de apă ale diferitelor


țări europene.[14]

Resursele de apă endogene (care se


formează din precipitațiile căzute pe
teritoriul țării) sunt evaluate la
42 km³/an. Aceasta reprezintă abia
0.67% din totalul resurselor de apă
endogene de 6.223 km³/an ale țărilor
europene.[15]. Resursele endogene
specifice ale României raportate la
populație sunt de 1.894 m³/an, loc. iar
cele raportate la suprafață sunt de 0,18
m. După ambele criterii România este
una din țările cu resursele de apă cele
mai scăzute din Europa, așa cum
rezultă din graficul alăturat. Dacă se iau
în considerare și resursele de apă
exogene (care reprezintă aportul
râurilor care se formează pe teritoriul
altor țări și intră apoi pe teritoriul țării) -
în cazul României Dunărea și cursurile
de apă din bazinul Siretului superior -
de 170 km³/an, resursele totale de apă
ale României se ridică la 212 km³/an.
De aceea, România depinde în foarte
mare parte de resursele de apă venind
din diferite țări din amonte.
Aceste resurse de apă nu sunt în
totalitate utilizabile. Din cauza regimului
variabil al resurselor de apă, o parte din
aceste resurse se scurg în perioadele
de viitură, pe când, în perioadele
secetoase, debitele scurse scad la
valori foarte mici. Pentru a mări
resursele utilizabile este nevoie de
regularizarea debitelor prin lacuri de
acumulare care să rețină debitele
excendentare în perioadele ploioase,
pentru a le face disponibile în
perioadele secetoase. De aceea, spre
deosebire de țările din Europa de Vest
și de Nord, lipsa unor resurse suficiente
de apă riscă să devină un factor
limitativ al dezvoltării economice dacă
nu este promovată o politică strictă de
utilizare rațională a apelor.

Consumuri specifice de apă pe cap de


locuitor ale diferitor țări europene.[16][17]

Penuria de resurse de apă ale


României, dependența de resursele
exogene și necesitatea regularizării
debitelor a fost scoasă în evidență încă
din 1960 prin Planul de amenajare a
apelor din România. Drept urmare,
autoritățile responsabile cu
gospodărirea apelor din acea vreme au
luat decizia de prezerva apelor
interioare ale țării, utilizând cu
precădere apele exogene ale Dunării,
de a iniția un amplu program de
realizare de lacuri de acumulare pentru
mărirea resurselor endogene utilizabile
și de a promova o politică de
economisire și utilizare rațională a
resurselor de apă.
Totuși, în anii următori, importanța unei
gospodăriri raționale a apelor a fost
adeseori neglijată. De două ori (în 1968
și 2004) organele centrale de
gospodărire a apelor au fost desființate,
de fiecare dată cu urmări negative
grave. Consumurile de apă au crescut
foarte mult; deși este o țară săracă în
resurse de apă, România este unul din
cei mai mari consumatori de apă din
Europa. După cum rezultă din graficul
alăturat, consumul de apă specific pe
locuitor al României depășește cu mult
valorile altor țări europene cu un nivel
de dezvoltare mult mai ridicat.
Lacurile și
limanele[modificare | modificare
sursă]
Pentru o listă a lacurilor din România, vezi Listă de lacuri din România.
În România sunt circa 2300
de lacuri și limane care ocupă o
suprafață totală de aproape
2620 km², adică 1,1% din teritoriul
României. La acestea se adaugă
circa 1150 de iazuri. Caracteristică
este însă predominarea lacurilor cu
suprafețe sub 1 km² (90% din
numărul total al lacurilor). Cele mai
mari întideri de apă
sunt limanele de pe litoralul Mării
Negre și din Lunca Dunării iar cele
mai mici (sub 0,5 km²) sunt lacurile
glaciare din regiunile montane.

Limanele Dobrogene
După raportul
dintre evaporabilitate și
cantitatea precipitațiilor atmosferice
, lacurile din România se împart în
două mari categorii:

 Lacurile zonei cu umiditate


deficitară, sunt repartizate
geografic astfel:
o Limanele din Dobrogea,
situate în lungul zonei
litorale maritime și de-a
lungul văii Dunării. În
sudul Deltei
Dunării alternează limane
fluviatile cu apă dulce
și limane maritime sărate.
De când i-a fost închisă
„portița” (în anii 1970),
complexul lagunar Razim,
Golovița, Zmeica, Sinoe și
Nuntași (1125,30 km²)
cuprinde atât limane cu
apă dulce (primele trei și
Nuntași) cât și cu apă
sărată (Sinoe).
o Lacurile din
Podișul Moldovei sunt în
majoritatea lor artificiale
(iazuri), iar în cazuri izolate
formate datorită
alunecărilor de teren și
conurilor de dejecție
laterale; au adâncime mică
(2–3 m) și majoritatea sunt
lacuri de apă dulce, dar în
Câmpia Jijiei ele au o
mineralizare destul de
ridicată.
o Lacurile din Podișul
Transilvaniei, legate, ca
geneză, de masivele saline
din zona diapiră (lacurile
Ursu, Negru etc). Unele
din ele s-au format prin
prăbușirea vechilor saline
(lacul Avram Iancu, Sic
etc)
o Lacurile din Câmpia
Română, formate în
majoritatea lor datorită
fenomenelor de sufoziune
din depozitele de loess
(Ianca, Plopul, Colentina
etc)
o Lacurile de luncă,
răspândite de-a lungul
luncilor râurilor mai
importante, având un
regim hidrologic strâns
legat de cel al râurilor
(Potelu, Rastu, Suhaia etc)
 Lacurile zonei cu umiditate
excedentară, sunt repartizate
geografic astfel:
o Lacurile din Carpații
Orientali, lacuri de baraj
(Lacul Roșu), vulcanice
(Sf. Ana), glaciare
(Lala, Buhăescu, Iezer etc.
)
o Lacurile din Carpații
Meridionali, lacuri glaciare
(Zănoaga, Bucura, Capra,
Bâlea, Gâlcescu etc), care
constituie, în majoritatea
lor, obârșii ale râurilor.
Marea
Neagră[modificare | modificare
sursă]
Marea Neagră se învecinează cu
teritoriul continental al României pe
o distanță de 245 km,
formând litoralul românesc.

Partea acvatică a teritoriului


românesc (albastru închis).

Partea acvatică a teritoriului


românesc (marea și limanele) se
întinde pe aproximativ 20.000 de
kilometri pătrați, constând din[18]:
 ape interioare (limanele) – 753
de kilometri pătrați,
 apele maritime teritoriale –
4.487 de kilometri pătrați,
 zona contiguă a apelor
teritoriale – 4.460 de kilometri
pătrați, și
 zona economică exclusivă –
10.300 de kilometri pătrați.
Marea teritorială a României
cuprinde fâșia de mare adiacentă
țărmului ori, după caz, apelor
maritime interioare, având lățimea
de 12 mile marine (22.224 m),
măsurată de la liniile de bază. [19]
La data de 3
februarie 2009, Curtea
Internațională de Justiție de
la Haga a decis că României îi
revin în plus 9.700 kilometri pătrați
din teritoriul Mării Neagre,
extinzând astfel cu 20% jurisdicția
României asupra Mării Negre[20].
Zona s-a aflat în litigiu cu țara
vecină, Ucraina, din momentul
independenței acesteia, fiind
anterior în litigiu cu URSS
începând cu anul 1948[20]. În zona
respectivă se află zăcăminte
estimate la 70 miliarde metri cubi
de gaze, respectiv 12 milioane tone
de țiței[20].

Vegetația[modificare | modif
icare sursă]

Zonele naturale de vegetație ale


României și vecinătății.
În apropierea Dâmbovicioarei

Flora României este compusă din


următoarele elemente
fitogeografice: nordic și alpin (circa
14%: artic, boreal, artic-alpin etc)
european (circa 40%: eurosiberian,
european, central-european etc),
sudic (circa 8%: tropical,
mediteranean etc), sud-estic (circa
10%: iliric, daco-iliric, balcanic,
moezic), oriental sau continentala
(circa 20%: pontic, sarmatic, ponto-
central-asiatic, ponto-
mediteranean), apusean (circa 1%:
atlantic, atlantic-mediteranean),
endemic (circa 4%, dacic propriu-
zis), cosmopolit și adventiv (circa
4%).
Pădurile, care acoperă aproximativ
un sfert din teritoriul României, sunt
o componentă importantă a
vegetației, în special în zona
munte.[21] Zona forestieră este
etajată în funcție de altitudine și
expunere. În zonele de câmpie și
de dealuri joase (până la 600–700
m) predomină stejarul, gârnița,
stejarul penduculat, la care se
adaugă carpenul, teiul, paltinul de
câmpie și frasinul. În regiunile de
dealuri (mai înalte) și munte (până
la 1.200 m și chiar 1.400 m) se
dezvoltă fagul, care în amestec cu
gorunul și alte specii de stejar
coboară în regiunile dealurilor mai
joase. Mai sus, în amestec cu
rășinoasele, fagul poate urca până
la limita superioară a pădurii.
Rășinoasele (molid, mai răspândit
în Carpații Orientali, zadă, brad, pe
alocuri și pin) se dezvoltă până la
1700 – 1800 m (ajungând în
Carpații Meridionali până la 1900
m). Dintre plantele ierboase la
aceste altitudini sunt caracteristice
ferigile și, în poieni, păiușul roșu. În
zona alpină, cu îngheț îndelungat și
soluri acide, se dezvoltă pajiști
dese și scunde iar în partea
inferioară (subalpină) apar tufișuri
de ienupăr, bujor de munte, afin,
jneapăn.[11] În largul văilor mari,
datorită umezelii persistente, apare
o vegetație specifică de luncă, cu
stuf, papură, rogoz și adesea cu
pâlcuri de sălcii, plopi și arini. În
Delta Dunării predomină vegetația
de mlaștină.[22]
Variația condițiilor topoclimatice
determină o diferențiere a
învelișului vegetal prin etajaea
formațiilor vegetale:

 Vegetația alpină și subalpină,


care ocupă culmile muntoase
mai înalte de 1500–1700 m,
este reprezentată prin pajiști
alpine, formate din graminee,
ciuperacee și plante cu flori viu
colorate, rogozul alpin, părușca
etc. În cadrul lor se întâlnesc și
tufișuri pitice de smirdar, sălcii
pitice și alți arbuști, tufărișuri
subalpine și jneapăn, ienupăr
pitic, afini. Pajiștile alpine
alternează pajiși subalpine,
formate din pe terenuri
despădurite, în care predomină
iarba stâncilor, părușca și
țăpoșica.
 Vegetația montană, care
acoperă regiunile muntoase
sub altitudinea de 1700–1500
m, este reprezentată prin:
o păduri de molid, în care
predomină molidișurile
pure, iar în locurile mai
joase, doar local,
întâlnindu-se brad și pin.
o păduri amestecate de fag
cu rășinoase, în care
specii caracteristice
sunt fagul, bradul și molidu
l.
o păduri de fag,
caracterizate prin
predominarea fagului (în
amestec slab cu bradul),a
molidului (în pareta
superioară),
teiului, paltinului, frasinului,
ulmului etc.
 Vegetația de dealuri și de
podișuri este reprezentată prin:
o păduri de fag, care se
continuă din zona montană
o păduri amestecate de fag
cu gorun
o păduri de gorun și pajiști
secundare stepizate
dezvoltate pe locul pădurii
de gorun
o păduri de stejar
pedunculat, în care
predomină stejarul pedunc
ulat în amestec cu diverse
alte esențe lemnoase
o păduri de cer și gârniță, cu
pajiști stepizate și pajiști
stepice secundare
o pajiști dezvoltate pe locul
pădurilor alcătuite din
diverse specii de stejar și
pajiști xeromezofile de
silvostepă.
 Vegetația de câmpie este
reprezentată prin:
o păduri de stejar pedunculat
o păduri de cer și gârniță și
pajiști formate pe locul
fostelor păduri de stejari
o vegetație de silvostepă,
care cuprinde păduri
izolate de stejar brumăriu
și de stejar pufos
o pajiști xerofile de stepă,
unde predomină păiușul,
colilia etc.
 Vegetația luncilor este
reprezentată prin păduri de
salcie, plop, prin șleauri de
luncă și pajiști de luncă
 Vegetația acvatică. Bălțile și
lacurile prezintă în general o
repartizare zonală a vegetației
în raport cu adâncimea. La mal
apare o zonă de rogozuri și
stânjenei de baltă, urmată apoi
de o zonă de stuf (foarte
extinsă în Delta Dunării), în
care predomină stuful în
amestec cu papura și pipirigul.
În zona centrală
predomină nuferi și broscărița i
ar la adâncimi mai mari
brădișul.

Fauna[modificare | modificar
e sursă]
Articol principal: Fauna României.
Datorită poziției geografice și
diversității condițiilor naturale, în
România există o faună bogată și
variată, care cuprinde atât
elemente locale vechi cât și
elemente relativ tinere.
Fauna
terestră[modificare | modificar
e sursă]

Lup

În România sunt următoarele


complexe faunistice:

 Complexul alpin, care


constituie domeniul caprei
negre, al vulturului bărbos,
al cintezei alpine și scatiului.
Dintre reptile ajung până
aici vipera comună
și șopârla de munte.
 Complexul pădurilor, cu o
faună bogată și variată, în care
apar: cerbi, urși, râși, jderi, vev
erițe, șoareci de
pădure, pajura, vulturul
pleșuv, ciuful de
pădure, huhurezul, uliul, ciocăn
itoarea
pestriță, pițigoiul, cinteza, gaița
, cucul, dumbrăveanca, porum
belul și sitarul.
Mai apar și specii apte să trăiască
în diferite condiții geografice
ca: mistreți, căprioare, iepuri, lupi, v
iezuri, dihori, nevăstuici și arici.
Dintre reptile, cea mai largă
răspândire o au: șarpele de alun
și năpârca. În pădurile de câmpie
trăiesc coțofene, stăncuțe, ciori, gr
anguri, botgroși, privighetori,
dumbrăvence, pupeze, sitari,
becațe, șoimul dunărean și
viesparul.

 Complexul de stepă are o


faună alcătuită mai ales
din rozătoare, dintre care cel
mai reprezentativ
este popândăul. Mai
apar: hârciogul, șoarecii de
câmp și cățeii-pământului.
Animalele mai mari
sunt: lupul, vulpea, viezurele,
dihorul de stepă, dihorul pătat.
Dintre păsări se
întâlnesc: ciocârlia de câmp,
ciocârlia
mare, prepelița, graurul,
dumbrăveanca etc. Dintre
reptile apar: șerpi,
șopârle, broaște țestoase. Este
de remarcat prezența unor
insecte caracteristice, cum
este călugărița.
Fauna
acvatică[modificare | modifica
re sursă]

Pelican

Fauna acvatică se repartizează în


următoarele complexe faunistice:

 Complexul lacurilor alpine, în


general cu o faună săracă,
datorită condiților și
caracterizată prin prezența
salmonidelor.
 Complexul lacurilor montane
(situate sub limita superioară a
pădurilor), caracterizat prin
prezența păstrăvului, a
ochianei și a boișteanului.
 Complexul lacurilor litorale
caracterizat printr-o faună
amestecată și foarte variată,
formată din animale de apă
dulce, marine și relicte
sarmatice. La limita dintre
apele dulci și cele ușor
salmastre trăiesc scoici, raci,
melcișori.
 Complexul luncilor și al deltei
are o faună bogată și variată,
alcătuită în primul rând din
specii al căror mod de viață
este amfibiu. Pe malurile
râurilor trăiesc vidre și nurci.
Dintre animalele mai mari sunt
prezente: vulpea, lupul,
mistrețul și iepurele. Nu lipsesc
reptilele, dintre care mai
caracteristice sunt: broasca
țestoasă de baltă, șarpele de
apă, broasca de lac, tritonii,
buhaiul de baltă.
Păsările de baltă sunt numeroase și variate în special în Lunca și Delta
Dunării: pelicanul comun, pelicanul creț, călifarul alb, călifarul roșu, lebăda mută, lebăda
cântătoare, lișița, rața sălbatică mare, gârlița, stârcul, lopătarul, stârcul alb, țigănușul,
găinușa, pițigoiul de stuf, privighetoarea de stuf etc.
Dintre păsările răpitoare sunt prezente: vulturul pescar, vulturul codalb, uliul de baltă.

 Râuri. În funcție de
particularitățile
regimului hidrologic al
diferitelor sectoare, se
disting următoarele
etaje de faună:

Pești

a) în porțiunile de munte fauna păstrăvului, a lipanului și a moioagei


b) în cursul mijlociu al râurilor fauna scobarului și a cleanului
c) în cursul inferior fauna mrenei, care cuprinde: somnul, cleanul, scobarul, și
fauna bibanului, care cuprinde: babușca, obletele, crapul, știuca
d) în șenalul Dunării și în porțiunea inferioară a râurilor de șes fauna crapului, care
cuprinde un foarte mare număr de specii, printre care pești marini migratori
(nisetrul, păstruga, morunul, scrumbia de Dunăre), cega, pești care se retrag periodic în
bălți (văduvița, somnul, crapul, șalăul, plătica, știuca) și pești care trăiesc de obicei în
bălțile Dunării (zvârluga, bibanul-soare, carasul, roșioara).

 Marea
Neagr
ă are
o
faună
format
ă din
numer
oase
specii
de
nevert
ebrate
, pești
și
mamif
ere
marin
e
(delfin
ul).
Dintre
nevert
ebrate
se
întâln
esc
unele
gaster
opode
,
celent
erate,
unele
molușt
e,
protoz
oare,
ș.a.
Dintre
pești
se
întâln
esc
hamsii
,
hering
i,
scrum
bii
albast
re,
câini-
de-
mare,
sturio
ni și
pălămi
de.

Vezi
și[modifi
care | mo
dificare
sursă]

 Listă
de
lacuri
de
acum
ulare
și
baraje
în
Româ
nia
 Planur
i de
amen
ajare
a
apelor
din
Româ
nia
 Rezer
vații în
Româ
nia
 Organ
izarea
admini
strativ
-
teritori
ală a
Româ
niei
 Județ
ele
Româ
niei
 Listă
de
orașe
din
Româ
nia
 Pierde
ri
teritori
ale ale
Româ
niei

Note[m
odificare
| modific
are
sursă]

1. ^
An
ua
rul
St
ati
sti
c
al
R
o
m
ân
iei
ed
iți
a
20
07
2. ^
Pa
pu
,
Ed
ga
r
(1
97
7).
Di
n
cl
as
icii
no
ștr
i

G
al
ax
ia
Bl
ag
a-
Br
ân
cu
și
(e
d.
??
?).
Bu
cu
re
ști
:
Ed
itu
ra
E
mi
ne
sc
u.
p.
16
3.
IS
B
N
??
?
Ve
rifi
ca
ți
va
lo
ar
ea
|
i
s
b
n
=:
in
va
lid
ch
ar
ac
ter
(aj
ut
or)
.
3. ^
Th
e
W
orl
d
Fa
ct
bo
ok
4. ^
D
ep
re
si
un
ile
po
t
fi:
te
ct
on
ic
e,
de
ba
raj
vu
lc
an
ic,
de
er
oz
iu
ne
gl
ac
iar
ă
et
c.
5. ^a
b
c d

Ni
co
la
e
Cr
uc
er
u
-I
ntr
od
uc
er
e
în
ge
og
raf
ia
re
gi
on
al
a
a
R
o
m
ân
iei
-
Ed
itu
ra
Fu
nd
ați
ei
R
o
m
ân
ia
de
M
âi
ne
,
Bu
cu
re
ști
,
20
08
,I
S
B
N
97
8-
97
3-
16
3-
22
4-
7
6. ^a
b
c d
e

G
eo
rg
e
Er
de
li,
C
ăt
ăli
na
Șe
rb
an
,
Ni
co
la
e
Ili
nc
a,
N
el
a
Bu
rc
ea
-
M
an
ua
l
de
ge
og
raf
ie
pe
ntr
u
cl
as
a
a
XII
-a
-
Eu
ro
pa
,
R
o
m
ân
ia,
U
ni
ni
un
ea
Eu
ro
pe
an
ă,
Pr
ob
le
m
e
fu
nd
a
m
en
tal
e-
Ed
itu
ra
C
D
Pr
es
s,
Bu
cu
re
ști
,
20
08
,I
S
B
N
97
8-
97
3-
17
60
-
88
9
7. ^
Pr
of.
un
iv.
dr.
Mi
ha
i
Iel
en
icz
-
D
ea
lur
ile
și
po
di
șu
ril
e
R
o
m
ân
iei
-
Ed
itu
ra
Fu
nd
ați
ei
R
o
m
ân
ia
de
M
âi
ne
,
Bu
cu
re
ști
,
19
99
,I
S
B
N
97
3-
58
2-
12
7-
3
8. ^
En
do
rei
c-
o
re
gi
un
e,
de
pr
es
iu
ne
ca
re
es
te
dr
en
at
a
de
o
reț
ea
hi
dr
og
raf
ic
ă
te
m
po
rar
ă
sa
u
pe
rm
an
en
tă,
ca
re
nu
ar
e
ca
ni
ve
l
de
ba

lo
ca
lo
alt
ă
art
er
a
hi
dr
og
raf
ic
ă
de
su
pr
af
at
ă,
ci
es
te
inf
lu
en
țat
ă
de
un
dr
en
aj
su
bt
er
an
sa
u
de
un
la
c
de
un
de
ap
a
se
ev
ap
or
ă.
9. ^
Ex
ist
ă,
în

,
de
nu
mi
ri
de

m
pii
pe
ntr
u
un
el
e
di
viz
iu
ni
di
n
ca
dr
ul
un
ită
țil
or
de
lur
oa
se
,
ca
de
ex
e
m
pl
u,
C
â
m
pi
a
Tr
an
sil
va
ni
ei
și
C
â
m
pi
a
M
ol
do
ve
is
au
a
Jiji
ei.
Tit
ul
at
ur
a
de

m
pi
e
s-
a
im
pu
s
da
tor
ită
fu
nc
țio
na
lit
ăți
i
ec
on
o
mi
ce
în
co
m
pa
raț
ie
cu
re
gi
un
ile
di
n
jur
,
da
r
m
orf
ol
og
ia
lor
es
te
tip
ic
de
de
al
uri
jo
as
e.
10. ^
Pe
ntr
u
a
de
li
mi
ta
ac
ea
st
ă
re
gi
un
e
de
ce
lel
alt
e,
s-
au
fol
os
it
an
u
mi
te
ca
ra
ct
eri
sti
ci,
dif
eri
te,
pr
ec
u
m:
co
nt
ac
t
lit
ol
og
ic
(c
ua
ter
na
r-
pa
no
ni
an
),
alt
im
etr
ia
(c
ur
ba
de
ni
ve
l
de
20
0
m)
,
ru
pt
uri
le
de
pa
nt
ă
(d
e
cir
ca
20

40
m)
,
de
ns
ita
te
a
și
co
m
pa
cti
tat
ea

du
ril
or,
tip
url
e
de
so
l,
ge
ne
raț
ii
no
i
de
izv
oa
re
ș.
a
(P
os
ea
Gr
.,
19
97
)
11. ^ a
b

Mi
rc
ea
M
âc
iu
dr.
,
Ni
co
la
e
C.
Ni
co
le
sc
u,
Va
ler
iu
Șu
te
u
dr.
,
Mi
c
di
cți
on
ar
en
cic
lo
pe
di
c,
Ed
.
Sti
inț
ific
ă
și
en
cic
lo
pe
di

,
Bu
cu
re
sti
,
19
86
12. ^ I
le
an
a

tru
,
Lili
an
a
Za
ha
ria
și
R
ăz
va
n
O
pr
ea
-
G
eo
gr
afi
a
fizi

a
R
o
m
ân
iei
-
Cli
m
ă,
Ap
e,
Ve
ge
taț
ie,
So
lur
i-
Ed
itu
ra
U
ni
ve
rsi
tar
ă,
Bu
cu
re
ști
,
20
06
,I
S
B
N
97
3
74
9
06
5
7
13. ^
Cl
as
ific
ar
e
du

su
pr
af

a
ba
zi
nu
lui
de
re
ce
pți
e
14. ^
Di
n
gr
afi
c
se
ve
de

R
o
m
ân
ia
es
te
un
a
di
n
țăr
ile
eu
ro
pe
ne

ra
ce
în
re
su
rs
e
de
ap
ă
15. ^
Ea
rth
Tr
en
ds
|
En
vir
on
m
en
tal
Inf
or
m
ati
on
16. ^
Li
st
a
nu
cu
pri
nd
e
țăr
ile
de
pe
ter
ito
riu
l
fo
st
ei
Iu
go
sl
av
ii
și
Be
lgi
a
di
n
lip

de
da
te.
17. ^
Di
n
gr
afi
c
se
ob
se
rv
ă

R
o
m
ân
ia
es
te
un
a
di
n
țăr
ile
eu
ro
pe
en
e
în
ca
re
co
ns
u
m
ul
sp
ec
ific
de
ap
ă
es
te
fo
art
e
rid
ic
at.
18. ^
N
oi
na
ve
int
rat
e
în
do
tar
ea
Po
liți
ei
de
Fr
on
tie
ră,
în
ca
dr
ul
pr
eg
ăti
ril
or
pe
ntr
u
ad
er
ar
ea
la
Sp
ați
ul
Sc
he
ng
en
19. ^
Le
ge
a
nr.
17
/1
99
0
pri
vi
nd
re
gi
m
ul
jur
idi
c
al
ap
el
or
m
ari
ti
m
e
int
eri
oa
re,
al
m
ări
i
ter
ito
ria
le,
al
zo
ne
i
co
nti
gu
e
și
al
zo
ne
i
ec
on
o
mi
ce
ex
cl
us
iv
e
al
e
R
o
m
ân
iei
20. ^ a
b
c

H
ag
a
la
sa
R
o
m
an
iei
mi
lia
rd
el
e
gi
ga
nti
lor
de
la
M
ar
ea
N
ea
gr
a,
st
an
da
rd.
ro,
ac
ce
sa
t
la
23
m
ai
20
09
21. ^
En
cy
cl
op
æ
di
a
Bri
ta
nn
ic
a(
20
09
). „
La
nd
»
Pl
an
t
an
d
an
im
al
lif
e”.
R
o
m
an
ia.
En
cy
cl
op
æ
di
a
Bri
ta
nn
ic
a
O
nli
ne
.
Ac
ce
sa
t
în
2
m
ai
20
09
.
22. ^ „
Ve
ge
taț
ia
D
elt
ei
în

te
va
cu
vi
nt
e”.
D
elt
a
D
un
ări
i.
Li
sc
o
m
To
ur.
Ac
ce
sa
t
în
6
ap
rili
e
20
09
.

Bibliog
rafie[m
odificare
| modific
are
sursă]

 Geogr
afia
Fizică
a
Româ
niei,
Florin
ACHI
M,
Editur
a
Trans
versal,
Bucur
ești,
2015
 Câmpi
a
Bărăg
anului
de
Sud.
Relief
și
hidrog
rafie.
Florin
ACHI
M,
Editur
a
Trans
versal,
Bucur
ești,
2013
 Studiu
l
Geogr
afiei
Româ
niei
prin
aplicaț
ia
practic
ă de
teren,
Florin
ACHI
M.
Editur
a
Trans
versal
Bucur
ești.
2015
 Dicțio
nar
Encicl
opedic
Româ
n, ed.
Politic
ă,
Bucur
ești,
1962-
1966
 „Marel
e
Dicțio
nar
Geogr
afic al
Româ
niei”,
Georg
e Ioan
Lahov
ari, C.
I.
Bratia
nu și
Grigor
e
Tocile
scu,
Bucur
ești,
1898-
1902
 Dicțio
naru
topogr
aficu
și
statisti
cu alu
Româ
niei.
Prece
datu
de
geogr
afia și
statisti
ca
țerei,
Dimitri
e
Frunḑ
escu,
1872
 „Encic
lopedi
a
geogr
afică a
Româ
niei”,
Dan
Ghine
a,
2002
 Siste
matiza
rea
teritori
ului și
localit
ăților
din
Româ
nia:
repere
geogr
afice,
Vasile
Cucu,
Editur
a
Științifi
că și
Encicl
opedic
ă,
1977
 Geogr
afia
fizică
a
Româ
niei,
Vintilă
Mihăil
escu,
Editur
a
Științifi
câ,
1969
 Geogr
afia
Româ
niei,
Lucian
Badea
,
Institut
ul de
Geogr
afie
(Acad
emia
Repub
licii
Sociali
ste
Româ
nia),
Editur
a
Acade
miei
Repub
licii
Sociali
ste
Româ
nia,
1987
 Geom
orfolo
gia
Româ
niei,
Grigor
e
Posea
,
Editur
a
Funda
ției
"Rom
ânia
de
Mâine
",
2002
 Din
istoric
ul
hărtilo
r vechi
și
harta
Româ
niei,
G. G.
Pârjol
escu,
Editur
a
Tipogr
afia
"Națio
nală",
1908
 Româ
nia în
izvoar
e
geogr
afice
și
cartog
rafice:
din
antichi
tate
pînă
în
pragul
veacul
ui
nostru
,
Marin
Popes
cu-
Spine
ni,
Editur
a
științifi
cǎ și
encicl
opedic
ǎ,
1978
 Indicat
orul
localit
ăților
din
Româ
nia,
Ion
Iordan
, Petre
Gâște
scu,
D. I.
Oance
a,
Editur
a
Acade
miei
Repub
licii
Sociali
ste
Româ
nia,
1974