Sergiu Moroianu

January 19 at 9:47pm ·
Derrida și tentația epigonică a deconstrucției
Perioada comunistă a reprezentat pentru țara noastră o izolare spectaculoasă în planul ideilor
față de activitatea intelectuală efervescentă, cel puțin ca volum, a Occidentului din deceniile
post-belice. La un sfert de veac după re-deschiderea către lumea vestică suferim încă de o
ignoranță provincială iremediabilă, ca niște călători în timp treziți într-un viitor pentru ei de
neînchipuit. Să ne amintim doar de uimirea cu care îi descopeream în 1990 pe Cioran,
Eliade, auzeam pentru prima oară numele lui Ionesco, citeam cu consternare Lolita și, abia
scăpați din "1984", încă aproape că am fi preferat să fi suferit mai degrabă metodele de
oprimare soft ale "Brave New World" decât patriotismul constrângător al lui Ceaușescu.
Filosofia marxistă occidentală a avansat și ea uimitor în anii în care în România osificatul
marxism-leninism era principala doctrină admisă și studiată. Nume ca Marcuse sau Adorno
rămân perfect necunoscute publicului românesc, poate și deoarece nu le găsim legături
directe cu românii, și este prea târziu pentru a le putea înțelege opera. Moștenirea lor
influențează însă copleșitor lumea contemporană. Poate cel mai important astfel de far al
gândirii vestice, pe nedrept ignorat la noi în țară, este Derrida, făuritorul deconstrucției.
Am auzit prima dată numele lui Jacques Derrida în America de la Ravi, un amic indian
pasionat de calculatoare și body-building. Ravi îl "citise" aproape în întregime pe gânditorul
americano-franco-algerian de origine evreiască, îi pomenea opera la fiecare două fraze, și la
insistențele lui am deschis și eu câteva volume. De la primele pagini am avut o senzație de
déjà vu. Lucrările lui Derrida sunt pentru filosofie ceea ce este Don Quijote pentru cavaleria
rătăcitoare: o încercare neizbutită, un anacronism, o imitație grosieră și o sfidare a bunului
simț. Dar, în același timp, se degajă din întreaga aventură a gândirii Derrideene o singură
idee, măreață și orbitoare, pe care, obtuz Sancho Panza, nu am cutezat să o contemplu decât
mai târziu: deconstrucția, o cărămidă importantă așezată pe edificiul filosofiei universale
(Derrida însuși, lipsit de modestie, considera că prin deconstrucție a smuls mai degrabă
câteva cărămizi din acest edificiu; astăzi însă îl putem privi din perspectiva moștenirii sale).
Ce este deconstrucția? Ar trebui să începem prin a pricepe ce este teoria critică, o abordare
novatoare a marxismului cultural care permează astăzi Weltanschauung-ul occidental, dar
ne-am îndepărta prea mult de adevăratul nostru subiect. Derrida creează cuvinte și noțiuni
noi care ar putea ajuta la înțelegerea noțiunii de deconstrucție, cum ar fi celebrul différance,
o formă omofonă a cuvântului francez "diferență", dezvoltat pe larg în volume consistente și
ermetice. Pe scurt, deconstrucția este o încercare, sau un instrument, de anihilare și re-
interpretare a literaturii și a gândirii. Deconstrucția afirmă că orice text, și la urma urmelor
orice idee, poate și trebuie citite într-o mereu reînnoită lumină, privilegiind sensurile
minore, ascunse sau defavorizate. De exemplu în dualitatea lumină/întuneric Derrida
evidențiază un întreg univers de prejudecăți, idei preconcepute care ierarhizează implicit (și
nelegitim, în viziunea sa) cele două noțiuni duale, pe care propune să-l "deconstruim",
demers nelipsit de consonanțe gnostice. Orice idee universal acceptată este din oficiu
analizată de Derrida într-o prima fază din punct de vedere lexical, scoțând la lumină
sensurile ascunse, alternative ale cuvintelor și contradicțiile dintre ele. Ulterior, înțelesul
ultim al noțiunilor este decorticat, desfăcut ca un bulb de ceapă. Pe rămășițele lipsite de
viață și de sens, Derrida re-creează noi înțelesuri, cuvinte și noțiuni. Deconstrucția
transcende înseși scopurile neo-marxismului din care a luat naștere, de anihilare socială,
culturală, economică și finalmente demografică. Ea pune sub semnul întrebării nu numai
existența societății așa cum o știm, dar chiar existența însăși.
Un Derrida român?
Metoda lui Derrida ar putea să sune deja familiar cititorului român. Surprinzător, în spațiul
nostru public un istoric a dezvoltat în autarhie o metodă similară deconstrucției. Botezată
"demitizare", metoda aceasta și-a demonstrat forța dizolvantă în confruntarea ne-echilibrată
cu istoria românilor, sub pana lui Lucian Boia.
În locul unei abordări universaliste, literare, ideatice, deconstrucția este însă folosită de către
istoricul nostru în ipostaza demitizării într-un mod mai puțin dezinteresat.
Demitizarea reprezintă față de deconstrucție ceea ce este un Cassanova față de Don Quijote:
o aventură lucrativă, jutoasă și juisivă, dar lipsită de orice urmă de noblețe. Provincialismul
culturii românești își spune încă o dată cuvântul. Suntem parcă blestemați ca ideile mari să
ne vină de aiurea, iar noi să le repetăm ca pe niște forme fără fond! Ambele idei, cea
originală și imitația sa dâmbovițeană, se înscriu în curentul teoriei critice neo-marxiste. Dar
acolo unde deconstrucția este ideală, demitizarea este etno-centrată pe nefericita națiune
română. Deconstrucția este imparțială, demitizarea acerbă. Deconstrucția este științifică, în
timp ce demitizarea are un suflu provocator și mahalagiu prin subînțelesurile sale
ofensatoare.
Nu putem decât să regretăm că atâta energie și cerneală sunt risipite pentru ceea ce
reprezintă, din punctul de vedere al demersului științific, nimic mai mult decât încă un copy-
paste lipsit de merit.